RIGA CRYPTO ŞI LAPONA ENIGEL

de Ion Barbu

Epoca interbelică, de o efervescență spirituală nemaiîntâlnită în cultura noastră, se remarcă în plan literar printr-o
diversitate considerabilă a manifestărilor și prin contacte tot mai profunde cu alte literaturi – în acest context, două mari
direcții au polarizat forțele creatoare, opțiuni care, prin susținătorii lor, s-au aflat într-o permanentă și fertilă polemică:
modernismul și tradiționalismul. În sens general, modernismul este o tendință novatoare, opusă tradiționalismului și
dogmelor și manifestată în literatură și celelalte arte la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea.
Modernismul presupune un spirit nou și experimentarea a noi formule artistice, curpinzând toate curentele postromantice
(simbolism, futurism, expresionism, constructivism, suprarealism, dadaism etc.). În literatura noastră, modernismul a fost
reprezentat, în primul rând, de cercul ,,Sburătorul”, format în jurul revistei cu același nume, apărută după Primul Război
Mondial sub direcția lui Eugen Lovinescu.
Alături de Lucian Blaga sau Tudor Arghezi, Ion Barbu exprimă cel mai bine, în spațiul cultural românesc,
„tradiția rupturii” (Octavio Paz) pe care o aduce poezia modernă. Astfel, în ciuda momentelor „de ruptură” din evoluţia
surprinzătoare a liricii lui Ion Barbu, creaţia lui are o unitate substanţială tulburătoare. Sursa lirismului său nu este
evenimentul autobiografic, ci contemplarea lumii în totalitatea ei, dorinţa de comunicare cu Universul în ce are el în
esenţă, dincolo de înfăţişările de suprafaţă.
Modernitatea liricii barbiene este revelată și de opțiunea pentru baladă, în care autorul juxtapune crearea de lumi
posibile unor procedee specifice speciei (ca îmbină valențele muzicale ale liricului, dialogul și actanții specifici genului
dramatic cu resursele epicului). Integrată în ciclul Uvedenrode din volumul Joc secund (1930) şi subintitulată baladă,
Riga Crypto şi lapona Enigel a fost scrisă în 1924 şi publicată în acelaşi an în Revista română. Ea aparține etapei
baladice și orientale, cu texte lungi, cu un conţinut narativ şi cu pasaje descriptive, consecinţă a preocupării de concret.
Aici pot fi încadrate poeme ca După melci, Riga Crypto şi lapona Enigel, Domnişoara Hus, Isarlâk, Nastratin Hogea la
Isarlâk, publicate între 1921 şi 1925. Reprezentativă pentru modernism, creația ilustrează atât o poetică inovatoare, cât și
posibilitatea unor deschideri intertextuale.
Poemul pare o poveste stranie şi delicată de dragoste, titlul însuşi amintind prin rezonanţă de celebrele istorii ale
unor cupluri nefericite ca Tristan şi Isolda ori Romeo şi Julieta. Alcătuit din două substantive comune, articulate hotărât
(„riga”, „lapona” – ce sugerează statutul ori originea actanților) și două substantive proprii (numele celor doi: Crypto și
Enigel), coordonate copulativ prin conjuncția „și”, titlul instalează dintru început orizontul lectorului într-o lume de
basm. Poetul dă impresia că merge pe firul unei poveşti eterne, în tiparele căreia îşi aşază neobişnuiţii eroi. E o alegorie
care exprimă, simbolic, aspiraţia umană spre cunoaştere, spre pătrunderea sensului adânc al lumii. Așadar, chiar dacă, la
o primă lectură, dragostea se înfățișează ca temă a acestui text, structurile de adâncime dezvăluie cunoașterea ca
fundament principal al acestei balade, ceea ce relevă și intelectualizarea limbajului barbian.
Așadar, un prim argument care atestă încadrarea textului barbian în modernism este constituit de configurarea sa
ca alegorie prin interpretarea unei teme intens vehiculate în literatură (iubirea) și ipostazierea ei ca formă de cunoaștere.
Tablourile poetice ale baladei construiesc un scenariu iniţiatic, în care este implicată fiinţa umană ca fiinţă a cunoaşterii.
Riga Crypto şi lapona Enigel nu se pot cunoaşte, nu pot nunti, aparţin unor lumi ireconciliabile, aspiraţiile lor nu coincid.
Totodată, se poate stabili o analogie cu poemul Luceafărul al lui Mihai Eminescu. Nunta care nu se poate împlini
în textul barbian amintește de binecunoscuta poezie eminesciană. Astfel, soarele joacă aici rolul demiurgului care atrage
atenția lui Enigel (lui Hyperion, la Eminescu) asupra misiunii sale superioare, dar și asupra nevredniciei și inferiorității
lui Crypto (a Cătălinei, la Eminescu). Regele-ciupearcă trebuie să se consoleze cu Măselarița, la fel cum Cătălina se
consolează cu Cătălin. Inversarea genurilor (masculin-feminin) este cea care justifică opinia critică potrivit căreia Riga
Crypto şi lapona Enigel poate fi citit drept un „Luceafăr întors” (Nicolae Manolescu): ambele texte sunt de fapt variante
de ipostaziere a dramei cunoașterii și incompatibilității dintre două regnuri și planuri. O analogie răsturnată (potrivit lui
Mandics György) poate avea în vedere, în același timp, faptul că regele Crypto (anti-Hyperion) nu năzuiește să coboare,
ci tinde să urce la Enigel, care preferă să și-l aleagă logodnic pe Soare (anti-Cătălin). Răsturnarea, în acest caz, înseamnă
„inversarea sistemului de valori”.
De asemenea, modernitatea textului și viziunea despre lume a poetului se reflectă în universul poetic original,
care exprimă, într-un limbaj ambiguu, o lume de esențe contemplate de spirit. Motivele utilizate (al fântânii, al văii, al
somnului), dar și miturile la care Barbu apelează (de origine greacă: al soarelui, simbol al absolutului; al nunții; al
oglinzii) transformă aventura personajelor într-un text ce necesită lecturi plurale: dragostea apare ca modalitate de
cunoaștere senzorială, dar este prezent și tipul intelectual al cunoașterii; de asemenea, textul poate fi citit ca o legendă a
nașterii ciupercilor otrăvitoare.
Compoziţia, subtilă şi lucrată cu rafinament, se bazează pe tehnica poveştii în poveste sau a poveştii în ramă.
Poemul este alcătuit astfel din două părți, fiecare dintre ele prezentând câte o nuntă: una consumată, împlinită (în primele
patru strofe, unde se creează atmosfera propice povestirii), cadru al celeilalte nunți, povestită, inițiatică (strofele 5-27).
Strofele 5-7 conțin descrierea lui Crypto, în timp ce Enigel este descrisă în strofele 8-9. Dialogul dintre cei doi se
desfășoară în strofele 10-20. În strofele 21-27 pare că avem de a face cu o intervenție a naratorului care relatează finalul
alegoriei (încheierea întâlnirii în strofele 21-22, pedepsirea rigăi și nuntirea în planul terestru în strofele 23-27).
Rama, reprezentată de dialogul din prima secvență a poemului (strofele 1-4), este mai degrabă o atmosferă, decât
un cadru fizic, deoarece se urmăreşte crearea unei anumite stări de spirit. Apare, încă din incipit, motivul nunţii
1
dilematice. Ritualul iniţiatic se desfăşoară într-un decor prenupţial. Mai exact, „la spartul nunţii”, menestrelul e poftit
ceremonios să spună povestea despre Crypto şi Enigel. Alegoria ce va urma este un avertisment. Prima poveste – atât de
concis sugerată – este cadrul celei de a doua. Practic, lectorul este introdus într-un dublu regim al ficțiunii. Mai întâi
suntem integrați în regimul nunții, apoi în cel al cântecului.
În cea de-a doua secvență poetică, formula iniţială are rezonanţe de basm. Verbul „împărăţea”, vag arhaic,
sugerează lungile incipituri ale poveştilor populare, iar forma lui de imperfect aşază totul într-un timp nedeterminat,
mitic. Primul personaj al alegoriei care intră în scenă, este Crypto, „regele ciupearcă”. Numele lui, provenind din greacă,
unde „kryptos” înseamnă „ascuns”, „tăinuit”, trimite, pe de o parte la apartenenţa sa la familia criptogamelor (grup de
plante inferioare ce se înmulțesc prin spori), pe de altă parte, la incertitudinea acestei forme precedente existenţei, din
care nu se ştie ce se va alege. Crai Crypto, care vieţuieşte veşnic parcă în mediul lui umed, întunecos şi răcoros, este
increatul, o existenţă în suspensie: Des cercetat de pădureţi /În pat de râu şi-n humă unsă, /Împărăţea peste bureţi /Crai
Crypto, inimă ascunsă, //La vecinic tron de rouă parcă! /- Dar printre ei şopteau bureţii /De-o vrăjitoare mânătarcă,
/De la fântâna tinereţii.
Chiar în regnul lui, Crypto e un „nebun”, un „nărăvaş”. E o natură singulară, rămânând steril, refuzând înflorirea.
El e admonestat din două direcţii: de jos, de către bureţi, reprezentanţi ai condiţiei biologice, ai treptei cunoaşterii
descompuse şi de sus, de ghiocei şi de toporaşi, emblemele treptei senzoriale şi intelectuale. Toţi îi reproşează acelaşi
lucru: neclintita indecizie: Şi răi ghioci şi toporaşi /Din gropi ieşeau să-l ocărască, /Sterp îl făceau şi nărăvaş, /Că nu
voia să înflorească.
În următoarea secvență (a treia) este prezentată Enigel, al doilea personaj al alegoriei, care este o fiinţă umană
„mică, liniştită”, întruchipând o lume superioară, echilibrată, în antiteză cu universul obscur întruchipat de Crypto.
Numele ei e, potrivit lui Tudor Vianu, tătărăsc şi înseamnă Ingul, râu afluent al Bugului. O altă posibilă interpretare este
suedezul Enigel, provenit din latinescul „angelus” (înger). Vieţuind în „ţări de gheaţă urgisită”, ea îşi duce an de an, în
sud, renii la păscut. Aşadar lapona (locuitoare a tărâmurilor îngheţate) realizează sinteza Nordului cu Sudul, se află pe
treapta Nunţii unde raţiunea se însoţeşte cu afectul: - În țări de gheață urgisită,/Pe același timp trăia cu el,/Laponă mică,
liniștită, /Cu piei, pre nume – Enigel.//De la iernat la păsunat,/În noul an, să-și ducă renii,/Prin aer ud, tot mai la
sud,/Ea poposi pe mușchiul crud/La Crypto, mirele poienii.
Enigel adoarme în poiana guvernată de Crypto şi în somn se deschide poarta prin care lumile pot comunica între
ele. Povestea propriu-zisă e fantastică şi se desfăşoară în vis, ca şi în Luceafărul eminescian. În sens invers însă, sensul
ascensional e dinspre regele ciupearcă (regnul inferior masculin) către laponă (factorul feminin).
Dialogul cu chemările lui halucinante, de ceremonial magic, repetat de trei ori, deschide spectacolul dramatic al
nunţii eşuate și reprezintă o secvență poetică distinctă, în care se observă relațiile de simetrie la nivelul construcției
textuale. Mai întâi, Crypto aduce dulceaţă, oferindu-i astfel lumea peste care domneşte. Acest deliciu al lumii vegetale e
simbol al treptei senzoriale, dar Enigel doreşte să culeagă, „mai la vale”, „fragi fragezi”. Ea aspiră deci la domeniile
esenţiale ale existenţei. În faţa acestui refuz, Crypto, răvăşit de dor, îşi pune în cumpănă lucrul cel mai de preţ: propria
viaţă. Şi această a doua ofertă e refuzată, căci lapona ştie că riga e „umed şi plăpând”, adică necopt, în sensul de
nepregătit pentru acest salt calitativ care să-l înalţe până la ea. Pentru Crypto, soarele înseamnă ciclul, nuntirea,
macularea („Pete are, fel de fel”) pe care el refuză prin sterilitatea voluntară.
Întruchipare a principiului solarităţii, lapona se opune aceluia inferior, demonic, reprezentat de rigă. Făptură
umană, aspirând la o împlinire superioară, lapona nu se poate degrada acceptând o nuntire inferioară. Ea e o întruchipare
a năzuinţei spre împlinirea luminoasă pe care o are tot polul său ce visează la căldura germinatoare a soarelui. Acestui
astru i se închină, căci, fără lumina lui dătătoare de sens, făptura se degradează, e mânată doar de instincte, carnea se
umflă şi se dezumflă în cicluri biologice. Așadar, la nivelul celor doi protagoniști, observăm conturarea unor relații de
opoziție.
Însoţit de plânsul lui Enigel, regele ciupearcă încearcă să treacă înapoi, în partea lui de umbră mântuitoare. Soarele
îşi lasă peceţile „în pielea-i cheală”, se oglindeşte adânc în el şi, găsindu-l crud, îl frânge. Inima lui ascunsă, în loc să se
oţelească, îi distruge organismul insuficient călit. Epilogul sau finalul baladei prezintă consecinţele nunţii făcute în pripă:
focul îi frânge inima lui Crypto şi, în loc de înălţare, îi e sortită prăbuşirea. Crypto înnebuneşte, i se tulbură mintea, se
transformă într-o făptură condusă de instincte, se resemnează în împărăţia otrăvită a măselariţei (laurul – al cărui aur, ca
ultime indicii ale soarelui – îl toacă, fiind un simbol conciliator între ciupercă și măselariță, dar și un afrodisiac puternic).
Finalul este o subtilă aşezare în legendă a destinului plantelor otrăvitoare care ar fi fiinţe alienate, nebune, doborâte de o
aspiraţie mult prea mare faţă de mărginita lor putere. De aici și respingerea unei poezii mimetice și valorificarea „poeziei
pure”, în care lirismul se conturează preponderent din jocul dialogat (menestrel-nuntaș, respectiv Crypto/Enigel). Doar
în ultima secvență poetică (strofele 21-27) putem spune că perspectiva se obiectivează, în sensul apariției unei voci
exterioare care prezintă deznodământul poveștii.
Rigurozitatea formală, aproape geometrică, exprimarea în simboluri, muzicalitatea ritmului sunt trăsături principale
ale poeziei moderniste a lui Ion Barbu. Prozodia este tradițională la început (catrene cu rimă încrucișată și cu măsură de
8-9 silabe), iar pe parcursul textului este schimbată cu o prozodie modernă: versuri cu măsură variabilă, de la 5 la 9
silabe, rimă modernă (o îmbinare de rimă încrucișată, îmbrățișată și monorimă) și strofe inegale, având între 4 (spre
exemplu, strofele 5-8) și 7 versuri (strofa 15), iar ritmul este neregulat.
Așadar, putem concluziona că poezia Riga Crypto și lapona Enigel este o modernă baladă a cunoașterii, în care
formele concrete, instinctualul sunt actori pe scena textuală, alături de sensurile rațiunii. Prin elementele de construcție
2
ale imaginarului poetic este reliefată viziunea modernă a lui Ion Barbu, care tinde spre o contemplare a lumii în
totalitatea ei.