Sunteți pe pagina 1din 17

I.

Introducere

II. Fenomenul de devianţă şi sinuciderea

- Factori de risc ai conduitei suicidare la vârsta adolescenţei (12-26 de ani);

- Tipuri de sinucideri;

- Sinuciderea şi stările psihopatic e;

- Modalităţi de prevenire a comportamentelor suicidare;

- Caracteristicile gândirii predispuse la sinucidere;

- Fenomenul suicidar: Mituri şi fapte

- Urmările sinuciderilor sau a încercărilor de sinucidere asupra f amiliei

Armata şi fenomenul suicidar

Subunitatea militară – Grup specific

Integrarea tinerilor militari în viaţa ostăşească

Cauzele sinuciderilor la militari

Sinuciderea militarilor în ter men, în fals suicid

Măsuri pentru ameliorarea condiţiilor militare şi reducerea numărului de sinucideri

Rolul comandatului de subunitate în prevenirea şi combaterea cazurilor de suicid.

IV. finale

Concluzii Consilierea per soanelor predispuse la sinucidere

Introducere

Printre funcţiile oricărei organizaţii sociale, se află şi cea care vizează generarea, menţinerea şi
transmiterea pe termen lung, din generaţie în generaţie, a valorilor ce definesc specificul sau
matricea sa structu rală. Omul fiind o fiinţă eminamente socială, toate problemele omeneşti sunt –
într-un fel sau altul – de natură socială, şi tot ce ţine de structura şi dinamica vieţii sociale
afectează într-un fel oarecare viaţa indivizilor din care se compune societatea.

Datorită p ersonalităţii şi experienţei sociale acumulate, indivizii dintr-o societate reacţionează în


mod diferit la diferitele probleme cu care se confruntă.

Astfel, unii sunt cu mult mai vulnerabili la aceste probleme şi întâmpină o serie mare de greutăţi în
rezolvarea lor. Ce est e mai grav, este faptul că,datorită neputinţei de care dau dovadă în
rezolvarea diferitelor probleme ei recurg la soluţii extreme ,cum ar fi sinuciderea.

Totodată, tineri care vin în armată, vin dintr-o diversitate de medii sociale, cu o anumită
experienţă de viaţă, echipa ţi biologic şi social cu anumite posibilităţi, animaţi de anumite interese
şi motivaţii. Aici ei renunţă temporar la statusurile şi rolurile anterioare în favoarea celui de militar,
pentru aceasta suportând o serie întreagă de transformări. Rezultatul acestora nu este însă
întotdea una cel scontat: integrarea. Lipsa acestei integrări coincide cu o serie de probleme cu care
se confruntă militarul şi care se pot degenera într-atât încât viaţa să apară ca ceva nefolositor.

Studiul acestor aspecte în cadrul mediului militar a fost studiat, doar parţial, neu rmărindu-se o
viziune unitară în abordarea complexă a lor. Lucrarea de faţă, doreşte a oferi tocmai o astfel de
analiză complexă a fenomenului suicidar, urmărindu-se nu atât realizarea unui „compendiu de
fenomene şi situaţii de acest gen, cât realizarea unui instrument util de în ţelegere şi de control a
acestora.

În acest sens, am decurs la conturarea elementelor ce delimitează fenomenul suicidar în general,


urmărind ca în partea a doua, ce are ca sferă de abordare domeniul militar, să încercăm să oferim
o imagine cât mai completă a caracteristicil or acestuia, a specificului integrării în mediul militar,
precum şi a unor aspecte privind suicidul şi prevenirea manifestării sale.

Exprimându-ne convingerea că lucrarea de faţă poate constitui un punct de plecare în abordarea


acestei problematici de către comandanţii de sub unităţi, sperăm că ea va stimula interesul pentru
studierea în profunzime a fenomenului, ea reprezentând totodată un demers cognitiv şi
metodologic util tinerilor ofiţeri în strădania lor de a obţine performanţe înalte cu subunităţile pe
care le comandă.

< /em>

Cap.I Fenomenul de devianţă şi Sinuciderea

Fenomenul de devianţă socială constituie o problemă socială complexă rezultată din acţiunea
conjugată a unor cauze individuale şi sociale şi a unor condiţii favor izante, a căror cunoaştere stau
la baza măsurilor menite să conducă la prevenirea şi diminuarea treptată a fenomenelor de
devianţă.

Departe de a constitui un fenomen omogen, o realitate absolută, obiectivă sau neproblematică,


devianţa este un concept evaluativ a cărei relativitate s e înscrie în perimetrul variabilităţii istorice
sau diversităţii modelelor cultural-normative ale societăţii şi grupurilor sociale.[1]Ceea ce pentru o
societate sau pentru un grup subcultural poate constitui devianţă,pentru altă societate sau
subcultură apare ca nor malitate. Ceea ce pentru o anumită perioadă istorică apare ca normal
poate deveni ulterior deviant.[2]În cadrul acestor limite largi de încadrare a devianţei sociologii
disting ca teme tradiţionale de studiu: problema violenţei, criminalitatea, alcoolismul, consumul de
d roguri, pornografia, prostituţia, homosexualitatea, sinuciderile, atitudinile de simulare, trişajul,
furtul, sustragerea de la obligaţiile sociale, ş.a.m.d.

Situându-se în sfera problemelor grave cu care se confruntă societatea, sinuciderea a constituit


dintotdeauna un fenomen cu semnifica ţie diferită pentru sociologi, filozofi, medici, psihologi, dar şi
pentru diversele religii sau chiar pentru oamenii obişnuiţi.

Unii au acceptat-o ca pe o formă a eliberării omului de povara vieţii sau a manifestării spiritului de
libertate, iar alţii au condamnat şi au blamat persoana care recurge la un asemenea act extrem.

Astfel, în societăţile antice se exprimau rezerve serioase faţă de anumite persoane care adoptau
comportamente suicidare, fără a avea motive bine întemeiate, în timp ce erau acceptaţi toţi cei
care îşi puneau capăt zilelor în mod deliberat p entru a scăpa de o boală incurabilă, de un act ce îl
dezonora, de o faptă săvârşită împotriva societăţii. În multe cazuri au fost adoptate normative
legislative ale sinuciderii în raport de care acesteia i se conferă legitimitate sau ilegitimitate. Spre
exemplu, în cetăţile greco-l atine sinuciderea era considerată legitimă, dacă persoana ce dorea să
recurgă la un asemenea sfârşit, cerea, în prealabil, aprobarea statului. În Atena, Sparta şi Teba
sinucigaşul era considerat că a săvârşit un act dăunător societăţii şi pentru aceasta nu se bucura
de o înmorm ântare cu respectarea ceremonialului obişnuit, dar făceau excepţie cei ce aveau
aprobarea autorităţilor pentru sinucidere.

Legile Atenei prevedeau ca „cel care nu mai doreşte să mai trăiască, să expună motivele sale
Senatului şi, după obţinerea permisiunii, să părăsească exis tenţa. Dacă existenţa îţi este odioasă,
atunci mori; dacă eşti copleşit de soartă, atunci bea cucută. Dacă eşti îndoit de durere,
abandonează viaţa. Fie ca nefericitul să-şi povestească neîmplinirea, fie ca magistratul să-i
furnizeze remediul şi atunci nefericirea lui va lua sf ârşit.

Din câte se ştie, şi la Roma erau astfel de legi ce s-au menţinut şi în perioada împăraţilor.

În principiu, actul sinuciderii era considerat imoral, dacă avea loc din propria iniţiativă a individului
şi devenea legitim când se producea cu aprobarea organelor de conducer e a comunităţii. Dar pe
măsura trecerii timpului prohibiţia, devine tot mai restrictivă, nu numai din punctul de vedere al
autorităţilor, ci şi al conştiinţei publice.

Odată cu constituirea societăţilor creştine, sinuciderea a fost interzisă şi se prevedeau sancţiuni


pentru sinuc igaşi, ce se rezumau la faptul că acestora le era interzis un ceremonial creştinesc
obişnuit al înmormântării, iar bunurile rămase nu se cuveneau urmaşilor ci erau confiscate.
Sinuciderea era asemănată cu omuciderea, cu crima, în general, şi era condamnată ca atare.

Mahomedanii au a doptat aceeaşi atitudine de condamnare şi de dezaprobare pentru toţi cei care
îşi puneau sau aveau tendinţa de a-şi pune capăt vieţii prin sinucidere.

În societăţile contemporane moderne, cultele religioase continuă să dezaprobe actele suicidare, dar
nu mai proclamă, în mod direct , pedepse pentru defunct.

Prin urmare, fenomenul suicidar, este interpretat în mod diferit nu numai la nivelul general al
societăţii, ci şi în analizele efectuate de specialişti. Interpretarea este raportată la o serie de factori,
cum ar fi interesele autorităţilor şi influenţele educa ţional-culturale receptate pe parcursul vieţii.

De aici rezultă şi demersuri de definire a sinuciderii,clasificări, introducerea unor cauze


determinante şi chiar manifestarea indirectă,a atitudinilor specialistului faţă de aceşti indivizi,şi
respectiv comportamentele autodistructive al e acestora.

Din această perspectivă reţinem contribuţia lui Emille Durkheim în lucrarea sa de referinţă „Le
Suicide (1897), în care realizează o analiză complexă a fenomenului prin prisma determinismului
social şi al interpretării filozofo-sociologice.
Autorul porneşte de la ideea că dintre diferitele forme de moarte, sinuciderea se deosebeşte, în
primul rând, prin aceea că ea este produsul personal al victimei care suportă consecinţele faptelor
sale.

El defineşte sinuciderea ca fiind „orice caz de moarte care rezultă direct sau indirect dintr-un act
pozitiv sau negativ săvârşit de victima însăşi şi despre care aceasta ştie ce rezultat va produce.

O altă definiţie ar fi: „Sinuciderea reprezintă actul de autodistrugere totală, de suprimare bruscă, în
mod intenţionat, conştient a propriei vieţi.[3]

Pentru explicarea sinuciderii au fost formulate mai multe teze. Ele se deosebesc prin modul în care
răspund la întrebarea: actul de autodistrugere este un fenomen ce aparţine normalului sau
patologicului?

• Teza psihiatrică. Sinuciderea este întotdeauna consecinţa unei boli psihice, a ruperii
echilibrului psihic. În ultimul timp psihiatrii nu neagă eventualitatea unor acte auto-
agresive aşa-zis normale, însă reduc sfera noţiunii de sinucidere numai la cauzele
patologice pe care le consideră „adevărate. Potrivit acestei concepţii comportamentul
suicidar adevărat este un act în care individul „îşi doreşte moartea pentru moarte.Ceea ce
se poate constata cu certitudine – în legătură cu doctrina psihiatrică – este prezenţa unor
comportamente suicidare, în proporţii diferite, la toate categoriile de boli psihice şi faptul
că depresia psihică reprezintă elementul esenţial psihopatologic care determină
comportamentele auto-agresive.
• Teza genetică. Teoreticienii acestor teze consideră că impulsiunea către suicid este
ereditară. Unii autori precizează, însă, că nu conduita suicidară este ereditară, ci doar
unele afecţiuni psihice. Alţii sunt de părere că nu s-a adus nici o probă sigură care să
demonstreze că ereditatea are rolul dominant în actul de autodistrugere.
• Teza psihanalitică. Această teză ignoră patologia mintală şi se ocupă de mecanismele
psihologice individuale care intervin în actele suicidului; psihanaliştii susţin ca auto-
agresivitatea nu este decât o hetero-agresivitate transformată, trecând prin cele trei faze
ale sindromului „presuicidar: restrângerea relaţiilor cu oamenii, refularea agresiunii, fuga
de real.
• Teza sociologică. Emille Durkheim, autorul acestei teze, afirmă că sinuciderea este
determinată, în principal, de factorii sociali. Suicidul – susţine el – este determinat de
condiţiile sociale. Numărul de sinucideri exprimă gradul de coeziune şi de sănătate mintală
al colectivităţii. O societate în care indicele de suicid este mare este o societate care suferă,
care se dezagregă şi în care morala colectivă este slabă.
• Tezele sintetice. Aceste teze capătă o audienţă tot mai largă, în prezent, întrucât acordă
atenţie atât factorilor psihiatrici cât şi celor genetici, sociologici şi psihologici.

Concepţiile sociologice şi cele psihiatrice nu se opun, ci, dimpotrivă, se completează. Astfel, dacă
suicidul rezultă în urma unei decompensări psihice suferită de o persoană plasată într-o situaţie
traumatizantă, condiţiile sociologice (sociale) pot crea o ambianţă propice acestui tip de
decompensare. Explicaţiile psihologice şi psihiatrice pe care unii autori le dau actului suicidar
subliniază că persoanele cu intenţii suicidare prezintă un intens sentiment al depravării afective şi
un sentiment puternic de respingere şi izolare socială.

Tulburările emoţionale, se pare, că apar pe primul plan, motiv pentru care, unii autori vorbesc de o
dinamică intrapsihică a suicidului. In unele lucrări se relevă că suicidul este legat de factori
psihologici precum ostilitatea, disperarea, ruşinea, vinovăţia, dependenţa, lipsa de speranţă.
Suicidul apare, astfel, ca un simptom, ca un strigăt de ajutor, ca o disfuncţie a conştiinţei de sine
(Eu-l).

Specialiştii sunt de părere că, la nivelul conduitei suicidare, se disting cel puţin trei etape:
- faza de punere a problemei morţii şi a necesităţii de a muri (faza de incubaţie). Această fază
poate avea cauze patologice (tulburări psihice) sau sociale (dezadaptare sau maladaptare socială,
slăbirea sau accentuarea coeziunii grupului);

- faza de trecere de la imaginile conflictuale abstracte la decizia sinuciderii şi pregătirea


concretă, căutarea metodelor de autodistrugere. În acest caz, conduita suicidară este influenţată şi
întreţinută de circumstanţe psihopatologice (alcoolism, depresie, psihopatie), somatogene
(malformaţii congenitale, infirmităţi, boli somatice grave, incurabile) precum şi sociogene
(pierderea partenerului de viaţă, neînţelegeri familiale, gelozie, adulter, divorţ, ratare profesională,
dezertare sau urmărire penală).

- traumatizaţia. Reprezintă faza de punere în practică a modalităţilor autodistructive


preconcepute, actul în sine de sinucidere, urmat sau nu de reuşită (moarte).

În urma celor spuse mai sus, putem închega o definiţie a actului suicidar care „ar reprezenta o
reacţie de inadaptabilitate a individului la noua situaţie creată de manifestarea unora
dintre condiţiile şi circumstanţele psihopatologice, somatogene, sau sociogene. Suicidul
apare ca un mod de exprimare sau un scurt circuit în comunicare, ce se manifestă la persoane cu
un „eu prost structurat, care nu pot tolera situaţiile stresante şi care nu găsesc o soluţie de ieşire
din situaţia stresantă în care se află, motiv pentru care trăiesc fenomene de depresie şi angoasă.

Pentru ei, la început, ideea de sinucidere pare periculoasă şi provoacă angoasă, dar sfârşeşte prin a
realiza o structură independentă în conştiinţa de sine. Sinucigaşul se simte întotdeauna puţin iubit,
iar situaţia lui de solitudine şi izolare îi întăreşte şi mai mult acest sentiment, devenind o obsesie.
Deosebit de semnificativ pentru înţelegerea mecanismului suicidului este sindromul de eşec,
inhibarea agresivităţii, fuga de realitate, faza dominantă de depersonalizare, visuri anxiogene,
coşmaruri cu teama de moarte.

Făcându-se exponentul unei idei obsesive, al unui insucces, al unei dorinţe (sau a mai multora)
neîmplinite, al unei răzbunări sau, prin imitaţie, ajutată de condiţii favorizante, conştiinţa de sine
strecoară ideea de moarte, decizia de suprimare a individului, de multe ori în condiţiile unui
instinct de conservare mai puţin treaz sau inert.

Majoritatea cazurilor nu lasă să „transpire pentru cei din jur suferinţa lor, obsesia sau ceea ce se
petrece în conştiinţa lor. În acest sens, studiile realizate relevă că, în multe cazuri, indivizii trăiesc
mult timp (uneori chiar ani de zile) cu complexul, cu conflictul lor intern şi cu ideea de sinucidere.

O serie de lucrări de specialitate relevă că, din puncte de vedere psihiatric, următoarele mecanisme
sunt asociate actului suicidar:

• sentimentul culpabilităţii, care cere pedeapsă;


• faptul că suicidul este asemănător cu somnul, care este curabil pentru oboseală şi
suferinţă;
• ostilitatea sinucigaşului faţă de anturaj şi nevoia de a determina la componenţii acestuia
sentimentul de culpabilitate;
• aspectul „libidinal al morţii (credinţa individuală că, în acest fel, se apropie de părinţii săi
pe care i-a pierdut în copilărie).

În lucrarea sa „Despre sinucidere Emille Durkheim spune că decizia de a se sinucide, este luată în
urma unei suferinţe provocate de o „criză care, de obicei este picătura care umple paharul. Ca
urmare a acestei crize, persoana înclinată spre sinucidere, începe să-şi aprecieze experienţa în
sens negativ, autocalificându-se drept ineficient, neadaptat şi începe să-şi anticipeze viitorul ca
fiind o continuare a suferinţelor şi necazurilor. În general, cei predispuşi la sinucidere au o logică
deosebită, un mod de a gândi care îi duce la concluzia că moartea este singura soluţie pentru
problemele lor.
Tot Emille Durkheim, constată că, până la realizarea efectivă a actului sinucigaş, subiecţii, trec prin
nişte etape, care de fapt reprezintă, în accepţiunea lor, motivele pentru care se sinucid:

• insuportabila suferinţă psihică. De suferinţă încearcă să scape persoana care se sinucide,


deoarece suferinţa este inamicul vieţii;
• trebuinţe psihologice nerealizate. Lipsa siguranţei, încrederii şi a prietenilor, creează
sentimentul zădărniciei;
• căutarea unei soluţii. Prin sinucidere, persoanele găsesc răspuns la întrebarea „Cum să ies
din toate astea?;
• neajutorarea şi disperarea. În cazul persoanelor care recurg la sinucidere, disperarea
reprezintă relaţia între depresie şi sinucidere. Nimeni nu-i poate ajuta deci singura scăpare
este sinuciderea;
• restricţia opţiunilor. Nu-şi dau seama că există opţiuni pentru a ieşi din criză;
• tentativa de restabilire. Sinuciderea reprezintă modul de a face ceva efectiv, dinamic,
memorabil, demn de valoare, deosebit. În momentul suicidului, persoana crede că poate
stăpâni lumea, crede că-şi controlează destinul şi influenţează destinele altora;
• tentativa de a renunţa la conştiinţă. Scopul sinuciderii este de a opri în mod conştient o
existenţă dureroasă;
• plecarea. Fuga de acasă, părăsirea unei slujbe, etc. reprezintă toate plecări. Sinuciderea
este evadarea finală – un plan de schimbare radicală şi permanentă a decorului. Nici una
din aceste etape nu este letală în ea însăşi, dar împreună formează un proces letal.
Sinuciderea este un act disperat a unei minţi constrânse de suferinţe, în aparenţă
nerezolvabile şi insuportabile. În asemenea stare, persoana respectivă, vede evadarea într-
un univers mai fericit, sau pierderea vieţii ca o opţiune mai atractivă decât chinul unei vieţi
nerealizate.

1.1 Factori de risc ai conduitei suicidare la vârsta adolescenţei (12-26 ani)

Numărul ridicat al manifestărilor suicidare (tentative de suicid şi suicid realizat) în rândul


adolescenţilor, arată că, la această vârstă, acţionează mai mulţi factori care joacă roluri
semnificative în determinismul actului sinucigaş.

Desigur, nu vârsta în sine este cauza, ci factorii specifici acesteia, legaţi de această perioadă de
viaţă:

• dezvoltarea psihosomatică;
• modalitatea în care se proiectează factorii psihosociali într-o personalitate neformată încă
sau în curs de definitivare;
• modalitatea de răspuns a adolescentului la tot ceea ce constituie factori de stres.
Adolescenţa este o perioadă de transformări profunde:

• biologice, anatomice, morfologice, fiziologice, endocrine, biochimice;


• psihologice (restructurarea întregii personalităţi, rezultând maturizarea psihologică,
intelectualizarea intensă, dezvoltarea gândirii abstracte, dezvoltarea şi definitivarea
conştiinţei de sine);
• sociale; dobândirea treptată a statutului de adult, a independenţei axiologice –
independenţa de mentalitate, de valori – şi afective, iar ulterior, a independenţei material-
economice. Analiza factorilor care duc la actul sinucigaş trebuie raportată la particularităţile
psihoafective ale adolescenţei. Ca o consecinţă a dezvoltării endocrino-somatice şi a
instinctului social, apar complicate sentimente de dragoste, care îmbogăţesc dintr-o dată
personalitatea atât de săracă a adolescentului. Erotismul, libidoul, dorinţa de a proteja pe
cineva, de a iubi şi de a fi iubit, curiozitatea, multiplicitatea intereselor, elanul,
productivitatea şi dorinţa de afirmare sunt numai câteva din aspectele specifice
adolescenţei. Frânarea acestui flux puternic poate duce – şi duce, în fapt, în multe cazuri –
la grave tulburări de structurare a personalităţii, cu consecinţe care vor fi întâlnite destul
de des în cauzistica suicidară.

În această perioadă de viaţă (adolescenţa), se concentrează masiv cele mai variate forme de
inadaptabilitate socială. Acum, se focalizează esenţa conflictelor şi nemulţumirilor de bază, ceea ce
ar explica manifestarea tendinţelor sinucigaşe , în locul suportării unor stări conflictuale insistente
şi supărătoare.

Opţiunea pentru actul sinucigaş – în opinia unor specialişti – este coroborată, la această vârstă, cu
o imaturitate a dispozitivelor de apărare, şi, mai ales, cu o concepţie neclară asupra noţiunii de
moarte. Pe de altă parte, atitudinea de expectativă a părinţilor faţă de poziţia ambivalentă a
copilului – de a trăi sau de a muri – neintervenţia, lipsa de cenzură la timp, au un rol considerabil
în derularea tentativei sau chiar a sinuciderii. Studiul cazurilor de conduită suicidară, relevă
influenţa nefastă exercitată, în mod direct şi indirect de familiile dezorganizate. Amprenta carenţei
educative şi afective, rămâne ca o pată neagră în structura afectivă şi de conştiinţă a unor tineri.
Absenţa unuia dintre soţi, divorţurile, neînţelegerile abandonurile au urmări şi efecte întârziate
asupra personalităţii în formare a adolescentului şi asupra atitudinii sale e inserţie şi adaptare
socială.

Psihologia adolescenţei este dominată, în mare parte, de dorinţe sexuale. Acestea, alături e o
sensibilitate psihică specifică vârstei, reprezintă o cauză frecventă a conflictelor care se înscriu
adânc în personalitatea cazurilor. Elementul emotiv sexual se fixează adânc în subconştientul
adolescentului. Dar, în afară de elementul sexual, necesităţile de bază ale personalităţii mai includ
şi pe acelea de securitate, afecţiune, respect, înţelegere, afirmare. Aceste trebuinţe acţionează ca
un miraculos catalizator psihic. Ele leagă indisolubil prezentul cu viitorul, insuflându-i individului
dorinţa de a trăi. Se constată, în cazul celor cu conduită suicidară că raportul tuturor acestor
componente este profund schimbat. Numeroasele psihotraume existenţiale nu sunt altceva decât
expresia unor blocaje existenţiale în realizarea trebuinţelor de bază ale individului.

O altă cauză favorizantă a inadaptabilităţii sociale şi premisă pentru o conduită suicidară, o


constituie modalitatea de răspuns la situaţiile de stres. În cazul unui răspuns adecvat rezultă
adaptarea, depăşirea situaţiei, integrarea şi armonizarea individului cu mediul. Contrariul
instalează anormalitatea psihică. În absenţa unui control educativ sau a unor elemente pozitive de
corecţie – care să-i canalizeze spre o formare armonioasă şi echilibrată a personalităţii lor –
modalitatea de răspuns ia un caracter anormal. Lipsa de stabilitate şi de echilibru psihic dă naştere
la o personalitate distorsionată, uneori net patologică, ori la reacţii de răspuns neadecvat, care pot
deveni, mai târziu, premise în actul suicidar.

Este recunoscută importanţa pe care o au în prevenirea sinuciderilor, un bun echilibru psihic,


încrederea în sine şi mai ales (pentru tineri) conştiinţa utilităţii în societate, în grupul de
apartenenţă.

Mulţi psihologi şi medici psihiatri afirmă că, indiferent de măsurile care s-ar lua, este imposibil să
se poată şti cu precizie cine este predispus la suicid. În multe cazuri însă, persoanele tentate să se
sinucidă manifestă cel puţin unul din semnalele următoare:

- afirmarea dorinţei de a muri;

- modificări bruşte şi observabile de comportament şi personalitate;

- modificări ale regimului obişnuit de hrană şi somn;

- stabilirea unor aranjamente finale;

- asumarea unor riscuri inutile;

- o tentativă anterioară de sinucidere;

1.2 Tipuri de sinucideri

În lucrarea sa „Despre sinucidere, Emille Durkheim distinge trei tipuri e sinucidere:

1. Egoistă;
2. Altruistă;
3. Anonimă.
4. Sinuciderea Egoistă. Durkheim explică acest tip de sinucidere prin comparaţia pe care o
face între catolici şi protestanţi. Cultul personalităţii individuale şi absenţa presiunilor către
integrare religioasă determină ca protestanţii să se sinucidă în număr mai mare decât
catolicii, iar forma pe care o iau sinuciderile acestora este egoismul, privit nu ca o stare
morală particulară a individului, ci ca o trăsătură derivată din sistemul comun de credinţe şi
practici religioase ale protestantismului.

O asemenea problematică era prezentă şi în lucrarea „Diviziunea muncii sociale, pe de o parte,


presiunile sociale obligă pe indivizi să se diferenţieze între ei şi să-şi dezvolte în mod distinct
personalitatea; pe de altă parte, ele cer individului să dezvolte relaţii contractuale, pentru a
dezvolta acţiuni compatibile cu ale celorlalţi. Dar în acest mod influenţa conştiinţei colective devine
mai difuză, iar integrarea socială este mai slabă.

Protestantismul se deosebeşte de catolicism prin gradul mai scăzut de integrare socială a


organizaţiei sale religioase.

Urmărind îndeaproape trăsăturile sinuciderii egoiste, Durkheim oferă şi alte exemple preluate, cu
precădere, din domeniul vieţii societăţii domestice şi celei politice.

Imunitatea faţă de sinucidere pe care o prezintă cei căsătoriţi în raport cu celibatarii sau văduvii se
datorează societăţii familiale, tot aşa cum frecvenţa mai scăzută a sinuciderilor în perioadă de
criză politică se datoresc afirmării mai puternice a conştiinţei colective şi creşterii gradului de
integrare socială.

„Sinuciderea egoistă – constată Durkheim – variază invers proporţional cu gradul de socialitate şi


direct proporţional cu individualizarea excesivă.

Sinuciderea egoistă are cea mai mare frecvenţă şi este determinată de o individualizare excesivă
ce îl împinge pe individ spre o accentuată stare de depresie şi apatie. În cazul acesta, societatea nu
mai are forţa şi coeziunea necesare pentru a-şi ţine membrii ei legaţi, integraţi şi dependenţi de
ea, fapt care slăbeşte preţuirea propriei vieţi.

1. Sinuciderea Altruistă. Aceasta apare ca fiind opusă, din punct de vedere al caracterelor
ei, sinuciderii egoiste, deoarece în cazul acesta din urmă, cauza provine dintr-o
individualizare excesivă, iar în cazul primei dintr-o societate exacerbată. Omul se poate
sinucide – observă Durkheim – şi atunci când este detaşat de societate şi atunci când este
prea puternic integrat.

Ca exemple ilustrative de sinucidere altruiste, Durkheim oferă cazul popoarelor primitive sau al
societăţilor antice, în care războinicii preferau să se sinucidă decât să înfrunte efectele considerate
de ei ignobile ale bolii şi bătrâneţii sau în care femeile şi supuşii trebuiau să se sinucidă pentru a-şi
urma, şi dincolo de moarte soţul sau stăpânul.

Dar în afara acestor cazuri de sinucidere altruistă „obligatorie E. Durkheim dă ca exemplu sugestiv
sinuciderile militarilor din armatele moderne în care datoriile impuse de disciplina colectivă
prevalează asupra propriilor interese şi dorinţe ale individului. Sinuciderile amintesc izbitor –
apreciază autorul lucrării „Le Suicide de cele din societăţile primitive, întrucât morala militară
reprezintă ea însăşi o supravieţuire a moralei popoarelor primitive.

Din acest punct de vedere, altruismul îşi găseşte corespondentul în solidaritatea mecanică care
cere indivizilor să dezvolte conduite şi acţiuni similare şi să-şi subordoneze individualitatea
comunităţii.

Dacă egoismul este o stare a „eu-lui nesubordonat decât sie însuşi, altruismul exprimă contrariul
acestor stări prin faptul că „eu-l nu mai aparţine individului ci unei conştiinţe situate în afara lor. În
timp ce egoistul este detaşat de viaţă pentru că nu este animat de nici un scop util, altruistul
resimte din plin importanţa acestui scop, dar îl situează în afara vieţii personale pe care o priveşte
ca pe un obstacol în realizarea lui.

Integrarea exagerată a individului în societate, cu forme de dependenţă totală faţă de aceasta,


poate genera supraevaluarea colectivului şi nepreţuirea propriei fiinţe. Atunci individul se poate
sacrifica facil pentru interesele colectivului sau pentru percepţia unor dezaprobări a stării de fapt
în care se găseşte la un moment dat. Prin aceasta formă de sinucidere sacrificiul suprem este
considerat ca fiind o datorie faţă de societate, fie o chestiune de onoare, fie un act supravalorizat
sau martirizat.

1. Sinuciderea Anomică. Ocupându-se de cel de-al treilea tip de sinuciderea anomică,


Durkheim analizează, mai întâi influenţa crizelor economice asupra ratelor de sinucidere.

Nu dificultăţile economice, ca atare sunt cele care influenţează creşterea sinuciderilor (mizeria
protejează – apreciază Durkheim) ci efectele pe care aceste crize economice le provoacă în
ordinea colectivă.

Pornind de aici Durkheim distinge două tipuri de crize, care prin efectele lor generează o creştere
neobişnuită a numărului de sinucideri:

- crize acute= manifestate prin accese intermitente şi transformări bruşte ale ordinii sociale;

- crize cronice= manifestate prin perturbări de lungă durată a vieţii ecologice şi, implicit a
ordinei colective.

Primul tip de crize are loc în două forme similare din punct de vedere al rezultatelor sociale pe care
le antrenează: dezastre economice, care generează decăderea cu bruscheţe a anumitor indivizi
într-o stare inferioară celei pe care o ocupau anterior perioadei de criză şi crize de prosperitate
(crize fericite – subliniază Durkheim) care au ca efect creşterea puterii şi a bogăţiei unor indivizi
care până atunci ocupa o poziţie modestă în ierarhia socială.

Ambele forme sunt generatoare de anomie socială, deoarece atunci când se produc împing pe
indivizii implicaţi în afara limitelor impuse de relaţia scopuri-mijloace, libertăţii umane.

Preocuparea sa principală este orientată, mai întâi, către evidenţierea condiţiilor care fac posibil ca,
în perioade de criză, relaţia normală între mijloc şi scop, să fie perturbată iar acţiunea să
depăşească limitele permise.

Fiinţele umane – argumentează Durkheim – nu pot exista decât dacă nevoile lor sunt satisfăcute.
Modul lor social de satisfacere impune însă o serie de condiţii. Mai întâi, ele trebuie soluţionate într-
un cadru nemijlocit social. În al doilea rând, ele nu trebuie să depăşească limitele impuse de
posibilităţile societăţii de a le satisface.

Aceste constrângeri sunt absolut necesare, întrucât, prin însăşi natura lor individuală ca şi prin
marea varietate a tipurilor umane, nevoile şi interesele oamenilor sunt limitate. Satisfacţiile primite
în loc să intereseze, nu fac altceva decât să stimuleze.

Este propriu numai omului să-şi propună scopuri pe care nu le poate îndeplini. Dar dacă aceste
scopuri sunt infinite şi, deci, lipsite de determinare sau dacă le lipsesc mijloacele necesare de
realizare, apar insatisfacţii pe care omul le resimte ca decepţii profunde.

Ca să existe satisfacţie, apare necesar ca toate aceste interese şi dorinţe ale individului să fie
disciplinate şi limitate de o forţă situată în afara sa, care să aibă acest rol pentru nevoile umane pe
care îl are organismul pentru nevoile fizice.

O asemenea forţă este reprezentată de societate, deoarece numai aceasta are calitatea morală de
a impune indivizilor disciplinarea liber consimţită a impulsurilor lor şi să reglementeze în manieră
echilibrată satisfacerea nevoilor fiecăruia.

Intervenind ca factor puternic de dereglare anomia împiedică disciplinarea morală a dorinţelor şi


nevoilor, facilitând descătuşarea forţelor şi voinţelor indivizilor de a-şi exercita acţiunea dincolo de
orice limită impusă de relaţia normală între scop şi mijloace.

Absenţa limitelor impuse sau, dimpotrivă, limitarea puternică a acestora – subliniază Durkheim –
generează frustrări insuportabile în raport cu care voinţa de viaţă dispare. De aici şi explicaţia
pentru numărul mare de sinucideri înregistrate în perioadele de criză acută.

1.3 Sinuciderea şi stările psihopatice

Există două feluri de cauze extra-sociale cărora le putem atribui a priori o influenţă asupra ratei
sinuciderilor: dispoziţia organo-fizică şi natura mediului fizic. Ar fi posibil ca în constituţia
individuală sau cel puţin în constituţia unei clase importante de indivizi să fi existat o înclinaţie cu
intensitate variabilă , care să împingă omul la sinucidere. Pe de altă parte, clima, temperatura, ar
putea să aibă indirect aceleaşi efecte, prin maniera în care acţionează asupra organismului.

Dacă am avea vreun motiv să vedem în orice moarte voluntară manifestarea unei boli mentale,
atunci sinuciderea ar fi doar o acţiune individuală.

După Esquirol: „Sinuciderea oferă toate caracterele unei alienaţii mintale. Omul atentează
asupra vieţii sale doar atunci când delirează, iar sinucigaşul este un alienat.

Tendinţa spre sinucidere, fiind prin natura sa, specială şi determinată dacă ar constitui o varietate
a nebuniei, nu ar putea fi decât o nebunie parţială şi limitată la un singur act. În terminologia
tradiţională a patologiei mintale, aceste delire restrânse sunt denumite monomanii.
Monomanul este un bolnav a cărui conştiinţă este perfect sănătoasă cu o singură excepţie, el are
unele dorinţe ieşite din sfera normalului. De exemplu, are uneori o dorinţă iraţională şi absurdă de
a bea, de a fura sau de a ucide. Dar toate actele şi gândurile sale, în afara acestei unice excepţii,
sunt de o corectitudine riguroasă.

Ceea ce caracterizează, într-adevăr aceste afecţiuni, este absenţa tulburărilor esenţiale în


comportamentul intelectual. Fondul vieţii mentale este acelaşi şi la monogam şi la omul sănătos,
doar că la primul o anumită stare psihică se detaşează printr-un relief deosebit de fondul comun.

În categoria tendinţelor monomania este o pasiune exagerată , iar în cea a reprezentărilor – o idee
falsă, dar de o asemenea intensitate încât obsedează spiritul şi îi răpeşte orice libertate. De
exemplu, ambiţia devine din normală, maladivă şi se transformă în monogamia grandorii atunci
când ea capătă asemenea proporţii, încât toate celelalte funcţii cerebrale sunt ca şi paralizate.

Iată cum la adăpostul monomaniei, sinuciderea a fost adusă la rang de tulburare mintală.

Există însă monomanii?

Mult timp existenţa lor nu a fost pusă la îndoială, toţi specialiştii admiteau fără discuţie teoria
delirului parţial. Se spunea atunci că spiritul uman este format din facultăţi distincte şi forţe
separate, care cooperează în mod normal, dar care sunt susceptibile de a acţiona separat. Părea
deci natural ca acestea să poată fi atinse diferenţiat de boală.

Această idee este astăzi universal abandonată.

Desigur că nu poate fi demonstrat direct, prin observaţie, faptul că monomanii nu există, dar nici
nu poate fi citat un singur exemplu de necontestat.

Niciodată experienţa clinică nu a putut găsi tendinţa maladivă a spiritului într-o stare de veritabilă
izolare. Întotdeauna când o anumită facultate este lezată, toate celelalte sunt afectate în acelaşi
timp. Independent de astfel de manifestări particulare, există întotdeauna la pretinşii monomani o
stare generală a întregii vieţi mentale, care reprezintă chiar fondul bolii şi a cărei expresie
superficială şi temporară sunt ideile delirante. Ea este constituită de o exaltare excesivă , o
depresie extremă sau o perversiune generală. Există în special absenţa echilibrului şi a coordonării
în gândire şi acţiune.

Bolnavul raţionează şi totuşi ideile sale se înlănţuie cu lacune; el nu se manifestă absurd, dar
conduitei sale îi lipseşte coerenţa. Este deci greşit să spunem că nebunia reprezintă o parte din
această stare, o parte restrânsă; imediat ce nebunia penetrează înţelegerea o invadează în
întregime. În diferitele moduri de activitate conştientă nu se disting forţe separate – care să se
reunească şi să-şi regăsească unitatea doar într-o substanţă metafizică – ci funcţii solidare.

Este deci imposibil ca una să fie lezată, fără ca şi celelalte să fie atinse; funcţiile psihice nu au
organe atât de distincte între ele astfel încât unul să poată fi atins,iar celelalte nu.

Repartizarea lor în diferite porţiuni ale encefalului nu este bine delimitată lucru dovedit de uşurinţa
cu care diverse părţi ale creierului se înlocuiesc reciproc, atunci când una din ele nu-şi mai poate
îndeplini sarcina.

Întrepătrunderea lor este prea desăvârşită pentru ca nebunia să poată lovi pe unele şi să lase pe
celelalte intacte.

Este cu totul imposibil ca ea să altereze o idee sau un sentiment particular, fără ca viaţa psihică să
fie alterată în profunzimea sa pentru că reprezentările şi tendinţele nu au o existenţă proprie; ele
nu sunt nici substanţe sau atomi spirituali care, reunindu-se, să formeze spiritul. Ci sunt doar
manifestarea exterioară a stării generale a centrilor conştienţi, din care derivă şi pe care o
exprimă.
Dar dacă tarele mentale nu pot fi localizate, atunci nu există monomanii propriu-zise.

Tulburările locale, în aparenţă, pe care le-am numit astfel, sunt întotdeauna rezultatul unei
perturbaţii mai extinse; ele nu sunt boli, ci accidente particulare şi secundare ale unor boli mai
generale. Deci dacă nu există monomanii, nu poate exista nici o monomanie – sinucidere, şi în
consecinţă, sinuciderea nu este o nebunie distinctă.

Pentru a şti dacă nebunia este un act special al alienaţilor, trebuie determinate formele pe care le
ia în alienarea mentală şi apoi văzut dacă acestea sunt singurele forme pe care le ia.

Specialiştii nu prea au fost preocupaţi, în general, de clasificarea sinuciderilor alienaţilor. Se poate


totuşi considera că cele patru tipuri care urmează, formează speciile cele mai importante.
Trăsăturile esenţiale ale acestei clasificări din perspectiva psihopatologică, sunt preluate de la
Jousset şi Moureau de Tours.

- sinuciderea maniacă. Se datorează fie halucinaţiilor, fie concepţiilor delirante. Bolnavul se


omoară pentru a scăpa de un pericol sau de o ruşine imaginară, ori pentru a asculta un ordin
misterios primit „de sus. Motivele acestei sinucideri şi modul de evoluţie reflectă caracterele
generale ale maladiei din care derivă, deci ale maniei. Ceea ce deosebeşte această afecţiune este
extrema sa mobilitate. Ideile, sentimentele cele mai diverse şi chiar cele mai contradictorii se
succed cu o viteză extraordinară în spiritul maniacilor.

Acelaşi lucru se întâmplă cu mobilurile care determină sinuciderea maniacă: se nasc, dispar sau se
transformă cu surprinzătoare rapiditate. Halucinaţia sau delirul care-l determină pe subiect să se
distrugă, apar deodată şi rezultă de aici tentativa de sinucidere; apoi, într-o clipă, scena se
schimbă şi dacă încercarea a eşuat, nu mai este reluată, cel puţin pentru moment. Dacă se va
relua mai târziu, va avea cu siguranţă alt motiv. Incidentul cel mai neaşteptat (neînsemnat) poate
declanşa bruşte transformări.

- sinuciderea melancolică. Este legată de o stare generală de extremă depresie, de tristeţe


exagerată, care-l determină pe bolnav să nu mai aprecieze corect relaţiile sale cu oamenii şi
lucrurile din jur. Plăcerile nu-l mai atrag, pentru că vede totul în negru. Viaţa i se pare plictisitoare
şi dureroasă;

Cum această dispoziţie este constantă, apar şi ideile de sinucidere, care sunt de o mare fixitate şi
ale căror motive sunt aproape identice. La acest tip de sinucidere, indivizii suferă de o dispersare
generală pe care se grefează halucinaţii şi idei delirante care împing direct la sinucidere. Doar că
nu mai sunt schimbătoare, ca în cazul maniacilor, ci fixe, ca şi starea generală din care derivă.
Temerile care îl chinuie pe subiect, reproşurile pe care şi le face, necazurile pe care le resimte, sunt
întotdeauna aceleaşi. Dacă această sinucidere este deci dominată tot de motive imaginare, se
distinge totuşi de forma precedentă prin caracterul său cronic. Bolnavii din această categorie îşi
pregătesc cu grijă mijloacele de execuţie; în urmărirea felului lor, dovedesc o perseverenţă şi
uneori o ingeniozitate incredibilă. La aceasta există doar accese pasagere trecătoare, fără cauze
durabile, în timp ce la celălalt este vorba de o stare constantă, legată de caracterul general al
subiectului.

- sinuciderea obsesivă. În acest caz, sinuciderea nu are motiv real sau imaginar, ci este
cauzată doar de ideea fixă a morţii, care fără vreun motiv palpabil, domină spiritul bolnavului. El
este obsedat de dorinţa de a se omorî chiar dacă ştie că nu are nici un motiv rezonabil să o facă.
Este o nevoie instinctivă asupra căreia nici gândirea nici raţionamentul nu au vreo putere; este
analogă acelor nevoi de a fura, a ucide, a incendia. Cum subiectul îşi dă seama de caracterul
absurd al dorinţei sale, el încearcă la început să lupte. Dar pe toată perioada rezistenţei sale este
trist, chinuit şi resimte în cavitatea epigastrică o anxietate care creşte în fiecare zi. Din acest
motiv, se mai foloseşte denumirea de „sinucidere anxioasă. Dar imediat ce bolnavul a hotărât să
renunţe la luptă şi să se omoare, neliniştea încetează şi calmul revine.

Dacă tentativa eşuează, ea este suficientă uneori pentru a micşora dorinţa sa maladivă. S-ar putea
spune că subiectul şi-a depăşit obsesia.

- sinuciderea impulsivă sau automată. Nu este motivată mai mult decât precedenta; nu
este justificată nici în realitate, nici în imaginaţia bolnavului.

Numai că, în loc să provină dintr-o idee fixă care obsedează spiritul o perioadă mai scurtă sau mai
lungă de timp şi care influenţează progresiv voinţa, ea rezultă acum dintr-un impuls brusc şi
imediat, irezistibil. Apare într-o clipită, profundă deja, şi determină actul sau, cel puţin debutul
execuţiei. Acest caracter brusc, neaşteptat, aminteşte de consideraţiile pe care le-am făcut în cazul
maniei; doar că sinuciderea maniacă are întotdeauna un motiv, chiar dacă este derizoriu. El ţine de
concepţiile delirante ale subiectului. Aici, din contră, înclinaţia spre sinucidere izbucneşte şi-şi
produce efectele ca un veritabil automatism, fără să fi fost precedat de vreun antecedent
intelectual. Vederea unui cuţit, plimbarea pe marginea unei prăpăstii, etc., dau naştere instantaneu
ideii de sinucidere şi actul în sine urmează atât de repede încât, deseori bolnavii nu-şi dau seama
de ceea ce se întâmplă.

Într-o măsură mai mică bolnavii simt născându-se impulsul şi reuşesc să scape fascinaţiei pe care
o exercită asupra lor instrumentul morţii îndepărtând imediat acest gând.

1.4 Modalităţi de prevenire a comportamentelor suicidare

Actul sinucigaş nu este de regulă spontan şi întâmplător. El are rădăcini adânci în factorii externi
dar mai ales în structura personalităţii individului (care nu reprezintă altceva decât produsul
eredităţii şi al factorilor de mediu psihofizici şi sociali ce intervin în diferite etape ale dezvoltării lui).

Profilaxia trebuie îndreptată contra formării unei asemenea personalităţi defectuoase sau morbide.
Teoria psihiatrică relevă că profilaxia suicidului trebuie să cuprindă cel puţin următoarele direcţii de
intervenţii:

• o igienă mintală şi o terapie a stărilor depresive prin ameliorarea condiţiilor materiale şi


sanitare, integrarea afectivă culturală şi profesională a persoanelor, o politică de reducere a
excesului de anomie.
• educarea în spiritul vieţii în comun, ţinând cont de faptul că izolarea socială favorizează
suicidul; „învăţarea individului de a trăi în comun.

Având în vedere că orice sinucidere implică cel puţin o reacţie personalităţii aflate la limita
patologicului, profilaxia primară a conduitei suicidare este apropiată dacă nu chiar echivalentă cu
profilaxia primară a tuturor maladiilor psihice (psihoză, psihopatii, toxicomanii, nevroză).

Acestea se realizează prin:

1. măsuri şi mijloace nespecifice: călire fizică prin factorii naturali de mediu, călire prin
mişcare, alimentaţie raţională, regim de viaţă şi de muncă igienic.
2. măsuri specifice (epidemiologice şi psihosociale): depistarea persoanelor care prezintă un
risc crescut pentru conduita suicidară; schimbarea stilului de viaţă prin mijloace
educaţionale şi climat psihosocial.

În cazul în care aveţi suspiciuni în legătură cu o persoană, al cărei comportament prevesteşte


intenţia sa de a se sinucide, trebuie să faceţi câteva lucruri[4]:

- nu lăsaţi singură persoana respectivă, dacă vă confruntaţi cu un risc eminent al unei


sinucideri;
- nu vă bazaţi pe faptul că persoana nu este „tipul care se va sinucide;

- nu ţineţi secret. Spuneţi şi altcuiva de bănuielile dumneavoastră;

- dacă vorbiţi cu persoana, nu analizaţi motivele sale, „te simţi rău deoarece…. şi nu
încercaţi să o şocaţi sau să o provocaţi, exemplu „du-te şi fă-o.

Această persoană se poate ajuta numai dacă:

- o încurajaţi să-şi îmbunătăţească situaţia de acasă. Dacă viaţa familială este o problemă,
oferiţi sugestii pentru îmbunătăţirea acesteia (de exemplu, terapia cuplului);

- încercaţi să-l ţineţi ocupat şi activ. Oamenii cu depresiuni mintale devin apatici, inactivi, şi
ca rezultat depresia creşte. O egalitate între activitate şi recreere ar putea ajuta;

- încercaţi să-l luaţi din mediul familiar un timp. Chiar şi o schimbare temporară a locului
poate aduce o mare uşurare. Este şansa de a găsi o nouă perspectivă a situaţiei;

- puneţi-l să facă gimnastică. Exerciţiul fizic ajută persoana să se recreeze, să doarmă mai
bine, să arate mai bine, şi să aibă o vedere pozitivă asupra vieţii.

Dacă toate aceste metode nu sunt la îndemână, atunci se poate apela la ajutorul profesional, care
poate fi căpătat din următoarele surse:

- centre de prevenire ce pot asigura sfaturi şi ajutoare în caz de urgenţă;

- medici, ce pot ajuta ei înşişi sau pot îndruma persoana spre specialişti;

- preoţi care se implică în tratarea persoanelor ce necesită ajutor, şi au grijă ca acestea să-l
primească la timp;

- asociaţii de stat sau particulare, care sunt surse excelente de ajutoare;

- psihiatrii, psihologi, psihoterapişti care pot mânui problemele emoţionale;

- sfătuitori ai şcolii, ce sunt specializaţi în problemele tinerilor;

- programe de asistenţă organizată pentru rezolvarea diverselor probleme personale;

- grupuri de suport familial, care există pentru asistenţa dată soldaţilor, şi membrilor
familiilor acestora.

1.5 Caracteristicele gândirii predispuse la sinucidere

Subiecţilor predispuşi la sinucidere,le sunt caracteristice o serie de trăsături[5]:

• suprageneralizează. Persoanele auto-distructive suprageneralizează adesea. Este destul


de dificil pentru ele sa facă deosebire intre idei şi fapte şi sa-şi dea seama când fac
presupuneri. Această situaţie provoacă o viziune incompletă şi distorsionată a realităţii,pe
care o generalizează,dar şi pentru viaţa lor viitoare.
• Negativismul. Este o trăsătură comună pentru persoanele predispuse la sinucidere să fie
negativi în gândire şi sentimente. Din punctul lor de vedere există foarte puţine aspecte
pozitive in viaţa lor,şi au tendinţa să sublinieze numai eşecurile. În consecinţă,gândul
sinuciderii este chiar mai atrăgător de vreme ce există foarte puţine motive pozitive pentru
a trăi.
• Cursa minţii. Multe persoane predispuse la sinucidere, se simt inconfortabil din pricina
rapidităţii gândirii lor, sau din pricină că gândirea se focalizează pe o problemă
deconcertantă.
• Procesul logic defectuos. Este posibil ca evaluarea realităţii de către o persoană să nu fie
distorsionată. Aceste persoane este posibil să fie în dificultate din cauza unei relaţii, de
exemplu. Problema e posibil să fie un proces defectuos de evaluare a situaţiei, ce ar putea
pleca de la o premisă falsă.
• Menţinerea ca opţiune a ideii de sinucidere. Unii se agaţă de ideea de sinucidere, ca
fiind o alternativă oricând la dispoziţie. Renunţarea la opţiunea sinuciderii, poate lăsa un
gol imens în sistemul defensiv personal.

1.6 Fenomenul suicidar:mituri şi fapte

Însuşi cuvântul sinucidere,îţi dă fiori. In general oamenii au sentimente de frică, ostilitate,repulsie


faţă de sinucidere. Cei care sfârşesc prin a-şi lua viaţa sunt priviţi ca anormali sau dezaxaţi.
Societatea este tentată să privească sinuciderea, ca un act inacceptabil,este unul din tabuu-rile
societăţii.

Aceste atitudini reprezintă obstacole în calea unei intervenţii eficiente şi la timp.

Cei mai mulţi dintre cei predispuşi la sinucidere din serviciul militar activ,susţin faptul că soluţia la
problema lor este ieşirea din armată. Există în cazul acesta pericolul să se creadă că gestul
respectivei persoane,este făcut cu intenţia de manipulare a sistemului,şi din acest motiv să nu se
intervină. Pe de altă parte,a categorisi ca manipulare aceste gesturi,poate deveni o chestiune gravă
în cazul în care ameninţarea cu sinuciderea devine realitate.

In urma studierii acestui fenomen,s-a ajuns la concluzia că există multe concepţii greşite privind
sinuciderea. Există o serie de „mituri,de care,cu toate că sunt neconforme cu realitatea,continuă să
se ţină seama,fapt ce duce la o totală lipsă de implicare în rezolvarea sau prevenirea unor cazuri
de suicid.

Mit: Oamenii care vorbesc despre sinucidere rar,o şi comit.

Fapte: aproape 80% din cei ce comit o sinucidere,dau semne care avertizează din timp despre
starea lor. Când cineva vorbeşte despre sinucidere ar putea ca acest lucru să fie un semnal. Acest
lucru nu trebuie deloc ignorat.

Mit: Menţionarea sinuciderii, ar putea da persoanei respective ideea.

Fapte: Sinucigaşii au deja această idee. Nu vă fie frică să vorbiţi despre sinucidere. Întrebând pe
cineva despre gândurile de sinucidere,ar putea-o face pe acea persoană să se simtă uşurată că
cineva a recunoscut durerea sa emoţională şi să se simtă în siguranţă dacă vorbeşte despre
problemele sale. Vorbind clar despre aceasta,ar putea face ca persoana să nu mai acţioneze.

Mit: Toţi sinucigaşii doresc să moara şi nu se mai poate face nimic în această privinţă.

Fapte: Cei mai mulţi sinucigaşi sunt nedecişi privind viaţa sau moartea. Ei se pot juca cu
moartea,lăsându-i pe ceilalţi sa-i salveze. De obicei ei cheamă un ajutor,înainte sau după o
încercare de sinucidere. De asemenea,perioada de criză ar putea să dureze un timp limitat.
Persoana poate primi ajutor şi deci,poate trece de o asemenea perioadă.

Mit: Sinuciderea este un act impulsiv,ce nu poate fi prevăzut.

Fapte: Cele mai multe sinucideri sunt planificate cu grijă şi gândite timp de săptămâni.

Mit: O persoană sinucigaşă,rămâne aşa mereu.

Fapte: Cele mai multe sinucideri,reapar la aproximativ 3 luni după începerea însănătoşirii,când
individul are destulă energie să-şi ducă la capăt planurile morbide. Dorinţa de a muri poate fi atât
de puternică încât ideea de sinucidere este o evadare dintr-o situaţie fără speranţă. Insă există şi
persoane care odată ce nu au reuşit să se sinucidă,renunţă la această idee realizând că totul fusese
de fapt o mare greşeală.

Mit: Persoanele sinucigaşe sunt bolnave mintal.

Fapte: Studiile efectuate au arătat faptul că deşi persoanele sinucigaşe sunt extrem de nefericite
şi supărate,nu este necesar să fir şi bolnave mintal.

Mit: Deoarece Decembrie este luna sărbătorilor de iarnă,această perioadă ar fi cea mai propice
sinuciderilor.

Fapte: De fapt Decembrie are rata cea mai scăzută a sinuciderilor din tot anul. In timpul
sărbătorilor,persoanele depresive simt cumva că lucrurile vor evolua spre bine. La venirea
primăverii,dacă depresiunea nu a fost depăşită,comparaţia dintre situaţia personală şi renaşterea
naturii,poate produce o comportare autodistructivă.

1.7 Urmările sinuciderilor sau a încercărilor de sinucidere asupra familiei

În familie, la pierderea unui membru al acesteia, pot apărea următoarele probleme:

- intense sentimente de pierdere;

- vinovăţie şi ruşinare datorită faptului că nu i s-a acordat persoanei respective suficient


suport şi dragoste, sau că nu au fost recunoscute semnalele de avertizare;

- stres social datorat miturilor religioase şi culturale, privind sinuciderea. Familia poate
pretinde că a fost o moarte naturală, pentru a ascunde adevărul;

- probleme financiare şi greutăţi în recuperarea asigurării;

- temeri privind faptul că, mai pot apărea sinucideri în familie. Alţi membri ai familiei, în
special cei tineri, s-ar putea teme că vor deveni şi ei sinucigaşi.

Cadrele specializate, deseori oferă ajutor familiei sau prietenilor unui sinucigaş, pentru a depăşi
stresul emoţional şi criza prin care au trecut.

Cap.II Armata şi fenomenul suicidar

2.1 Subunitatea militară – grup cu caracteristici integratoare specifice

Fiind menită să îndeplinească funcţii de cea mai mare importanţă socială, de a căror ducere la bun
sfârşit a depins nu o dată existenţa societăţii pe care o slujim, şi chemată să acţioneze într-un
mediu destul de dur, câmpul de luptă, armatei i se cere o organizare raţională, reacţie promptă,
imprimarea unui maximum de eficienţă acţiunilor pe care le duce, funcţionare previzibilă, mai
presus de orice stări de moment şi interes ale indivizilor care o compun.

Aceştia trebuie să se constituie într-un tip de luptător cu o pregătire complexă, cu calităţi şi


deprinderi care să le permită îndeplinirea cu succes a unor misiuni din cele mai variate. Formarea
unui asemenea luptător, se realizează în timpul stagiului militar, care trebuie înţeles din
perspectiva sociologică, drept o etapă decisivă în pregătirea militară, ca şi pentru viaţă, a tinerilor,
deoarece după cum arată o serie de studii realizate la începutul secolului armata a evoluat dintr-un
organ a cărui unică menire este războiul, într-unul în care se pune tot mai mult accent pe valenţele
educative, de socializare.

Din această perspectivă procesul pregătirii de luptă desfăşurat în unităţi şi subunităţi pe timpul
stagiului militar, este conceput şi organizat ca un proces unitar, ca activitate complexă de
informare, comunicare, convingere şi influenţare, de formare a unor deprinderi, aptitudini şi
comportamente.

Asigurarea funcţionalităţii şi eficienţei procesului instructiv – educativ, desfăşurat la acest nivel,


presupune cu necesitate cunoaşterea acestor caracteristici ale subunităţii ce o definesc ca entitate
distinctă, ca grup, a acelor trăsături de natură psihosocială ce-i creează o identitate inconfundabilă:
structura şi natura relaţiilor interpersonale, coeziunea, dinamica, climatul socioafectiv.

Ceea ce este specific grupului militar, faţă de alte tipuri de grupuri, este faptul că forma principală
(dar nu şi singura) pe care o îmbracă comunicarea în relaţiile de serviciu, o reprezintă ordinul. De
aici decurg câteva consecinţe demne de reţinut:

- ordinul presupune subordonarea necondiţionată a celui care îl primeşte faţă de cel care îl
dă;

- ordinul este însoţit de restricţie că nu poate fi comentat, nici pe loc, nici ulterior.

Structura formală a unui colectiv militar este redată printr-o organigramă, expresie grafică ce
urmăreşte linia ierarhică. În completarea ei, regulamentele şi dispoziţiunile precizează atribuţiile
funcţionale, relaţiile obligatorii dintre militari, drepturile şi îndatoririle acestora în cadrul subunităţii.
Funcţionarea perfectă a relaţiilor formale, reprezintă o condiţie fundamentală a însăşi existenţei
grupului militar.

Militarii se raportează unii la alţii, nu numai în virtutea locului ocupat în ierarhia gradelor sau
funcţiilor deţinute la un moment dat, dar şi pe orizontală, în cadrul relaţiilor dintre militari. Astfel,
se stabileşte un tip distinct de relaţii, ca urmare a percepţiei directe a celor din jur, dincolo de
relaţiile oficializate, formale, fapt ce duce la definirea structurii informale a subunităţii, ca rezultat
al unei interacţiuni interpersonale nemijlocite, care nu este statuată în regulamentele militare, în
care militarii participă cu conştiinţa şi cu întreaga lor personalitate.

Înţelegerea mecanismului structurii informale a grupului militar,este condiţionată de cunoaşterea


conţinutului psihologic al relaţiilor interpersonale dintre militari,principalele categorii pe care le
întâlnim în cadrul subunităţii fiind:[6]

- relaţii cognitive(militarii se văd, se aud,se observă,se studiază,elaborează imagini,impresii sau


convingeri,unii despre alţii,se cunosc mai mult sau mai puţin între ei. Cu cât intercunoaşterea
dintre membrii grupului,este mai bună,mai autentică,cu atât sistemul de imagini al acestora este
mai adecvat,cu atât probabilitatea funcţionării fireşti,normale a colectivului militar este mai mare,
în caz contrar apărând imagini false,care conduc la intrarea in acţiune a unor iluzii perceptive cum
ar fi:indulgenţa exagerată,inerţia percepţiei,atribuirea sau proiecţia,stereotipia ).

- relaţii comunicaţionale,ce reprezintă cadrul şi mecanismul mediator,al tuturor relaţiilor


interpersonale ce se stabilesc între militari,în special pe orizontală,în cadrul relaţiilor informale şi
se concretizează în:concepţii,opinii,sugestii,ipoteze de lucru,variante de operaţiune,precum şi
modalităţi de analiză şi apreciere ce pot duce la iniţiative profitabile pentru perfecţionarea
acţiunilor ce urmează a fi întreprinse.

- relaţii afectiv-apreciative,influenţate în mare măsură de cele de cunoaştere şi comunicare


reciprocă,prin care iau naştere punctele de vedere,sunt generate atitudini de apreciere, sentimente
de atracţie,de respingere sau de indiferenţă. Când analizăm relaţiile afectiv-apreciative din cadrul
grupului,avem în vedere atitudinea militarului faţă de ceilalţi militari din subunitate,la sentimentele
de apreciere pozitivă sau negativă,de atracţie,de respingere sau de indiferenţă faţă de fiecare
militar în parte. Putem vorbi deci,despre expansiune socială,integrare socială,sau status social în
cadrul grupului.

Oprindu-ne puţin asupra noţiunii de status,strâns legată de cea de rol,notăm faptul că fiecare
individ deţine câte un set de statute şi îndeplineşte un set de roluri corespunzătoare ,acest
ansamblu caracterizând poziţia şi activitatea socială a fiecăruia,însă nu ca simplă însumare după
cum considera Linton. Considerăm mai aproape de adevăr,opinia sociologului A.Roth,care arată că
în determinarea statusului şi rolului în raport cu societatea globală,diferitele statute şi roluri din
variatele unităţi,nu au pondere egală[7].Hotărâtoare este poziţia deţinută şi rolul îndeplinit de
individ în relaţiile şi unităţile macrostructurale,în speţă-în cazul nostru-în relaţiile formale
determinate de structura ierarhizată de statusuri existentă în armată.