PSIHOLOGIE SOCIALĂ

Prof. dr. TUDORA SIMA

ATITUDINILE SOCIALE

1. Definire, caracteristici, structură şi funcţii

2. Valori, credinţe, atitudini
3. Prejudecată şi discriminare

Din punct de vedere psihologic atitudinea este considerată ca variabilă

psihologică, latentă, stabilă, structurată în timp în cadrul relaţiilor dintre persoană şi
ambianţa sa, datorită faptului că ia naştere la confluenţa dintre psihologic şi social,
atitudinea implică totuşi mecanisme ce ţin de ambele laturi: cognitive, afective,
volitive şi cele specifice interelaţionării.
Exprimarea publică a atitudinii generează comportamente diferite şi în acelaşi
timp este susţinută la persoana în cauză de motivaţii diferite, fapt care poate face
posibilă predicţia conduitei şi explicarea modului de funcţionare a proceselor psihice,
comportamentele pot fi de adeziune faţă de atitudinea luată, de respingere, dar şi
comportamente care reflectă situaţii intermediare.
Mecanismele valorizatoare aferente atitudinii rezultă din opiniile ce se exprimă
faţă de atitudinea respectivă, din stimularea nevoii de acţiune, din solicitarea unor
modele de evaluare, din trezirea unor pasiuni, resentimente ş.a.
Majoritatea definiţiilor date atitudinii se centrează pe raportul dintre stimul şi
reacţie (S R):
- răspuns implicit, anticipat, mediator, actualizat de stimulii cu semnificaţie
socială (Doobs);
- un sistem durabil de răspunsuri consistente la anumiţi stimuli sociali
(Campbell).
Alţi autori cum sunt Krech şi Crutchfield subliniază rolul organizator al
atitudinii şi spun că atitudinea este o organizare durabilă de motive, emoţii şi
percepţii în raport cu un anumit aspect al câmpului social.
T.Newcomb pune accent tot pe organizare dar în acelaţi timp ia în considerare
şi forma în care se realizează, de aceea consideră că atitudinea reprezintă forma în
care experienţa anterioară este acumulată, conservată şi organizată de către persoană
ori de câte ori aceasta abordează o situaţie nouă.
Termenul de atitudine este folosit în raport cu persoana (individual) dar şi cu
grupul, atitudinile referitoare la grup implică anumite modele culturale ce se exprimă
sub forma atitudinilor comune: exemplu la nuntă, cu mici excepţii, oamenii în
general se bucură, sunt veseli, chiuie, au efuziuni sentimentale faţă de miri, de
apropiaţii acestora etc. pe când la deces oamenii sunt trişti, îndureraţi, plâng.

114
 Din perspectiva psihologiei sociale atitudinile exprimă relaţii sociale
interiorizate, ele se elaborază treptat, pe tot parcursul vieţii. Conţinutul atitudinilor şi
raporturile dintre atitudini se pot schimba ori de câte ori viaţa impune acest lucru, fie
din nevoi ce ţin de cooperare, fie din alte cauze, astfel că, structurile psihice sau cele
sociale care ţin de organizare se susţin sau intră în conflict, reciprocitatea unor astfel
de relaţii a fost susţinută de Şirota, 1995.
Schimbarea bruscă a spaţiului extern poate fi o cauză a schimbării atitudinii,
dar trebuie remarcat că nu este obligatoriu ca toţi oamenii să procedeze identic, în
sprijinul acestei idei putem veni cu argumentul celor petrecute în ţara noastră în
decembrie 1989 cînd unii au acceptat schimbarea iar alţii au opus rezistenţă creându-
se premisele unei situaţii de criză. Barus-Michel, 1996 şi Giust-Desprairies, Ridel,
1991, au teoretizat asemenea fenomene şi au subliniat riscul mare al rupturilor şi al
rezistenţelor vehemente.
Punerea unor asemenea rezistenţe numai pe seama obişnuinţelor individului, pe
conflictele de ordin intern ar putea psihologiza înţelegerea şi explicarea
mecanismelor prin care se produc schimbări la nivelul atitudinilor. În acest caz
trebuie aduse în discuţie elementele ce ţin de mentalitate, de travaliul cultural cum îl
numesc Kaes, 1987 şi Şirota 1998. Travaliul ar consta din separarea de vechile
dependenţe din elaborarea şi acceptarea altora noi, în acord totuşi cu cele anterioare,
altfel criza se va adânci.
O schimbare a spaţiului extern este capabilă să provoace tulburări în
mecanismele de apărare ale persoanei, în sensul că, acestea nu mai sunt
corespunzătoare noii situaţii, cel în cauză nu mai ştie cum să acţioneze sau mai grav
persoana se nevrozează (subiect al psihiatriei sociale).
Punctul de pornire în formarea atitudinilor trebuie căutat în nevoia persoanei
de a conştientiza propria-i poziţie în interiorul grupului din care face parte (familie,
comunitate, societate), se continuă cu acceptarea îndatoririlor şi drepturilor ce-i revin,
care decurg din statutul ocupat. Acceptarea şi conştientizarea sunt dependente de
natura şi conţinutul relaţiei concrete în care este angajată persoana şi care îi
circumscrie statutul pe linia aşteptărilor proprii dar şi din partea celorlalţi precum şi
rolul pe linia comportamentelor pe care ceilalţi le aşteaptă de la persoana în cauză.
Relaţia este importantă în măsura în care se probează gradul de consonanţă sau
disonanţă dintre planul potenţial şi cel real care corespunde fiecărei personalităţi,
dintre dorinţă, aspiraţie şi posibilitate, dintre imaginea de sine şi cea pe care ceilalţi o
au despre persoana în cauză.
Relaţiile după opinia lui M.Golu, pot fi complementare, deschizându-se şi
întregindu-se unele pe altele sau reciproc exclusive şi restrictive, astfel că stabilitatea
uneia implică eliminarea alteia. Opţiunile şi criteriile ce sunt puse la baza unei relaţii
devin factori pentru cursul ulterior al dezvoltării şi integrării psihosociale a persoanei.
Importanţa relaţionării interpersonale cu implicaţii atitudinale şi valorizatoare
pentru psihologia socială rezultă din aprecierea normalităţii sau anormalităţii
comportamentale. O persoană este considerată normală dacă dispune de o anumită
flexibilitate şi nu de cantonare, de rigiditate relaţională. Perspectiva unei asemenea
abordări a fost deschisă de Elliot Jaques, 1951, atunci când s-a pus problema
115
psihanalizei grupale şi a psihopatologiei instituţionale, deşi deschiderea au făcut-o
reprezentanţii Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii când au apreciat că tulburările de
natură psihotică au o cauză sociogenă şi că, societatea nu este capabilă să pregătească
specialiştii suficient de mulţi pentru a rezolva problemele de natură psihotică generate
de ea însăşi.
Prezenţa elementelor motivaţionale în structura atitudinii vor fi apreciate prin
prisma raporturilor ce iau naştere între ceea ce se cere şi ceea ce se oferă, atunci când
există concordanţă între motivaţiile personale şi condiţiile externe, cerinţele
exprimate de societate, câştigul se va situa de partea stabilităţii atitudinii, în caz
contrar, apar situaţii de criză, de transfer, de anomie ş.a.
Dacă, în legătură cu aceste motivaţii personale există întăriri, prin aprobări din
partea celor din jur, înseamnă că raportul este cât se poate de echilibrat, adică nici
persoana nu pretinde foarte mult nici cei din jur nu oferă foarte puţin iar
nemulţumirile, capabile de a genera izolare, lipsa comunicării ş.a. sunt foarte reduse.
Schematic am putea reprezenta formarea atitudinilor ca în fig.1. astfel:

Aprobare
Perturbări Dezaprobare

Fluxul Interpretare Orientare Exprimarea

evenimentelor opiniei
care determină Evaluare Direcţionare Efect
formarea şi Intreprinderea
exprimarea Alegere Intensitate acţiunii
atitudinii

Feedback

Fig. 1 Schema formării atitudinilor

Rosenberg şi Hovland (1965) consideră atitudinile ca predispoziţii în funcţie de

care persoana reacţionează la stimulii sociali.
Categoriile de răspunsuri ce pot fi obţinute se referă la:
- răspunsuri afective care reflectă cât de favorabile sau nefavorabile sunt
aprecierile pe care le emite o persoană faţă de obiectul atitudinii;
- răspunsuri cognitive care reflectă credinţele, convingerile pe care o
persoană le deţine faţă de obiectul atitudinii;
- răspunsuri comportamentale ce include modurile în care răspunde sau
intenţionează să răspundă concret persoana faţă de obiectul atitudinii.

116
 În funcţie de aceste considerente Stalberg şi Frey, 1988 construiesc un model
tricomponenţial pe care-l consideră structural pentru atitudine. Autorii explică
atitudinea ca pe o variabilă mediatoare între stimulii observabili şi răspunsuri – fig.2.

Expresivitate afectivă,
răspunsuri nervoase
Afectivă ale sistemului nervos
sau ale celui simpatic

Stimulii:
Obiecte, persoane, Răspunsuri pe baza
situaţii, grupuri Atitudini Cognitivă percepţiei, raţiunii, a
sociale credinţelor

Comportamentală Acţiuni comportamentale

verbale

Fig. 2 Modelul tricomponenţial al atitudinii.

Ca furnizoare de reacţii şi interpretări ale evenimentelor, ca depozitare ale

credinţelor şi altor caracteristici ale „echipamentului” nostru cognitiv (scheme,
stereotipuri) atitudinilie intervin în autoreglare pentru că ne economisesc energia
întrucât nu trebuie să ne explicăm de fiecare dată despre evenimente şi obiecte când
intrăm în contact cu ele, ce simţim, ce gândim. Trebuie remarcat aici că nu orice
atitudine poate îndeplini o asemenea funcţie ci numai acelea care au căpătat caracter
de stabilitate la nivelul comportamentului şi au în spatele lor valori.
Pantelimon Golu consideră că, atitudinea ca organizatoare a experienţei noastre
psihice, fie personală, fie de grup este depozitara trăirilor ce vin din trecut, astfel că
atitudinile se plasează în nucleul organizării psihice, exprimă Eul, influenţează
comportamentul şi modul de desfăşurare a proceselor psihice cum sunt gândirea,
imaginaţia ş.a.
Printre caracteristicile fundamentale ale atitudinii sunt enumerate:
- direcţia şi orientarea care sunt date de elementele de afectivitate – de
exemplu – sentimentul de plăcere sau neplăcere, apropiere sau îndepărtare
de obiectul atitudinii. Ne apropiem de persoane cu care putem comunica pe
acceaşi lungime de undă şi ne îndepărtăm de persoane agresive, intolerante,
nesincere;
- gradul sau intensitatea exprimă punctele existente între pozitiv şi negativ şi
care diferenţiază o atitudine pozitivă de una negativă. Gradul intensităţii
este dependent de anumite caracteristici ale obiectului atitudinii dar şi de
117
 sistemul de valori al persoanei care evaluează, astfel, dacă persoana în
cauză este harnică, onestă, se ţine de cuvânt în ciuda unor obstacole, va
aprecia la rându-i persoane de asemenea factură.
În anul 1960 Katz a realizat o clasificare a funcţiilor atitudinii. El a avut în
vedere motivele conştiente şi inconştiente care determină trebuinţele noastre.
Modelul propus de Katz pleacă de la presupunerea că unele atitudini sunt mai
rezistente la eforturile de a le transforma în altele, mai ales cele care au valoare de
apărare a Eului, acestea sunt foarte importante în încercările de a amplifica sau
diminua prejudecăţile unei persoane.
Funcţia cognitivă este determinată de faptul că oamenii au nevoie de
previziuni, consitenţă şi stabilitate în percepţia lor despre lume şi despre alţi semeni
de ai lor. Sensul, direcţia atitudinii în acest caz sunt determinate de experienţa
personală sau colectivă care devine furnizoare a unor puncte de plecare pentru
interpretarea evenimentelor, a obiectelor şi comportamentelor altor persoane.
Funcţia de integrare constă în aceea că un răspuns favorabil, o întărire din
partea celorlalţi se pot obţine dacă sunt exprimate atitudini acceptate social. O
persoană nonconformistă într-o organizaţie ce dispune de structuri ierarhic liniare, cu
reguli precise şi stricte este foarte puţin probabil că va reuşi să se integreze
comparativ de exemplu cu integrarea într-un grup care promovează permisivitatea şi
comportamentul nedirijat de reguli.
Funcţia expresivă evidenţiază faptul că oamenii exprimă atitudinile care au
acoperire în valori adevărate şi de care ei sunt convinşi. Nu se includ aici aşteptări pe
linia unor recompense ci mai degrabă o confirmare pentru sine faţă de aspecte
pozitive sau faţă de integritatea personală, faţă de modul cum se reflectă stilul de
viaţă prin atitudine: exemplu altruismul, omenia, modestia ş.a.
Funcţia de apărare a Eului confirmă faptul că atitudinile pot ajuta la protejarea
individului, de exmplu apărarea faţă de sarcasmul, ironia semenilor în anumite
împrejurări.

Valori, credinţe, atitudini

În derularea lor atitudinile interferează cu înclinaţii ale persoanei, tendinţe,

părtiniri şi au la bază premise deductive, preconcepte, prejudecăţi.
Judecăţile noastre despre situaţii, obiecte, persoane, instituţii duc la formarea
atitudinilor sociale, în plus, faţă de acestea, mai este necesară autoimplicarea,
elemente afective şi evaluarea pe o anumită scară de valori.
Valoarea este considerată ca o organizare de atitudini, articulată şi obiectivată
în sensul de bun, dezirabil, important. A fi bun în teoria valorii semnifică raportul
dintre o calitate şi obiect şi în acelaşi timp temeiul de a acţiona sau a menţine o relaţie
şi raportul ca atare. Lucrurile pot fi intrinsec valoroase prin ele însele fără referire la o
altă entitate, de exemplu când vorbim de „sănătate psihică” a unei persoane aceasta
este un bun prin sine, dar, lucrurile pot extrinsec valoroase de exemplu exerciţiul fizic
ca factor de menţinere a sănătăţii.

118
 Valoarea conform cu Rokeach, 1968 este „credinţa permanentă că un anumit
mod de conduită sau stil de viaţă este preferabil unui alt mod de conduită sau stil de
viaţă”, această accepţiune poate fi realizată de o persoană, grup, comunitate sau
societate. Valorile fiecărei persoane diferă faţă de ale altei persoane, nu mai vorbim
de cele ale societăţii care uneori pot fi în contradicţie cu ale individului, pentru a
exemplifica acest lucru să ne amintim de societăţile cu o conducere autoritară,
totalitară.
Folosirea conceptelor de valori, credinţe, atitudini se face uneori fără distincţia
necesară dintre ele şi fără implicarea interdependenţelor.
Credinţele sunt rezultatul cunoştinţelor sau informaţiilor pe care la un moment
dat o persoană le deţine despre conţinutul experienţelor sale de viaţă, ele nu sunt
totdeauna corecte şi complete, din punctul de vedere al unui concept ştiinţific.
Credinţele sunt puternic impregnate afectiv, mai ales emoţional: de exemplu unei
persoane i se întâmplă ceva într-o împrejurare şi de atunci crede cu tărie în acel ceva.
Ca achiziţii psihice credinţele nu sunt transcendente, ci au mai degrabă o acoperire
mai mare sau mai mică într-o bază cognitivă: percepţie, memorie, gândire.
Fischbein şi Ajzen, 1975 spun că de fapt „credinţa leagă un obiect de un atribut
al său” – exemplu „România – stat democratic”.
Transformarea credinţei în atitudine presupune cu necesitate o „valoare” care
adaugă relaţiei dintre obiect şi atributul său o semnificaţie: bun, dezirabil, de valoare.
Numeric credinţele unei persoane depăşesc atât atitudinile cât şi valorile.
Există la persoanele adulte mii de credinţe, sute de atitudini şi numai câteva zeci de
valori sau dimpotrivă numai credinţe, câteva atitudini fără acoperire în valori.
N.Mărgineanu spune că omul se deosebeşte de animal nu prin faptul că
trăieşte în societate aşa cum credea Aristotel ci prin cultura materială şi spirituală
mijlocită şi prin limbajul articulat. Astfel că o comunitate de cultură a unei naţiuni ar
rezulta din:
- diviziunea muncii în plan orizontal;
- integrarea ierarhică de valori pe plan vertical;
- planificarea viitorului în acord cu aspiraţiile prezentului, ce integrează
trecutul, pe plan longitudinal.
Întrepătrunderea trecutului cu viitorul, se vede, după cum remarcă Marek
Ziolkowski în analiza intereselor şi valorilor. Atât interesele cât şi valorile sunt
scopuri subiective, însoţite de obicei de o cunoaştere mai mult sau mai puţin
dezvoltată a mijloacelor de realizare sau cu alte cuvinte a regulilor de acţiune.
Interesul este considerat un scop folositor şi poate fi legat de sensuri
pragmatice dar şi de sensuri spirituale iar valoarea constituie un scop just, motivat,
care indică o orientare normativă, axiologică.
Pe parcursul evoluţiei istorice a unei societăţi pot exista interese şi valori care
stau la baza acţiunilor umane dar, care, nu se schimbă aşa uşor, aceasta nu este
realitatea ultimă, pentru că, în alte perioade primează interese şi valori nou create şi
transformate.Wesolowski, 1995, denumeşte aceste interese – transgresive, adică
rezultate din depăşirea sistemului vechi – fie el politic,economic, ce ţine de relaţiile
de muncă, de producţie fie de consum.
119
 Atitudinile sociale conjugă persoana cu lumea valorilor economice, sociale,
politice, teoretice, estetice deoarece trăirea interioară a valorii, din care rezultă
atitudinea, ca formă a vieţii social-culturale, inseră persoana în societate. Ed.
Spengler vorbeşte de şase grupe de valori: teoretice, economice, estetice, sociale,
politice şi religioase.
Relevanţa valorilor de bază şi a imaginii lor pentru acţiunea socială a omului şi
pentru structurarea instituţiilor sociale reprezintă o problematică importantă pentru
psihologia socială. Ori de câte ori se vorbeşte de schimbarea valorilor, referinţialul îl
constituie timpul. În societăţile euro-americane, schimbările valorilor, după Erhard
Roy Wiehn, s-ar putea descrie astfel: în prima fază, de la mijlocul anilor 60 până la
sfârşitul anilor 70, s-a crezut că este vorba de o schimbare fundamentală în direcţia
unei noi şi ideale atitudini valorice: înaltă pregătire profesională, sentimentul datoriei,
convenţionalitate, conformism, poziţia centrală în muncă şi prioritatea nevoilor
materiale, acestea păreau că pot fi rezolvate prin intermediul unor valori hedoniste,
participatorii şi de emancipare. În faza a doua, la sfârşitul anilor 70 şi începutul anilor
80 noile valori se pare că nu le-au înlocuit pe cele vechi, ba mai mult chiar se punea
problema unei rivalităţi între ele, a unei crize de valori. Începând cu anii 8o se poate
vorbi de o sinteză a vechilor valori cu cele noi: îndeplinirea datoriei, autorealizarea,
profesia şi timpul liber sunt puse în acord şi înţelese ca un pluralism – amestec de
valori.

Prejudecată şi discriminare

Ca şi alte atitudini, prejudecata poate fi definită ca o predispoziţie sau ca o

tendinţă de manifestare într-un mod deformat.
Problemele ce trebuie rezolvate teoretic sunt:
- care este sursa ce generează prejudecata;
- care sunt modalităţile prin care putem minimaliza efectul prejudecăţii sau
chiar să împiedicăm formarea ei.
Abordarea studiului prejudecăţii s-a făcut din trei perspective:
1. cea care localizează sursa prejudecăţii în modul de organizare psihologică a
persoanei;
2. cea care se concentrează pe rolul factorilor externi şi care încearcă să ţină
seama de conflictul între diverse grupuri de exemplu – minoritari –
majoritari;
3. cea care accentuează interacţiunea între membrii unui grup.

Ca manifestare externă prejudecata cuprinde componentele ce intră în structura

unei atitudini: cognitivă, afectivă şi comportamentală, însă trebuie reţinut că:
- în prejudecată componenta cognitivă este slab saturată în concepte, de
regulă primează caracterul slab sistematizat prin detalii nesemnificative,
aprecieri particulare;
- componenta afectivă este bine reprezentată şi persoana are impresia că ceea
ce „simte” corespunde unui cadru bine precizat. De regulă se dă curs
120
 impresiei de moment, efuziunilor emoţionale şi unor forme primare de
afectivitate;
- componenta comportamentală poate lua diferite forme: agresivitate verbală,
conversaţie ostilă, denigrare, glume cu diferite conotaţii defavorabile
grupului sau persoanei; evitarea persoanei, persoanelor faţă de care există
prejudecăţi, păstrarea unei distanţe sociale fără a aduce vreun rău;
discriminarea care constă în excluderea de la discuţii, decizii a persoanelor
indezirabile, neacordarea unor drepturi civile dacă este vorba de grupuri,
concedieri ş.a.; atacul fizic împotriva persoanei; violenţa împotriva unui
grup, genocid.
Discriminarea este bine susţinută şi reprezentată în comparaţie cu celelalte
modalităţi comportamentale.
Majoritatea definiţiilor accentuează conotaţia negativă a prejudecăţii, deşi ea
poate lua şi un sens pozitiv atunci când se exprimă sub forma stereotipurilor.
Caracterul ostil al prejudecăţilor poate fi detectat, diagnosticat pe baza
următorilor indicatori:
- antipatie generată de o deficienţă fizică de exemplu: malformaţiile;
- inflexibilitatea, rigiditatea dirijată spre o persoană dintr-un grup sau chair
faţă de un grup (Allport, 1954);
- atitudine negativă faţă de membrii unui grup pe baza simplei apartenenţe la
acel grup.
Ticu Constantin a efectuat, la noi în ţară, un studiu cu privire la expectanţele
populaţiei majoritare faţă de etnicii rromi, pornind de la datele ştiinţifice ale
psihologiei sociale. Psihologii europeni au încercat să descrie impactul social al
minorităţilor, reuşind să demonstreze că o minoritate activă poate influenţa opiniile
unei majorităţi, deşi „influenţa minoritară nu este decât rareori manifestă, de obicei ea
prezentându-se sub forma conversiunii” (S.Moscovici, P.Mugny şi Perez, 1996).
În rezumat, autorul prezintă următoarele idei:
- populaţia majoritară şi-a format în timp un stereotip despre rromi sau ţigani
cum sunt mai des numiţi, destul de solid, puţin flexibil şi argumentat, de
cele mai multe ori cel în cauză având impresia că acest stereotip este rodul
unei experienţe de o viaţă. Expectanţele cele mai frecvente se situează în
jurul a patru concepte: muncă, cinste, curăţenie şi comportament.
- Ca grupare etnică, ţiganii sunt percepuţi relativ omogen, iar atunci cînd se
fac referiri la individualizare, clasificarea ţiganilor se face după valoarea
umană a fiecăruia.
- Deşi percepţia românilor asupra lor înşişi este că sunt toleranţi, atunci când
este vorba de ţigani, atitudinea este mai degrabă intolerantă decât tolerantă.
Elementele suportului perceptiv-atitudinal în sprijinul schimbării, adică punctul
de plecare de la care populaţia majoritară ar fi dispusă să negocieze într-o eventuală
comunicare, cooperare cu această minoritate sunt de natură valorică, atitudinală şi
comportamentală. În privinţa aşteptărilor, românii se poziţionează pe linia unor
iniţiative care să provină de la ţigani, în sensul de a le infirma aceste stereotipuri, şi

121
de a le confirma aşteptările cu privire la responsabilitate, respect faţă de semeni,
limbaj civilizat, atitudine pozitivă faţă de muncă ş.a.
Prejudecata după cum afirmă unii autori este o atitudine învăţată, de la părinţi,
prieteni, conducători de clanuri sau grupuri care-şi desfăşoară activitatea predominant
pe baza prejudecăţilor. Ea este îndreptată către un obiect ţintă, implicaţiile afective
sunt negative: neplăcere, set de credinţe negative, evitarea, frica atavică faţă de
obiect.
Stereotipurile sunt credinţe încărcate de prejudecăţi.
Dacă este exprimată şi devine publică, indiferent prin ce formă a
comportamentului, prejudecata ia forma discriminării (Zimbardo şi Lieppe, 1991).
Vivian şi Brown, 1995 consideră că prejudecata este de sorginte conflictual-
intragrupală. Conflictul după părerea autorilor survine ori de câte ori oamenii gândesc
şi se comportă antagonic unii în raport cu alţii.
Modul de abordare al termenilor: prejudecată, discriminare, conflict devine
important atunci când trecem la înţelegerea cauzelor şi la reducerea efectelor acestor
manifestări comportamentale capabile să se transforme în fenomene sociale.
Dacă ar fi să dăm crezare „legii brute” a lui Morton Deutsch despre relaţiile
sociale „procesele sociale caracteristice şi efectele provocate de un anumit tip de
relaţii sociale tind să provoace la rândul lor acel tip de relaţii sociale”, atunci reacţia
şi contrareacţia ar trebui să domine comportamentele noastre, dar lucrurile stau altfel,
deoarece cu cât o persoană dispune de un cuantum mai mare de cunoştinţe
sistematizate despre un fenomen social cu atât acea persoană deţine mai multe
mijloace pentru a ajunge la o soluţie de anihilare, contracarare a efectelor distructive
ale prejudecăţilor şi discriminării.
Asocierea pe care a făcut-o Adorno, 1950, între prejudecată şi personalitatea
autoritară necesită următorul excurs evaluativ:
- prin conceptul de personalitate autoritară Adorno şi colaboratorii săi înţeleg
un anumit tip de persoană, centrată pe putere, care în virtutea unor trăsături
specifice de personalitate are o prejudecată ce îl predispune spre otilitate
împotriva altor persoane sau grupuri;
- izvoarele cercetărilor se situează ca timp, în anii nazismului iar în conţinut
este vorba de înţelegerea relaţiei dintre ideologiile colective – fascismul şi
nazismul în speţă şi personalitatea individuală de tip autoritar, dictatorial;
- în urma emigrării, după ce a fost expulzat, Adorno îşi continuă studiile în
S.U.A.;
- studiile au avut la bază interviuri concentrate pe părerile politice şi
experienţele din copilărie ale subiecţilor cercetaţi;
- s-au folosit şi teste proiective pentru a pune în evidenţă atitudinile
inconştiente faţă de grupuri minoritare.
Pe parcursul cercetărilor şi în urma prelucrării datelor obţinute, fie la
chestionare fie la testele proiective au ieşit în evidenţă mai multe scale:
- scala antisemitismului (S.A.) - aceasta defineşte antisemitismul ca pe o
opinie negativă stereotipă şi care descrie evreii ca fiind ameninţători şi
oricum diferiţi de non-evrei;
122
 - scala etnocentrismului (E) evidenţiază un grup etnic sau o persoană ce se
află în centru şi la care se raportează toţi ceilalţi fără drept de apel la opinie,
atitudine individuală;
- scala conservatorismului politic şi economic preţuieşte valoarea banului, a
învăţării din pruncie, a ambiţiei, eficienţei şi hotărârii. De fapt în această
scală se regăseşte ideea americană care promovează competiţia ca fiind cea
mai capabilă să ducă societatea către bunăstare;
- scala predispoziţiei pentru fascism (F) bazată exclusiv pe prejudecăţi,
discriminare, privare de libertate şi viaţă pentru unele persoane sau grupuri
care combat aceste false valori promovate de aderenţii şi practicanţii unei
asemenea ideologii.
Ce înţelege Adorno prin personalitaea autoritară?
O personalitate autoritară este ostilă persoanelor cu un statut inferior – social,
rasial, servilă celor cu un statut superior – politic, social, dispreţuitoare la adresa
slăbiciunilor, rigidă şi inflexibilă, intolerantă la ambiguitate şi nesiguranţă, nu este
dornică de introspecţia sentimentelor şi adoptă moduri de viaţă convenţionale.
Convenţionalismul şi intoleranţa la ambiguitate se combină şi dă naştere
grupului membrilor autoritari „NOI” care prin definiţie sunt buni şi „EI” – ceilalţi
care sunt răi.
Concluziile trase de Adorno şi colaboratorii săi cum că ostilitatea inconştientă
poate fi transferată asupra unor grupuri astfel încât acestea să devină obiectul
ostilităţii şi caracteristicilor specifice conduitei autoritare nu au o bază ştiinţifică
inatacabilă mai ales cu privire la modul cum au fost construite scalele şi cum au fost
interpretate.
Există mulţi autori care aduc argumente în favoarea înţelegerii prejudecăţii şi
discriminării ca fiind determinate de cauze sociale, pe când Adorno sugerează că
rasismul ca discriminare este rezultatul unei anomalii în funcţionarea personalităţii.
Brown, 1985, spune că normele culturale şi sociale pot fi mai importante decât
personalitatea în privinţa etnocentrismului, respingerii grupurilor, marginalizării,
prejudecăţii şi discriminării. Astfel că impactul normelor sociale poate fi mai
important, cu efect puternic comparativ cu factorii individuali ai personalităţii
autoritare.
Hogg şi Vaughan, 1995 afirmă că disensiunile, conflictele, prejudecăţile şi
discriminarea sunt actualizate atunci când membrii unui grup cred că un alt grup îşi
poate realiza scopurile numai pe cheltuiala celuilalt.
Datele obţinute din diferite perioade istorice au arătat că, cu cât este mai mare
competiţia pe resurse sărace, cu atât creşte şi ostilitatea între diverse grupuri etnice,
R.Gross,1996.

123