INIMA MAMEI

Prelucrare după povestea lui Alexandru Mitru

Trăia odată dragii mei… într-o cetate săracă dintre nişte munţi înalţi o femei sărmană,
o văduvă care-şi creştea singură cu greu cei doi copii: un băieţel pe nume Voinicel şi o fetiţă
pe nume Hărnicuţa. Deşi trăiau în lipsuri şi nevoi, mama avea şi o mulţumire căci copiii ei
erau cuminţi, ascultători şi o iubeau nespus de mult. (planşa 1)
Într-o zi, pe uliţele de piatră ale cetăţii răsună tropotul unei caleşti atât de împodobite
cum nu se mai văzuse prin părţile acelea. Era toată din aur, bătută cu diamante, trasă de 12 cai
negri. În urma caleştii veneau călări cete de slujitori, îmbrăcaţi în zale aurite şi înarmaţi până
în dinţi, iar înăuntrul se lăfăia pe perne o boieroaică bătrână şi grasă care privea cu ochi răi
spre trecătorii de pe uliţi. O asemenea caleaşcă şi o asemenea boieroaică nu se mai
pomeniseră pe meleagurile acelea. Oamenii se fereau din calea ei, înspăimântaţi, iar caleaşca
se opri chiar în faţa căsuţei văduvei.
Copii se jucau cântând în grădiniţă, în vreme ce mama îi veghea cu dragoste lucrând
pentru ei hăinuţe. Boieroaica coborî, foşnind din mătăsuri, în clinchet de podoabe şi grăi cu
mândrie către mamă:
- Eu sunt Bogăţia! Sunt cea mai puternică împărăteasă. Averile mele sunt nemăsurate şi
cei ce mă slujesc sunt nenumăraţi. Am auzit despre copiii tăi cât sunt de buni şi de
cuminţi şi am venit să-ţi cer să mi-i dai ca să-i fac fericiţi şi să fii şi tu fericită!
Mama simţi în inima ei primejdia, îşi luă copiii în braţe şi răspunse:
- Nu şi-i dau!... Bogăţia ta e strânsă din jaf şi din războaie şi nu aduce fericire, ci numai
lacrimi. Fericirea mea stă în muncă şi în cuminţenia copiilor mei şi noi nu avem
nevoie de tine! (planşa 2)
Atunci împărăteasa cea rea s-a mâniat şi pe cât era de urâtă, pe-atât s-a făcut încă o
dată de urâtă. S-a înnegrit la chip şi de atâta ură nici nu mai putea vorbi. A scos doar o batistă
de mătase şi a fluturat-o în vânt. Din ea s-au răspândit miresme ameţitoare care au adormit-o
numaidecât pe mamă.
Oştenii îmbrăcaţi în zale de aur s-au repezit, i-au smuls copiii din braţe, dispărând apoi
cu toţii pe drumul ce ieşea din cetate.
Când s-a deşteptat din somn biata mamă, ia copiii de unde nu-s. De-atâta spaimă şi
atâta jale, nu ştia ce să mai facă. Plângea, mai-mai să i se stingă luminile ochilor!
Pe urmă şi-a dat seama ea că, aşa slabă şi neajutorată cum era, va trebui să pornească să-şi
scape copiii. Şi, luând în mână un toiag, pe spate un sac cu merinde, n-a mai stat nici o clipă
pe gânduri şi a plecat la drum, căutându-şi copilaşii, întrebând pe fiecare dacă nu i-a văzut.
Dar oamenii răspundeau că nu şi clătinau amărâţi din cap.
A mers ea aşa, străbătând câmpii întinse şi văi, trecând prin păduri şi peste ape mari,
timp îndelungat până s-a făcut iarnă. Viscolul bătea cu sălbăticie şi aducea cu sine vârtejuri
albe de zăpadă. Nimeni nu mai umbla peste dealuri în afară de mama. Oamenii şi animalele se
ascundeau în adăposturi. Numai ea mergea înainte, fără odihnă cu trupu-i firav îngheţat.
Într-un miez de noapte ajunse la poalele unui munte drept ca un perete şi înalt, încât
abia i se vedea vârful. Mama se agăţă de stâncile acoperite de gheaţă, îşi zgârie mâinile şi
picioarele, dar urcă, urcă până sus. Acolo, pe un ciot de stâncă sta încruntat un vultur pleşuv,
cu ciocul ascuţit. Cu glasul slab îl rugă să-i arate drumul spre castelul Bogăţiei, ca să-şi scape
din ghearele ei copilaşii răpiţi. Vulturul cel pleşuv, care se numea Frigul, se învoi să-i arate
drumul doar dacă-i dă în schimb părul ei lung şi moale ca mătasea, de culoarea spicului de
grâu, ca să-şi învelească ţeasta lui pleşuvă şi trupul îngheţat. (planşa 3)
Mama nici n-a stat pe gânduri şi după ce i-a dat cosiţele ei frumoase a plecat îndată pe
drumul arătat de el. Coborî cu greu muntele, alunecă pe stânci, se cufundă în nămeţi albi ,
îndură frigul cel fără asemănare din munţii stăpâniţi de vulturul pleşuv, şi merse, merse fără
oprire…
Merindele se mult i se sfârşiseră şi altele nu se găseau în ţinutul acela de piatră şi
gheaţă. Era sleită de foame şi abia se mai târa când, într-un miez de ziuă ajunse la o pădure
deasă prin care abia-şi putea croi drum, tufişurile încâlcite rupându-i veşmintele şi
sângerându-i faţa. De prin desişuri se vedeau sticlind ochii fiarelor sălbatice şi se auzeau
urletele lor de foame… Deodată îi ieşi înainte un lup mare, cenuşiu, stăpânul acelei păduri
întunecate. Sărmana mamă, sfâşiată de foame şi de trudă îi ceru şi lui să-i arate calea care
duce la castelul Bogăţiei. Lupul cel mare, care se numea Foamea, îi ceru în schimb dinţii ei
cei albi şi frumoşi ca nişte mărgăritare. Auzind mama dorinţa lupului, fără să mai stea pe
gânduri, îi dădu dinţii şi porni cu grăbire pe calea pe care i-o arătă. (planşa 4)
Ajunsă aici, descoperi un ţinut secetos unde picioarele i se îngropau adânc în nisip,
căldura o frigea şi nicăieri nu se găsea nici o picătură de apă. Izvoarele secaseră în ţinutul
acela, iar stăpânul acelui loc, un broscoi mare, numit Setea, cu pielea verde, brăzdată cu
creţuri şi cu ochii bulbucaţi cât nişte străchini i-a cerut şi el unghiile ei trandafirii în schimbul
informaţiei despre castelul Bogăţiei.
Mama, fără a spune un cuvânt, după ce-şi dă unghiile broscoiului porneşte iar la drum.
(planşa 5)
 Trecuse timp îndelungat şi suferinţe fără seamăn îndurase de când îşi tot căuta copiii.
Îmbătrânise biata şi se gârbovise. Simţea că dacă drumul va mai ţine mult, se va sfârşi înainte
de vreme. Când, iată, într-un asfinţit, văzu ridicându-se pe o culme un castel măreţ, cu totul şi
cu totul de aur şi porţile de aramă. Numai că pe cât era de mândru castelul acela, pe atât
ieşeau din curţile sale nişte mirosuri ce înecau răsuflarea. Şi mama îşi aminti că un asemenea
miros de putreziciune avea şi batista pe care i-o fluturase în obraz Bogăţia, atunci când îi
răpise copiii. Ştiu deci că aici şi nu altundeva este palatul Bogăţiei!
Bătu în poartă şi aşteptă… Nu răspundea nimeni, în afară de ecoul prelung al munţilor.
Mama bătu iar şi iar… întreaga zi… Numai când răsări luna porţile se deschiseră şi o arătare,
jumătate om, jumătate câine se înfăţişă înaintea ei.
Mama nu se uită la el cât era de urât şi-i căzu la picioare cerându-i milă pentru
copilaşii ei. Doar că paznicul ce sta în faţa ei se numea Fără Milă şi rămase neclintit, fără să
facă altceva decât să râdă de ea şi să o batjocorească, spunându-i că Voinicel va pleca la
război peste trei zile, iar Hărnicuţa este roabă în cămările împărătesei.
Trei zile plânse mama şi se rugă la porţile palatului. Şi din lacrimile ei fierbinţi izvorî
acolo un pârâiaş limpede, ce curgea, susurând încet la vale. În cea de-a treia zi, paznicul
deschise porţile de aramă şi-i spuse mamei:
- Împărăteasa îţi trimite vorbă că se învoieşte să mai întârzie plecarea feciorilor la
război, dacă tu îi vei da inima ta de mamă. Căci inima de mamă este mai de preţ decât
toate avuţiile şi împărăţiile. O dai?
- O dau! Răspunse mama. Numai să nu plece la război. (planşa 6)
Şi în dureri neînchipuite, mama îşi smulse inima din piept şi i-o dădu. Doar că totul nu
fusese decât o înşelăciune, ca să poată răpi inima mamei, avuţie fără pereche între comorile
împărăţiei. Iar băiatul tot urma să plece la război. De bucurie că i-a izbândit înşelăciunea,
împărăteasa porunci să se azvârle inima mamei între comori şi oaspeţii să vină la petrecere.
Numai că atunci, din toată durerea şi din toată dragostea aceea de mamă, inima sfâşiată prinse
să răspândească o fierbinţeală care topi toate lacătele şi un parfum care risipi toate farmecele
şi vrăjile prin care împărăteasa ţinea în robie pe copiii văduvei dimpreună cu alte fete şi flăcăi.
Ei ieşiră din cămările în care erau închişi şi înţeleseră de ce erau în acel loc. Voinicel şi
Hărnicuţa care până atunci nu avuseseră niciodată voie să se poată vedea, se întâlniră şi se
aşezară să-şi mai povestească unul altuia la umbra unui copăcel de trandafir care crescuse
chiar pe locul unde mama lor îşi dăduse inima. La poalele lui curgea izvorul cel de lacrimi al
mamei. (planşa 7)
 Se făcuse noapte. Fratele şi sora adormiră pe nesimţite, gândind la măicuţa lor. Adia
un vânt uşor. Florile şi frunzele trandafirului se legănau. Florile mângâiau obrajii şi părul
celor doi fraţi, iar frunzele foşneau şi şopteau. Răsărit din inima mamei, copăcelul povestea
despre jertfa ei fără preţ. Copiii se deşteptară şi, împreună cu fii răpiţi ai tuturor mamelor de
pe pământ, dărâmară toate urmele acelei împărăţii, până ce numai rămase din cetatea de aur
decât un pământ bun pentru arat.
În cele din urmă, o ceată de feciori, în frunte cu Voinicel, plecă la luptă împotriva
Frigului, Foamei şi Setei şi ca să caute apă vie să-i dea mamei înapoi viaţa. După drumul lung
şi obositor, după lupte grele în care le-au răpus pe cele trei dihănii, feciorii s-au întors
întristaţi, căci apă vie n-au găsit. (planşa 8)
Stând Voinicel împreună cu sora sa, Hărnicuţa, lângă copăcelul cel drag cu trandafiri,
simţiră că li se închide ochii şi pe când copăcelul îi mângâia şi îi răcorea, copiii auziră din nou
cuvintele mamei lor:
- Dragii mei copiii! Nu fiţi mâhniţi că nu aţi găsit apă vie, căci ea este chiar în faptele
voastre. Inima mea nu mai sângerează dacă voi trăiţi în pace, dacă Frigul, Foamea şi
Setea au pierit. Voi să munciţi, să vă ridicaţi o cetate puternică în care să trăiţi
împreună, în pace şi belşug! (planşa 9)
Când s-au trezit, după cuvântul mamei, au înălţat o cetate nouă, iar trandafirul cel
roşu, răsărit din inima mamei, a rămas în mijlocul cetăţii celei noi, zidită din muncă
neîntreruptă ca o pildă pentru toţi.