ROMANUL BALZACIAN

Elemente de realism balzacian:

 tema romanului: alcătuirea unei imagini complete a burgheziei de la începutul secolului al XX-lea;
 motivul moştenirii;
 motivul paternităţii;
 expoziţiunea stabileşte fixarea exactă în timp şi spaţiu, descrierea mediului;
 caracterizarea personajelor se realizează prin legătura cu mediul ambiant, vestimentaţie; acestea sunt încadrate
într-o tipologie;
 notarea amănuntelor semnificative;
 descrieri minuţioase, tehnica detaliului.

ENIGMA OTILIEI
de George Călinescu

Apariţie: Romanul vede lumina tiparului în 1938;

Tema:
- istoria unei moşteniri;
- fresca societăţii bucureştene la început de secol XX, subjugată de avere, bani, poziţie socială;
- feminitatea în formare;
Planuri narative: Acțiunea se desfășoară pe mai multe planuri narrative, delimitate de spațiul în care aceasta
are loc: casa lui Costache, clanul Tulea, moşia lui Pascalopol, diverse medii de afaceri etc.

Semnificaţia titlului:
Romanul urma să fie intitulat Părinţii Otiliei – ideea paternităţii, motivul orfanului; mai apoi, Istoria
unei moşteniri – critica socială. Titlul final – Enigma Otiliei – a fost criticat de unii, care credeau că a fost ales
doar din motive comerciale. Sugerează misterul feminităţii încadrate într-o societate decadentă. Exprimă
dramatica aventură a purităţii şi ingenuităţii (naturaleţe = sinceritate + vinovăţie), într-o lume a luptei pentru
avere şi putere.

Tehnici narative/formule estetice moderne:

În roman nu există fluxul epic classic. Foloseşte
 tehnica jurnalului, acele „dosare de existenţă” ţinute de Felix care se exprimă pe sine prin
amintiri, digresiuni etc.
 tehnica detaliului: apare descrierea-portret şi descrierea exterioarelor (vezi incipitul)
 reflectarea poliedrică: personajele sunt dispuse în planuri antitetice, prin reflectare inversată
(Felix – inteligent; Titi - imbecil)
 focalizarea: se porneşte dinspre exterior spre interior
 caracterul polifonic: fiecare personaj îşi dă cu părerea despre celălalt (vezi caracterizarea Otiliei)
 ambiguitatea personajelor: Moş Costache este şi în ipostaza avarului şi în cea a tatălui; Stănică e
şi hoţ şi sentimental. Arivist şi demagog al ideii de paternitate; Otilia este un amestec de
maturitate şi inocenţă.
Se observă interesul pentru procesele psihice deviante, motivate prin ereditate şi mediu: alienarea şi
senilitatea. (Simion aparţine categoriei estetice a urâtului; Titi este copia tatălui, fiul retardat). Lumea lor stă sub
semnul bolii, al degradării morale reflectate în plan fizic.
Perspectiva narativă: este una obiectivă, naraţiunea realizându-se la persoana a III-a.
Incipitul: - surprinde balzacianismul prin descrierea amănunţită, tehnica detaliului şi focalizarea. Este conturat
de momentul în care tânărul vine pe strada Antim și de vorbele bătrânului: „Aici nu stă nimeni”.
Finalul: - conţine aceleaşi elemente balzaciene: descrierea străzii, Felix revine pe strada Antim, îşi reaminteşte
cuvintele bătrânului care, la sfârşit, reflectau adevărul. Se susţine misterul din jurul Otiliei, Felix recunoscând că
ea a rămas pt. el o enigmă.

!!!! – Incipitul şi finalul conferă romanului o simetrie compoziţională.

PRELIMINARII
Scriitorul, criticul şi istoricul literar George Călinescu îşi ilustrează  concepţiile estetice privitoare la
romanul modern în Enigma Otiliei,  respingând proustianismul promovat de Camil Petrescu şi optând pentru 
romanul realist, obiectiv, balzacian, dar în care sunt prezente tehnici  moderne, întrucât acesta susţinea că „tipul
firesc de roman românesc  este deocamdată cel obiectiv”. 
Romanul este balzacian şi prin tema moştenirii:  competiţia pentru înavuţire prin intrarea în posesia
uni moşteniri cu  scopul dobândirii unui statut social, la care se adaugă şi tema  paternităţii, reflectată de titlul
iniţial al operei („Părinţii  Otiliei”) întrucât fiecare dintre personaje determină într-o măsură  destinul Otiliei,
asemenea unor părinţi, exprimând ideea conform căreia  copilul moşteneşte numele, poziţia socială şi starea
materială a  părinţilor, trasându-i-se astfel în linii mari destinul. Destinul  multor personaje din roman este
schimbat atunci când le dispare tatăl,  cum ar fi Felix care este obligat să vină în capitală pentru a-şi  continua
studiile deoarece tutorele lui devenise Costache; Otilia  părăseşte casa după moartea tatălui vitreg Costache, iar
Pascalopol îi  întrerupsese studiile în străinătate după moartea tatălui, revenind în  ţară pentru a avea grijă de
mama sa şi de moşie. De asemenea, statutul  de orfan al lui Felix si al Otiliei evidenţiază lipsa de prestabilire a 
destinului lor, ele fiind şi personaje neîncadrate tipologic, Felix  atingând maturitatea prin propriile experienţe,
iar Otilia rămânând  mereu un caracter enigmatic. 
Un  prim element de modernitate îl reprezintă faptul că acţiunea se  desfăşoară în mediul citadin,
romanul constituind o frescă a burgheziei  bucureştene de la începutul secolului al XX-lea, prezentând
aspectele  societăţii sub determinare social-economică, reuşita pe plan social a  arivistului Stănică Raţiu după ce
a furat banii bătrânului ilustrând  ideea ascensiunii sociale prin mijloace imorale.
Romanul este  alcătuit din mai multe planuri narative care urmăresc destinele  personajelor: cel al
Otiliei, al formării lui Felix, care înainte de  a-şi face o carieră trăieşte experienţa iubirii şi a relaţiilor de 
familie, al membrilor „clanului” Tulea, al lui Stănică etc.
Un plan  urmăreşte lupta dusă de clanul Tulea (Aglae, o femeie rea, fiind sora  lui moş Costache, cu
soţul Simion, bolnav mintal şi cei trei copii:  Aurica- tipul fetei bătrâne - , Titi- retardat - şi Olimpia, căsătorită 
cu avocatul Stănică Raţiu, un om fătă scrupule, veşnic căutând să pună  mâna pe averea lui moş Costache)
pentru obţinerea averii bătrânului şi  înlăturarea Otiliei Mărculescu. Al doilea plan prezintă destinul 
tânărului Felix Sima, absolvent de liceu la Iaşi şi rămas orfan vine în  Bucureşti să trăiască la tutorele său
legal, moş Costache şi să  studieze medicina, îndrăgostindu-se de Otilia. Autorul acordă interes  şi planurilor
secundare pentru susţinerea imaginii ample a societăţii  citadine, pentru prezentarea acesteia într-un
mod cât mai realist. 
Efectele în plan moral a obsesiei banului sunt evidenţiate de  competiţia pentru moştenirea lui moş
Costache, tipul avarului.Un alt “pretendent” la moştenire este Stănică, încercând toate  metodele pentru a
parveni, pretutindeni prezent şi la curent cu toate  amănuntele. Personajul susţine intriga romanului, el fiind cel
care va  „rezolva” conflictul averii în deznodământ furând banii de sub salteaua  pe care stătea moş Costache
bolnav, provocându-i acestuia moartea, după  care o părăseşte pe Olimpia, destrămând familia Tulea.
Alături de  avariţie, lăcomie şi parvenitism, aspecte sociale supuse observaţiei şi  criticii romanului realist, sunt
înfăţişate şi alte aspecte ale  familiei burgheze: relaţia dintre părinţi şi copil, dintre soţi,  căsătoria. Banul
perverteşte relaţia dintre soţi, idee  demonstrată de faptul că Stănică se însoară cu Olimpia doar pentru a-şi 
face o situaţie materială. În cuplul Aglae – Simion cel din urmă este  total neglijat, în final fiind abandonat într-
un ospiciu.
 Conflictul erotic priveşte rivalitatea adolescentului Felix şi a  maturului Pascalopol pentru mâna Otiliei.
Felix este gelos pe  Pascalopol, întrucât acesta era un om realizat, elegant şi rafinat care  îşi permitea sa satisfacă
diversele capricii ale fetei şi să-i  întreţină cochetăriile. Caracterul misterios al  Otiliei este realizat prin
tehnica modernă a pluriperspectivismului,  fiecare personaj având o imagine diferită a ei (ea era „fe-fetiţa” lui 
moş Costache, Aglae o vedea ca pe „o dezmăţată, o stricată”, pentru  Aurica era o rivală, pentru Felix era prima
iubire, în Pascalopol  trezind instinctul de a o proteja, în vreme ce Stănică o vedea ca pe o  femeie interesantă) şi
a comportamentismului, prin care se realizează  caracterizarea indirectă. 
Naraţiunea este făcută  la persoana a III-a, naratorul fiind obiectiv, relatând faptele în mod  detaşat,
perspectiva fiind „dindărăt”. Însă impersonalitatea  naratorului este încălcată de comentariile de specialitate,
ale unui  estet, precum detaliile arhitecturale amintite în descrierea străzii şi  a casei lui Costache, fapt ce îl face
pe Nicolae Manolescu să afirme că  „Balzac are vocaţia de a crea viaţa, Călinescu o are pe cea de a o  comenta”.
Afirmaţia lui G.  Călinescu conform căreia romanul este o scriere tipic realistă în care  se înfăţişează
prin intermediul unor personaje angrenate într-o acţiune  o anumită idee, concentrează programul său estetic
referitor la romanul  modern pe care reuşeşte să îl aplice în opera sa, „Enigma Otiliei”.  Romanul este unul
modern, în ciuda tehnicilor realiste preluate de la  Balzac şi a creării unor personaje clasice, atingându-şi scopul
de a  zugrăvi ideea destinului marcat de paternitate prin relaţiile dintre  personaje şi situaţiilor cu care se
confruntă acestea, ideile cu  caracter universal neputând fi surprinse în mod esenţial decât dându-se  iluzia
veridicităţii asigurată de scrierea de tip realist

ENIGMA OTILIEI – roman balzacian

Romanul Enigma Otiliei, numit iniţial „Părinţii Otiliei”, a fost publicat în anul 1938. Romanul a pus
încă de la apariţia lui problema încadrării într-un curent literar. Structura, compoziţia, personajele, procedeele
folosite, o serie de pasaje lirice, demonstrează că romanul este în acelaşi timp clasic, romantic şi realist. Se pot
observa şi anumite accente romantice, mai ales în descrierea Bărăganului în momentul în care personajele fac o
vizită la moşia lui Pascalopol. Totuşi, elementele care primează sunt realiste, romanul aparţinînd realismului
critic sau realismului balzacian. În perioada interbelică, tenhicile balzaciană, proustiană, stendhaliană
dobândiseră un mare prestigiu datorită operelor Hortensiei Papadat-Bengescu, lui Camil Petrescu sau George
Călinescu. Nu este vorba însă de o copiere a unor modele străine, ci de adaptarea lor în maniere insolite.
               Romanul Enigma Otiliei se înscrie în sfera realismului critic balzacian, fiind un roman social şi
citadin, care oferă cititorului o imagine amplă a societăţii bucureştene de la începutul secolului al XX-lea.
               Proza realist-obiectivă se realizează prin naraţiunea la persoana a III-a, care presupune un narator
omniscient, deoarece ştie mai mult decât personajele sale, şi omniprezent, controlând evoluţia acestora. Deşi
adoptă un ton obiectiv, naratorul nu este absent, ci comunică, prin postura de spectator şi comentator al
comediei umane reprezentate, cu instanţele narative.
               Prin temă, romanul este balzacian şi citadin. Enigma Otiliei descrie istoria unei familii al cărei destin
este strâns legat de o moştenire. În acelaşi timp, se prezintă o imagine completă a burgheziei bucureştene de la
începutul secolului al XX-lea, care se află sub determinarea social-economică, banul fiind valoarea supremă
după care se ghidează. Pe acest fundal social, este urmărit procesul de formare şi maturizare al lui Felix Sima
care, înainte de a-şi face o carieră, trăieşte experienţa iubirii şi a relaţiilor de familie. Romanul este realist-
balzacian prin apariţia unor motive specifice operei scriitorului francez Honoré de Balzac: motivul moştenirii şi
motivul paternităţii.
               Romanul, alcătuit din douăzeci de capitole, este construit pe mai multe planuri narative, care urmăresc
destinul unor personaje, prin acumularea detaliilor: destinul Otiliei, al lui Felix, al membrilor familiei Tulea, al
lui Stpnică Raţiu etc. Cele două planuri principale ale naraţiunii prezintă istoria moştenirii şi maturizarea lui
Felix. Primul plan urmăreşte lupta dusă de clanul Tulea pentru obţinerea moştenirii lui Costache Giurgiuveanu
care presupune înlăturarea Otiliei Mărculescu. Al doilea plan prezintă destinul tânărului Felix Sima, care vine la
Bucureşti pentru a studia medicina, locuieşte la tutorele lui şi se îndrăgosteşte de Otilia. Autorul acordă
importanţă şi planurilor secundare deoarece ele realizează o imagine amplă a societăţii citadine.
               Succesiunea secvenţelor narative este redată prin înlănţuire, respectându-se ronologia faptelor. Alături
de naraţiune, autorul foloseşte şi celelalte moduri de expunere. Cu ajutorul dialogului, se caracterizează
personajele, oferind în acelaşi timp caracterul scenic unor secvenţe narative. Descrierea este folosită pentru a
susţine impresia unui univers autentic, dar şi pentru caracterizarea personajelor: descrierea spaţiilor exterioare
(strada, arhitectura, decorul interior, camerele), descrirea vestimentaţiei. Imaginea Bărăganului este redată cu
ajutorul unei descrieri de tip romantic, deoarece realitatea este proiectată în plan fantastic.
               Titlul iniţial, Părinţii Otiliei, reflecta ideea balzaciană a paternităţii, pentru că fiecare dintre personaje
determină într-un anumit fel destinul orfanei Otilia, ca nişte „părinţi”. Autorul schimbă titlul şi deplasează
accentul de la un aspect realist, la tehnica modernă a reflectării poliedirce, prin care este realizat personajul
principal. Otilia devine o enigmă pentru că fiecare personaj din roman o percepe în mod diferit, nereuşind să o
definească în totalitate.
               Acţiunea romanului începe, după cum precizează şi autorul, în iulie 1909 şi are în principal, ca spaţiu
de desfăşurare, casa lui Moş Costache. Alte locuri unde se desfăşoară o parte din evenimentele prezentate în
carte sunt: casa familiei Tulea, casa lui Leonida Pascalopol, moşia acestuia din Bărăgan, casa Georgetei sau cea
a lui Stănică Raţiu.
               Incipitul (expoziţiunea), specific romanului realist, fixează veridic cadrul temporal şi spaţial al
acţiunii: „Într-o seară de la începutul lui iulie 1909, cu puţin înainte de orele zece, un tânăr de vreo optsprezece
ani, îmbrăcat în uniforma de licean, intra în strada Antim, venind dinspre strada Sfinţii Apostoli
               Personajul martor, din perspectiva căruia este descrisă strada şi casa lui Costache Girgiuveanu, este
Felix Sima. Acesta este fiul doctorului militar Iosif Sima de la Iaşi. Rămas orfan, este nevoit să se afle sub tutela
lui moş Costache, un fel de unchi prin alianţă. Tânărul, încă minor, vine la Bucureşti pentru a-şi continua
studiile. Prima întâlnire cu tutorele său este una care defineşte caracterul acestuia din urmă: când ajunge în
strada Antim, bătrânul avar îl întâmpină cu următoarea afirmaţie care îl derutează pe Felix: „- Nu-nu-nu ştiu...
nu-nu stă nimeni aici, nu cunosc...” Incipitul se află în strânsă legătură cu finalul, care îl prezintă pe Felix cu
aproximativ zece ani mai târziu, plimbându-se din nou pe Strada Antim pentru a revedea casa în care a locuit:
„Dinadins, într-o duminică, o luă pe strada Antim. Prefacerile nu schimbară cu totul caracterul străzii. Casa
lui moş Costache era leproasă, înnegrită. Poarta era ţinută cu un lanţ, şi curtea toată năpădită de scaieţi. Nu
mai părea să fie locuită. Cele patru ferestre din faţă, de o înălţime absurdă, înălţau rozetele lor gotice prăfuite,
iar marea uşă gotică avea geamurile plesnite. Felix îşi aduse aminte de seara când venise cu valiza în mână şi
trăsese de schelălăitorul clopoţel. I se păru că ţeasta lucioasă a lui moş Costache apare la uşă şi vechile vorbe
îi răsunară limpede în ureche: «Aici nu stă nimeni!»”
               Încă din prima seară petrecută în casa tutorelui său, Felix ia contact cu toate persoanele apropiate
familiei Girgiuveanu. Îl cunoaşte pe rafinatul Leonida Pascalopol, protectorul Otiliei, apoi pe membrii familiei
Tulea alcătuită din Aglae, sora lui Costache, Simion, soţul senil al acesteia şi cei trei copii: Olimpia, căsătorită
cu Stănică, Aurica, o fată bătrână, obsedată să se căsătorească, şi Titi, într-un fel retardat mintal. Felix asistă la
jocul de cărţi care adună în jurul mesei toate personajele, fiecare aducând o notă aparte prin trăsăturile sale de
caracter: moş Costache şi Aglae sunt avizi după câştig, Pascalopol este blazat şi dezinteresat, Aurica este anostă
şi uneori absentă la ce se petrece în jurul ei. Spectatorii jocului sunt Felix, Otilia, care stă tot timpul în prejma
lui Pascalopol, şi Simion Tulea. Portretele fizice ale personajelor sunt alcătuite cu ajutorul detaliilor
vestimentare şi fiziologice, care sugerează, în manieră clasică, trăsături de caracter:
               Intriga se dezvoltă pe două planuri care se întrepătrund: istoria moştenirii lui Costache Giurgiuveanu şi
destinul tânărului Felix Sima. Competiţia pentru moştenirea bătrânului avar este un prilej pentru observarea
efectelor morale pe care le are obsesia banului asupra oamenilor. Istoria acestei moşteniri include două conflicte
succesorale: primul este iscat în jurul averii lui moş Costavhe şi se referă la adversitatea manifestată de Aglae
împotriva Otiliei, iar al doilea este reprezentat de interesul lui Stănică Raţiu pentru banii bătrânului care duce la
destrămarea familia Tulea. Moş Costache trăieşte cu iluzia unei vieţi veşnice doar pentru a nu fi nevoit să
realizeze un testament care să asigure viitorul fiicei vitrege, Otilia Mărculescu. Deşi îşi iubeşte fiica nu face
niciun demers pentru a o proteja, de dragul banilor, dar şi din teama de sora lui, Aglae. Aceasta, împreună cu
întreaga familie Tulea, doreşte obţinerea averii totale a lui Costache, plan care poate fi periclitat de înfierea
Otiliei. Un alt personaj care doreşte să pună mâna pe averea bătrânului este Stănică Raţiu. Reprezentativ pentru
categoria parveniţilor din literatura română, acesta se căsătorise cu Olimpia Tulea doar pentru averea ei, dar
sfârşeşte prin a pune mâna pe averea lui Costache. Casa Giurgiuveanu este spionată sistematic de Stănică.
Acesta apare şi dispare fără motiv, transminţând diferite veşti între cele două case. Când Costache are a doua
criză, acesta profită de scurta absenţă a Otiliei şi a lui Felix şi îi fură banii de sub saltea. Din cauza durerii că a
pierdut banii, bătrânul moare. Familia îl îngroapă cu oarecare fală spre a nu fi de râsul lumii. Astfel se rezolvă şi
conflictul exterior al cărţii şi problema moştenirii.
               Aspectele sociale descrise în roman sunt completate de aspectele familiale: relaţiile dintre părinţi şi
copii, relaţiile dintre soţi, situaţia orfanilor. Căsătoria este şi ea analizată dintr-o perspectivă critică: Aurica, fata
bătrână, are obsesia căsătoriei, Titi trăieşte o scurtă experienţă matrimonială, Stănică Raţiu se însoară cu
Olimpia doar pentru zestrea ei, Pascalopol se căsătoreşte cu Otilia pentru că îşi doreşte o familie chiar dacă ştie
că aceasta nu îi împărtăşeşte sentimentele, iar în final Felix, ratând prima iubire, se va căsători după ce îşi va
face o carieră. În general, motivul pentru care relaţiile dintre soţi se strică este obsesia pentru bani. Cazul cel
mai relevant este parvenitul Stănică Raţiu care, căsătorindu-se doar din consideraţii materiale, nu îşi
îndeplineşte datoria de soţ şi de tată. În momentul în care, prin însuşirea banilor lui Costache, nu va mai depinde
financiar de clanul Tulea, îşi va părăsi soţia şi familia. Motivul paternităţii este înfăţişat sub două ipostaze:
Costache Giurgiuveanu îşi iubeşte sincer fiica, deşi nu o adoptă legal şi nu îi asigură viitorul, în timp ce Aglae,
adevăratul avar al romanului, striveşte personalitatea copiilor săi, anulându-le orice şansă de a avea o viaţă
normală.
               Al doilea plan al romanului se referă la procesul de formare al lui Felix Sima şi include şi conflictul
erotic al romanului care prezintă rivalitatea dintre adolescentul Felix şi maturul Leonida Pascalopol pentru mâna
Otiliei. Se urmăresc experienţele pe care le trăieşte în casa unchiului său, mai ales idila plină de inedit dintre
acesta şi Otilia. Casa lui Giurgiuveanu reflectă zgârcenia acestuia: interiorul este slab luminat, mobilele adunate
de ocazie, pereţii scorojiţi, scările scârţâie. Totul necesită reparaţii, dar acestea nu se fac din avariţie. Casa este
într-o puternică antiteză cu camera Otiliei, plină de lucruri scumpe şi de bun gust, toate furnizate de generosul
Pascalopol. Având ocazia să-i observe pe cei din jur, Felix se izolează, devenind în timp interiorizat. Spre a se
salva de această lume, scrie un jurnal în care are curajul să noteze stările afective pe care i le produce frumoasa
Otilia, dar şi dispreţul faţă de ceilalţi membrii ai familiei. Faţă de Pascalopol are senimente contradictorii: îl
respectă, se revoltă împotriva lui sau îl urăşte, în funcţie de atenţia pe care i-o acordă acestuia Otilia.
               Otilia este, la fel ca şi Felix, un amestec ciudat între copilărie şi maturitate. Felix va fi mirat de faptul
că, fără a-i spune ceva, Otilia pleacă pentru câteva luni la Paris însoţită de Pascalopol, după vizita pe care o
făcuseră împreună la moşia acestuia din Bărăgan. Această perioadă este pentru Felix un lung moment de
frământare pe care încearcă să-l depăşească vizitând-o pe Georgeta, curtezana unui general bătrân. Revenirea
acasă a Otiliei se face firesc, totul reintră în normal iar declaraţiile de dragoste sunt mai pronunţate, deşi tot atât
de pure şi de frmoase ca mai înainte.
               Idila celor doi se opune vieţii meschine a clanului Tulea, care manifestă un mare interes pentru banii
lui Costache Girgiuveanu, fiind manipulaţi şi de Stănică Raţiu. Toţi sunt interesaţi dacă bătrânul a făcut vreun
testament în care să-i lase casa şi banii Otiliei. Într-un fel, ei îşi potolesc interesul în momentul în care bătrânul
începe să construiască o casă, în grădina celei în care locuieşte pe strada Antim. Construcţia pare să fie nefastă
pentru bătrân deoarece, în timp ce inspecta materialele, suferă un prim accident vascular. Familia pune stăpânire
pa casă şi îl păzeşte pe bătrân aşteptând să moară. Dar Moş Costache îşi revine şi începe să se intereseze din ce
în ce mai mult de sănătate şi de suflet. Încearcă chiar să-şi aducă în casă o femeie, pe Paulina, însă refuză să o
treacă în testament şi atunci aceasta pleacă.
               Casa Giurgiuveanu este spionată sistematic de Stănică. Acesta apare şi dispare fără motiv,
transminţând diferite veşti între cle două case. Când Costache are a doua criză, acesta profită de scurta absenţă a
Otiliei şi a lui Felix şi îi fură banii de sub saltea. Din cauza durerii că a pierdut banii, bătrânul moare. Familia îl
îngroapă cu oarecare fală spre a nu fi de râsul lumii.
               Într-o situaţie dilematică rămâne Otilia, pentru care Moş Costache nu apucase să depună la bancă
decât o sută de mii de lei. Otilia refuză să se căsătorească cu Felix, pe motiv că ar constitui o piedică în calea
realizării sale profesionale, şi părăseşte casa fără ca Felix să o mai vadă vreodată. După mai mulţi ani, acesta se
reîntâlneşte cu Pascalopol care îi spune că Otilia este în Spania, căsătorită cu un conte. Felix ajunge, aşa cum
visase, un doctor de renume, profesor universitar şi realizează şi el o căsătorie fericită. Revăzând-o într-o
fotografie oferită de Pascalopol, lui Felix îi este cu neputinţă să o recunoască în femeia aceea cu trăsături fine pe
Otilia cea plină de ciudăţenii şi copilăroasă din anii tinereţii. O ascensiune spectaculoasă are Stănică Raţiu care,
devenit bogat, graţie banilor furaţi de la Moş Costache, o părăseşte pe Olimpia, se căsătoreşte cu Georgeta şi
ajunge om politic.
               Romanul are o construcţie simetrică deoarece, în final, Felix se întoarce pe strada Antim şi revede casa
lui Moş Costache, lăsată în paragină, amintindu-şi de replica bătrânului, acum adevărată: „Aici nu stă nimeni.”
               În concluzie, Enigma Otiliei este un roman realist de factură balzaciană prin prezentarea critică a unor
aspecte ale societăţii de la începutul secolului al XX-lea, prin motivul paternităţii şi cel al moştenirii, structură,
specificul secvenţelor descriptive (observaâia şi detaliul semnificativ, rolul vestimentaţiei), realizarea unor
tipologii, veridicitatea şi uitlizarea naraţiunii la persoana a III-a. Dar, depăşeşte modelul realist clasic, prin
elemente ale modernităţii: ambiguitatea personajelor, interesul pentru procese psihice deviante (Simion şi Titi
Tulea), tehnicile moderne de caracterizare (comportamentism, reflectarea poliedrică).

PERSONAJELE ÎN ROMANUL LUI CĂLINESCU

               Talentul şi modernitatea lui George Călinescu se observă din felul în care îşi construieşte personajele.
Acestea sunt definite în spiritul realismului balzacian, deducându-se caracterul şi preocupările lor din modul
cum se îmbracă, după mediul ambiant, după preferinţele pentru jocuri sau întruniri de familie. Prin tehnica
focalizării, caracterul personajelor se dezvălui treptat, pornind de la datele exterioare şi ajungând la relevarea
trăsăturilor de caracter. În mod direct, naratorul dă lămuriri despre gradele de rudenie, starea civilă, biografia
personajelor, preocupările lor. Caracterele dezvăluite iniţial nu evoluează pe parcursul romanului, dar trăsăturile
se îngroaşă prin acumularea detaliilor în caracterizarea indirectă (prin fapte, gesturi, replici, vestimentaţie,
relaţii între personaje). Portretul balzacian porneşte de la caracterele clasice (avarul, ipohondrul, gelosul,
cocheta, fata bătrână), cărora realismul le conferă dimensiune socială şi psihologică, adăugând un alt tip uman,
arivistul. Tendinţa de generalizare conduce la realizarea unei tipologii: moş Costache – avarul iubitor de copii,
Aglae – „baba absolută fără cusur în rău”, Aurica – fata bătrână, Simion – dementul senil, Titi – debil mintal,
infantil şi apatic, Stănică Raţiu – arivistul, Otilia – cocheta, Felix – ambiţiosul, Pascalopol – aristrocratul rafinat.
George Călinescu depăşeşte însă estetica realistă şi pe cea clasică.
              O trăsătură a formulei estetice moderne este ambiguitatea personajelor. Moş Costache nu este un avar
dezumanizat: el nu şi-a pierdut instinctul de supravieţuire, pune sănătatea mai presus de bani, şi îşi iubeşte
sincer fiica vitregă. Astfel, reprezintă o combinaţie între două caractere balzaciene: avarul (moş Grandet) şi tatăl
(moş Goriot). Călinescu realizează simultan tipuri şi individualităţi. Aproape toate personajele ilustrează
tipologi, cu trei excepţii: Felix, Otilia şi Pascalopol. Pe Leonida Pascalopol îl unicizează strania dragoste pentru
Otilia, despre care spune: „... n-am prea stat ca să disting ce e patern şi ce e viril în dragostea mea.” . Felix nu
este ambiţiosul lipsit de scrupule, ci un adolescent orfan capabil de a o iubi dezinteresat pe Otilia, dar în acelaşi
timp hotărât aă-şi facă o carieră. Analiza lui asupra mediului în care trăieşte şi asupra oamenilor cu care intră în
contact în casa unchiului se bazează pe luciditate, spirit critic şi profunzime intelectuală.
              Alt aspect modern, influenţat de estetica naturalismului, este interesul pentru procesele psihice
deviante, motivate prin ereditate şi mediu: alienarea şi senilitatea. Simion Tulea reprezintă categoria estetică a
urâtului, grotescul chiar. Titi, fiul retardat care se îndreaptă spre demenţă, este o copie a tatălui. Aurica, fata
bătrână, invidioasă şi rea, este o copie degradată a mamei. Lumea familiei Tulea se află sub semnul bolii, al
degradării morale reflectate în plan fizic. Autorul dispune personajele în planuri antitetice: inteligenţa lui Felix
se opune imbecilităţii lui Titit, în timp ce feminitatea misterioasă a Otiliei contrastează cu urâţenia Auricăi.
              Pe de altă parte, imaginea unui personaj este completată de prezentarea părerilor celorlalte personaje
despre acesta, formulă care poartă denumirea de reflectarea poliedrică. Un exemplu elocvent, este Aglae Tulea.
În timp ce Otilia o acceptă aşa cum este, fără să aibă resentimente pentru răutatea ei, Felix trăieşte un sentiment
de dispreţ atât pentru ea, cât şi pentru familia ei. Stănică o prezintă astfel: „Asta n-are nimic sfânt. Bărbat, frate,
toţi-s fleac pentru ea. Ambiţioasă şi veninoasă.”, iar Weissmannn o defineşte foarte bine într-o singură
propoziţie: „Esta baba absolută, fără cusur în rău.” O altă tehnică folosită este comportamentismul. De exemplu,
o mare parte din roman Otilia este prezentată exclusiv prin comportamentism (descrierea faptelor, gesturilor,
replicilor), fără ca naratorul să-i prezinte gândurile din perspectiva sa ominscientă, cu excepţia celor mărturisite
chiar de personaj. Spre final se foloseşte şi tehnica poliedrică, fapt care sporeşte ambiguitatea personajului şi
care sugerează enigma, misterul feminităţii ei. Relativizarea imaginii prin reflectarea în mai multe oglinzi
alcătuieşte un portret complex şi contradictoriu: „fe-fetiţa” cuminte şi iubitoare pentru moş Costache, fata
exuberantă, „admirabilă, superioară” pentru Felix, femeia capricioasă „cu un temperament de artistă” pentru
Pascalopol, „o dezmăţată, o stricată” pentru Aglae, „o fată deşteaptă”, cu spirit practic pentru Stănică, o rivală în
căsătorie pentru Aurica.

RELAŢIA DINTRE DOUĂ PERSONAJE: FELIX ŞI OTILIA

               Felix şi Otilia alcătuiesc un cuplu de personaje care ilustrează tema iubirii în acest roman realist.
Cocheta şi ambiţiosul, din tipologia clasică, fata exuberantă şi tânărul raţional, personaje ce pun în evidenţă
antiteza romantică, dar şi atracţia contrariilor, au în comun condiţia socială, amândoi sunt orfani, dar şi statutul
intelectual superior faţă de copiii cu părinţi din clanul Tulea. În general, caracterizarea personajelor se
realizează ca în romanul realist-balzacian. Prin tehnica focalizării, caracterul personajelor se dezvăluie
progresiv, pornind de la datele exterioare ale existenţei lor: prezentarea mediului, descrierea locuinţei, a
camerei, a fizionomiei şi a gesturilor. În mod direct, naratorul dă lămuriri despre gradele de rudenie, starea
civilă etc. Caracterizarea iniţială se completează prin adăugarea detaliilor în caracterizarea indirectă: fapte,
gesturi, replici, vestimentaţie, relaţii dintre personaje.
               Încă din incipitul romanului personajele sunt prezentate în mod direct de către narator. Intrusul Felix
Sima este „un tânăr de vreo optsprezece ani, îmbrăcat în uniforma de licean, [...] Uniforma neagră îi era strânsă
bine pe talie, ca un veşmânt militar, iar gulerul tare şi foarte înalt şi şapca umflată îi dădeau un aer bărbătesc şi
elegant. Faţa îi era însă juvenilă şi prelungă, aproape feminină din pricina şuviţelor mari de păr ce-i cădeau de
sub şapcă, dar culoarea măslinie a obrazului şi tăietura elinică a nasului corectau printr-o notă voluntară întâia
impresie.” Felix vine în casa bătrânului avar deoarece vrea să studieze medicina şi are nevoie de un loc unde să
locuiască, acesta fiind numit tutorele lui. Este primit cu răceala de familia Tulea, Aglae vorbind cu uşurinţă
despre situaţia şi familia lui, fapt care îl contrariază: – De unde să mă cunoască? Întrebă Aglae. Când a murit
mă-sa, era numai atât. De atunci nu l-am mai văzut. Tu ţi-l aminteşti, Aurico? Ruşinat de bruscheţea expresiunii
«mă-sa» şi de familiaritatea cu care oameni străini vorbeau de familia lui, Felix privi sfios la aceea pe care o
chema Aurica.” De asemenea, Aglae vorbeşte cu răceală şi despre statutul lui de copil orfan: „N-am ştiut: faci
azil de orfani. – Felix are venitul lui – protestă Otilia – nu-i aşa, papa? [...] – Atuncea faceţi pensiune, continuă
implacabil Aglae.” Singura persoană care îl primeşte cu căldură este Otilia, fiica vitregă a lui Costache, studentă
la Conservator, al cărei prim portret fizic este realizat din perspectiva tânărului în momentul în care intră în
casă: „Felix privi spre capătul scării ca spre un cer deschis şi văzu în apropierea lui Hermes cel vopsit cafeniu
un cap prelung şi tânăr de fată, încărcat cu bucle, căzând pe umeri.” „Verişoara” Otilia pe care o ştia doar din
scrisori îl surprinde în mod plăcut, mai ales că portretul ei apare conturat în opoziţie cu acela al fetei bătrâne
Aurica: „Părăsit de toţi, obosit, Felix examina mediul în care picase. Otilia îl surprinsese de la început şi n-ar fi
putut spune ce sentiment nutrea faţă de dânsa, simţea doar că are încredere în ea. Fata părea să aibă optsprezece-
nouăsprezece ani. Faţa măslinie, cu nasul mic şi ochii foarte albaştri, arăta şi mai copilăroasă între multele bucle
şi gulerul de dantelă. Însă în trupul subţiratic, cu oase delicate de ogar, de un stil perfect, fără acea slăbiciune
suptă şi pătată a Aureliei, era o mare libertate de mişcări, o stăpânire desăvârşită de femeie.”
<               Otilia îi va purta de grijă lui Felix încă din prima seară în care soseşte în casa lui moş Costache.
Neavând o cameră pregătită, fata îi va oferi cu generozitate camera ei, prilej pentru Felix de a desoperi în
amestecul de dantele, partituri, romane franţuzeşti, cutii de pudră şi parfumuri, o parte din personalitatea
acesteia: „Sertarele de la toaletă şi de la dulapul de haine erau trase afară în panglici, cămăşi de mătase
mototolite, batiste de broderie şi tot soiul de nimicuri de fată. Cutii de pudră numeroase, unele desfundate,
flacoane de apă de Colonia destupate erau aruncate în dezordine pe masa de toaletă, ca într-o cabină de actriţă,
dovedind graba cu care Otilia le mânuia. Rochii, pălării zăceau pe fotolii, pantofi pe sub masă, jurnale de modă
franţuzeşti mai peste tot, amestecate cu note muzicale pentru pianoforte.” Între cei doi se naşte încă de la
început o afecţiune delicată, determinată de condiţia lor de orfani. Impulsiv şi încă imatur, Felix percepe
dragostea la modul romantic, transformând-o pe Otilia într-un ideal feminin: „Otilia i se înfăţişase încă de la
început ca o finalitate, ca un premiu mereu dorit şi mereu amânat, al meritului lui. Voia să facă ceva mare din
cauza Otiliei şi pentru Otilia.” El are nevoie de certitudini, iar comportamentul derutatant al fetei îl
descumpăneşte, pentru că nu-şi poate explica schimbările de atitudine, trecerea ei bruscă de la o stare la alta.
Însuşi scriitorul justifică misterul personajului feminin prin prisma imaturităţii lui Felix:„Nu Otilia are vreo
enigmă, ci Felix crede aceasta. Pentru orice tânăr de douăzeci de ani, enigmatică va fi în veci fata care îl va
respinge, dându-i totuşi dovezi de afecţiune. Iraţionalitatea Otiliei supără mintea clară, finalistă a lui Felix. [...]
enigmă este tot acel amestec de luciditate şi ştrengărie, de onestitate şi de uşurinţă.”
               Otiliei îi lipseşte structura profunzimilor, recunoaşte cu sinceritate că este o fiinţă dificilă şi se
autocaracterizează astfel: „Ce tânăr de vârsta mea îţi închipui că m-ar iubi aşa cum sunt? Sunt foarte
capricioasă, vreau să fiu liberă!”. Ea este enigmatică pentru Felix, prin maturitatea ţi imaturitatea pe care acesta
le descoperă în comportările ei, în intuirea naturii fiecăruia dintre membrii clanului Tulea, în cunoaşterea
celorlalţi şi în felul cum se foloseşte de ei. Pentru Pascalopol, ea este o fată delicioasă, fragilă, candidă,
neajutorată, dornică de lux. La moşia lui Pascalopol, Otilia aleargă, urcă pe stoguri, iar la heleşteu, spre spaima
moşierului, se pregăteşte să intre în apă. Exuberanţa, gesturile şi trăirile Otiliei răspund parcă amănuntelor
semnificative aglomerate în descrierea camerei ei. Totul este firesc în mimica Otiliei, în gesturi, în ceea ce
spune, iar aceste lucruri creează o atmosferă care o reprezintă. În ciuda efuziunilor care parcă nu mai puteau fi
stăvilite şi care se îndreptau pe rând când spre Pascalopol, când spre Felix, făcându-i pe amândoi să sufere,
Otilia devine deodată rezervată, reflectând la viitorul lui Felix, sau, cochetă, mărturisind: „Eu am un
temperament nefericit: mă plictisesc repede, sufăr când sunt contrariată.”
               Caracterizarea Otiliei se realizează şi cu ajutorul tehnicilor moderne: comportamentismul şi reflectarea
poliedrică. Până în capitolul al XVI-lea, Otilia este prezentată exclusiv prin comportamentism (fapte, gesturi,
replici), fără a-i cunoaşte gândurile din perspectiva unică a naratorului, cu excepţia celor mărturisite chiar de
personaj. Ambiguitatea personajului este conferită de utilizarea celei de-a doua tehnici. Otilia este văzută diferit
de personajele romanului, fapt care sugerează în plan simbolic şi enigma, misterul femninităţii. Relativizarea
imaginii prin reflectarea în mai multe oglinzi alcătuieşte un portret complex şi contradictoriu: fetiţa cuminte şi
iubitoare pentru moş Costache, femeia capricioasă cu un temperament de artistă pentru Pascalopol, o dezmăţată
şi o „sricată” pentru Aglae, o fată deşteaptă cu spirit practic pentru Stănică Raţiu, o rivală în căsătorie pentru
Aurica, „cea mai elegantă conservatoristă şi mai mândră” pentru colegii lui Felix care îl invidiază, un amestec
de copilărie şi maturiatate, dar şi un mister feminin pentru Felix. Cel care intuieşte adevărata dimensiune a
personalităţii Otiliei este Weissmann, prietenul lui Felix, care îi spune acestuia, la un moment dat: „Orice
femeie care iubeşte un bărbat fuge de el, ca să rămână în amintirea lui ca o apariţie luminoasă. Domnişoara
Otilia trebuie să fie o fată inteligentă. După câte mi-ai spus, înţeleg că te iubeşte.” Contradicţiile Otiliei îl
contrariază pe Felix. Iniţial, tânărul ezită între a crede bârfele clanului Tulea şi a-i păstra o dragoste pură Otiliei,
iar mai apoi, când aceasta pleacă pe neaşteptate la Paris cu Pascalopol, are o scurtă aventură cu Georgeta, pe
care i-o prezintă Stănică Raţiu.
               Otilia are o spiritualitate modernă, sentimente şi atitudini contradictorii, care fac din ea o fiinţă
enigmatică. Este o adolescentă care, prin indeciziile ei, îl tulbură atât pe Pascalopol, moşierul bogat şi
dezamăgit, cât şi pe Felix, încă un copil. Felix este un intelectual superior, el vrea să se realizeze profesional.
Otilia simte că lui Felix, în ciuda stăpânirii de sine, îi lipseşte ceva: „Dacă un tânăr ar avea răbdarea şi bunătatea
lui Pascalopol, l-aş iubi.” Există însă o aspiraţie secretă a Otiliei spre Felix deoarece este conştientă că el este o
valoare la care nu poate ajunge. Ultima întâlnire dintre Felix şi Otilia, înaintea plecării ei din ţară, este esenţială
pentru înţelegerea personalităţii tinerilor şi a atitudinii lor faţă de iubire. Dacă Felix este intelectualul ambiţios,
care nu suportă ideea de a nu realiza nimic în viaţă şi pentru care femeia reprezintă un sprijin în carieră, Otilia
este cocheta care crede că rostul femeii este să placă: „Rostul femeii este să placă, în afară de asta nu poate
exista fericire! [...] Singura noastră formă de inteligenţă, mai mult de instinct, e să nu pierdem cei câţiva ani de
existenţă, vreo zece ani cel mult. [...] Succesul nostru în viaţă e o chestiune de viteză, iubite Felix.” Otilia
concepe iubirea în felul aventuros al artistului, cu dăruire şi libertate absolută, în timp ce Felix este dispus să
aştepte oricât în virtutea promisiunii că, la un moment dat, se va căsători cu ea. Dându-şi seama de această
diferenţă, dar şi de faptul că ea ar putea reprezenta o piedică în calea realizării lui profesionale, Otilia îl
părăseşte pe Felix şi alege siguranţa căsătoriei cu Pascalopol.
               În epilog, câţiva ani mai târziu, Felix se întâlneşte cu Pascalopol care îi dezvăluie faptul că i-a redat libertatea
Otiliei, care s-a căsătorit cu un conte. Moşierul îi oferă o fotografie cu Otilia, în care Felix nu o mai recunoaşte pe fata
veselă şi exuberantă de care era îndrăgostit: „Speriat, Felix se mai uită o dată. Femeia era frumoasă, cu linii fine, dar nu
era Otilia, nu era fata nebunatică. Un aer de platitudine feminină stingea totul.” Pascalopol afirmă despre ea: „A fost o fată
delicioasă, dar ciudată. Pentru mine e o enigmă.”, în timp ce Felix constată că „nu numai Otilia era o enigmă, ci destinul
însuşi.” Tot în epilog, naratorul precizează că Felix îşi realizează ambiţiile profesionale, devenind un medic renumit şi
profesor universitar, căsătorit „într-un chip care se cheamă strălucit şi intră, prin soţie, într-un cerc de persoane influente.”
Iubirea dintre Felix şi Otilia eşuează pentru că nu se împlineşte matrimonial, căsătoria fiind unul dintre lait-motivele
romanului. Felix este gelos pe Pascalopol, bătrânul rafinat şi bogat, dar nu ia nicio decizie în ceea ce o priveşte pe Otilia
deoarece primează dorinţa de a-şi face o carieră. Otilia îl iubeşte pe Felix, dar după moarte lui Moş Costache îi lasă
tânărului libertatea de a-şi împlini visul şi se căsătoreşte cu Pascalopol, care îi poate oferi siguranţă materială, înţelegere şi
protecţie. În ambele cupluri, Felix-Otilia, Pascalopol-Otilia, femeia este cea care decide. Felix nu este făcut pentru o viaţă
aventuroasă, dar nici Otilia pentru o viaţă modestă alături de studentul Felix, prin urmare ea este cea care decide ca fiecare
să meargă pe drumul pe care şi l-a ales. Otilia reprezintă pentru Felix o imagine a eternului feminin, iar pentru Pascalopol
o enigmă.