CURS NR.

4 – BOTANICĂ FARMACEUTICĂ

ÎNCRENGĂTURA MYCOPHYTA (FUNGI SAU CIUPERCI)

Ciupercile, care numără aproximativ 100 000 de specii, sunt plante talofite, cu nutriție
heterotrofă (nu au plastide cu pigmenți asimilatori). Talul lor poate fi unicelular sau
pluricelular, uneori alcătuit din filamente tubuloase numite hife, care formează în totalitate
miceliul. Hifele pot fi unicelulare sau pluricelulare și se pot strânge unele lângă altele, astfel
că pe secțiune transversală dau aspectul unui parenchim fals (pseudoparenchim) sau se
împletesc între ele formând o textură mai mult sau mai puțin laxă numită plectenchim.
Cât privește dimensiunile talului de la ciuperci, acesta variază de la dimensiuni
microscopice (micromicetele) până la dimensiuni vizibile cu ochiul liber, ajungînd chiar la
cîțiva decimetri (macromicetele).
Celula ciupercilor este înconjurată de o membrana cu compoziție complexă în care intră,
pe lângă celuloză și substanțe de natură chitinoasă (asemănătoare cu chitina insectelor), sau
chiar caloză și lignină.
Citoplasma este abundentă și conține unul sau mai mulți nuclei într-o celulă, lipsind însă
cromatoforii, deși în unele ciuperci întâlnim pigmenți colorați (secretați și depozitați în în
membranele celulelor), care însă nu joacă rol în sinteza substanțelor organice, ci în colorarea
corpurilor de fructificare. Lipsa pigmenților asimilatori face ca ciupercile să ducă o viață
heterotrofă, saprofită sau parazită (ectoparazite sau endoparazite, după cum trăiesc pe
suprafața gazdei sau în interiorul acesteia).
Ca substanțe de rezervă la ciuperci întâlnim grăsimi și glicogen, dar niciodată amidon.
Demn de remarcat este conținutul ciupercilor în enzime, care joacă rol în descompunerea
substratului pe care ele trăiesc.
Înmulțirea ciupercilor se face pe cale vegetativă, pe cale asexuată și pe cale sexuată.
Pe cale vegetativă ciupercile se înmulțesc prin înmugurire, prin fragmente de tal, prin
scleroți (care sunt organe de rezistență) și prin rizomorfe (formațiuni speciale ale miceliului).
Pe cale asexuată ciupercile se înmulțesc prin spori care sunt foarte diferiți. Dintre formele
caracteristice de spori amintim:
- endosporii (sau sporangiosporii), care sunt spori ce se formează în organe speciale
numite sporangi, susținute de un picior numit sporangiofor;
- ectosporii sau conidiosporii, sunt spori externi, imobili, uni- sau pluricelulari, ce se
formează pe conidii, susținute prin sterigme de conidiofori

1
 - chlamidosporii sunt spori de rezistență, caracteristici unor ciuperci parazite, ei fiind
înconjurați de o membrană groasă care îi apără de condițiile nefavorabile ale mediului extern,
așa că duc o viață latentă.
În afară de aceștia, se mai întâlnesc ascospori, bazidiospori, picnospori, ecidiospori,
uredospori, teleutospori.
Pe cale sexuată înmulțirea ciupercilor se face prin izogameți, prin anizogameți și prin
gametangiogamie (copularea a două hife diferite). In urma fecundației ia naștere oul sau
zigotul care va da naștere aparatului sporifer, singurul care reprezintă faza diploidă a acestor
plante întrucât sporii iau naștere după reducerea cromatică ce are loc în acest aparat sporifer.
In timpul fecundației plasmogamia (contopirea citoplasmelor) precede cariogamia (contopirea
nucleilor). În urma fecundației rezultă oul (zigotul), oosporul, asca sau bazidia.
Clasificarea ciupercilor este foarte diferită, o primă împărțire a lor, cu scopuri didactice,
grupându-le în ciuperci inferioare și ciuperci superioare, legat de gradul de organizare al
talului lor. În grupa ciupercilor inferioare sunt cuprinse archimicetele și ficomicetele, iar în
grupa ciupercilor superioare ascomicetele și bazidiomicetele.
Clasa Archimycetes. Cuprinde ciupercile cele mai simple, unicelulare. Aparatul vegetativ
este un tal unicelular gimnoplast (sau plasmodiu). Asexuat se înmulțesc prin zoospori iar
sexuat prin izogameți.
Majoritatea lor sunt parazite pe alte plante superioare producându-le boli grave. Amintim
râia neagră a cartofului sau cancerul cartofului produs de Synchytrium endobioticum ce dă
naștere unor tumori caracteristice pe organele vegetative ale cartofului si chiar ale altor
solanacee. La fel este hernia verzei - Plasmodiophora brassicae, care formează tumori pe
rădăcinile de varză și alte crucifere.

Clasa Phycomycetes. Cuprinde ciuperci la care talul este unicelular și polinucleat —

sifonoplast — ca al algelor verzi sifonale, ceea ce a dus la ipoteza că ficomicetele sunt acelea
care fac trecerea de la alge spre ciuperci, trecere care de fapt s-a făcut prin mai multe ramuri
filetice (polifiletic) și nu prin una singură. Se înmulțesc asexuat prin zoospori sau prin spori,
iar sexuat prin izogamie (gametangiogamie).
Plasmopara viticola produce mana viței-de-vie, boală care atacă toate organele aeriene ale
plantei producând pagube mari. Phytophthora infestans produce mana cartofului, boală care
atacă țesuturile moi ale cartofului (mai ales frunzele) și ale tomatelor, producând mari pagube
mai ales în anii ploioși.

2
 Ordinul Mucorales. Cuprinde așa numitele mucegaiuri, care atacă alimentele (pâinea,
dulcețurile, compoturile, fructele etc.), dezvoltând o pâslă foarte abundentă de hife. Hifele
sunt unicelulare dar plurinucleate. Membrana lor celulară este de natură chitinoasă. Ciupercile
cuprinse în acest ordin duc o viață mai ales saprofită.
Înmulțirea acestor ciuperci se face atât asexuat, cât și sexuat. Înmulțirea asexuată se face
prin spori imobili conținuți în sporangii de formă globuloasă, care sunt susținuți pe câte un
sporangiofor, și prin conidii. Inmulțirea sexuată se face prin conjugarea a două terminații de
hife, una din ele jucînd rol de gametangiu mascul, iar cealaltă de gametangiu femel. Rezultă
un zigospor (oospor) care, prin germinare, va da naștere la un nou miceliu format din hife.
Familia Mucoraceae. Cuprinde mai multe genuri și specii saprofite pe substraturi diferite.
Unele din ele se pot dezvolta chiar și pe tegumentul animalelor sau în conductul auditiv extern
(și la om când nu sânt respectate condițiile de igienă).

Mucor mucedo. 1 - miceliu cu sponangiofori; 2 - sporange în secțiune;

3, 4, 5 și 6 - conjugarea talului (după Guilliermond)

Tipul reprezentativ al acestei familii este mucegaiul alb - Mucor mucedo - care este
răspândit pe pâine umedă, pe gunoi, pe sucuri de fructe și, în general, pe alimentele ținute în
locuri umede și neaerisite. Hifele sale sunt foarte ramificate și, după raportul lor cu substratul
pe care se dezvoltă, distingem hife rizoidale (care pătrund în substrat), hife stolonifere (care
se întind la suprafața substratului) și hife aeriene (sau sporangioforii) la extremitatea cărora se
formează sporangi de culoare albă. Inserția sporangelui pe sporangiofor se face prin
intermediul unei prelungiri cilindrice (columelă),
La acest mucegai se observă fenomenul de heterotalie sau dioicitate a talurilor, unele
jucând rol de tal mascul și altele de tal femel, ele conjugându-se și dând naștere unui zigospor

3
în condiții vitrege de mediu. Din punct de vedere farmaceutic, după Gérard, hifele acestei
ciuperci ar conține ergosterină.
Rhizopus nigricans sau mucegaiul negru se aseamănă morfologic cu mucegaiul alb, cu
deosebirea că sporangele lui are culoarea brun-închisă, aproape neagră, de la care îi derivă
numele, iar sporangioforii apar în grupe de câte 3—6.
Unele mucoracee pot pătrunde și dezvoltă în plămânul omului dând naștere la boli numite
mucormicoze cu simptomatologie asemănătoare tuberculozei.

Clasa Ascomycetes. Cuprinde ciuperci al căror tal este articulat și pluricelular, filamentos
sau masiv. Celulele miceliului sunt mononucleate. Aceste ciuperci se înmulțesc prin
conidiospori și chlamidospori (de rezistență), dar mai ales prin ascospori, care se formează
câte doi, câte patru sau câte opt în formații speciale, cu aspect de burduf, numite asce,
rezultate în urma fecundării ascogonului cu anteridia. După cum aceste asce iau naștere direct
din miceliu (strat himenial) sau într-un aparat fructifer special, ascomicetele se grupează în
două subclase: protoascomicete și euascomicete.
Subclasa Protoascomycetes (Gymnoasci = asce golașe). Cuprinde ascomicete la care
ascele se formează liber la extremitatea filamentelor miceliului, sau lateral pe aceste
filamente, sau chiar în celule izolate.
Ordinul Protoascales. Cuprinde cele mai primitive ascomicete, lipsite de obicei de un
miceliu și lipsite, de asemenea, de o alternanță de generații evidentă.
Familia Saccharomycetaceae. Cuprinde ciuperci unicelulare, foarte răspândite în natură și
cunoscute sub numele de drojdii (sau levuri). Ele cresc abundent pe soluțiile de zahăr (de
unde le derivă numele) unele găsindu-se în stare naturală, iar altele numai cultivate. Drojdiile
se înmulțesc asexuat prin înmugurire și prin diviziune, iar sexuat prin formare de asce cu
ascospori.
Drojdia de bere Saccharomyces cerevisiae este cunoscută din antichitate. Ea se prezintă
sub forma de celule rotunde sau ovale și se caracterizează prin conținutul în zimază, un
complex enzimatic cu rol în fermentația alcoolică a unor zaharuri ca: glucoza, manoza,
zaharoza si maltoza. Datorită acestor enzime se utilizează și în industria de panificație (la
dospirea aluatului).
Din punct de vedere biochimic, această ciupercă are o importanță deosebită, întrucât, pe
lângă complexul enzimatic amintit mai sus, ea conține vitamine aparținînd complexului B (Bl,
B2, B6 etc.) ca și hormoni de creștere. Pe prezenta acestor substanțe se bazează utilizarea

4
drojdiei de bere în medicină — sub numele de Faex medicinalis — ca tonic general, în
afecțiuni tegumentare, gastrice și intestinale, în furunculoze, abcese etc.
Drojdia vinului Saccharomyces ellipsoideus - este o specie care se întîlnește în regiunile
viticole (pe struguri sau chiar pe sol, ei datorîndu-i-se „fierberea” mustului în procesul de
vinificație, prin transformarea glucozei și fructozei din struguri în alcool etilic și bioxid de
carbon.

1 - Saccharomyces cerevisiae (drojdia de bere)

2 Saccharomyces elipsoideus (drojdia vinului)
(după Tretiu și col.).

Subclasa Plectomycetes (Carpoasci). Cuprinde ciuperci la care ascele se formeaza într-un

aparat fructifer, unde alături de asce se găsesc și hife sterile numite parafize. Cât privește
forma aparatului sporifer (sau corpul de fructificare) el poate fi sferic și închis complet
(cleistocarp), poate fi în formă de pară cu un orificiu de comunicare cu exteriorul (periteciu)
sau poate avea formă de farfurie ori disc pe suprafața căruia se dezvoltă ascele (apoteciu). în
funcție de forma corpului de fructificare, euascomicetele se împart în:
Ordinul Plectascales. Corpul de fructificare este un cleistocarp format din împletirea
hifelor. El se deschide numai prin putrezirea sau dezorganizarea lui.
Familia Aspergillaceae. Aici aparțin ciuperci asemănătoare din punct de vedere al
ecologiei lor cu mucegaiurile. Amintim genurile Aspergillus și Penicillium. Aspergillus are un
miceliu foarte ramificat, împărțit în celule și care nu formează totdeauna corpuri de
fructificare. Se înmulțește prin conidiospori care iau naștere în conidii. Conidiile sunt
susținute pe un conidiofor, care se termină la extremitatea sa superioară cu o umflătură pe
care se dispun radiar niște ramuri scurte provenite din această umflătură și care se numesc
sterigme. De pe sterigme se formează apoi conidiile cu conidiosporii înșirați ca niște mărgele.

5
 Aspergillus niger are și miceliul și conidiile cu conidiospori de culoare închisă (brun-
negricioasă). El poate da naștere la inflamații supurative în urechea externă și mijlocie la om.
Are însă și importanță economică, fiind utilizat pe scară largă la fabricarea acidului citric, prin
fermentarea oxidativă a unor glucide.

Miceliu de Penicillium cu conidiofori

ramificați în formă de pensulă.(după Tretiu și col.).

Aspergillus fumigatus este o ciupercă patogenă ce se întîlnește la păsări, cai, vite cornute și
chiar la om. Organul cel mai frecvent afectat este plămânul dând boli cu simptomatologie
asemănătoare tuberculozei dar, poate fi afectată și pielea, corneea, urechea și alte părți ale
corpului. Bolile produse de această ciupercă se cunosc sub numele de aspergilioze.
Aspergillus orysae este o ciupercă verde-gălbuie-brună. Conține un complex enzimatic ce
convertește amidonul în zaharoză și dextrină care pot fi apoi fermentate la alcool. (Pe acest
mecanism se bazează prepararea de către japonezi a unui vin special din orez — saké.)
Penicillium (mucegaiul verde-albăstrui) are miceliul format din hife celulare, dar
conidioforul nu se termină cu o umflătură ca la Aspergillus, ci de la extremitatea lui pleacă
mai multe ramuri ce formează sterigmele de ordinul I, acestea se ramifică în sterigme de
ordinul II, iar acestea se continuă cu conidiile pe care se formează conidiospori înșirati ca
niște mărgele. Aceste ramificații dau extremității conidioforului aspectul de pensulă, de unde
derivă numele de Penicillium.
Penicillium notatum este specia în care a fost descoperită penicilina (citată în F. R.) de
către Flemming (1928), primul antibiotic introdus în terapie după 1940. Acest mucegai,
alături de Penicillium chrysogenum și alte specii, sunt utilizate pe o scară foarte largă în
industria antibioticelor. În afară de speciile amintite de Penicillium mai sunt și alte specii cu
întrebuințări industriale la fabricarea acidului citric, al unor sorturi de brînză (Roquefort,
Cammembert etc.).

6
 Ordinul Clavicipitales (Pyrenomycetales, Hypocreales). Cuprinde ciuperci parazite pe
alte plante, sau saprofite pe lemne umede, pe gunoi etc. Miceliul lor este foarte abundent și el
se poate dispune într-o anumită ordine formând țesuturi false (pseudoparenchimuri sau
plectenchimuri). Uneori miceliul dă naștere unor organe dure și foarte rezistente, de aspectul
unui sâmbure, care se numesc scleroți.
Corpurile de fructificație sunt peritecii în formă de butelie cu un orificiu în partea
îngustată. În interior sunt ascele separate prin parafize, iar în asce se formează câte 8
ascospori.
Familia Hypocreacea. Aici aparține Claviceps purpurea, ciupercă parazită pe secară și care
se cunoaște în popor sub numele de corn de secară. Ea atacă fructele tinere în dezvoltare,
infecția făcîndu-se la începutul verii prin intermediul ascosporilor. Din aceștia iau naștere
micelii care atacă ovarul florii de secară și îi descompune țesuturile printr-o enzimă specială
pe care o conține. Rezultă o substanță galbenă mucilaginoasă cu gust dulce, care conține
conidii și conidiospori ce se formează pe aceste micelii. Substanța dulce este numită în popor
„roua de miere” (sau roua ursului) și este căutată de insecte. Odată cu sucul dulce sunt luați și
conidiosporii pe care insectele îi transportă pe alte plante infectându-le. În fructul de secară
infectat, hifele se dezvoltă mult, în locul ovarului înghesuindu-se unele în altele și dând
naștere unei formațiuni dure, de culoare brun-violacee sau neagră, care este sclerotul.
Sclerotul cade pe pământ unde rezistă condițiilor de mediu până în primăvara următoare,
când germinează în timpul înfloririi secarei. Prin germinare apar niște formațiuni sferice
susținute pe un picioruș și care se numesc strome sau ascocarpi, pe care se găsesc împlântate
periteciile în care se formează ascele cu ascosporii.
Sclerotul acestei ciuperci este utilizat în practica medicală sub numele de ergotul secării
sau Secale cornutum (citată în F.R.), datorită conținutului său în principii active ca alcaloizi
(ergotoxina, ergotamina etc.), amine (histamină și tiramină), alături de acizi lisergici, oleuri
grase, substanțe colorante etc. Utilizarea majoră a extractelor de secală cornută și mai ales a
ergotinei este frecventă în practica ginecologică datorită proprietăților de contractare a
mușchilor uterini și de oprire a hemoragiilor postnatale.
Avînd în vedere necesitățile terapiei în alcaloizi de tipul ergotinei un grup de cercetători de
la noi din țară, în frunte cu O. Bojor, au întreprins experiențe de infectare artificială a secarei
cu această ciupercă, ba mai mult, ei au folosit sușe speciale care să producă scleroți cu
conținut predominant al unei anumite grupe de alcaloizi (fie ai ergotoxinei, fie ai ergotinei).

7
Claviceps purpurea (cornul secării): 1 - miceliu cu conidii; 2 - spic de secară cu scleroți;
3 – sclerot germinat; 4 - secțiune printr-o stromată;5 - periteciu cu asce și parafize
(după Strasburger).

Ordinul Discomycetales. Cuprinde ciuperci la care corpul de fructificare este un apoteciu

în formă de disc, de cupă sau de lamele. Aici aparțin ciuperci parazite saprofite, multe intrând
în componența lichenilor.
Familia Helvellaceae. Corpul de fructificare are un aspect cu totul caracteristic,
asemănându-se cu o căciulă susținută de un picior.
Morchella esculenta (sbârciogul) este o ciupercă comestibilă ce crește prin pădurile de
foioase. Căciula acestei ciuperci este de culoare brună, suprafața ei prezentînd adâncituri (ca
un fagure de albine), în ele găsindu-se regiunea himenială formată din asce și parafine. Din
punct de vedere farmacodinamic, această ciupercă prezintă proprietăți analeptice și
afrodisiace.
Ordinul Tuberales. Cuprinde ciuperci saprofite care se dezvoltă sub pămînt în pădurile de
stejar. Corpul lor de fructificare are o formă sferică (ca un tubercul) de unde le derivă numele.
Multe din aceste ciuperci trăiesc în simbioză cu rădăcinile plantelor arborescente, alcătuind
asociații de tipul micorizelor.
Familia Tuberaceae. Reprezentanții ei, comestibili și foarte aromați, sunt cunoscuți sub
numele de „trufe". Corpul de fructificație (ascofructele) se dezvoltă sub pămînt, ca și miceliul.
Tuber melanosporum este o ciupercă cultivată datorită aromei speciale și gustului plăcut,
Ea are mărimea unei nuci sau cel mult a unui măr, este de culoare roșie închisă și de
consistența cartofului. Din punct de vedere farmacodinamic, are acțiune afrodisiacă.
Clasa Basidiomycetes
Bazidiomicetele sunt ciuperci (circa 20 000 sp.) la care miceliul este foarte dezvoltat,
pluricelular și are o creștere terminală, continuă. Se înmulțesc atât asexuat cât și sexuat prin

8
spori. Sporii de înmulțire asexuată sunt conidiospori și chlamidospori (spori de rezistență), iar
cei sexuați sunt bazidiosporii, care iau naștere în formațiuni speciale numite bazidii. Bazidiile
se formează în corpuri de fructificare prin unirea unor celule diferențiate sexual, unire din care
rezultă celule binucleate numite dicarionți. În aceste celule nucleii se unesc între ei
(cariogarnie), celula devenind uninucleată și corespunzînd unui zigot. Această fază este
tranzitorie întrucît nucleul începe să se dividă — prima diviziune fiind reducțională și
formează 4 nuclei mici. In acest timp celula care îi conține se umflă și ia aspectul unui burduf,
devenind bazidie (celulă sporogenă). Cei patru nuclei formați în ea vor emigra apoi în patru
prelungiri ale bazidiei, numite sterigme, transformându-se în patru bazidiospori.
La unele ciuperci din această clasă, bazidiile cu bazidiosporii se formează în straturi
himeniale (himenii). Aceste himenii se pot afla la suprafață sau în interiorul corpurilor de
fructificație de aspecte morfologice caracteristice, dintre care cea mai tipică este aceea a unei
umbrele deschise, sau a unei pălării susținute pe un picior.
În funcție de cum bazidiile sunt pluricelulare sau unicelulare, clasa bazidiomicetelor se
împarte în două subclase: Phragmobasidiomycetes și Holobasidiomucetes.
Subclasa Phragmobasidiomycetes
Cuprinde bazidiomicete la care bazidia este pluricelulară, septată, împărțirea ei făcîndu-se
în sens longitudinal sau transversal. Cuprinde ciuperci parazite pe plantele superioare la care
produc tăciuni și rugini. Puține specii au importanță, precum Auricularia auricula –judae
(urechea lui Iuda), ce crește pe trunchiuri bătrâne de soc. Se întrebuințeaz ca purgativ.
Subclasa Holobasidiomucetes
Cuprinde ciuperci cu un corp de fructificare bine dezvoltat, bazidiile lor fiind unicelulare și
se formează la extremitatea terminală a hifelor unui miceliu dicariont.
Prin faptul că au corpul de fructificare mare se mai numesc macromicete (în popor se
numesc bureți, ciuciuleți sau „ciuperci").
Ele se hrănesc saprofitic, trăind pe soluri bogate în humus, unele fiind adaptate chiar la
viața parazitară. Miceliul acestor ciuperci se dezvoltă centrifug, partea de origine a lui
distrugîndu-se. Aceasta face ca de obicei corpurile de fructificare să se formeze pe cercuri
concentrice (numite în popor „ciuciulețari sau „inelul ielelor").
Ordinul Hymenomycetales. Aici aparțin ciuperci cu corpul de fructificare bine dezvoltat
și pe care se găsesc regiuni fertile diferențiate și localizate pe suprafețe speciale numite
regiune himenială, care pot avea forma de apendice ascuțite, de lame sau chiar de tuburi, pe
ele formându-se bazidiile cu bazidiospori.

9
 După felul regiunii himeniale și după forma corpului de fructificare, himenomicetalele se
împart în mai multe familii.
Fam. Corticiaceae. Cuprinde ciuperci cu corpurile sporifere sub forma unor pelicule
membranoase sau cruste alipite de substrat – ramuri căzute, scoarța arborilor etc.
Stereum hirsutum, trăiește pe ramuri căzute de stejar, carpen, fag, alun etc., cărora le
produce putrzirea.
Familia Clavariaceae. Cuprinde ciuperci cu corpul de fructificare abundent ramificat și cu
regiunea himenială netedă și colorată diferit (albă, galbenă, cenușie, roză, violacee etc.).
Genul Clavaria, cu numeroase specii cunoscute sub numele de iarba ursului, barba caprei etc.,
cuprinde ciuperci în majoritate comestibile.
Sparassis ramosa
Familia Hydnaceae. Cuprinde ciuperci la care corpul de fructificare este format din picior
și pălărie, iar regiunea himenală are numeroase proeminențe de aspectul unor țepi ce apar pe
fața inferioară a pălăriei.
Hydnum repandum (buretele țepos sau flocoșelul) se mănîncă și crud și i se atribuie, din
punct de vedere farmacodinamic, proprietăți afrodisiace.
Familia Polyporaceae. Aici aparțin ciuperci al căror corp de fructificare are forme diferite,
de la aceea de pălărie cu picior la forma de consolă sau copită. La unele specii corpul de
fructificare trăiește mai mulți ani și se lignifică.
Genul Polyporus are numeroase specii caracterizate prin corpul de fructificare în forma
unei console la care fața superioară este netedă, iar ceą inferioară perforată de numeroase
canalicule în care se află cuprinsă regiunea himenială. Ciupercile acestea sunt cunoscute sub
numele comun de iască și se dezvoltă pe trunchiurile diferiților copaci de pădure.
Poluporus officinalis este o iască ce se dezvoltă pe trunchiurile bătrâne de lariță. Ea se
utiliza altă dată în farmacie sub numele de Fungus laricis sau Agaricus albus, conținând un
principiu amar, rășinos, care îi imprimă proprietăți purgative și vomitive. Se mai citează
acțiunea antihelmintică, ca și aceea de reducere a transpirației nocturne. Sub forma de pulbere
această iască are efect în combaterea furunculozei.
Genul Fomes — buretele de foc, iasca sau văcălia, cuprinde ciuperci cu corpul de
fructificare în formă de consolă lignificată la suprafață și cu creșteri anuale vizibile pe
suprafața lui. Partea inferioară, perforată și fertilă este dură, pe când partea superioară rămâne
moale, catifelată, fiind formată din hife fine și alcătuind o împletitură laxă.
Fomes fomentarius este o specie de iască ce trăiește pe trunchiurile de fag și era folosită
altă dată în farmacii sub numele de Fungus chirurgorum, datorită proprietăților sale

10
hemostatice. Se mai citează la această iască și proprietăți calmante ale durerilor reumatice
prin aplicare de bucăți de iască pe regiunile dureroase.
Fam. Boletaceae. Cuprinde ciuperci cu corpuri sporifere cărnoase, alcătuite din pălărie și
picior. Regiunea himenială este alcătuită din tuburi lungi, paralele, sudate între ele, dar
separate de carnea pălăriei.
Genul Boletus (hribii) cuprinde ciuperci la care corpul de fructificare seamăn cu al
ciupercilor cu pălărie, partea inferioară a pălăriei prezentând regiunea himenială cu foarte
multe perforații. Piciorul acestor ciuperci este mult mai gros la baza sa.

1. - Boletus edulis –
mânătârca;
2. – Boletus satanas
– hribul țigănesc
(după Sachs)

Boletus edulis (mânătarca sau hribul) este o ciupercă comestibilă la care pălăria are culoare
brună pe fața superioară și galbenă deschisă pe cea inferioară. Boletus satanas (hribul
țigănesc) se poate confunda cu hribul; este foarte otrăvitoare. Are pălăria de până la 30cm
diametru, de culoare brun cenușie. Carnea se albăstrește la contactul cu aerul.
Familia Agaricaceae. Cuprinde ciuperci la care corpul de fructificare este tipic format din
pălărie și picior, acesta din urmă având aceeași grosime pe tot traiectul său. Fața inferioară a
pălăriei prezintă numeroase lamele verticale dispuse ca foile unei cărți și întinzîndu-se de la
picior spre marginea pălăriei. Ele alcătuiesc o regiune himenială cu suprafață foarte mare. În
stadiul tânăr ciupercile acestei familii sunt acoperite complet de o membrană numită velum
universale, care prin creșterea corpului de fructificare se rupe și rămîne sub forma de
impresiuni pe suprafața pălăriei și la baza piciorului, unde alcătuiește volva. Regiunea
himenială mai este protejată de o a doua membrana - velum parțiale, care se rupe la
maturitatea sporilor și formează un inel la partea superioară a piciorului, numit anulus.
Majoritatea ciupercilor ce aparțin acestei familii sunt saprofite, multe din ele fiind
comestibile dar și multe foarte otrăvitoare.

11
 Agaricus campestris (Psaliota campestris - cunoscută sub numele de ciuperca de gunoi sau
ciuperca comună) este una din cele mai căutate ciuperci comestibile, uneori cultivându-se
artificial în pivnițe special amenajate în acest scop.
Armillaria mellea (ghebea sau opinticii) este o ciupercă ale cărei hife sunt luminiscente. Ea
trăiește pe tulpina copacilor din pădure și în stadiu tânăr este comestibilă.
Lepiota procera (pălăria șarpelui) este una din cele mai mari ciuperci de la noi; crește în
pădurile de foioase. Piciorul acestei ciuperci are aspect solzos, la fel ca o piele de șarpe. De la
aceasta îi derivă numele și nu de la faptul că ar fi toxică, din contră ea fiind o ciupercă
comestibilă.
Lactarius deliciosus (rîșcovul sau lăptucile) are pălăria de culoare roșie-cărămizie sau
portocalie și care, prin rupere, lasă să se scurgă un suc lăptos portocaliu cu gust dulce. Este o
ciupercă comestibilă.
Lactarius piperatus (iuțąrii) are culoare albă și la rupere lasă să se scurgă un suc lăptos cu
gust iute. Acest suc este citat ca având acțiune în combaterea transpirației nocturne, pe lângă o
acțiune diuretică,
Cantharellus cibarius (bureții galbeni sau ciuciuleții) au pălăria de culoare galbenă ca
gălbenușul de ou. Este o ciupercă comestibilă, frecvent întâlnită în pădurile de fag și de molid.
Amanita caesarea (crăițele) este o ciupercă rară la noi. Crește în păduri de pin și de stejar.
Piciorul ei are culoare galbenă citrină, iar pălăria este portocalie. Este una din cele mai fine
ciuperci comestibile.
Amanita muscaria (muscărița sau bureții pestriți) este una din cele mai frumoase ciuperci,
cu pălăria de culoare roșie și cu solzi albi pe suprafața ei, dar este una dintre cele mai
otrăvitoare, ea conținînd un alcoloid specific muscarina care este solubil în apă.
Amanita citrina, de culoare galbenă sau brun-gălbuie, Amanita pantherina (buretele bubos)
și altele sunt foarte toxice
Russula emetica (pâinișoara piperată) are culoare roșie cu nuanțe diferite. In cantitate mică
această ciupercă produce vomitare, iar în cantitate mare intoxicații mortale.
Valoarea nutritivă a ciupercilor comestibile, aparținând acestui ordin este uneori
supraapreciată, mai ales că ele conțin o cantitate mare de apă (80—90% din compoziția lor).
În afară de aceasta, membrana lor celulară este formată din fungină, o substanță înrudită cu
chitina insectelor, care este foarte puțin permeabilă, așa că o bună parte din principiile
conținute în celula ciupercilor (proteine, glucide, substanțe minerale) rămâne nedigerată.
În schimb, otrăvirile cu ciuperci sunt foarte periculoase. Ele se manifestă la început sub
forma de amețeli care cresc în intensitate, ducând până la starea de delir. În unele cazuri de

12
intoxicație (mai ales cele cu falină) crizele se manifestă periodic cu intensități crescânde și
duc la moartea bolnavului.
În caz de otrăvire cu muscarină sau cu falină se recomandă evacuarea conținutului
stomacal prin aplicare de vomitive și purgative saline, apoi absorbția de alcaloizi prin cărbune
activat, spălături stomacale cu permanganat de potasiu 1:2 000 și sulfat de magneziu în soluție
saturată, pe lângă regim de lichide bogate în glucide. În nici un caz să nu se administreze
băuturi alcoolice.
Ordinul Gasteromycetales. Cuprinde ciuperci saprofite care trăiesc în păduri, pășuni și
fânețe. Regiunea himenială a acestor ciuperci se formează în interiorul unor corpuri de
fructificare de formă globuloasă, care se deschid numai la maturitatea bazidiosporilor. Aceste
corpuri de fructificare se formează deasupra sau dedesubtul solului.
Familia Lycoperdaceae. Genul Lycoperdon cuprinde mai multe specii. Corpul de
fructificare este sferic, de culoare albă sau cenușie, de mărimi variabile, de la aceea a unei
nuci pînă la aceea a unui pepene galben. El este foarte bogat în spori care, ajungînd în ochii
unor animale produc afecțiuni ai acestora, iar în nas strănut și chiar hemoragii nazale
periculoase.
Grupul Ciuperci imperfecte (Fungi imperfecti, Deuteromycetes). În această grupă, creată
artificial, sunt încadrate o serie de ciuperci la care nu se cunoaște încă modul de înmulțire
sexuată, ele fiind reprezentate doar prin micelii și cel mai mult prin conidiospori ce se
formează pe aceste micelii. Numărul lor este considerabil, ridicîndu-se la 20.000—25.000 de
specii care trăiesc în apă, în sol, sau chiar parazite pe plante, pe animale și pe om. Ele produc
boli cu o simptomatologie caracteristică.
Ordinul Hyphomycetales. Cuprinde ciuperci cu conidiofori filamentoși, solitari sau uniți
în fascicule. Uneori nu se întîlnesc conidiofori
Genul Fusarium are numeroase specii parazite mai ales pe plante la care produc boli
cunoscute sub numele de fusarioze (la in, bumbac. cereale etc.).
Genul Achorion prezintă mai multe specii care parazitează pe animale, miceliul lor
dezvoltându-se în foliculul firului de păr producînd căderea acestuia. Unele specii atacă și
pielea dând boli cunoscute sub numele de favus. Astfel, favusul provocat de Achorion
schoenleini dă naștere unor pustule gălbui la baza părului, pustule ce se întind foarte mult,
confluează între ele și formează cruste la suprafața pielii. Favusul nu se formează însă
totdeauna în regiunile acoperite cu păr, ci poate apărea și în alte regiuni ale pielii. Astfel este
favusul unghiilor, sau favusul interdigital, care se formează la baza unghiilor sau la
nodozitățile de la degete, colorînd aceste regiuni în galben. In unele cazuri, forme de ciuperci

13
care provoacă favusuri pot da naștere la afecțiuni tegumentare care seamănă ca etiologie cu
tuberculoza pielii.
Genul Trichopyton cuprinde mai multe specii care dau naștere la afecțiuni tegumentare
cunoscute sub numele de trichofiții, care pot apărea atât pe regiunile acoperite cu păr ale
tegumentului, cât și pe regiuni nude, atît la animale, cât și la om. De multe ori boala se
transmite de la animale la om. Una dintre cele mai frecvente forme este aceea cunoscută sub
numele de herpes care apare pe regiuni lipsite de păr sub forma de zone circulare de culoare
roșie-roză cu mici vezicule purulente.
Genul Malassesia cuprinde, de asemenea, ciuperci imperfecte care se dezvoltă pe piele la
om, în special în regiunea trunchiului, unde formează pete de culoare galbenă-brună cu
suprafața purulentă. Aceste pete, prin confluarea lor, ajung să acopere suprafețe întinse ale
pielii din regiunea abdominală.
Importanța ciupercilor și originea lor filogenetică. Importanța reprezentanților acestei
încrengături a fost arătată în parte la fiecare exemplu dat. Deducem de aici că ciupercile
(micro- și macroscopice) au rol atât în natură, contribuind la circulația materiei, cât și în
practica umană.
Din punct de vedere patologic, unele ciuperci dau naștere la afecțiuni cunoscute sub
termenul general de micoze. În multe cazuri tratamentul acestor micoze este foarte dificil, el
necesitînd timp îndelungat și preparate medicamentoase speciale cu acțiune fungicidă.
Studiul macro- și micromicetelor se efectuează în cadrul unei discipline botanice aparte,
numită micologie. Din punct de vedere filogenetic, originea lor nu este încă precizată. Se
crede că ciupercile derivă din flagelate, prin formele adaptate la o viață acvatică, evoluînd
spre formele adaptate la viața terestră. Ele se găsesc în plin stadiu de formare intensă de noi
specii, participând la componența lichenilor, dar neputînduli-se stabili legături cu plante mai
superioare. După unii autori, ciupercile ar deriva din algele verzi, prin dispariția clorofilei și
adaptarea la viața heterotrofă.

14