MOARA CU NOROC

de Ioan Slavici
-caracterizarea personajului principal-

Ioan Slavici este un autor moralist, un fin psiholog, un creator de tipologii, a cărui operă este o
pledoarie pentru echilibrul moral, pentru chibzuinţă şi înţelepciune, pentru fericire prin iubirea de
oameni şi păstrarea măsurii în toate, orice abatere de la aceste principii fiind grav sancţionată de autor.
Publicată în 1881, în volumul „Novele din poporˮ, „Moara cu norocˮ este o nuvelă realistă de
analiză psihologică.
Tema operei ilustrează consecinţele nefaste pe care patima banului, setea de înavuţire le are
asupra individului, hotărându-i destinul pe măsura abaterilor de la principiile etice fundamentale ale
sufletului omenesc.
Titlul operei este semnificativ pentru destinul personajelor deoarece hanul ar fi trebuit să aducă
„noroculˮ familiei, însă moara este părăsită, locul e pustiu, sugerându-se influenţa malefică. Astfel
moara este „cu norocˮ numai în sensul câştigării de mulţi bani pe căi necinstite.
Ghiţă, personajul principal al nuvelei, este individualizat prin caracterizarea directă făcută de
narator, de celelalte personaje si prin autocaracterizare, dar şi prin caracterizarea indirectă, ce reiese
din fapte, comportament, gânduri, relaţia cu celelate personaje.
Statutul social al personajului este reliefat încă de la începutul nuvelei. Ghiţa este căsătorit cu
Ana, împreună cu care are un copil. Locuiesc toţi în casa soacrei lui, mama Anei, într-un sat sărăcăcios.
Cei trei au un trai modest deoarece Ghiţă, cizmar de meserie, nu are de lucru. Nemulţumit de condiţia
sa socială, Ghiţă tinde, firesc, spre bunăstare şi îşi convinge familia să se mute pentru ,,trei ani” la
cârciuma aflată la răscrucea unor drumuri importante pentru negoţ, Moara cu noroc.
Om harnic şi cinstit, la început, el nu vrea decât sa agonisească atâţia bani încât să angajeze
vreo zece calfe cărora să le dea el de cârpit cizmele oamenilor. Bun meseriaş, blând şi cumsecade,
trudind pentru ,,fericirea familiei sale”, Ghiţă se bucură când vede că afacerile îi merg bine, cârciuma
era mereu plină, iar familia îi e fericită.
Din punct de vedere psihologic este individualizat prin monologul său interior, care dezvăluie
conflictul din sufletul său între dorinţa de a rămâne om cinstit, dragostea faţă de familie şi patima
banului care pune treptat stăpânire pe sufletul său. Conflictul interior este dublat de cel exterior, cu Lică
Sămădăul, personaj malefic ce are o influenţă negativă asupra sa.
Trăsătura dominantă a lui Ghiţă este patima banului care pune treptat stăpânire pe sufletului
lui şi-l conduce la degradare morală şi la dezumanizare.
O scenă semnificativă în evoluţia personajului este apariţia la han a lui Lică Sămădăul care
tulbură echilibrul familiei, dar şi pe cel interior, al lui Ghiţă. La prima întâlnire cu Lică, şeful porcarilor

1
din zonă, care se prezintă ca fiind ,,stăpânul acestor locuri”, Ghiţă încearcă să fie autoritar şi dârz în
faţa acestuia şi să reziste la propunerile lui nelegiuite, dar este înfrânt de extraordinara forţă morală pe
care Lică o are asupra tuturor. Acţiunile ulterioare, gesturile şi atitudinea lui Ghiţă scot la iveală
nesiguranţa care-l domină, teama şi suspiciunea instalate definitiv în el de când îl cunoaşte pe Lică.
Încearcă iniţial să-şi asigure câteva măsuri de protecţie: îşi ia două pistoale, doi câini ciobaneşti şi o
slugă credincioasă, Marţi, dar teama şi zbuciumul nu-l părăsesc.
Naratorul observă prin caracterizare directă schimbarea lui Ghiţă, care înainte era ,,om harnic
şi sârguitor”, care se bucura când o vedea pe Ana veselă şi care acum era ,,tot mai ursuz”, ,,pus pe
gânduri”, ,,nu mai zâmbea ca mai înainte”, ,,se aprindea pentru orişice lucru de nimic”. Ajunge să
regrete faptul că avea soţie şi copii deoarece şi-ar fi dorit să poată spune: „ Prea puţin îmi pasă”. Se
îndepărtează încet, dar sigur de soţia sa: ,,îi era parcă n-a văzut-o demult şi parcă era să se despartă de
dânsa”.
Conflictul interior este din ce în ce mai puternic, lupta dându-se între fondul cinstit al lui
Ghiţă şi ispita îmbogăţirii: ,,vedea banii grămadă înaintea sa şi i se împăingenau parcă ochii”.
Personajul este sfâşiat între dorinţa de a pleca de la Moara cu noroc, rămânând un om cinstit, şi tentaţia
care pune stăpănire pe el, a setei de bani: ,,Nu-l lăsa inima să părăsească locul în care în scurt timp
putea să se facă om cu stare”.
O scenă semnificativă în evoluţia personajului este cea a procesului intentat lui Lică şi
oamenilor lui pentru jefuirea arendaşului şi uciderea unei tinere văduve. Ghiţă intenţiona să spună
adevărul, dar apoi realizează că Lică se poate răzbuna pe familia lui şi afirmă ca în acea noapte el l-a
ştiut pe Lică la han. Depunând mărturie mincinoasă, devine complice la tâlhărie şi omor, iar personajul
este cuprins de remuşcări sincere, cerându-i iertare Anei, iar copiilor le spune că nu mai au „un tată om
cinstit”. Deşi apoi intenţionează să îl dea în vileag pe Lică, anunţându-l pe Pintea când venea acesta la
han cu banii însemnaţi asupra sa, amână momentul din dorinta de a strânge cât mai mulţi bani.
Conştient că patima banului devine de necontrolat pentru el, Ghiţă dă vina pe firea lui slabă,
autocaracterizându-se: ,,Aşa m-a lăsat Dumnezeu! Ce să-mi fac dacă e în mine ceva mai tare decât
voinţa mea?”.
O altă scenă semnificativă în evoluţia personajului este cea în care dezumanizarea lui Ghiţă
atinge punctul culminat, atunci când decide să o folosească pe Ana drept momeală în cursa pe care i-o
întinde lui Lică. Acesta vine la han în sâmbăta de dinaintea Paştelui, dar se înfurie când o vede pe Ana
deoarece îi ceruse lui Ghiţă să fie singur. Îl acuză că are o slăbiciune pentru „o singură muiere” şi îi
propune să îl vindece el de această slăbciune, cerându-i să-l lase singur cu ea. Ghiţă vede acum
momentul prielnic pentru a-l anunţa pe Pintea că Lică este la han, cu banii însemnaţi asupra sa şi pleacă
la Ineu. Văzându-se părăsită de soţ şi împinsă în braţele lui Lică, Ana îşi exprimă dispreţul faţă de ceea

2
ce devenise soţul ei, caracterizându-l în mod direct: ,,Ghiţă nu e decât o muiere îmbrăcată în haine
bărbăteşti”.
Prăbuşirea lui este inevitabilă şi rapidă. De la complicitate la crimă nu mai e decât un pas şi
Ghiţă devine el însuşi ucigaş, înjunghiind-o pe Ana. Este ucis şi el de Răuţ, câzând pradă propriului său
destin, din cauza neputinţei de se împotrivi setei sale nemăsurate de avere (hybris).
În concluzie, Ghiţă este unul dintre cei mai reprezentativi eroi din literatura română,
impunându-se prin complexitate, dar şi putere de individualizare. Chiar dacă oscilează şi are momente
de regret, patima banului îl obeşte, îl dezumanizează treptat, transformându-l din omul cinstit la început
în părtaş la afaceri necurate, complice la tâlharie şi omor, iar în final criminal. Frământat interior, Ghiţă
ajunge să piardă nu numai încrederea în sine, dar şi încrederea soţiei sale, Ana, ceea ce conduce
inevitabil la ruptură. Astfel, drama familiei este generată, în bună măsură, de eşecul comunicării. Prin
urmare, goana după înavuţire cu orice preţ distruge echilibrul interiror şi provoacă inevitabil catastrofe
la nivelul relaţiilor interumane.