Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Se spune că actul prin excelenţă caracteristic copilului este jocul. Conduita de joc
a copilului implică un element de gândire reprezentativă, la alegere, mai bine spus, de
iniţiativă. Jucându-se, copilul utilizează anumite cunoştinţe, se implică afectiv şi acţional, se
descoperă pe sine, căci copilăria reprezintă o mişcare spre înainte, un avânt spre orizonturi
multiple, cu o mulţime de proiecte.
În ansamblu, jocul formează, dezvoltă şi restructurează întreaga viaţă psihică a
copilului.În şi prin joc, copilul învaţă, cunoaşte, se autoconduce, îşi exersează facilităţile
mintale, se deprinde să coopereze cu ceilalţi copii, îşi măreşte efortul voluntar, câştigă
încredere în sine, rezolvă conflictul între ceea ce doreşte şi ceea ce poate, transfigurând
mintal realitatea şi asumarea rolurilor, ca şi atribuirea imaginară a funcţiilor dorite unor
obiecte aduse în joc.
Ceea ce jocul îi poate oferi copilului la timpul potrivit, rămâne ca achiziţie pentru
toată viaţa. Ceea ce nu i-a oferit la timp, nu poate fi recuperat în întregime, oricât de multe
soluţii ar fi puse la încercare.
1
Asociatia Romana de Psihoterapie Integrativa
Carenţele şi distorsiunile emoţionale din copilărie sunt, totuşi, aproape incurabile în viaţa
ulterioară.
Jocul este cea mai naturală modalitate terapeutică a copilăriei. Indiferent de alte
roluri pe care le poate avea de-a lungul dezvoltării copilului, acesta îl foloseşte şi ca
modalitate de compensare în situaţii de înfrângere, suferinţă, frustrare, deci cu rol catharhic.
Bazele terapiei prin joc au fost puse în 1920, când Anna Freud a utilizat jocuri şi jucării
pentru a relaţiona cu copiii. Tehnica a fost apoi dezvoltată de Melanie Klein (1932), care
considera jocul ca o modalitate naturală de expresie a copilului, cu rol de substitut, iar mai
apoi, de Virginia Axline (1969) şi D. Winnicott (1971).
Indicatorul suferinţei sau durerii emoţionale a copilului este pierderea plăcerii pentru
joc. Aşa cum sublinia Fr. Dolto, „nu există încercare mai mare pentru părinţi decât atunci
când îşi constată propria neputinţă în faţa suferinţei fizice şi morale a propriului copil şi nici
încercare mai grea pentru un copil decât pierderea sentimentului de siguranţă existenţială, a
sentimentului de încredere firească pe care o are în adult”. (Dolto, 2005)
Dezvoltarea personală prin joc se bazează pe asumpţia conform căreia un copil devenit
ambivalent şi nesigur datorită unei uri secrete sau a unei frici faţă de protectorii naturali ai
jocului său (familie, vecini), pare a fi capabil să utilizeze protecţia unui adult înţelegător
pentru a regăsi liniştea jocului.
Motivul evident ar fi că acesta conţine atât jucăriile ca obiecte materiale, cât şi
universul de relaţii umane concretizat în prezenţa adultului în contextul jocului; rivalităţile
fraterne, cicălelile părinţilor ori rutina nu împiedică derularea jocului şi a intenţiilor sale,
oricare ar fi acestea. Liniştea datorată jocului solitar sau jocului desfăşurat în prezenţa
adultului simpatetic îl face pe copil să radieze, adesea cu o durată şi intensitate destul de mari
pentru a se intersecta cu recunoaşterea şi dragostea izvorâte din mediul înconjurător, ceea ce
reprezintă un factor absolut necesar în „tratamentul” psihologic al copilului. Toate acestea îşi
întăresc valenţele pozitive, mai ales dacă şi părintele are posibilitatea de a-şi manifesta
ambivalenţa faţă de copil şi este pregătit să răspundă „îmbunătăţirilor” care apar la copil.
Dacă vom putea stabili un limbaj comun al jocului, care să includă „dialectele”
culturale şi de vârstă, vom putea clarifica de ce anumiţi copii trec fără consecinţe prin
episoade de tip nevrotic şi de ce copiii nevrotici de timpuriu par a fi atins un aşa numit impas.
Acesta devine un obiectiv important în condiţiile în care există o crescută conştientizare atât a
extinderii tulburărilor mentale, cât şi a impracticabilităţii şi limitelor tehnicilor şi
modalităţilor terapeutice.
2
Asociatia Romana de Psihoterapie Integrativa
În orice caz, toate indiciile converg spre considerarea copilăriei ca cea mai potrivită
perioadă de corecţie. În acelaşi timp, terapia prin joc constituie o modalitate dinamică de
intervenţie, care încurajează copiii şi părinţii să se angajeze în activităţi expresive comune,
prin integrarea mişcării, a jocului dramatic, a activităţilor artistice, a dansului şi cântecului.
Este utilizată pentru a-i ajuta pe părinţi şi copii să-şi manifeste expresivitatea creativă şi
flexibilitatea în viaţa de zi cu zi, dar şi pentru a-i ajuta să se manifeste simbolic-metaforic,
atunci când apar dificultăţi de relaţionare.
Jocul este pentru copil sursa şi resursa sa energetică, sub camuflajul jocului putând
fi utilizate o serie de tehnici şi modalităţi de dezvoltare personală:
utilizarea instrumentelor muzicale pentru a facilita regresia şi exprimarea
emoţională, pentru descărcarea furiei şi a agresivităţii, pentru a facilita
comunicarea nonverbală în vederea optimizării comunicării
interpersonale;
utilizarea mănuşilor de box pentru eliminarea tendinţelor distructive şi
autodistructive, a anxietăţilor şi a agresivităţii, într-un cadru securizant
pentru copil;
utilizarea teatrului de păpuşi / marioanete pentru externalizarea
simptomului;
utilizarea dans-terapiei şi a tehnicilor melo-ritmo-terapeutice pentru
cunoaşterea propriului corp, conştientizarea corporalităţii, eliberarea de
tensiuni şi inhibiţii;
utilizarea unor tehnici de artterapie vizuală (pictură, desen) pentru
stimularea deschiderii copilului, a creativităţii, a exprimării libere şi
originale.
3
Asociatia Romana de Psihoterapie Integrativa
5
Asociatia Romana de Psihoterapie Integrativa
6
Asociatia Romana de Psihoterapie Integrativa
exerciţii de comparaţie
jocuri şi tehnici de exprimare senzorial-emoţională
tehnici de fantezie
exerciţii de completare a desenului
tehnici de mişcare şi dans
artterapie
exerciţii de creare de poveste
Obiective: