TITULAR LUCRĂRI: ANATOLIE PUȚUNTICĂ

CATEDRA GEOGRAFIE GENERALĂ, UST

2021

METEOROLOGIE-CLIMATOLOGIE

LUCRĂRI PRACTICE

Laboratorul nr. 1

TEMA: Organizarea și efectuarea observațiilor meteorologice

1. Staţia meteorologică.

2. Efectuarea observaţiilor meteorologice.

3. Organizarea reţelei de staţii meteorologice.

Mersul lucrării:

1. Staţia meteorologică. Staţia meteorologică reprezintă celula de bază care oferă informaţii
meteorologice. Staţia meteorologică este formată din mai multe părţi, şi anume, o clădire care
funcţionează ca birou, platforma meteorologică şi terenul pentru observaţii asupra stratului de zăpadă
(platforma nivometrică).

Fig. 1 Stația meteorologică Chișinău (dipă realitatea.md)

1
Platforma meteorologică reprezintă elementul esenţial al staţiei, pe ea instalându-se instrumentele şi o
parte a aparaturii necesare măsurătorilor. Aceasta trebuie amenajată după o serie de reguli:
• Să fie instalată pe un teren deschis, tipic pentru zona respectivă, ferit de obstacole pentru a nu
influenţa indicaţiile instrumentelor meteorologice;
• Dacă există obstacole mari (păduri, clădiri etc.) platforma trebuie să fie amplasată la o distanţă de cel
puţin 20 de ori înălţimea obstacolului;
• Când în jur există obstacole mici (case, arbori) platforma este amplasată la o distanţă egală cu de cel
puţin 10 ori înălţimea obstacolului;
• În cazul în care există un corp acvatic, distanţa dintre acesta şi platformă trebuie să fie de cel puţin
100 m;
• Staţia meteorologică nu trebuie amplasată în apropierea drumurilor sau unităţilor industriale,
deoarece impurităţile din atmosferă pot periclita buna funcţionare a instrumentelor şi aparaturii;
• Staţia meteorologică trebuie plasată la distanţe suficient de mari de localitate pentru a se evita
mutarea ei repetată în cazul expansiunii aşezării în cauză.
O platformă meteorologică standard are formă de pătrat cu latura de 26 m. Pentru staţia meteo cu
program redus platforma este dreptunghiulară, latura E – V având 16m, iar cea N – S 20 m. În cazul
staţiilor cu program radiometric platforma este dreptunghiulară, latura E – V având 26 m, iar cea N – S
36 m. Platforma este împrejmuită cu un gard de 2m de plasă de sârmă, iar intrarea se face printr-o
poartă aflată în partea nordică a platformei pentru a nu influenţa aparatele atunci când este soare.
Araratele şi instrumentele sunt aşezate într-o ordine strictă:
• în nord – giruetele, chiciurometrul şi cele două adăposturi; • în partea centrală – pluviograful şi
pluviometrul;
• în sud – heliograful, termometrele şi complexul actinometric. În primul adăpost sunt instalate un
psihrometru de staţie cu ventilaţie artificială alcătuit din două termometre şi o morişcă aspiratoare,
termometrul de maxim, termometrul de minim, higrometrul de serviciu şi higrometrul de rezervă. În cel
de-al doilea adăpost se instalează termograful şi higrograful. Biroul staţiei meteorologice este alcătuit
dintr-un număr variabil de încăperi, unde specialiştii înregistrează în tabele speciale valorile parametrilor
meteorologici.

2
2. Efectuarea observaţiilor meteorologice. Observaţia reprezintă metoda de bază utilizată în
meteorologie şi climatologie. Pentru a fi cât mai precise, acestea se efectuează după un orar bine stabilit
de 4 ori pe zi – 1.00, 07.00, 13.00, şi 19.00. La aceste ore se fac măsurători asupra presiunii atmosferice,
vântului, nebulozităţii, temperaturii şi umezelii aerului, vizibilităţii şi asupra temperaturii solului. La ora
07.00 se fac măsurători asupra stratului de zăpadă dacă acesta există, iar la 07.00 şi 19.00 asupra
precipitaţiilor atmosferice, inclusiv chiciură,brumă, polei, şi asupra stării suprafeţei solului. La staţiile
sinoptice orele de observaţii sunt – 02.00, 05.00, 08.00, 11.00, 14.00, 17.00, 20.00, 23.00.
Deoarece volumul observațiilor meteorologice care se efectuează la fiecare dintre orele menționate este
mult prea mare pentru a putea fi îndeplinit în momentele respective, observațiile sunt eșalonate pe un
interval de timp de cca 40 minute, începând cu 20 de minute înaintea termenului de observație și
terminând cu 20 de minute după acesta. Astfel, aceste observații încep la ora climatologică prevăzută cu
elementul care are variații importante de la un moment la altul, adică cu temperatura aerului. Se
continuă, apoi, cu umiditatea și se încheie cu presiunea atmosferică care are fluctuații nesemnificative în
timp. Asupra fenomenelor meteorologice (optice, electrice, acustice) observațiile se efectuează vizual și
neîntrerupt, atât ziua, cât și noaptea.
Înainte de orele de observație (climatice, sinoptice), observatorul de serviciu are obligația să execute
„rondul preliminar”, cu care ocazie verifică funcționalitatea instrumentelor și aparatelor. În cazul că sunt
semnalate eventuale defecțiuni, ele trebuie remediate imediat sau, în caz de nereușită, se procedează la
înlocuirea, din rezerva de instrumente a stației.
În sfârșit, pentru ca datele obținute din observații să prezinte siguranță de exactitate, să corespundă
celor reale momentului când au fost înregistrate, trebuie ca ele să fie notate lizibil, fără ștersături,
imediat după citire de către observator, în registrul de stație (nu din aducere aminte, ulterior
momentului) și să fie însoțite de semnătură, observatorul asumându-și în felul acesta răspunderea
pentru veridicitatea lor.
Toate datele obținute din observațiile instrumentale și vizuale, imediat după terminarea observațiilor de
la ora respectivă se prelucrează și se trec în tabele tip elaborate de Serviciul Hidrometeorologic de Stat
(SHS), pe care se fac următoarele mențiuni: denumirea stașiei, raionul, latitudinea, longitudinea,
altitudinea, anul și luna, tipul și seria instrumentelor și aparatelor.
La stațiile meteorologice automate măsurătorile parametrilor meteorologici se efectuează automat
pentru toți parametrii meteorologici la timpul stabilit aferent (din 10 minute în 10 minute – telegrame
dese, din 30 în 30 minute – telegrame intermediare, din oră în oră – telegrame sinoptice).

3. Organizarea reţelei de staţii meteorologice.

Istoria creării Serviciului Hidrometeorologic de Stat al Republicii Moldova îşi are începutul de la primele
observaţii meteorologice efectuate în Chişinău în anul 1844. La începutul secolului XX observaţiile
meteorologice staţionare se efectuau la 11 puncte. Însă la majoritatea staţiilor şi posturilor
observaţiile aveau caracter epizodic, fiind deseori întrerupte de acţiunile militare din timpul I-lui şi
celui de-al II-lea război mondial. În octombrie 1944 a fost organizată Direcţia Serviciului
Hidrometeorologic a Republicii Moldova, care a asigurat în continuare o dezvoltare planificată a
observaţiilor hidrometeorologice în ţară. În acelaşi an, în structura Direcţiei a fost organizat Biroul
Meteorologic cu grupuri de prognozare meteorologică.
În anul 1946 în Chişinău a fost realizat primul sondaj aerologic. Pe parcursul mai multor ani sondarea
atmosferei a fost efectuată episodic, dar odată cu deschiderea Staţiei Aerologice Chişinău în 1957 acest
proces a devenit unul constant.
În 1954 au început observaţiile asupra componentelor bilanţului radiativ. Pentru asigurarea
necesităţilor sectorului agrar se dezvoltă intens reţeaua de observaţii agrometeorologice,

3
îndeosebi pentru determinarea rezervelor de umiditate în sol (de la 3 puncte de observaţii în 1947 la 24
puncte în 1963).
La mijlocul anilor 2000, sec. XXI, reţeaua națională meteorologică de stații a ţării a atins o densitate
optimală pe întreg teritoriul Republicii Moldova (18 stații meteorologice: Briceni, Soroca, Camenca,
Râbnița, Bălți, Fălești, Cornești, Dubăsari, Codrii, Bravicea, Chișinău, Bălțata, Leova, Ceadâr-Lunga,
Comrat, Ștefan-Vodă, Tiraspol, Cahul), precum și 32 posturi (Anenii Noi, Basarabeasca, Călărași, Căușeni,
Cimișlia, Dondușeni, Hâncești, Ocnița, Rezina, Sângerei, Strășeni, Telenești, Ungheni, Tighina, Cantemir,
Criuleni, Drochia, Edineț, Florești, Glodeni, Ialoveni, Nisporeni, Orhei, Râșcani, Șoldănești, Taraclia,
Chișinău – 6 posturi pentru studii microclimatice).
Odată cu obţinerea independenţei de către Republica Moldova, devine independent şi Serviciul
Hidrometeorologic de Stat. În 1994 Serviciul devine membru al Organizaţiei Meteorologice Mondiale
(OMM), membru al Consililului Internaţional pentru Hidrometeorologie al statelor CSI, participă în
cadrul programelor internaţionale (Convenţia-cadru ONU privind schimbările climatice, Convenţia
privind cooperarea pentru protecţia şi utilizarea durabilă a fluviului Dunărea, Convenţia privind poluarea
transfrontalieră a aerului la distanţe mari, Convenţia ONU privind combaterea deşertificării). Reţeaua
naţională de staţii meteo este inclusă în reţeaua internaţională care este coordonată de Organizaţia
Meteorologică Mondială (O.M.M.). Aceasta a fost înfiinţată în 1951 la Paris şi are rolul de a da indicaţii
cu privire la:
• metodologia de efectuare a observaţiilor, stabilirea ordini de efectuare a observaţiilor, tipul şi orele;
• sistemul de unităţi de măsură;
• tipul instrumentelor;
• normele de evaluare.
În principal, la stațiile meteorologice se efectuiază măsurători asupra următoarelor elemente:
 presiunea atmosferică a aerului (la nivelul staţiei şi la nivelul mării);
 temperatura aerului (ordinară, maximă, minimă);
 umiditatea aerului (presiunea parţială a vaporilor de apă, umiditatea relativă, deficitul de
saturaţie);
 vîntul (direcţia, viteza);
 distanţa vizibilităţii meteorologice;
 precipitaţiile;
 nebulozitatea (tipul şi înălţimea norilor);
 temperatura la suprafaţa solului (ordinară, maximă, minimă);
 temperatura solului la adîncime pe terenul fără vegetaţie (5, 10, 15 şi 20 cm);
 temperatura solului la adîncime pe terenul cu vegetaţie (0,20, 0,40, 0,80, 1,20, 1,60, 2,40 şi 3,20
m);
 stratul de zăpadă (grosimea, densitatea, rezerva de apă);
 fenomenele atmosferice.
În anul 2016 s-a efectuat modernizarea rețelei meteorologice naționale. La 14 stații meteorologice au
fost instalate stații meteorologice automate noi, care măsoară toate caracteristicile meteorologice de
bază, cât și cantitatea de precipitații. La stația meteorologică Chișinău se efectuează observaţii
actinometrice (radiaţia solară directă, difuză şi sumară, bilanţul radiativ şi albedoul suprafeţei
subiacente).
BIBLIOGRAFIE:
1. Erhan Elena (1999) - Meteorologie si climatologie practica, 218 pag., Iași;
2. Mihăilă D., Tanasa I. (2010) - Introducere in meteorologia practică, Editura Univ. ,,Stefan cel Mare” din
Suceava, ISBN:978-973-666-353-6, 414 pag.;
3. Apostol L. (2000) – Meteorologie și climatologie – Curs, Editura Univ. ,,Stefan cel Mare” Suceava.
4
Laboratorul nr. 2

TEMA: Măsurarea duratei de strălucire a Soarelui

1. Generalități.

2. Heliograful Universal.

3. Condițiile de instalare și de întreținere a heliografului.

Mersul lucrării:

1. Generalități. Durata de strălucire a Soarelui pe cer este elemental meteorologic a cărei variație
depinde de nebulozitate. Ea se exprimă în ore și zecimi de oră și se înregistrează cu ajutorul
heliografului.
Ceea ce se determină cu heliograful este durata efectivă de strălucire a Soarelui, adică timpul real
cât a strălucit Soarele pe bolta cerească, fără ca discul solar să fi fost ecranat de nori.
Pe lângă durata efectivă de strălucire a Soarelui, în meteorologie se mai face uz și de noțiunea de
durată astronomică sau de durată posibilă de strălucire a Soarelui, care corespunde timpului interpus
între momentele răsăritului și apusului Soarelui, timpului maxim posibil de strălucire a Soarelui, în lipsa
totală a norilor, timpului teoretic, dependent de poziția matematică a punctului considerat. În acest
context, înțelegem că, valoarea duratei efective de strălucire a Soarelui este aproape în toate situațiile
mai mică decât durata astronomică, în mod cu totul excepțional poate fi cel mult egală.
Aceste două mărimi ale duratei de strălucire a Soarelui sunt deosebit de importante, atât din punct
de vedere teoretic cât și practic. Practic, de exemplu, cunoscând durata efectivă de strălucire a Soarelui
(zilnică, lunară, anotimpuală, anuală, mutianuală) pentru o localitate sau regiune geografică, regiune
agricolă etc. vom ști cât timp din durata posibilă – teoretică și în ce perioadă a zilei sau anului acționează
asupra solului, asupra vegetației radiația directă și în ce sens, în ce grad influențează intensitatea
procesului de încălzire a solului și a aerului de deasupra. Tot după valoarea duratei efective – reale de
strălucire a Soarelui vom deduce durata luminozității și, în mod indirect, durata nebulozității, elemente
care, la rândul lor, vor influența, în funcție de valori, în sens pozitiv sau negativ procesele biochimice din
mediul cercetat.
Raportându-se durata efectivă de strălucire a Soarelui la durata astronomică, se obține o a treia
mărime, numită fracție de insolație (F), parametru meteorologic de mare utilitate practică într-o serie
de ramuri ale economiei cum ar fi, de exemplu, agricultură, construcții, balneologie, urbanistică etc.
Așadar, notând cu d durata efectivă de strălucire a Soarelui și cu D durata posibilă – astronomică,
valoarea fracției de insolație va fi dată de următoarea relație:

În cazul zilelor absolut senine d și deci, fracția de insolație este egală cu unitatea (F ), iar în
cazul în care Soarele nu a strălucit deloc, situație în care discul solar a fost acoperit permanent de nori,
valoarea fracției de insolație este egală cu zero (F ), pentru că d

Exercițiu: De calculat fracția de insolație la Chișinău pe data de 11 martie, dacă durata efectivă (d) a
fost 5,3 h, iar durata posibilă (D) constituie 11,3 h.

În urma efectuării calcului, înmulțind rezultatul cu 100, fracția de insolație exprimată astfel în
procente va indica cât la sută din timpul posibil (potrivit așezării latitudinale), sub influența nebulozității,
Soarele a strălucit efectiv. Cunoscând valorile fracției de insolație, cu variațiile ei lunare, anotimpuale,
5
anuale și multianuale ori limitele între care sunt cuprinse acestea, vom putea aprecia mai bine condițiile
de insolație și, în consecință, posibilitățile de folosire a radiației solare directe (în balneologie,
urbanistică, agricultură etc.). Astfel, de exemplu, sunt strâns legate de durata efectivă de strălucire a
Soarelui și de valorile fracției de insolație posibilitățile de realizare a proceselor de fotosinteză, de
acumulare a substanțelor carbonatate sau a celor zaharoase de către plante, procese de care depind
aspectul, aroma și calitățile nutritive a numeroase produse agricole (rădăcinoase, leguminoase, fructe,
struguri, pășuni și fânețe).
Avand în vedere importanța teoretică și practică pe care o prezintă durata de strălucire a Soarelui,
la stațiile meteorologice, se efectuează permanent înregistrări privind acest element. În rețeaua
națională de stații meteorologice este folosit heliograful Universal.
2. Heliograful Universal. Acest tip de heliograf este construit în modul următor. În jurul unui ax orizontal

Fig. 1 Heliograful Universal (stânga – schemă; dreapta – foto reală)

susținut de două suporturi laterale vertical, se poate roti partea superioară a instrumentului alcătuită
dintr-un braț arcuit 1 care poartă o nișă metalică pentru diagrame de forma unei porțiuni de zonă
sferică și o montură susținând o sferă de sticlă. De acea parte a instrumentului care se rotește în jurul
axului orizontal este fixat sectorul de cerc 2 cu scara latitudinilor. Heliograful se reglează mai întâi după
latitudinea locului. Reglarea instrumentului după latitudine se face prin rotirea părții lui superioare,
până la o poziție în care indicatorul fix 3 de pe suport se situează în dreptul diviziunii cuvenite de pe
scara latitudinilor. Această poziție se fixează cu ajutorul șurubului 4.
Principiul general de funcționare a heliografului Universal constă în aceea că sfera de sticlă va
focaliza convergent razele solare, iar pata focală arde heliograma, confecționată dintr-un carton special,
care nu se aprinde, ci doar se carbonizează (dogorește).
Spre deosebire de alte tipuri, la heliograful Universal montura port-heliograme este mobilă. Ca
urmare, heliograful Universal poate fi folosit pentru toate latitudinile. De exemplu, la latitudini mari, în
timp de 24 de ore poziția monturii, poziția acestei plăci se schimbă de trei ori, cu câte 120°, în timp ce la
latitudini medii, la care se situează și teritoriul R. Moldova, montura se schimbă de două ori în cursul
unei zile, înainte și după trecerea Soarelui la meridianul locului. Astfel, o întoarcere se execută la orele
12, ora amiezii, când aceasta se orientează spre vest și alta seara, după apusul Soarelui, când montura se
orientează către est, pregătindu-se heliograful în aceste condiții pentru înregistrările din prima parte a
zilei următoare.

6
 Toate părțile componente ale heliografului sunt fixate pe un suport metalic general, care la rândul
lui, este prins cu ajutorul unor șuruburi pe o placă groasă de lemn.
În cazul acestui tip de heliograf se folosesc două feluri de heliograme: drepte și curbe (fig. 2).

Fig. 2 Heliograme drepte și curbe

Heliogramele drepte se utilizează în intervalele 1 martie – 15 aprilie și 1 septembrie – 15 octombrie
și se întroduc în șanțurile de la mijlocul monturii, iar cele curbe se folosesc în intervalele 16 aprilie - 31
august și 16 octombrie - 28 sau 29 februarie, și se instalează în perechea de jgheaburi inferioară.
Schimbarea heliogramelor are loc de două ori pe zi, așa cum a reieșit de altfel, la amiază, la orel 12,
și seara după apusul Soarelui.
3. Condițiile de instalare și de întreținere a heliografului. Heliograful se instalează în partea sudică
a platformei meteorologice, pe un stâlp de lemn sau de beton, la o înălțime de 1,50 m deasupra solului.
Pe stâlp este suprapusă o placă de lemn vopsită în alb pe care se fixează cu șuruburi heliograful în
poziție perfect orizontală. Orizontalitatea heliografului este urmărită permanent și verificată după arsura
de pe heliogramă care trebuie să fie paralelă cu linia alba orizontală, trasată pe mijlocul heliogramei.
Dacă acest paralelism nu se constată se procedează la rectificarea poziției heliografului, utilizând nivela
cu bulă de aer și suruburile de calare. Dacă heliograful nu are șuruburi de calare, se aduce heliograful în
poziție orizontală cu ajutorul unor mici pene de lemn care se întroduc între placa metalică a aparatului și
placa de lemn pe care este instalat acesta. De asemenea, personalul stației are obligația să verifice, cel
puțin o data pe lună, exactitatea instalării heliografului la latidunea locului și să controleze orientarea
acestuia față de meridianul locului, în momentul când Soarele coincide cu acesta. În acest scop, se va
verifica, în cazul unei zile senine, dacă pata focală a lentilei la ora 12 (timp solar adevărat) se suprapune
pe linia trasată transversal pe heliogramă notată cu cifra XII și cu linia marcată (cu roșu sau alb) în
interiorul monturii metalice.
Pentru aflarea orei 12 - „amiaza adevărată” – adică a momentului când Soarele se află exact în
planul meridianului locului se calculează, mai întâi, diferența dintre timpul oficial și cel local mediu.
Această diferență se adaugă orei oficiale 12 și se obține ora locală mijlocie. Acesteia, mai departe, i se
adaugă algebraic din tabelul nr. 1, cu „Ecuația timpului”, diferența, dintre timpul local mediu și timpul
solar adevărat, corespunzătoare zilei și lunii în care se face verificarea (tab. 1).

7
 De exemplu, pentru localitatea Chișinău, situată la 28°52ʼ long. E, amiaza adevărată, calculată
potrivit celor arătate mai sus, pentru ziua de 25 mai (când heliograful s-a instalat sau s-a verificat) va
avea loc la
Această valoare a rezultat, mai întâi, din calcularea diferenței dintre timpul oficial și timpul local
mijlociu, adică:
30° - 28°52ʼ = 1°08ʼ
Transformând rezultatul de 1°08ʼ în minute și secunde de timp, se obține timpul de 4 minute 32
secunde, care adăugat orei oficiale12, dă ora locală mijlocie:
12h4min32sec
Dacă acesteia i se adaugă algebric diferența de – 3,0 cuprinsă în tabelul 3,0min, se obține, pentru
ziua de 25 mai, ora amiezii adevărate
12h4min32sec - 3,0min = 12h1min32sec
Deci, acesta este momentul când are loc amiaza adevărată la Chișinău în ziua de 25 mai, când pata
focală a sferei de sticlă (când joacă rol de lentilă convergentă) se va materializa printr-o arsură produsă
pe heliogramă exact pe diviziunea orei XII.
Calitatea datelor obținute depinde și de condițiile de întreținere a heliografului. De exemplu, pentru
ca înregistrările asupra duratei effective de strălucire a Soarelui să fie corecte este necesar ca sfera
heliografului să fie menținută permanent în stare perfecta de curățenie. În cazul depunerilor solide, sub
formă de zăpadă, brumă, chiciură, sfera heliografului trebuie ștearsă înainte de răsăritul Soarelui, cu o
cârpă moale îmbibată cu alcool sau benzină. De asemenea, sfera heliografului trebuie să fie ferită de
zgârieturi. În situația că totuși acestea apar, atunci trebuie ca sfera să fie întoarsă cu partea zgâriată în
jos. Dacă este bine întreținut, heliograful necesită o verificare o data la 10 ani.

BIBLIOGRAFIE:
1. Erhan Elena (1999) - Meteorologie si climatologie practica, 218 pag., Iași;
2. Mihăilă D., Tanasa I. (2010) - Introducere in meteorologia practică, Editura Univ. ,,Stefan cel Mare” din
Suceava, ISBN:978-973-666-353-6, 414 pag.;
3. Apostol L. (2000) – Meteorologie și climatologie – Curs, Editura Univ. ,,Stefan cel Mare” Suceava;
4. Instrucțiuni pentru stațiile și posturile hidrometeorologice, Fascucula 3, Observațiile meteorologice la
stații, Partea I, Observațiile meteorologice principale, traducere din limba rusă, Institutul de documentare
tehnică, București, 1955.

8
Laboratorul nr. 3

TEMA: Măsurarea temperaturii aerului și solului

1. Determinarea temperaturii aerului.

1.1. Termometre cu citire directă – termometrul meteorologic ordinar.
1.2. Termometre cu citire directă – termometrul de maximă.
1.3. Termometre cu citire directă – termometrul de minimă.
2. Determinarea temperaturii solului la adâncimi mici – termometrul de tip Savinov.
3. Determinarea adâncimii de îngheţ a solului.

Mersul lucrării:
1. Determinarea temperaturii aerului. Temperatura aerului reprezintă un parametru meteorologic extrem
de important deoarece aceasta influenţează sau determină o serie procese fizice, chimice şi biologice la nivelul
scoaţei terestre. Temperatura aerului este măsurată cu diferite tipuri de termometre meteorologice, al căror
principiu de construire este variaţia de volum (în special prin dilatare şi contractare) a unor materiale lichide
(alcool, mercur) sau solide (anumite metale) sub acţiunea variaţiilor termice ale mediului înconjurător, în acest caz,
ale aerului.
1.1. Termometre cu citire directă – termometrul ordinar. Termometrul ordinar (fig. 1) se foloseşte la
măsurarea temperaturii aerului la un moment dat. Este alcătuit dintr-un rezervor cu mercur, cu formă diferită
(ovală, sferică, cilindrică), în prelungirea căruia se află tubul capilar, din sticlă, cu diametrul de 0,2 – 0,3 mm. Scala
gradată este confecţionată de obicei din porţelan alb şi este gradată în cincimi de grad (fiecare grad este împărţit în
5). În mod curent, termometrul redă temperaturile de la - 40°C la + 55°C sau chiar + 60°C. Tubul capilar şi scala
gradată sunt protejate de un tub de sticlă, aceasta din urmă fiind sprijinită de o garnitură de sticlă la partea
inferioară şi de o garnitură de ebonită la partea superioară. La partea superioară a tubului de sticlă există o
garnitură metalică, folosită la prinderea termometrului de suport. Termometrul ordinar se aşează în adăpostul
meteorologic, rezervorul său fiind plasat la o distanţă de 2 m de sol. În cazul psihrometrului el serveşte ca
termometru uscat.

Figura 1. Termometrul ordinar

9
 Citirea se face mai întâi în zecimi de grad şi apoi se citesc gradele întregi, pentru că termometrul este foarte
sensibil şi prezenţa corpului uman face ca mercurul din termometru să se ridice repede.
1.2. Termometre cu citire directă – termometrul de maximă. Termometrul de maximă (fig. 2) se deosebeşte
de cel ordinar prin dimensiuni şi construcţie. Este un termometru cu mercur şi prezintă aceleaşi părţi componente
ca şi cel ordinar, diferenţa fiind un ştift (dinte), care pătrunde în partea inferioară a tubului capilar.

Figura 2. Termometrul de maximă

Acesta formează împreună cu tubul capilar un orificiu inelar prin care mercurul trece sub formă de picături
spre tub, creându-se astfel o tensiune în rezervor atunci când temperatura creşte. Spre deosebire de termometrul
ordinar, la acest termometru, datorită prezenţei acestui ştift mercurul nu mai poate pătrunde înapoi în rezervor,
forţa de frecare fiind mai mare decât coeziunea sa. Astfel, coloana de mercur arată care a fost cea mai ridicată
temperatură de la ultima citire. Scala este gradată din 0,5° în 0,5° limitele fiind între - 30°C şi + 60/70°C.
Termometrul de maximă se aşează pe un suport special al stativului termometrelor, în adăpostul meteorologic, în
poziţie aproape orizontală, uşor înclinat spre rezervor, acesta fiind tot timpul spre stânga cititorului.
1.3. Termometre cu citire directă – termometrul de minimă. Termometrul meteorologic de minimă (fig. 3) se
foloseşte la determinarea celei mai scăzute temperaturi. Este un termometru cu alcool, deoarece acesta îngheaţă
la - 114°C, pe când mercurul îngheaţă la aproximativ - 39°C.

Figura 3. Termometrul de minimă

Prezintă şi unele particularităţi de construcţie, rezervorul său fiind în formă de furcă sau de cilindru pentru a
avea o suprafaţă de contact cu aerul cât mai mare. În interiorul coloanei de alcool se găseşte un indice mobil, din
sticlă sau porţelan, albastru sau negru, lung de 12 – 14mm, cu capetele îngroşate. La capătul opus al tubului capilar
se află o cavitate pentru acumularea alcoolului la temperaturi prea ridicate. Ca şi în cazul termometrului de
10
maximă, scala este gradată din 0,5 în o,5°C , de la - 45°C/- 55°C până la + 45°C. Termometrul de minimă se
instalează sub cel de maximă, cu rezervorul spre stânga cititorului (fig. 4).

Figura 4. Suportul termometrelor de extreme (maxim și minim)

Pentru ca măsurătorile să fie cât mai corecte, există o serie de reguli pe care observatorul meteorologic
trebuie să le respecte. Astfel, termometrele trebuie păstrate curate şi de aceea la 5 – 10 zile se şterg de praf sau
alte impurităţi. La citire nu se pune mâna pe rezervor şi nu se ţin sub o sursă de lumină deoarece creşte
temperatura aerului şi implicit citirea la termometre va fi incorectă. De asemenea, raza vizuală a observatorului
trebuie să cada perpendicular pe tubul capilar.
2. Determinarea temperaturii solului la adâncimi mici – termometrul de tip Savinov. Temperatura solului
prezintă mare importanţă pentru meteorologice deoarece acesta reprezintă suprafaţa activă la nivelul căreia se
face schimbul de căldură cu aerul atmosferic. Temperatura solului depinde de o serie de proprietăţi fizice ale
acestuia, precum stuctura, culoarea, porozitatea care la rândul lor determină căldura specifică, conductibilitatea
termică şi calorică a solului. Temperatura suprafeţei solului se determină cu ajutorul termometrului ordinar şi a
termometrelor de extreme (de minimă şi de maximă), asemănătoare celor folosite la determinarea temperaturii
aerului, în timp ce temperatura până la adâncimea de 20 cm se măsoară cu termometrele Savinov, iar până la 320
cm cu termometrele de sol cu tragere verticală. Măsurarea temperaturii solului la suprafaţă şi la adâncimi mici se
fgace pe parcela lipsită de vegetaţie (4/6 m), cu sol afânat prin săpare şi mărunţit până la adîncimea de 25 – 30
cm. Termometrele de tip Savinov (fig. 5) sunt termometre cu mercur şi formează serii de câte 4 pentru adâncimile
de 5, 10, 15, 20 cm. Rezervorul acestor termometre este cilindric, cu diametrul de 6 – 8 mm, de acesta fiind sudat
tubul capilar, a cărui lungime variază în funcţie de adâncimea pentru care este folosit termometrul.

11
 Figura 5. Termometrul Savinov

Scala termometrelor este gradată din 0,5 în 0,5 °C, de la - 15°C la + 45/45°C. Caracteristic acestui tip de
termometru este faptul că rezervorul face cu tija un unghi de 135°, fiind posibilă instalarea lor în sol cu rezervorul
orizontal. Scala gradată are aceleaşi dimensiuni pentru toate termometrele şi este fixată la extremitatea tijei
opuse rezervorului. Tubul capilar, de la rezervor până la capătul scalei este învelit cu vată sau cenuşă fină pentru a
umple etanş tubul de sticlă protector, ca să nu se formeze curenţi de aer în jurul tubului capilar, ca urmare a
condiţiilor termice diferite în interiorul şi la exteriorul solului. Partea termometrului care rămâne în afara solului
este susţinută cu o furcă făcută din 2 beţe care se leagă împreună cu tija. Termometrele Savinov se introduc în sol
din 10 în 10 cm pe o direcţie est – vest, la 20 cm est de termometrele pentru măsurarea temperaturii la suprafaţa
solului.
3. Determinarea adâncimii de îngheţ a solului Instrumentul cu ajutorul căruia se determină adâncimea până
la care îngheaţă solul este glaciometrul Danilin (fig. 6).

Figura 6. Glaciometrul Danilin

12
 Îngheţul şi dezgheţul solului nu depinde în principal de temperatura sa, ci de cantitatea de apă existentă în
sol. Astfel, dacă solul este umed, îngheţul se poate produce şi la 0°C, pe când în stare uscată, acesta îngheaţă la
temperaturi din ce în ce mai coborâte. În afară de glaciometru, pentru determinarea adâncimii de îngheţ a solului
se pot folosi şi metode mai simple, precum scoaterea unor probe de sol cu ajutorul unei foreze şi măsurarea
grosimii stratului îngheţat. Dacă nu se poate folosi foreza, se sapă o groapă şi cu lupa se observă adâncimea de
îngheţ a solului.
BIBLIOGRAFIE:
1. Erhan Elena (1999) - Meteorologie si climatologie practica, 218 pag., Iași;
2. Mihăilă D., Tanasa I. (2010) - Introducere in meteorologia practică, Editura Univ. ,,Stefan cel Mare” din
Suceava, ISBN:978-973-666-353-6, 414 pag.;
3. Apostol L. (2000) – Meteorologie și climatologie – Curs, Editura Univ. ,,Stefan cel Mare” Suceava;
4. Instrucțiuni pentru stațiile și posturile hidrometeorologice, Fascucula 3, Observațiile meteorologice la
stații, Partea I, Observațiile meteorologice principale, traducere din limba rusă, Institutul de documentare
tehnică, București, 1955.

13
Laboratorul nr. 4

TEMA: Observații asupra norilor și măsurarea precipitațiilor

1. Observaţii asupra norilor;

2. Determinarea precipitaţiilor atmosferice:
- Instrumente cu citire directă – pluviometrul IM;
- Instrumente înregistratoare – pluviografele.

Mersul lucrării:
1. Observaţii asupra norilor. La staţiile meterologice se fac observaţii şi măsurători asupra nebulozităţii,
felului norilor şi înălţimii bazei acestora deasupra nivelului staţiei.
a. La orele de observaţii meteorologice se fac aprecieri mai întâi asupra gradului de acoperire cu nori a
bolţii cerului. Aprecierea se face vizual, nebulozitatea fiind redată în optimi. De exemplu, dacă 1/8 din bolta cerului
este acoperită cu nori, se consideră că nebulozitatea este egală cu 1. Dacă cerul este complet acoperit,
nebulozitatea este egală cu 8. În cazul în care din anumite cauze (furtuni de praf, nisip etc.) nu se pot face aprecieri
reale ale nebulozităţii, în telegramele sinoptice se foloseşte cifra de cod 9. În aviaţie aprecierea nebulozităţii se
face în zecimi, sistemul fiind acelaşi ca şi la optimi, adică nebulozitatea este 5 dacă 5/10 din bolta cerului este
acoperită cu nori.
b. Determinarea felului norilor presupune observaţii asupra mai multor elemente:
- Luminiscenţa sau strălucirea norilor este dată de lumina reflectată sau difuzată de particulele care intră în
alcătuirea sa. Lumina poate provenii atât de la un astru (luna) sau de la suprafaţa terestră, mai ales în cazul în care
acesta este acoperită cu zăpadă. Atuci când luminiscenţa este puternică felul norilor poate fi apreciat chiar şi
noaptea. În nopţile fără lună, când norii sunt în general invizibili, prezenţa lor se deduce din dispariţia trecătoare a
stelelor. Luminiscenţa unui nor depinde direct de grosimea şi structura microfizică a norului.
- Culoarea este impusă de culoarea luminii pe care norul o primeşte. Dacă este pâclă, norii îndepărtaţi capătă
o culoare gălbuie, portocalie sau roşcată, iar noaptea, în absenţa luminii sunt gri sau negri, excepţie făcând cei pe
care Luna îi face să devină albicioşi.
- Hidrometeorii pot juca un rol decisiv în determinarea felului norilor, pentru că există genuri de nori care dau
precipitaţii sub formă de aversă, precipitaţii generalizate, burniţe etc sau nori din care nu cad precipitaţii aproape
niciodată.
- Fenomenele optice dau şi ele indicii importante asupra genului, speciei sau varietăţilor de nori – halourile,
irizaţii, fulger, tunet etc.
c. Determinarea înălţimii bazei norilor se poate realiza atât vizual cât şi cu ajutorul unor instrumente. În
general, se determină mai întâi înălţimea bazei norilor inferiori, iar dacă aceştia lipsesc a celor mijlocii,
cunoscându-se în prealabil înălţimile medii la care apar de regulă anumite tipuri de nori (Cirrus – 7/10 km,
Cirrocumulus – 6/8 km, Stratus – 0,1/0,7 km, Altostratus translucizi – 4/5 km).

2. Determinarea precipitaţiilor atmosferice

Instrumente cu citire directă – pluviometrele
Pe platformele meteorologice se folosesc două tipuri de pluviometre – tip IM (fig. 1) şi Tretiakov (fig. 2).
Pluviometrul IM este alcătuit din corp, colector, dispozitiv pentru zăpadă şi eprubeta pluviometrică, la care se
adaugă dispozitivul de prindere pe suport şi capacul.

14
 Figura 1. Pluviometrul IM

Figura 2. Pluviometrul Tretiakov

Corpul pluviometrului este făcut din tablă zincată, este cilindric, diametrul bazei având 159,5 mm,
2
corespunzătoare unei suprafeţe de 200 cm . Aceasta este suprafaţa receptoare a instrumentului. La exterior,

15
corpul pluviometrului este prevăzut cu 3 inele metalice, dintre care 2 servesc şi la prinderea pe suport. Inelul
superior este mai gros pentru a se menţine forma rotundă a suprafeţei de colectare, iar marginile sunt ascuţite
pentru a nu se depune zăpadă. De inelul metalic de jos este fixat zăvorul folosit la închiderea pluviometrului după
instalarea colectorului.
În interior, la circa 15 cm de gura corpului pluviometric este sudată o pâlnie, care se continuă cu un tub de
scurgere ce pătrunde în vasul colector. Aici este condusă apa provenită din precipitaţii şi adunată în receptor.
La mijloc, în corpul pluviometrului sunt mai multe orificii pentru circularea aerului între pereţii colectorului şi
cei ai corpului pluviometric, împiedicându-se astfel încălzirea colectorului şi evaporarea apei între observaţii.
Colectorul este cilindric, cu capacul în formă de trunchi de con pentru a se realiza o suprafaţă de evaporare
2
cât mai mică. Acesta are o capacitate de 2,5 l, ceea ce corespunde unei cantităţi de 25 l/m , adică se poate evita
umplerea sa chiar şi în cazul unor ploi foarte puternice.
În timpul iernii, în pâlnia pluviometrului se introduce un dispozitiv pentru menţinerea zăpezii. Acesta este
alcătuit din 4 tăbliţe sudate în cruce şi tăiate oblic la partea inferioară pentru a putea pătrunde în pâlnie. Rolul
acestui dispozitiv este oprirea spulberării de către vânt a zăpezii căzute în receptor. Vara acesta se scoate deoarece
ar deveni o suprafaţă de evaporare.
Eprubeta pluviometrică este un cilindru de sticlă gradat 100 de diviziuni. Dimensiunile diviziunilor sunt în
funcţie de raportul dintre diametrul pluviometrului şi cel al cilindrului. Având diametrul de 10 ori mai mic decât cel
2
al pluviometrului, un strat de apă de 1 mm din pluviometrul cu suprafaţa de 200 cm va ocupa 10 diviziuni în
3
eprubetă. Aşadar, fiecare diviziune a eprubetei are un volum de 0,2 cm şi corespunde unui strat de apă de 0,1
mm. Milimetrul pluviometric este o unitate specială de măsurarea a precipitaţiilor, ce corespunde unui litru de
2
apă/m .
La staţiile meteorologice se folosesc două pluviometre, unul funcţionând, iar celălalt fiind de rezervă. Acestea
sunt plasate pe un stâlp de lemn, unul orientat spre vest, iar celălalt spre est la o distanţă de 1,50 m de sol. Stâlpul
este bine fixat în sol pentru a nu fi răsturnat de vânturile puternice, iar vârful său este tăiat oblic pentru a nu se
depune zăpadă care în timpul iernii ar putea fi spulberată în pluviometru.
Instrumente înregistratoare – pluviografele
Pe lângă colectarea apei cu ajutorul pluviometrelor şi măsurarea ei cu eprubeta, se folosesc şi instrumente
care înregistrează cantitatea de precipitaţii pe o diagramă, denumită pluviogramă. Aceste instrumente se numesc
pluviografe (fig. 3).

Fig. 3 Pluviograful
La noi în repulică, se folosesc pluviograful tip Hellman sau cel rusesc. Acestea sunt foarte asemănătoare,
2 2
diferenţa fiind dată de suprafaţa de colectare, care la cel german este de 200 cm , iar la celălalt de 500 cm (Fig. 4)
Un pluviograf este alcătuit dintr-o caracasă metalică, receptor, colector, sistem de înregistrare, tub de
sifonare, vas de control şi capac.

16
 Figura 4. Pluviograful P-2M (rusesc)
Receptorul este de fapt o pâlnie fixată la partea superioară a carcasei metalice şi este prevăzut cu o sită
pentru a se evita pătrunderea impurităţilor mari în instrument. Tubul de scurgere al pâlniei receptoare are capătul
într-o altă pâlnie mai mică, care conduce apa printr-un tub la baza colectorului situat împreună cu sistemul de
înregistrare în carcasa metalică.
Colectorul, fixat pe o placă metalică, are în interior un plutitor metalic de care este prinsă o tijă verticală. De
tijă este prinsă pârghia peniţei înregistratoare. Colectorul are lateral un tub, la care se montează tubul de sifonare
ce conduce apa la vasul de control. În momentul în care se deplasează plutitorul, se acţionează pârghia şi peniţa,
ale cărei mişcări se înscriu pe pluviogramă. Pluviograma este fixată pe tamburul mecanismului de ceasornic. Atunci
2
când cantitatea de apă din colector atinge o valoare corespunzătoare unei cantităţi de 10 l/m , nivelul ei ajunge în
dreptul curburii tubului de sifonare şi atunci întreaga cantitate de apă se scurge rapid în vasul de control, pe
pluviogramă apărând o linie verticală descendentă.
Pluviograma are 100 de diviziuni pentru a putea fi apreciate şi cantităţile mici, până la 0,1 mm. Aceasta se
schimbă o dată pe zi, la ora 7 seara, excepţie făcând cazul în care plouă la momentul observaţiei.
Pluviograful se instalează pe platforma meteorologică în aşa fel încât suprafaţa de colectare să se găsească la
1,5 m de sol, iar instrumentul este ancorat în trei părţi de sol pentru a nu se modifica poziţia orizontală.
Iarna, pluviografele nu sunt folosite deoarece există riscul ca plutitorul să îngheţe în instrument.

BIBLIOGRAFIE:
1. Erhan Elena (1999) - Meteorologie si climatologie practica, 218 pag., Iași;
2. Mihăilă D., Tanasa I. (2010) - Introducere in meteorologia practică, Editura Univ. ,,Stefan cel Mare” din
Suceava, ISBN:978-973-666-353-6, 414 pag.;
3. Apostol L. (2000) – Meteorologie și climatologie – Curs, Editura Univ. ,,Stefan cel Mare” Suceava;
4. Instrucțiuni pentru stațiile și posturile hidrometeorologice, Fascucula 3, Observațiile meteorologice la
stații, Partea I, Observațiile meteorologice principale, traducere din limba rusă, Institutul de documentare
tehnică, București, 1955.

17
 Laboratorul nr. 5
TEMA: Măsurarea umezelii aerului
1. Instrumente cu citire directă – psihrometrele (psihrometrul de aspiraţie Assmann), psihrometrele fără
aspirație (cu ventilație naturală), higrometrele (higrometrele de absorbţie cu fir de păr);
2. Instrumente înregistratoare – higrografele (higrograful tip R. Fuess).

Mersul lucrării:
Generalități. Aerul atmosferic conţine în permanenţă o anumită cantitate de apă, mai ales sub formă de
vapori, cantitate determinată de temperatură, presiune, dinamica atmosferei, caracteristicile suprafeţei
subiacente etc.
Umezeala aerului este măsurată cu o serie de instrumente cu citire directă – psihrometrele şi higrometrele,
dar şi cu instrumente înregistratoare – higrografele. Mărimile care definesc umezeala aerului, sunt prezentate în
următorul tabel:

1. Instrumente cu citire directă. Psihrometrele. Denumirea instrumentului provine din limba greacă – psihros
= rece, metros = măsură. Aşadar, acestea măsoară tensiunea vaporilor de apă din atmosferă, folosind diferenţa de
temperatură dintre două termometre, unul având rezervorul uscat, iar celălalt umezit. Există mai multe tipuri de
psihrometre – psihrometru de staţie cu şi fără aspiraţie, psihrometrul Assman etc.
Psihrometrul Assmann.
Acesta este format din două termometre identice de dimensiuni mai reduse decât cele din adăpostul
meteorologic folosite la determinarea temperaturii aerului (fig. 1). Termometrele sunt fixate într-un cadru metalic
format dintr-un tub central, care la partea inferioară se ramifică în două părţi unde sunt fixate tuburile de
aspiraţie. La partea superiară a tubului se înşurubează morişca aspiratoare.

18
 Figura 1. Psihrometrul de campanie cu ventilație artificială (tip Assmann)

Pe părţile laterale, acest tip de psihrometru are două lamele metalice pentru protejarea termometrelor.
Toate componentele metalice sunt nichelate pentru a nu absorbi radiaţia solară.
Astfel, rezervorul unuia dintre cele două termometre se înfăşoară într-un tifon umezit. Pentru a se evapora
apa de pe suprafaţa acestuia, se consumă o anumită cantitate de căldură şi implicit temperatura indicată de acest
termometru va avea o valoare mai scăzută decât cea indicată de termometrul uscat. Această diferenţă de
temperatură dintre cele două termometre depinde de umezeala aerului, în sensul că diferenţa va fi cu atât mai
mare cu cât umezeala aerului este mai scăzută şi invers. Deci, la o umezeală a aerului mai scăzută se evaporă o
cantitate mai mare de apă de pe rezervorul umezit şi astfel se consumă mai multă căldură din rezervor. Dacă
umezeala aerului este 100%, nu se mai produce evaporarea apei de pe rezervorul termometrului umed, iar valorile
temperaturii indicate de cele două termometre vor fi foarte apropiate.
Tensiunea vaporilor de apă nu se poate citi direct de la psihrometru, deoarece evaporarea apei de pe
rezervor mai depinde şi de viteza curentului de aer şi de presiunea atmosferică.
Există o formulă de calcul care ţine cont de toţi aceşti factori:
e = E1 – A (t – t1) H
e – tensiunea actuală
E1 – tensiunea maximă a vaporilor de apă la temperatura suprafeţei de evaporaţie (rezervorul termometrului
umed)
t – temperatura termometrului uscat
t1 – temperatura termometrului umed
H – presiunea atmosferică
A – constantă psihrometrică care depinde de viteza curentului de aer în jurul rezervoarelor termometrelor
(pentru psihrometrul cu aspirație valoarea constantei este de 0,000622 și corespunde unei viteze a curentului de
aer de 2 m/s, iar pentru psihrometrele fără aspirație este de 0,000794 și corespunde unei viteze a curentului de
aer de 0,8 m/s ).
La staţiile meteorologice există tabele psihrometrice, iar pe baza citirii valorilor de la cele două termometre
se poate stabilii, la întretăierea celor două coloane valoarea umezelii absolute, a umezelii relative, a deficitului de
saturaţie şi a punctului de rouă.
La noi în ţară se folosesc mai ales psihrometre cu aspiraţie, determinările presupunând aceeaşi ordine a
efectuării operaţiilor: se face prima citire la termometrul uscat, se umezeşte cu apă distilată tifonul termometrului
umed, se întoarce arcul moriştii aspiratoare, se face citirea la termometrul umed şi la cel uscat în momentul în care
scăderea temperaturii la cel umed a încetat.
19
 Psihrometrul de stație fără aspirație tip August.
Acest psihrometru este utilizat numai atunci când stațiile meteorologice nu posedă psihrometru cu aspirație.
Ca și celelalte tipuri de psihrometre este alcătuit din două termometre ordinare de același tip, de aceeași
dimensiune, așezate în poziție verticală pe suportul pe care se află și termometrele de extremă (fig. 2).

Figura 2. Psihrometrul de stație fără aspirație tip August

Rezervorul termometrului „umed” – din dreapta observatorului (vezi fig. 2) – este înfășurat în tifon sau batist
al cărui capăt inferior este introdus într-un păhărel umplut cu apă distilată sau apă de ploaie filtrată și acoperit cu
un capac de material plastic prevăzut cu un mic orificiu. Pentru asigurarea ventilației naturale a aerului în jurul
rezervorului termometrului și, deci, de obținere a unor date exacte privind mărimile umezelii aerului, gura
păhărelului cu apă este situată mai jos cu 2-3 cm decât rezervorul termometrului.

Fig. 3 Legarea tifonului în cazul temperaturilor pozitive Fig. 4 Legarea tifonului în cazul temperaturilor negative

În perioada rece a anului, când temperatura coboară sub 0°C, se scoate păhărelul cu apă și se leagă strâns
capătul tifonului ce trebuie să depășească cu 2-3 cm rezervorul termometrului. Umezirea tifonului se face cu
aproximativ 10 minute ziua și 30 de minute noaptea, înainte de efectuarea observației (fig. 4). În perioada caldă a
anului, când vântul este puternic și temperatura aerului depășește, în general, 20°C, adică în acele stări de vreme
când aerul devine foarte uscat și, deci, când tifonul nu poate absorbi realmente suficientă apă, se recurge la o
umezire suplimentară a acestuia, care se realizează prin ridicarea păhărelului în așa fel încât rezervorul să stea
chiar în apă. După această operație de umezire suplimentară a tifonului, care precede ora de observație cu cca 10
minute, ușile adăpostului meteorologic se închid.
Pentru determinarea umezelii relative (dar și altor mărimi ale umezelii) se face uz de Tabelele psihrometrice,
în care sunt redate valorile umezelii relative în funcție de temperatura indicată de termometrul „umed” și de
diferența dintre temperaturile citite la cele două termometre.

20
 Tabelul 1. Tabela psihrometrică

Execițiul 1. Determinați umezeala relativă (%, conform tabelului 1), dacă temperatura termometrului „uscat”,
constituie 12°C, iar diferența de temperatură dintre termometrul „uscat” și „umed” este de 4°C.

Pentru determinarea valorilor tensiunii vaporilor de apă (e), a umidității relative (f), a deficitului de saturație
(d), temperaturii punctului de rouă (td), se utilizează tabelele psihrometrice Savici (tipărite la Sibiu, 1986), sau
modelul editat la Leningrad în 1981 (actualul Sankt - Petersburg) (tab. 2), aflate în dotarea stațiilor meteorologice
din republică. În funcție de valorile termice tabelele psihrometrice aparțin la trei categorii: pentru temperaturi
negative (gheață); pentru apă (când temperatura este negativă, dar apa nu cristalizează rapid pe tifonul
termometrului umed); pentru temperaturi pozitive.

21
Tabelul 2 Extras din Tabelele psihrometrice (Savici, 1986)

22
 Exercițiul 2. Conform datelor tabelului 2, determinați valoarea următoarelor mărimi ale umezelii aerului:
- td – temperatura punctului de rouă (°C);
- e – tensiunea actuală (reală) a vaporilor de apă (mb sau hPa);
- f – umezeala relativă (%);
- d – deficitul de saturație (mb sau hPa), dacă temperatura termometrului uscat este 9,0°C, iar
’
temperatura termometrului umed (t ) constituie 3,5°C.

Higrometrul cu fir de păr

Acesta este alcătuit dintr-un cadru metalic în formă de `U`, aşezat invers, care are la partea superioară un
şurub de care se prinde firul de păr (fig. 5). La partea inferioară a cadrului există un mic scripete dublu, al cărui ax
are la capete câte un mic orificiu prin intermediul lor făcându-se suspensia, foarte mobilă, pe capetele a două
şuruburi plasate orizontal şi care pătrund în cele două orificii. Pe partea dreaptă a scripetelui se prinde celălalt
capăt al firului de păr care se înfăşoară de câteva ori pe şanţul din spatele acestuia. Mai există un şanţ, în faţa
scripetelui, de care este prins un fir de aţă cu o mică bilă metalică (1 – 1,5g), care ţine firul de păr întins.

Fig. 5 Higrometrul cu fir de păr uman (modelul Koppe)

Acul indicator al higrometrului este prins de axul scripetelui, în timp ce scala instrumentului, divizată în
procente de umezeală relativă este fixată pe cadrul metalic.
Higrometrul este montat într-un cadru dreptunghiular de tablă cu două jgheaburi, unul în faţă şi unul în
spate. Acesta împreună cu piesele anexă – o ramă metalică cu tifon, un capac metalic şi un geam de sticlă seveşte
la verificarea punctului de 100% al instrumentului.
Firul de păr omenesc este piesa sensibilă a instrumentului. Acesta are proprietatea de a-şi mări lungimea pe
măsură ce umezeala creşte şi invers. În general, se folosesc fire subţiri de păr blond, care sunt mai întâi degresate
în laborator. Prin degresare, o parte din porii firului de păr rămân liberi şi în aceştia se condenseză vaporii de apă
din atmosferă. Atunci când umezeala este mare firul de păr se lungeşte şi invers. S-a constatat faptul că lungirea
firului de păr nu este proporţională cu creşterea umezelii, deoarece la o umezeală de 30% are loc o alungire cu
peste jumătate din alungirea lui maximă, în timp ce pentru umezeli din ce în ce mai mari alungirea este din ce în ce
mai redusă.

23
 Astfel, scala nu este gradată în diviziuni egale, ci în diviziuni proporţionale (proporţionale cu proporţia de
alungire a firului de păr). Ea este divizată din 10 în 10 procente, la mijlocul fiecărui interval fiind câte o liniuţă.
Restul diviziunilor se apreciază vizual.
Funcţionarea instrumentului se bazează pe punerea în mişcare a scripetelui de către firul de păr când acesta
se scurtează şi de către bila metalică când acesta se lungeşte. Prin mişcarea scripetelui se mişcă şi acul indicator în
faţa scalei, indicându-se astfel umezeala relativă.
În timpul iernii, pentru ca valorile indicate de higrometru să fie reale li se aplică corecţii ce se stabilesc prin
compararea acestor valori cu cele obţinute de la psihrometru timp de 30 – 45 de zile înainte de începerea
îngheţului. Se fac grafice de corecţii şi tabele de transformare.

2. Instrumente înregistratoare
Higrograful tip R. Fuess
La staţiile meteorologice se folosesc diverse tipuri de higrografe (R. Fuess, Richard, Junkalor, rusesc, etc.), dar
toate au ca piesă receptoare un mănunchi de fire de păr, care în funcţie de tipul instrumentului variază între 35 şi
120.
Higrograful R. Fuess (fig. 6) are piesa receptoare formată dintr-un mănunchi de 35 – 40 de fire de păr, fixată
la ambele capete în garnituri metalice. Mişcările piesei receptoare sunt transmise printr-un sistem de pârghii
dispozitivului de amplificare de care este prinsă o altă pârghie conectată cu braţul peniţei. Această pârghie are la
capătul opus peniţei o contragreutate, care menţine firele de păr întinse. Firele de păr sunt protejate de o sită
metalică care se fixează pe un cadru.

Fig. 6 Higrograful de tip R. Fuess

La acest tip de higrograf, higrograma are liniatura corespunzătoare scării higrometrice, intervalele fiind din ce
în ce mai mici spre punctul de 100%.
Higrograful se instalează în acelaşi adăpost cu termograful, iar higrograma se schimbă după observaţiile de la
ora 13.

24
 APLICABILITATEA CUNOȘTINȚELOR PRIVIND MĂSURAREA UMEZELII AERULUI

EXEMPLU
La o temperatura constanta de 23 grade C si o umiditate de 70% temperatura punctul de roua este 17.2
grade C.

25
 Deci in consecinta pe orice obiect din incapere a carui temperatura este mai mica de 17.2 grade C va apare
condensul.

BIBLIOGRAFIE:
1. Erhan Elena (1999) - Meteorologie si climatologie practica, 218 pag., Iași;
2. Mihăilă D., Tanasa I. (2010) - Introducere in meteorologia practică, Editura Univ. ,,Stefan cel Mare” din
Suceava, ISBN:978-973-666-353-6, 414 pag.;
3. Apostol L. (2000) – Meteorologie și climatologie – Curs, Editura Univ. ,,Stefan cel Mare” Suceava;
4. Instrucțiuni pentru stațiile și posturile hidrometeorologice, Fascucula 3, Observațiile meteorologice la
stații, Partea I, Observațiile meteorologice principale, traducere din limba rusă, Institutul de documentare tehnică,
București, 1955.

Laboratorul nr. 6

TEMA: Măsurări asupra stratului de zăpadă și depunerilor de gheață

1. Determinări asupra stratului de zăpadă – densimetrul de zăpadă;

2. Determinări asupra depunerilor de gheaţă – chiciurometrul.

Mersul lucrării:
1. Determinări asupra stratului de zăpadă – rigla și densimetrul de zăpadă. Determinarea grosimii
şi densităţii stratului de zăpadă prezintă mare importanţă practică, în special pentru agricultură. Acesta
este deosebit de variat de la o regiune al alta, atât ca grosime, densitate, cât şi ca durată, depinzând de
o serie de factori între care cel mai important este vântul şi existenţa obstacolelor. La staţiile
meteorologice se aleg de obicei două parcele, dacă sunt condiţii, dacă nu numai o singură parcelă,
situată la o distanţă egală cu de cel puţin 20 de ori înălţimea celui mai apropiat obstacol, astfel încât
vântul să sufle complet liber deasupra ei. În cazul staţiilor situate în regiuni adăpostite, parcela pentru
măsurarea grosimii şi densităţii stratului de zăpadă se plasează tot într-un loc adăpostit – o livadă, parc,
poiană, iar marginile parcelei trebuie să fie la cel puţin 10 m distanţă de arbori. Aceste parcele trebuie să
aibă o suprafaţă de 400 m2, dar în imposibilitatea plasării unei astfel de parcele se poate folosii şi o
parcelă mai mică – 200 m2(fig. 1).

26
 Figura 1 Platformă redusă cu rigle instalate și punctele unde se măsoară densitatea zăpezii (R1,2,3,4)

În mijlocul parcelei se instalează în formă de triunghi echilateral 3 rigle de 180 cm înălţime, 6 cm

lăţime şi 2,5 cm grosime (fig. 2).

Figura 2. Rigla de zăpadă (dreapta) și mira portativă (stânga)

Acestea sunt vopsite în alb şi se gradează din cm în cm pe una din feţe, cu linii negre şi groase de
1 cm. Diviziunile impare sunt negre, iar cele pare sunt albe. Riglele sunt notate cu 1, 2 şi 3 astfel încât
citirile să se facă mereu în aceeaşi ordine. Riglele fixe sunt aşezate cu diviziunea 0 deasupra solului, fiind
prinse cu şuruburi de un ţăruş bătut în pamânt. Citirile se înscriu într-un tabel special, în cm întregi,
subdiviziunile centimetrilor fiind rotunjite la cm cel mai apropiat. Grosimea stratului de zăpadă se
27
stabileşte făcând media celor 3 valori, chiar dacă la una din rigle valoarea este 0. La unele staţii
meteorologice se foloseşte şi rigla portabilă, făcându-se cel puţin 3 măsurători în 3 puncte diferite.
Determinarea densităţii stratului de zăpadă se face luând probe de pe aceeaşi parcelă unde sunt
instalate riglele fixe. Pe parcelă o suprafaţă de 50 – 60 m2 este destinată special prelevării acestor
probe. Determinarea densităţii stratului de zăpadă nu se face zilnic, ci pe 5, 10, 15, 20, 25 şi în ultima zi a
fiecărei luni.
Probele se prelevează dimineaţa după măsurarea grosimii şi numai în cazul în care grosimea este
mai mare de 5 cm. Instrumentul cu ajutorul căruia se face această determinare se numeşte densimetrul
de zăpadă (fig. 3).

Fig. 3 Densimetrul de zăpadă (cu balanță sau cântar)

Acesta este format dintr-un cilindru deschis la ambele capete, un capac, un cântar şi o lopăţică.
Cilindrul are 60 cm înălţime, la exterior fiind marcate diviziunile în cm. La gură are un inel metalic cu
muchia ascuţită sau dinţată pentru a străpunge mai uşor zăpadaCilindrul are o suprafaţă a secţiunii de
50 cm2. În afara inelului fix mai există şi un inel mobil de care este prinsă o mică tortiţă. Acesta se
deplasează spre fundul cilindrului atunci când este introdus în zăpadă şi spre gura lui când se ridică
proba. De tortiţă se prinde un cântar. Cântarul este de fapt o balanţă cu braţe inegale, de capătul
braţului scurt agăţându-se cilindrul, iar pe cel lung se deplasează o greutate specială. Fiecare diviziune
de pe braţul lung al balanţei corespunde unei greutăţi de 5 grame. Instrumentul este scos afară cu circa
o jumătate de oră înainte de efectuarea măsurătorii pentru a avea aceeaşi temperatură ca mediul (se
evită lipirea zăpezii de cilindru). Cilindrul se introduce în zăpadă vertical, după care se lopăţica se
plasează sub marginea sa inferioară şi se scoate din zăpadă. La capătul opus se pune capacul, apoi se
întoarce cilindrul, se curăţă la exterior de zăpadă şi apoi se agaţă de balanţă, după ce aceasta a fost
iniţial adusă la poziţia de echilibru, şi se face cântărirea. Operaţia se repetă de 3 ori. Densitatea se
calculează prin împărţirea greutăţii probei la volumul ei. Greutatea se citeşte la balanţă, iar volumul se
determină făcând produsul dintre suprafaţa secţiunii transversale a cilindrului şi înălţimea în cm a
stratului de zăpadă citită pe latura exterioară a cilindrului. Atunci când se iau probe de zăpadă se fac
observaţii şi asupra crustei de zăpadă, gheţii de pe sol, dacă există şi se notează şi structura acesteia – 0
– zăpadă proaspătă în pulbere, 4 – zăpadă veche, densă, 9 – zăpadă îngheţată, compactă etc.
2. Determinări asupra depunerilor de gheaţă – chiciurometrul. Măsurarea depunerilor de
gheaţă pe conductori se face cu ajutorul chiciurometrului. Este format din 3 ţevi metalice cu diametrul
de 5 cm plasate vertical în colţul de nord-est al platformei. Acestea au suporţi orizontali pe care se
28
fixează conductorii confecţionaţi din sârmă de oţel cu diametrul de 5 mm şi lungimea de 90 cm. Ţevile
formează între ele un triunghi dreptunghic cu unghiul drept orientat spre sud-vest. Fiecare
chiciurometru are prima pereche de suporţi lungi fixaţi la 190 cm înălţime deasupra solului şi suporţii
scurţi la 220 cm. A doua pereche de suporţi lungi este plasată la 240 cm deasupra solului, iar suporţii
scurţi la 270 cm. A treia pereche are suporţii lungi la 290 cm deasupra solului, iar pe cei scurţi la 320 cm.
Pe suporţii inferiori se instalează conductori când stratul de zăpadă are o grosime mai mică de 50 cm. Pe
cea de-a doua pereche de suporţi se instalează conductori când stratul de zăpadă are grosimi cuprinse
între 50 şi 100 cm, iar pe ultima pereche pentru grosimi de 100 – 150 cm. Măsurarea grosimii
depunerilor pe conductori se face cu ajutorul şublerului şi şabloanelor Ponomarev.

BIBLIOGRAFIE:
1. Erhan Elena (1999) - Meteorologie si climatologie practica, 218 pag., Iași;
2. Mihăilă D., Tanasa I. (2010) - Introducere in meteorologia practică, Editura Univ. ,,Stefan cel Mare” din
Suceava, ISBN:978-973-666-353-6, 414 pag.;
3. Apostol L. (2000) – Meteorologie și climatologie – Curs, Editura Univ. ,,Stefan cel Mare” Suceava;
4. Instrucțiuni pentru stațiile și posturile hidrometeorologice, Fascucula 3, Observațiile meteorologice la
stații, Partea I, Observațiile meteorologice principale, traducere din limba rusă, Institutul de documentare tehnică,
București, 1955.

29
 Laboratorul nr. 7
TEMA: Măsurarea presiunii atmosferice
1. Generalități;
2. Instrumente cu citire directa pentru determinarea presiunii atmosferice;
3. Instrumente inregistratoare (barografele).

Mersul lucrării:
1. Generalități. Studierea regimului si repartitiei presiunii atmosferice prezinta o importanta teoretica
deosebita deoarece permite explicarea circulatiei genereale si locale a atmosferei, precum si a unor procese
meteorologice cum ar fi: schimbul gazos intre atmosfera si sol, evaporatia sau evapotranspiratia. Forta
gravitationala este aceea care mentine atmosfera in jurul Pamantului si tot ea imprima acestuia o anumita
greutate. Valoarea sa intr-un punct oarecare de pe suprafata terestra este egala cu greutatea unei coloane de aer
cuprinsa intre acel punct si limita superioara aatmosferei care apasa pe o unitate de suprafata. Astfel, se stie ca
2
presiunea mijlocie a aerului, exercitata pe 1 cm de pe suprafata Pamantului, in conditiile normale de observatie
(latitudinea de 45°, temperatura apei de 0°C si lanivelul zero al marii) este egala, conform experientei lui Torricelli,
2
cu presiunea exercitata de ocoloana de mercur inalta de 760 mm si cu sectiunea de 1 cm . Aceasta este asa-zisa
2
presiuneatmosferica normala si ea este egala cu 1033,3 gr.f/cm .
In practica meteorologica, unitatea de masura pentru presiunea atmosferica este milibarul (mb) sau
hectopascalul si milimetrul coloana de mercur (mmHg). In sistemul international de unitati de masura se utilizeaza
pascalul (Pa) avand ca multiplu hectopascalul (hPa). In conditii normale, o coloana de mercur cu o inaltime de 760
mm, exercita o presiune de 1013,3 mb, deci: 1mb=0,7501 mmHg sau 1mmHg=1,3332mb.Pentru transformarea
unei anumite valori de presiune din mmHg in mb se inmulteste valoarea respective cu 4/3 sau 1,333 (fractie
efectiva), iar pentru a transforma mb in mmHg se inmulteste valoarea respective cu ¾ sau 0,75. Presiunea
atmosferica se determina la statiile meteorologice din R. Moldova atat cu instrumente cu citire directa (barometre
cu mercur, barometre aneroide, altimetre), cat si cuinstrumente inregistratoare.
2. Instrumente cu citire directa pentru determinarea presiunii atmosferice
Barometrul cu mercur isi bazeaza functionarea pe principiul echilibrarii presiunii atmosferice de catre
greutatea coloanei de mercur din tubul barometrului. Evanghelista Torricelli (fizician si matematician italian, elev al
lui Galileo Galilei) a pus inevidenta existenta presiunii atmosferice (1643), construind primul barometru (tubul lui
Torricelli). Indiferent de tip, un barometru este alcatuit dintr-un tub barometric, rezervor, tub metalic de protectie,
vernier, termometru alipit si dispozitiv de suspensie.Tubul barometric are o lungime de 80-86 cm si este
confectionat dintr-o sticla speciala. Dupa ce tubul a fost umplut cu mercur, se introduce cu capatul deschis intr-un
rezervor metalic, in care se afla hidragirul, si care comunica cu mediul inconjurator printr-un orificiu ce se inchide
cu un surub pe perioada nefunctionarii. Presiunea aerului, actionand asupra suprafetei mercurului din rezervor,
mentine la o anumita inaltime mercurul din tub, echilibrand astfel coloana de mercur cu presiunea aerului. O data
cu modificarea presiunii aerului, variaza si inaltimea coloanei de mercur din tub.
Barometrul Füess este alcătuit din: 1) tub barometric (T) de sticlă, cu lungimeade circa 85 - 86 cm şi cu
diametrul mai mare (7 - 10 mm) în dreptul scării. Este prevăzut la partea inferioară cu o îngustare, care împiedică
aerul să pătrundă în spaţiul vid de deasupra meniscului din tub; 2) rezervorul barometrului (B) cuprinde: capacul
(C) pe care se află un orificiu în care se adaptează un mic şurub (p), care, prin deşurubare permite comunicarea cu
atmosfera exterioară a mercurului din barometru. Acest şurub se numeşte şurub de presiune; 3) scara
barometrului, care se află în partea inferioară a tubului
metalic de protecţie pe care este înfăşurat capacul rezervorului. Scara barometrului este gradată în mm, şi este
prevăzută cu un vernier V care se poate manevra cu ajutorul şurubului cu cremalieră E. Scara barometrului este
protejată de un tub cilindric de sticlă; 4) termometrul alipit este de conformaţie specială având
rezervorul apropiat de tubul barometrului şi se foloseşte pentru determinarea temperaturii mercurului din acesta,
în scopul aplicării corecţiei de temperatură. Barometrul se instalează pe un perete solid cu rezervorul la înălţimea
de 80 cm de la pardoseala camerei (fig. 1).

30
 Fig. 1 Barometrul cu mercur model Füess
Rezervorul cu mercur are forma unui cilindru fiind confectionat din metal sau din material plastic si este
compus, la randul lui, din trei piese distincte care se insurubeaza etans una de alta: corpul, fundul si capacul. Tubul
metalic de protectie al tubului barometric prezinta o deschidere longitudinala princare se pot urmari nivelul
coloanei de mercur din tub. Tot pe aceasta este gravata scara barometrului impartita in mm sau mb. Vernierul este
un cursor mobil ce se deplaseaza de-a lungul scarii gradate, scopul acestuiafiind acela de a determina zecimile sau
sutimile de milimetru. El este astfel divizat incat N diviziuni ale sale (10 sau 100) sa corespunda la N-1 (9 sau 99) din
N+1 (11 sau 101) diviziuni ale scarii barometrului. Din acest motiv vernierul se mai numeste nonius.Termometrul
alipit este un termometru cu mercur, fixat pe partea inferioara a tubului de protectie, pentru a masura
temperatura mercurului in momentul citirii presiunii atmosferice. Pe baza acestei valori termice se aplica corectia
de aducere a presiunii la temperatura de 0°C.
Dispozitivul de suspensie este utilizat pentru suspendarea barometrului in pozitie verticala. In reteaua de
statii meteorologice cea mai larga raspandire o au barometrele cu mercur tip Fuess si de tip rusesc. In functie de
limitele scarii, barometrele de tip Fuess sunt de doua categorii: barometre cu scara scurta (impartite intre 600-800
mm), destinate statiilor meteorologice de unica altitudine si barometre cu scara lunga (gradate intre 400 si 700
mm) pentru statiile de munte. Barometrele cu mercur se instaleaza in biroul statiei, in pozitie perfect verticala,
intr-un locferit de variatiile bruste ale temperaturii aerului, departe de usa sau de ferestre. De obicei, barometrul
se instaleaza intr-o cutie speciala, fixata bine pe un perete, astfel ca rezervorul sa fie la o inaltime de 70-75 cm fata
de podea. In instructiunile elaborate de SHS, precum si in notitele tehnice ale fiecarui aparat,sunt date regulile de
transport, instalare si manipulare ale barometrului. Pentru instalare, barometrul se scoate din tocul de protectie,
cu rezervorul in sus si se pune in stare de functionare, prin inclinarea rezervorului in jos. Dupa instalarea
barometrului, se desurubeaza surubul rezervorului 1,5 - 2 ture, pentru a da posibilitatea actionarii presiunii aerului
asupra suprafetei mercurului. Citirea presiunii aerului la barometrul cu mercur se face la orele cimatologice astfel:
- la termometrul alipit se citeste temperature (cu precizie de 0,1°C) in vederea aplicarii corectiei de reducere a
presiunii atmosferice la 0°C; - se loveste usor in partea superioara a armaturii de protectie pentru ca meniscul
coloanei de mercur sa invinga inertia; - se vizualizeaza cu ajutorul vernierului in asa fel incat ochiul observatorului
sa se afle in acelasi plan orizontal cu meniscul mercurului. Valoarea citita la barometru nu reprezinta presiunea
aerului reala, ci este necesar sa se faca urmatoarele corectii: - corectia de temperatura; - corectia de latitudine si
altitudine (pentru forta gravitatiei); - corectia instrumentala (atat valorilor de temperatura cat si celor de presiune
li se aplica aceasta corectie, datorita posibilelor erori de constructie a diferitelor piese componente ai
nstrumentelor). La statiile meteorologice pe langa masurarea presiunii atmosferice se calculeaza caracteristica si
marimea tendintei barometrice (diferenta intre doua citiri ale barometrului cu mercur efectuate la interval de trei
ore). Tendinta barica se calculeaza in mb si zecimi de mb si se poate aprecia si pe baza datelor inregistrate de
barograf atunci cand statiile meteorologice nu au program de 24 ore. Valorile astfel obtinute se inscriu in registrul
de observatii meteorologice RM-1M si se transmit in mesaje (telegrame) orare sau triorare.
31
 La transportul barometrului cu mercur trebuie respectate urmatoarele reguli: - se strange surubul de pe
capacul rezervorului barometrului; - se scoate cu atentie barometrul din dispozitivul de suspendare; - se inclina lin
barometrul, astfel ca tubul de sticla sa se umple cu mercur; - se introduce barometrul in toc in asa fel incat
rezervorul sa fie mai sus cu 5-10 cm decat capacul tubului de sticla; - barometrul se transporta inclinat in asa fel ca
rezervorul sa fie in permanenta mai presus decat capacul tubului de sticla al barometrului. Barometrul aneroid se
instaleaza pe masa observatorului sau pe o polita care se fixeaza langa barometrul cu mercur. Se tine inchis in cutie
si se deschide numai in timpul executariiobservatiei. Se foloseste, fie ca instrument de rezerva, fie in cadrul
expeditiilor cu caracter topoclimatic si microclimatic.
Barometrele aneroide isi bazeaza functionarea pe principiul deformarii sub influenta variatiilor de
presiune a uneia sau mai multor capsule de tip Vidi. Capsula Vidi este o cutie cilindrica, confectionata din foite de
metal elastic si foarte rezistent cum ar fi otel, bronz cu fosfor, alpaca (aliaj inoxidabil de cupru, nichel si zinc) s.a.
Interiorul acestei capsule este vidat partial, iar pentru a se evita deformarea sau turtirea capsulei ea este prevazuta
in interior cu un resort, care tine la distanta membranele cutiei cilindrice. Pe cadranele barometrelor aneroide sunt
marcate, de regula, doua scari concentrice: cea exterioara,divizata in milibari si cea interioara divizata in milimetri.
Pentru masurarea presiunii aerului cu barometru aneroid se procedeaza astfel: se citeste temperatura la
termometrul alipit, apoi se loveste usor cu degetul pe geamul protector si se citeste presiunea dupa pozitia acului
pe scara barometrului (fig. 2).

Fig. 2 Barometrul aneroid

Altimetru reprezinta de fapt un barometru aneroid, de care se deosebeste prin aceea ca, in afara scarii
barometrice impartita in milimetri sau milibari, mai are o scara a inaltimilor gradate in metri. Functionarea unui
altimetru se bazeaza pe relatia care exista intre marimile presiunii atmosferice si inaltime (presiunea aerului scade,
in medie, cu 1mm la 10-11m inaltime) . Presiunea atmosferica scade in raport cu altitudinea deoarece si masa
atmosferei se diminueaza odata cucresterea altitudini. Aceasta scadere se produce mai repede in atmosfera
inferioara, unde aerul este mai dens si mai lent in straturile superioare, unde densitatea aerului este mai mica.
Deci scaderea presiunii cu altitudinea nu este uniforma (liniara). Presiunea se reduce la jumatate la inaltimea de
circa 5000 m, iar la inaltimea de 18,4 km presiunea descreste de 10 ori fata de valoarea de lanivelul marii, in
conditii de temperatura de 0C°. Altimetrul este considerat un instrument relativ, astfel ca indicatiile lui nu sunt
foarte precise.

32
 Fig. 3 Altimetrul

3. Instrumente inregistratoare (barografele). Sunt destinate pentru inregistrarea variatiilor presiunii

atmosferice, ele functionand pe acelasi principiu ca si barometrul aneroid. Deosebirea consta in faptul ca piesa
sensibila a acestora este alcatuita dintr-un sistem de mai multe capsule Vidi, iar variatiile presiunii sunt inregistrate
in mod continuu pe o barograma. Se folosesc mai multe tipuri de barografe la statiile meteorologice din tara
noastra, care difera prin mici particularitati de constructie a pieselor componente: tip J. Richard, Fuess, Lambrecht,
rusesc etc. Insa indiferent de tipul fabricatiei, se deosebesc trei parti componente: a)partea receptoare b) partea
transmitatoare;c) partea inregistratoare (fig. 4).

Fig. 4 Barograf

Partea receptoare este data de o coloana formata din 4-12 capsule Vidi (cu cat numarul acestora este mai
mare, cu atat creste gradul de sensibilitate al inregistratorului). Numarul de capsule Vidi variaza astfel:►
barograful de constructie ruseasca – 5;► barograful tip Fuess – 10;► barograful tip Lambrecht – 6;► barograful
tip Richard – intre 8 si 10. Partea transmitatoare este formata dintr-un sistem de parghii metalice, ce transmit si
amplifica (de 80-100 ori) deformarile suferite de coloana de capsule Vidi, sub influenta variatiilor presiunii
atmosferice. Dispozitivul de reglare a amplificarii este fixat pe axul de suspensie de care se angreneaza si parghia

33
penitei, ce se incarca cu cerneala speciala (in compozitia careia intra aniline si glicerina). Partea inregistratoare este
formata dintr-un cilindru metalic, in interiorul caruia se gasesteun mecanism cu ceas, care la barografele zilnice
face o rotatie completa in 24 de ore, sau o data la 7 zile, daca inregistratorul este de tip saptamanal. Pe cilindru se
instaleaza barograma, pe care sunttrasate linii verticale curbe, care indica timpul in minute, ore si zile si linii
orizontale, care marcheaza valorile exprimate in milimetri sau milibari. Instalarea barografului se face cu ajutorul
statiei, pe o polita fixata pe un perete, la 1,40 – 1,60 m deasupra dusumelei. Efectuarea observatiilor cu ajutorul
barometrului si prelucrarea barogramelor urmaresc:→ aplicarea corectiei de timp;→ citirea si inscrierea pe
diagrama (ora de ora) a valorilor presiunii atmosferice, cu o precizie de 0,1 mb;→ stabilirea corectiei (redusa la 0°C)
si aplicarea ei la valorile inscrise pe barograma;→ notarea valorilor extreme. Valorile presiunii atmosferice
rezultate din prelucrarea barogramei se inscriu in tabela meteorologica lunara TM – 5. Variatiile neperiodice ale
presiunii atmosferice se pot produce la intervale mici de timp, în functie de schimbările termice şi de deplasarea si
dezvoltarea sistemelor barice (cicloni si anticicloni). Cauzele acestor variaţii neregulate sau aleatorii ale
presiuniiatmosferice pot fi de natură termică sau dinamică. Încalzirile cauzează scăderea presiunii, iar aerul rece,
creşterea ei. De asemenea, mişcările ascendente ale aerului duc la scăderea presiunii la sol,iar cele descendente, la
creşterea presiunii. Ca valori extreme ale presiunii atmosferice pe Glob, se menţionează valoarea maximă absolută
de 1078,3 mb – inregistrată în anul 1990 la Barnaul în Siberia (luna ianuarie) si valoarea minimă absolută – 884 mb
– la Murato (Japonia) în septembrie 1934. În ţara noastră variaţiile presiunii atmosferice sunt analizate zilnic în
serviciul de prognoză, unde se realizeaza hărţi speciale cu tendinţa barometrică, pe care se delimitează nuclee
izalobarice. Apoi, în funcţie de mărimea acestora se pot face aprecieri privind mişcarea maselor de aer diferite,
estimându-se dacă vremea rămâne stabilă, dacă se amelioreaza (cand tendinta barica este in crestere) sau daca se
inrautateste (cand tendinta barica este in scadere).

BIBLIOGRAFIE:
1. Erhan Elena (1999) - Meteorologie si climatologie practica, 218 pag., Iași;
2. Mihăilă D., Tanasa I. (2010) - Introducere in meteorologia practică, Editura Univ. ,,Stefan cel Mare” din
Suceava, ISBN:978-973-666-353-6, 414 pag.;
3. Apostol L. (2000) – Meteorologie și climatologie – Curs, Editura Univ. ,,Stefan cel Mare” Suceava;
4. Instrucțiuni pentru stațiile și posturile hidrometeorologice, Fascucula 3, Observațiile meteorologice la
stații, Partea I, Observațiile meteorologice principale, traducere din limba rusă, Institutul de documentare tehnică,
București, 1955.

Laborator nr. 8

Tema: Măsurarea caracteristicilor vântului.

1. Generalități;
2. Instrumente cu citire directă pentru măsurarea direcţiei şi vitezei viatului;

Mersul lucrării:
1. Generalități. Ca urmare a diferenţelor de presiune atmosferică existente intre diferitele regiuni, iau
naştere mişcări ale aerului, ce se efectuează fie în plan vertical, fie orizontal (ordonat ori dezordonat). In cazul în
care aerul se deplasează pe orizontală, paralel sau aproape paralel cu suprafaţa terestră, mişcarea aerului este
cunoscută sub numele de vânt. Vântul se caracterizează prin următoarele aspecte: direcţie, viteză şi tărie sau
intensitate. Vântul, cu caracteristicile lui, constituie elementul meteorologic deosebit de fluctuabil, atât în timp cât
şi în spaţiu, atât ca direcţie, cât şi ca intensitate sau viteză. De aceea, instrumentele cu care se măsoară
caracteristicile vântului nu pot surprinde situaţia reală, aceasta, pe de o parte, iar pe de altă parte, aşa cum sunt
concepute, cum se prezintă, unele dintre ele au o inerţie mare şi nu pot oferi date de mare precizie, ci doar
orientative.
Direcţia vântului reprezintă direcţia de unde bate vântului şi nu spre care se îndreaptă. Direcţia vântului se
apreciază prin cele 16 sectoare ale orizontului notate cu majusculele punctelor cardinale și intercardinale
(principale şi secundare), în sensul deplasării acelor de ceas, utilizându-se roza vânturilor. Deoarece acest mod de
notare este greoi şi mai imprecis, direcţia vântului se apreciază şi în grade sau decagrade ca, de exemplu, in

34
aeronautică şi in transporturile maritime. Direcţia vântului în plan orizontal este dată de unghiul pe care îl face
vectorul vânt cu direcţia nordului geografic (fig. 1)

Figura 1. Roza vânturilor

Viteza vântului reprezintă spațiul parcurs de aerul ce se deplasează pe orizontală în unitatea de timp.
Viteza vântului se exprimă în m/s sau în km\h. Între cele două unităţi de măsură existând următoarele relații: 1 m/s
= 3,6 km/h; 1 km/h = 0.278 m/s. În unele cazuri (de exemplu în practica navigaţiei maritime), viteza se exprimă si in
noduri (1 nod= 1,852 km/h, adică echivalentul a 0,51 m/s).
Intensitatea sau tăria vântului se apreciază vizual, indirect cu ajutorul scării Beaufort (concepută de
amiralul francez în anul 1805 şi modificată ultenor pentru a putea fi aplicată şi pe uscat), după efectele mecanice
pe care le produce vântul asupra vegetaţiei, construcţiilor etc (fig. 2).

Figura 2. Scara Beaufort

La staţiile meteorologice asemenea aprecieri se fac numai atunci când instrumentele de măsurat viteza
vântului nu sunt in stare de funcţionare. Observaţiile efectuate asupra caracteristicilor vântului la staţii constau din
determinarea următorilor parametri:
- direcţia şi viteza vântului (mediate într-un interval de doua minute);
- caracteristica vântului, conform vitezei şi direcţiei („in rafale", „uniform", „variabil" sau „constant");
- viteza rafalei, adică cea mai mare viteză instantanee dintr-un interval de două minute.

2. Instrumente cu citire directă pentru măsurarea direcţiei şi vitezei vintului. La staţiile meteorologice,
observaţiile asupra direcţiei şi vitezei vântului se efectuează cu girueta cu placă uşoară (care indică viteze de până
35
la 20m/s) şi cu girueta cu placă grea (care indică viteze de până la 40m/s) instalate la înălţimea standard de 10m
deasupra solului. Dacă la o staţie există ambele giruete observaţiile la girueta cu placă ușoară până la viteze ale
vântului de 9m/s inclusiv, iar la girueta cu placă grea începând de la 10 m/s, deoarece pentru viteze mari indicaţiile
acesteia din urmă sunt mai precise. Tipul de giruetă care intră în dotarea staţiilor meteorologice din R. Moldova
este cel Vild. Girueta Vild este formată din două părţi principale: o parte fixă (1) şi una mobilă (2). Partea fixă este
alcătuită dintr-o tijă metalică a cărei parte inferioară se montează pe stâlpul de susţinere. La celălalt capăt al tijei
se înşurubează o vergea de oţel terminală cu o bilă de rulment. În partea mediană a tijei metalice este fixat un
manşon metalic în care sunt fixate 8 vergele dispuse perpendicular unele pe altele, marcând punctele cardinale şi
intercardinale, una dintre ele purtând litera N, ce se suprapune la instalarea giruetei, pe direcţia nordului
geografic (fig. 3).

Figura 3. Girueta Vild

Partea mobila a giruetei, asupra căreia acţionează vântul, este formată din pana de vânt, ce reprezintă
indicatorul de direcţie, şi din indicatorul vitezei vântului. Pana de vânt sau ampenajul giruetei este format dintr-o
vergea metalică orizontală, prevăzută la unul din capete cu o sferă metalică din plumb sau fontă, iar la capătul
opus are un dispozitiv format din două plăci confecţionate din tablă ale căror extremităţi spre interior se apropie,
iar spre exterior se îndepărtează. Pana de vânt, sub influenţa liniilor de forţă ale vântului, se orientează cu sfera
metalică spre direcţia de unde bate vântul, indicând astfel prin poziţia ei faţă de punctele cardinale și
intercardinale direcţia vântului. Indicatorul de viteză a vântului este fixat la capătul superior al tijei metalice şi este
format din placa metalică de formă dreptunghiulară, cu dimensiunile de 150X300mm şi cu o greutate de 200gf
(pentru girueta cu placă uşoară) sau 800gf (pentru girueta cu placă grea). Sub acţiunea liniilor de forţă ale vântului,
placa pendulează în faţa unui arc de cerc prevăzut cu 8 vergele metalice (dinţi) de lungime inegală, indicatoare a
vitezei, urcând sau coborând, mai mult sau puţin, corespunzător cu viteza şi intensitatea vântului.
Anemometrele. Pentru măsurarea vitezei vântului cu precizie mai mare se utilizează anemometrele de
diverse tipuri. După principiul care stă ia baza construcţiei şi funcţionării lor, anemometrele pot fi: mecanice,
magnetice şi termice. Anemometrele cu cupe sunt deosebit de sensibile, datorită sistemului lor de cupe uşoare
semisferice cu o parte convexă şi cu cealaltă concavă ce se rotesc oricare ar fi direcţia şi oricât de slab ar fi vântul.
În prezent anemometrele digitale pot măsura și înregistra extrem de precis viteza și direcția vântului, înlocuind cu
succes anemometrul clasic.

36
 Fogura 4. Anemometrul cu cupe Fig. 5. Anemometrul cu cupe digital

BIBLIOGRAFIE:
1. Erhan Elena (1999) - Meteorologie si climatologie practica, 218 pag., Iași;
2. Mihăilă D., Tanasa I. (2010) - Introducere in meteorologia practică, Editura Univ. ,,Stefan cel Mare” din
Suceava, ISBN:978-973-666-353-6, 414 pag.;
3. Apostol L. (2000) – Meteorologie și climatologie – Curs, Editura Univ. ,,Stefan cel Mare” Suceava;
4. Instrucțiuni pentru stațiile și posturile hidrometeorologice, Fascucula 3, Observațiile meteorologice la
stații, Partea I, Observațiile meteorologice principale, traducere din limba rusă, Institutul de documentare tehnică,
București, 1955.

37