LIMBA SFÂNTĂ

A COLACILOR RUMÂNEŞTI
Album în patruzeci de imagini cu dicţionar
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
DURLIĆ, PAUN ES
Sfântă limba a colacilor rumâneşti : album în patruzeci de imagini
cu dicţionar / Durlić Paun Es ; trad.: Sorescu-Marinković Annemarie. -
Bucureşti : Editura Etnologică, 2013
Bibliogr.
ISBN 978-973-8920-45-3

I. Sorescu-Marinković, Annemarie (trad.)

393(498)(084)
 Paun Es Durlić

LIMBA SFÂNTĂ
A COLACILOR RUMÂNEŞTI
Album în patruzeci de imagini cu dicţionar

Editura Etnologică
Bucureşti, 2013
Titlu original
Паун Ес Дурлић
СВЕТИ ЈЕЗИК ВЛАШКОГ ХЛЕБА
Сликовница са речником у четрдесет слика
БалканКулт фондација, Београд, 2010

Paun Es Durlić
SFÂNTĂ LIMBA A COLACILOR RUMÂNEŞTI
Album în patruzeci de imagini cu dicţionar
www.paundurlic.com

Editura Etnologică
Acreditată B (CNCS), domeniului Istorie şi studii culturale

Redactor
dr. Emil Ţîrcomnicu

Traducere
dr. Annemarie Sorescu-Marinković

Design şi coperta
Paun Es Durlić

Fotograia nr. 1 a fost realizată de Miroslav Balabanović, nr. 22 de Borivoje Krčmarević,

nr. 20 de Dragan Jacanović, colaboratori la proiect, restul iind opera autorului Albumului,
ca şi concepţia graică a copertei şi punerea în pagină. Desenele 14 şi 30 au fost realizate
de Anica Radovanović, muzeograf la Muzeul din Majdanpek. Replicile colacilor din
imaginile 9, 11, 13 şi 19 au fost realizate, după schiţa etnologului, de Dragiša Radulović şi
Zoran Mučuć de la brutăria „Stole”, proprietar Nenad Radulović din Crnajka, iar cele din
imaginile 15 şi 17 de brutăria „Delija”, proprietar Vlastimir Stevanović din Majdanpek.

Fotograia de pe coperta unu: Borivoje Krčmarević, documentarist la Muzeul din

Majdanpek, „Hora pentru sulet la priveghi în Blizna”, Rudna Glava, Porečka Reka, 2004.

Fotograia de pe coperta patru: Jaakko Heikkilä, fotograf artistic din Finlanda, „In
dragon’s bakery” („În brutăria zmeului”). Fotograia a fost realizată la Krivelj, plasa Bor,
Serbia răsăriteană, 2007 (Proiectul: „Lumea rumânilor: cultura nedescoperită”. Parteneri:
BalkanKult Fondacija Beograd şi Muzeul din Majdanpek).

Autorul ţine să le mulţumească numeroaselor persoane izice şi instituţiilor care, în diverse

moduri, au susţinut proiectul în cei 25 de ani de desfăşurare.
Şi mi-a spus pâinea:

Eu nu sunt hrană pentru cei lămânzi, nici ofrandă pentru

iertarea păcatelor, nu sunt nimic din toate acestea! Eu
sunt limba vie a Vechilor Zei, pe care Omul o vorbea pe
vremea când se ala aproape de ei şi când oricine ştia
această limbă putea deveni Zeu!

Şi mi-a mai spus pâinea şi acestea:

Ca hrană, nu dăinuiesc decât un moment, dar ca semn,

dăinuiesc o veşnicie – cât speranţa în viaţa fără de
moarte!

Atunci am înţeles vorbele lui Iisus:

Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul meu!

Eu sunt Pâinea cea vie Care S-a pogorât din cer. Cine
mănâncă din Pâinea aceasta viu va i în veci. Iar Pâinea
pe care Eu o voi da pentru viaţa lumii este trupul Meu.
Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul meu!

(Din jurnalul de teren al etnologului:

„Convorbiri cu pâinea timoceană“)
 INTRODUCERE
(Miniatură despre rumânii din Serbia răsăriteană)

În acest Album se prezintă pentru prima oară publicului larg unul dintre aspectele
culturii spirituale a rumânilor din Serbia răsăriteană*) care, de-a lungul veacurilor,
s-a păstrat neschimbat în colacii rituali şi obiceiuri, dintre care cel mai important este
pomana, cu ocazia căreia se fac sute, ba chiar mii de colaci!

Materialul pe care ne vom baza analiza a fost cules în cadrul proiectului „Colacii
rituali şi pomenile rumâneşti”, iniţiat de Paun Es Durlić, muzeograf la Muzeul
din Majdanpek şi singurul etnolog din Serbia de origine rumână, născut în Serbia
răsăriteană. În cei 25 de ani de activitate, acesta a analizat monograic 100 de pomeni
în 70 de sate rumâneşti, din cele circa 160 locuite de populaţie de origine rumână. Din
fondul de aproape 1.000 de colaci rituali diferiţi, a ales în jur de zece, iar din colecţia
de peste 30.000 de fotograii de teren a selectat circa treizeci, pentru a prezenta concis,
sub formă de album, cultura rumânilor din Serbia răsăriteană, care transformă lumea
mohorâtă şi fatalistă a morţilor într-un cult al vieţii veşnice, şi ale căror ritualuri
complexe înalţă o adevărată odă speranţei universal omeneşti în viaţa fără de moarte!

Zona de locuire rumânească din Serbia răsăriteană este delimitată de patru cursuri
mari de apă: Morava Mare la vest, Timoc la est, Dunăre la nord şi Timocul Negru la
sud. Geomorfologic, această regiune aparţine ramurii sudice a Munţilor Carpaţi, care
se întind, descriind un arc imens, din Bratislava, în Slovacia, peste Cehia, Polonia,
Ucraina şi România, până în Serbia, unde, în deileul Čestobrodica, se unesc cu
Balcanii. În Serbia, Carpaţii sunt traversaţi de Dunăre, formând pitoreasca Clisură
a Dunării (Porţile de Fier), după care acest masiv lanţ muntos se transformă într-o
câmpie blândă, lăsând în urmă blocurile muntoase Miroč, Deli Jovan, Homolje,
Beljanice şi Kučaj. În depresiunile dintre acestea, care pe alocuri formează adevărate
clisuri, curg râurile Porečka reka, Resava, Mlava şi Pek; bazinele acestor cursuri de
apă nu sunt doar unităţi hidrograice separate, ci formează o zonă etnograică speciică.
La vest întâlnim încă o serie de regiuni etnograice, şi anume zonele de câmpie Zvižd,
Stig şi Braničevo, iar la est – Negotinska krajina şi Ključ. Dintre oraşele mai mari ale
Serbiei răsăritene amintim Požarevac, Majdanpek, Negotin, Zaječar, Bor şi Ćuprija.
Bor şi Majdanpek sunt două dintre cele mai importante centre miniere din Serbia,
dintre care ultimul are o istorie ce se pierde în era îndepărtatei civilizaţii Vinča şi,
cu întreruperi mai lungi sau mai scurte, durează de peste 7.000 de ani. Zăcămintele
din împrejurimi, împreună cu localităţile arheometalurgice de pe Mlava, transformă
această zonă în leagănul european al metalului, în care Europa neolitică a făcut un
pas important înainte, ieşind din epoca de piatră. Dar aici nu doar arheometalurgia a
lăsat urme de neşters: tot în Clisura Dunării se găseşte localitatea mezolitică Lepenski

*) Cunoscuţi în literatura românească sub denumirea de români timoceni, iar în literatura sârbească sub cea de
Vlasi. În acest text se utilizează termenul rumân, denumire folosită dintotdeauna de membrii comunităţii în
graiurile pe care le vorbesc. (n.t.)

5
Vir, faimoasă prin sculpturile sale monumentale şi locuinţele trapezoidale, iar la doar
câţiva kilometri în aval se ală Vlasac, izvorul culturii Lepenski Vir, dar şi locul în
care recent a fost descoperit un altar de sacriiciu din piatră, cu graisme care mută
preistoria scrisului cu câteva milenii mai adânc în trecut!

Râurile Timoc şi Pek sunt aurifere, iar acesta din urmă îşi trage numele de la febra
antică a aurului: Pek vine din greaca veche, de la cuvântul pekós, care înseamnă „lână
de aur”, şi stă mărturie cu privire la cea mai veche tehnică de strecurare a aurului
cu ajutorul lânii de oaie, care se scufunda în apă la întorsurile râurilor, pentru ca
praful aurifer, care, în urma eroziunii naturale, s-a desprins din iloanele aurifere de
pe coastele Munţilor Homolje, să se prindă de aceasta. Pe lângă „lâna de aur”, urmele
argonauţilor mai pot i găsite şi în toponimele Homolje şi Stig.

Izvoarele istorice menţionează că primele triburi care au populat această regiune

au fost tribalii, mezii, pikenzii, trikornenzii, timahii şi dardanţii, dar nu se ştie cu
exactitate care dintre ele aparţineau celţilor, care dacilor, respectiv tracilor, şi care
ilirilor. Celţii au adus cu ei în Balcani termenul vlah (denumire sub care mai sunt
astăzi cunoscuţi rumânii din Serbia răsăriteană în limba sârbă), care a supravieţuit şi a
continuat să ie folosit, modiicându-şi atât sensul etnic, ci şi social. Această populaţie
cu o compoziţie etnică diversă a fost aproape din temelii romanizată între secolul I
şi secolul al IV-lea al erei noastre. Romanizarea a continuat, în virtutea unei inerţii
istorice neobişnuite, şi după destrămarea Imperiului Roman, ceea ce, într-un inal, a
condus la formarea statului român la nord de Dunăre. Din această regiune, în secolul
al VI-lea, traversând chiar Serbia răsăriteană, ajung în Balcani triburile slave, care,
cu timpul, se vor stabili aici. În zona de locuire a tracilor romanizaţi, despre care
Herodot spunea că sunt, după inzi, cel mai mare popor din lume, s-a format statul
slav al Bulgariei, iar la vest de aceasta, statul slav al Serbiei. De-a lungul timpului,
graniţa dintre acestea s-a deplasat de la vest la est, pentru ca în secolul al XX-lea să se
stabilească de-a lungul Timocului, în Serbia răsăriteană. După destrămarea Imperiului
Roman, această parte a Balcanilor s-a alat o perioadă sub inluenţa Bizanţului, iar în
secolul al XV-lea a fost cucerită de turci, rămânând sub stăpânire otomană până în
secolul al XIX-lea, când, odată cu prăbuşirea Imperiului Otoman, începe formarea
statelor naţionale de astăzi din Balcani.

Chiar dacă această parte a Europei a fost caracterizată, încă din vechime, de
modiicarea permanentă a compoziţiei etnice, ale cărei cauze, etape şi contururi au
fost adesea foarte diicil de estimat, este de netăgăduit faptul că actuala compoziţie
etnică a Serbiei răsăritene se datorează factorilor etnoistorici, politici şi economici
de la sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul celui de-al XVIII-lea. Momentul de
cotitură l-a reprezentat marea migraţie a sârbilor din 1690, sub conducerea lui Arsenije
Čarnojević, cauzată de atrocităţile stăpânirii turceşti şi a golit aproape complet Serbia.
Strămoşii rumânilor de astăzi au fost, în acele timpuri, ţărani asupriţi, privaţi de orice
drepturi, aproape robi, alaţi sub stăpânirea boierilor din principatele româneşti de la
nord de Dunăre, Valahia şi Moldova, sau sub stăpânire austriacă şi ungară în Banat şi
6
Ardeal, iar o parte a acestora într-o poziţie deloc mai bună în Basarabia şi Dobrogea.
Aceştia erau ţăranii europeni din munca cărora trăiau toate celelalte pături sociale şi
a căror mizerie era strigătoare la cer! Din acest motiv, nu sunt surprinzătoare datele
istorice care ne informează că mii de ţărani au părăsit aceste zone, trecând în sudul
Dunării, în regiunea dintre Morava şi Timoc, în special în timpul regimului fanariot
care, în cele două principate româneşti, a dăinuit mai mult de un secol (1711-1821).
Din punct de vedere demograic, Serbia era atât de pustie încât, înainte de Pacea de la
Passarowitz (1718), nu avea nici 4.000 de locuitori, împreună cu Belgradul (cel mai
mare sat era Bogatić, cu 44 de locuitori!). O serie de statistici mai târzii dezvăluie că
ţinutul Negotinului avea 33 de localităţi cu un total de 198 de familii, plasa Porečka
– 15 localităţi cu 60 de locuitori, districtul Homolje – 10 localităţi cu 80 de persoane
şi tot aşa! Chiar dacă aceste date sunt, în cea mai mare parte a lor, inexacte, din cauza
modului de înregistrare a locuitorilor, putând i mai mici decât cifrele reale chiar de
câteva ori, ele oferă o imagine mohorâtă a pustietăţii care stăpânea în Serbia acelor
vremuri, despre care rarii călători airmă că „era aproape în totalitate acoperită de
păduri”.

Stabilirea pe aceste meleaguri a rumânilor sosiţi din nord a fost, la un moment dat,
sprijinită şi de stăpânirea austriacă, în a cărei administrare, cu sediul la Timişoara,
după Pacea de la Passarowitz, a intrat şi o parte a Serbiei carpatice. Conform izvoarelor
istorice, austriecii aveau sarcina ca, „din ţările pe care le-au cucerit, în special din
Serbia, să creeze nu doar un izvor suplimentar pentru forţa armată şi inanciară a
Monarhiei Habsburgice, ci state în care noua ordine şi noul popor – complet satisfăcut
cu noua stăpânire – să reprezinte o forţă care să-i atragă pe ceilalţi creştini din Turcia”.
Planul era ca ocuparea ţărilor din Balcani să ie justiicată, cel puţin la nivel declarativ,
de necesitatea de a „le face cunoştinţă barbarilor din Balcani cu cultura europeană”.
Astfel, nu e de mirare că însuşi guvernatorul Banatului timişean, contele Claudius
Florimund Mercy, vizitează personal grupele de rumâni bănăţeni pe care Administraţia
de la Timişoara îi mutase în Serbia în 1721 şi 1722, se interesează de dispunerea
acestora în regiunea dintre Timoc şi Kučajna şi îi stimulează să îşi aducă pe noile
meleaguri rudele pe care le lăsaseră în urmă. Atraşi de această politică, de la sud,
din zonele alate sub stăpânire otomană, ajung în aceste regiuni sârbii, tot în valuri,
dintre care o însemnătate deosebită o are cel din 1737, iind condus de patriarhul sârb
Arsenije IV; aceeaşi stăpânire austriacă, acum în persoana feldmareşalului Friedrich
Heinrich, i-a acceptat pe sârbii nou-sosiţi, ajutându-i să se stabilească în zona
Crna Reka, care se ala sub administrarea sa. Pe lângă migraţiile interne obişnuite,
amestecuri reciproce şi asimilări, în această zonă nu au existat nici mai târziu zguduiri
etnice, dacă nu se iau în calcul revoltele, răscoalele şi războaiele de eliberare, prin
care rumânii şi sârbii au trecut împreună, umăr la umăr. Când, pe teritoriul României
de astăzi, începe formarea conştiinţei naţionale, în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea,
rumânii noştri nu mai erau acolo. Însă de o importanţă capitală este faptul că aceşti
supuşi fără niciun fel de drepturi ai boierilor, aici, în regiunea carpatică a Serbiei,
au avut pentru prima dată pământ; au luat pământ unde şi cât au dorit, transformând
pustele şi pădurile în câmpuri arabile, unde s-au stabilit şi au rămas până astăzi. Nu au

7
mai avut după aceea niciun motiv să se întoarcă înapoi, la boierii cei cruzi şi la ciocoii
fără sulet, nici aievea, nici în vis. În literatura orală a rumânilor, deosebit de bogată şi
complexă, nu sunt înregistrate motive care să exprime dorul după ţinuturile părăsite,
dacă nu se iau în considerare cântecele lirice – extrem de rare – în care este blestemată
Dunărea că a despărţit frate de soră, iubită de iubit. Nici principatele române, ocupate
cu problemele lor interne, nu au demonstrat vreun interes deosebit pentru ţăranii
fugiţi, în afara cazurilor în care numărul lor a fost atât de mare încât acestea au rămas
aproape goale, aşa cum a fost cazul în 1741; atunci, menţionează istoria românilor, ca
urmare a celor mai crunte exploatări iscale pe care le introdusese regimul fanariot,
„mai mult de 14.000 de ţărani au emigrat în sudul Dunării, iar mulţi alţii s-au ascuns
prin toată ţara, periclitând serios veniturile trezoreriei şi Porţii”. Ţăranul era materia
economică primă pe care se băteau statele feudale, o ţară pustie iind fatală pentru
sistemul feudal.

În aceeaşi situaţie se găsea şi Biserica: practic, fără credincioşi nu putea supravieţui.

În cazul nostru, Biserica ortodoxă şi-a urmat credincioşii, atât pe sârbi, cât şi pe
rumâni, organizând slujbe în limbile acestora (în română chiar până la jumătatea
secolului al XIX-lea), dar calitatea teologică era la cel mai scăzut nivel de la începutul
existenţei Bisericii. Situaţia respectivă a durat încă multă vreme după eliberarea de
jugul otoman, iar această neputinţă prelungită a Bisericii reprezintă unul din motivele
pentru care în Serbia răsăriteană s-a menţinut o prospeţime etnograică aşa cum rar
găseşti în alte locuri din lume. Iar un alt motiv, poate chiar mai important, îl reprezintă
structura familiei rumâneşti, în care femeia şi-a păstrat libertatea femeii trace (despre
care vorbeşte Herodot), menţinându-şi rolul principal în viaţa rituală, rol pe care îl
are încă din perioada matriarhatului! (Chiar şi astăzi, două milenii după naşterea lui
Christos, în Serbia răsăriteană se pot întâlni, printre bătrânele care fac pomeni, şi
femei care nu au auzit niciodată de Christos!)

Foarte puţine lucruri se ştiu despre populaţia care a ocupat în vechime această parte
a Serbiei, chiar dacă, după recensămintele turceşti (de exemplu din secolul al XVI-
lea), aceste zone au fost intens locuite. Neputinţa istoriei de a ne oferi date exacte
cu privire la populaţia care a rămas aici în urma marilor migraţii este evidentă în
maniera de a categoriza drept „autohtoni” pe toţi cei care nu îşi cunoşteau originea!
Astfel, la sfârşitul secolului al XIX-lea, şi-a croit drum în mediile ştiinţiice sârbeşti
inluenta şcoală antropogeograică a lui Cvijić, iar în acest domeniu, până în ziua
de astăzi, nu s-a schimbat aproape nimic! Atât printre sârbi, cât şi printre rumâni, au
existat autohtoni, însă numărul lor, în comparaţie cu cel al nou-veniţilor, a fost atât
de mic încât, în afară de inluenţa pe care au avut-o asupra păstrării unor toponime,
nu au lăsat alte urme. De exemplu, este de necontestat faptul că aproape două treimi
dintre satele rumâneşti din Serbia răsăriteană au nume sârbeşti – ceea ce înseamnă
că nu au fost formate de rumâni (şi că nu s-au format într-un mediu rumânesc) – în
timp ce nume cu siguranţă rumâneşti, a căror existenţă înaintea secolului al XVIII-
lea a fost documentată de recensămintele turceşti, poartă doar vreo zece sate. În plus,
legendele care explică numele satelor sunt un produs evident al imaginaţiei ţărăneşti,
8
fără baze reale, acestea demonstrând că aproape nicăieri nu a existat un contact
spiritual adevărat şi deplin între nou-veniţi şi populaţia autohtonă. Există şi exemple,
atât la rumâni, cât şi la sârbi, că denumirile unor localităţi sunt, de fapt, preluate din
zona de origine a strămoşilor lor. Şi amestecul popoarelor este asemănător oricărui alt
amestec: în cursul permanent al schimbărilor, cei mai tari îi asimilează pe cei slabi şi
„colorează” întregul amestec.

Pe de altă parte, nici rumânii din Serbia răsăriteană nu sunt compacţi din punct de
vedere etnic. Aceştia se împart, în funcţie de economia tradiţională, în două grupe:
agricultorii de la câmpie, care se ală în est, în luncile Dunării şi Timocului, şi oierii
de la deal, care populează întinsul teritoriu de deal şi de munte alat la vest de Miroč
şi Deli Jovan. Cei de la câmpie se numesc ţărani, deoarece îşi au originea în Ţara
Rumânească (şi ei sunt adevăraţii rumâni proprie dicti!), iar cei de la deal şi munte,
ungureni, iindcă strămoşii acestora au sosit aici, în cea mai mare parte, din zonele
alate sub stăpânirea ungurilor. Ambele grupe vorbesc variante arhaice ale limbii
care a rezultat din latinitatea balcanică şi care, de-a lungul timpului, în absenţa lor, în
România de astăzi, a devenit limbă literară: ţăranii vorbesc subdialectul muntean, iar
ungurenii pe cel bănăţean. Conform caracteristicilor dialectale, în sânul ungurenilor
există un grup separat ai cărui membri, în unele locuri, se autodenumesc munteni;
aceştia se întâlnesc în zona Porečka Reka şi Crna Reka şi la ei se păstrează cel mai
bine colacii rituali. Ungurenii sunt cei mai numeroşi, formând aproape jumătate dintre
rumâni (47%), ţăranii reprezintă 33%, iar muntenii, 20%. Există şi o „oază” de bufani
în oraşul minier Majdanpek, la origine olteni, care au ajuns aici după ce au părăsit
minele din Banat, pe la jumătatea secolului al XIX-lea. Ultimele generaţii de bufani
sunt aproape complet asimilate de populaţia sârbească, ca peste tot unde rumânii s-au
integrat în populaţia urbană. Pe lângă aceştia, în Serbia de răsărit există şi câteva sate
de romi de limbă română (rudari), ai căror înaintaşi au sosit aici tot din zonele de
locuire românească, precum şi un număr nedeterminat, însă inim de aromâni, care în
sate au fost asimilaţi de rumâni, iar în oraşe, de sârbi.

În orice caz, numărul exact al rumânilor din Serbia răsăriteană nu se poate determina
cu ajutorul recensămintelor obişnuite, deoarece astăzi aceştia formează o populaţie
lotantă, cu identitate duală, care, la recensăminte, se declară cel mai adesea sârbi,
punând astfel în prim plan apartenenţa geopolitică, mai exact cetăţenia, în detrimentul
originii etnice şi naţionalităţii (De multe ori, cercetătorul a înregistrat pe teren explicaţia
simplistă, dar logică: „Mă scriu că sunt sârb, iindcă locuiesc în Serbia, nu sunt român,
că nu locuiesc în România!”). Conform rezultatelor recensământului sârbesc din 2002,
numărul rumânilor (Vlasi) din Serbia se ridică la 40.054, iar numărul persoanelor a
căror limbă maternă era limba „valahă” – limba în care se vorbeşte până la începerea
şcolii – este de 54.726. Cel mai mare număr de rumâni s-a înregistrat la recensământul
din anul 1895 (159.510), când aceştia au format 7,66% din populaţia Serbiei. Atunci
rumânii au fost înregistraţi ca români, în baza obligaţiei Serbiei, asumate la Congresul
de la Berlin din 1878, care a impus rezolvarea problemei minorităţilor drept condiţie
a obţinerii recunoaşterii internaţionale. Aceasta a fost una din consecinţele formării

9
României (prin Unirea din 1859 a Ţării Româneşti cu Moldova), care, la acelaşi
Congres, a obţinut şi recunoaşterea internaţională, precum şi a conştiinţei tot mai
accentuate a statului sârb că „valahii” sunt de facto o minoritate românească. După
aceeaşi logică, membrii acestei comunităţi au fost înregistraţi drept valahi până la
Congresul de la Berlin, deoarece Serbia îi punea în legătură cu Valahia sau cu zonele
din vecinătatea acesteia, cu o populaţie înrudită. O nouă modiicare a nomenclaturii
de înregistrare intervine după cel de-al Doilea Război Mondial, în urma victoriei
comuniştilor iugoslavi. Aceştia, după război, potrivit convingerilor lor politice, au
intenţionat să le redea „valahilor” statutul de minoritate, cel puţin la nivel nominal,
însă puţinii intelectuali rumâni şi cei care erau membri de Partid refuză în bloc acest
lucru! Urmându-le exemplul şi stimulaţi de atitudinea sârbilor care luptaseră în Primul
Război Mondial pe frontul din Salonic (în condiţiile în care monolitul ideologic cerea
renunţarea la diferenţierea etnică), şi restul se declară din ce în ce mai rar nu doar
români, ci şi valahi. Astfel, s-a ajuns la situaţia în care, la recensământul din 1961,
numărul acestora a fost de doar 1.339 de persoane! Astăzi însă, numărul rumânilor
se poate evalua estimativ, pe baza diferiţilor parametri demograici şi etnograici (de
exemplu, doar numărul locuitorilor din satele pur rumâneşti din Serbia răsăriteană
se ridică la 120.000!). Luând în calcul şi satele mixte, populaţia urbană şi diaspora,
se ajunge la o cifră de cel puţin 200.000 de cetăţeni sârbi care ar putea i urmaşii
românilor strămutaţi în prima jumătate a secolului al XVIII-lea, dar şi mai târziu,
deoarece procesul de strămutare a continuat şi în secolul următor!

Astăzi, în Serbia, care este la un pas de a intra în Uniunea Europeană, o comunitate

umană speciică, cu o istorie şi o cultură spirituală speciice, caută o posibilitate de
a intra împreună cu ţara în care trăieşte în această lume nouă şi, în acelaşi timp, de a
nu ştirbi cu nimic acea parte a iinţei sale care o face specială: şi faţă de România, de
pe teritoriul căreia i-au sosit strămoşii, şi faţă de Serbia, în a cărei formare a investit
întregul său potenţial. O mică parte a acestei culturi neobişnuite şi speciice – care
nu are egal nicăieri în Europa – este ilustrată în acest Album. Însă aceasta este doar o
perlă din comoara pe care rumânii din Serbia răsăriteană o păstrează de la începutul
civilizaţiei europene, în acea parte a Europei unde s-a şi născut această civilizaţie.

Colacii rituali rumâneşti sunt vii, vii ca scrisul ale cărui litere se copiază, dar sunt tot
mai puţini acei care ştiu să citească această scriere.

Fără îndoială, după o existenţă de mii de ani, colacii rituali rumâneşti şi ritualul
funerar al pomenii sunt, pentru prima dată, serios ameninţaţi de schimbările care au
loc în viaţa socială şi culturală a satului. Chiar dacă aparţin unei grupe etnice puţin
numeroase şi aproape necunoscute, care, de-a lungul întregii sale istorii, s-a alat la
periferia societăţii, colacii rituali rumâneşti conţin valori umane universale, care s-au
păstrat aici într-un mod rar întâlnit în alte societăţi şi culturi! Din acest motiv, ideal ar
i ca cei care îi plămădesc să se ale pe lista UNESCO a „tezaurelor umane vii”.

10
Album
Imag. 1 – POMANA (<slov. pomĕnŭ „pomană”, „ofrandă”) la rumânii din est (regiunile
Homolje, Poreč, Ključ, Krajina, Crna Reka) este în formă de corp omenesc, culcat, cu faţa
întoarsă către răsărit. Partea principală a pomenii e „capul”, care este înconjurat de un
anumit număr de colaci ce poartă pe ei simboluri numite zacuańe sau trăbuiel’e şi fără
de care pomana nu poate „călători” pe lumea cealaltă (Bačevica, plasa Boljevac, 2005).

Imag. 2 – În „capul” pomenii, la rumânii estici, principalul colac este capu’ (nr. 20),
„umerii” sunt formaţi din pâinile care însoţesc „bâtul” (22), pe „umărul” drept se ală
colacul „Dumńedzâu” (13), iar pe cel stâng sunt înşiruiţi, după o regulă bine stabilită,
„zacuańele” (Laznica, Homolje, 2000).

12
Imag. 3 – POMANA la rumânii din vest (regiunile Zvižd, Stig, Braničevo, Mlava, Resava,
Morava) are formă conică şi se numeşte camara. Este caracterizată de un număr foarte
mare de colaci. Pomana din imagine a avut 2.622 de colaci şi a făcut parte din cumânde
(în româneşte comând) – pomeni speciale, foarte bogate, pe care rumânii şi le fac
sieşi „de viu”, în timpul vieţii! Acest cuvânt păstrează denumirea originală, din latină,
pentru pomană: commendare. Numărul colacilor nu este întâmplător, iind rezultatul
numeroaselor reguli pe care pomana trebuie să le îndeplinească în sens social, religios şi
morfologic (Žitkovica, plasa Golubac, Braničevo, 2003).

Imag. 4 – Cele trei faze ale construcţiei „camarii” de la pomană la rumânii din vest
dezvăluie caracterul său accentuat cosmomorf, „camara” reprezentând, evident, sfera
cerească ce se sprijină pe patru stâlpi; în vârful sferei se ală „svastica” uraniană, care se
învârte în jurul Stelei Polare ca în jurul „axei pământului”. „Camara” ne aminteşte şi de
credinţa conform căreia iecare dintre noi îşi are steaua sa în cer, care, când se stinge, ne
vesteşte sfârşitul (Dobra Voda, plasa Jagodina, Resava, 2005).

13
Imag. 5 – CAPU’. Colac pentru pomană făcut din aluat dospit şi copt în cuptor de pământ
– coptori în graiul local (Gornjane, Bor, Porečka Reka, 2008).

Acest colac reprezintă „capul” pomenii, care, la rumânii estici, are caracter
antropomorf; este amplasat în capul mesei cu colaci rituali, masă care, observată
de sus – datorită ordinii colacilor – aminteşte de un om culcat; prin urmare, se
consideră că pomana îl reprezintă chiar pe cel răposat. În vremurile de demult,
pomana se întindea chiar pe locul în care omul şi-a dat ultima sulare, în poziţia
pe care a avut-o corpul acestuia în ceasul morţii. Astăzi se aşează în aşa fel încât
capul să privească câtra râsarit („spre răsărit”), aşa cum este aşezat mortul în
mormânt. Deoarece reprezintă capul pomenii, acest colac trebuie să o conducă, să
nu se „rătăcească” în drumul spre lumea cealaltă, unde o preia o zeitate anume,
care are rolul de a împărţi pomenile primite şi care i-o dă răposatului în persoană.
Atunci acestuia îi vin în vizită, pe lângă rudele apropiate, toate zeităţile cărora le
sunt meniţi colacii. În lumea de dincolo, pomana este „condusă” de un colac în

14
formă de spirală, numit vântura sau razluog, care este amplasat chiar în mijlocul
capului. Acest colac simbolizează anul calendaristic, ca unitate a curgerii ciclice,
veşnice a vremii. Acesta este împărţit în 12 zone, cu ajutorul unor benzi de aluat
în formă de raze de soare, cu câte o luna ćinără la capătul iecăreia dintre ele.
Luna, cu fazele sale, de la lună nouă până la lună plină, după care urmează
dispariţia sau moartea sa, întruchipează soarta umană. Luna nouă trezeşte speranţa
în posibilitatea renaşterii, iindcă se crede că Dumnezeu a creat omul ca iinţă
nemuritoare, însă această renaştere nu se mai petrece pe lumea aceasta şi nu are
caracter biologic, ca reîncarnarea din religiile orientale, ci pe lumea cealaltă,
unde, mulţumită numeroaselor şi complexelor ritualuri funerare, iecare defunct
rumân îşi începe viaţa de după moarte ca un adevărat rege! Deoarece, în religiile
antice, doar cei de neam regesc aveau privilegiul renaşterii…

Imag. 6 – La rumânii din est, pomana se numeşte pomana înćinsă şi se face pe durata
întregului ciclu funerar, care începe cu pomana din ziua înmormântării („ţara”) şi
continuă cu cele din prima sâmbătă, de la patruzeci de zile şi jumătate de an, apoi se
repetă în iecare an sau în iecare an impar, până la sfârşitul ciclului de şapte sau nouă
ani. Cu iecare an care trece, creşte şi numărul „capetelor”, astfel încât pomana de şapte
ani are şapte „capete”, care aparţin celui decedat, şi un al optulea, care este făcut pentru
toţi morţii din familie, grup din care va face parte şi răposatul la inele acestui ciclu. După
unii, atunci i se „rupe grumazu”, iar după alţii, acesta doar se încolăceşte sub o oală.

15
Imag. 7 - COLACO-ĂL NUMARAT. Colac din aluat dospit de grâu, frământat cu apă şi
sărat, copt în tavă, în cuptor (Satul Osnić, plasa Boljevac, Crna Reka, 2005).

Se împarte pentru cei care au murit în ńegura („în întuneric”), adică fără lumânare
aprinsă în mână. Pe acest colac sunt prezente 15 socoćel’a („socoteli”) – simboluri
care reprezintă câteva dintre principalele zeităţi păgâne, cum ar i Soarele, Luna,
Străjerul Raiului sau Zilele săptămânii (care, la rumânii din Serbia răsăriteană,
se ală sub protecţia celor şapte planete din Vechiul Testament). Acestora li se
aduce sacriiciul sub formă de colaci, cu rugămintea de a-l „scoate” pe cel decedat
„din întuneric” la lumină, lumină care face, de fapt, trimitere la un Rai pastoral.
Lângă acest colac se ală şi obiectele necesare pentru o astfel de „trecere”, cum
ar i foarfecele cu care defunctul taie giulgiul funerar („pocrouţ”), pentru a se
elibera, ca fetusul din placentă; lanţul cu care sunt legate cerurile de pământ,
dar care caracterizează şi o întreagă serie de zeităţi ale morţii; scara cu ajutorul
căreia răposatul – ca pe biblica Scară a Raiului – „urcă” în Rai; mâna cu care

16
se primeşte pomana şi altele. Svastica („cochia”), numită Luśafur (<lat. Lucifer,
planeta Venera), este simbolul central al cultului funerar rumânesc, deoarece este
imaginată ca o lumină călăuzitoare personală, pe care mortul o ţine în mână când
îşi croieşte drum prin împărăţia întunericului, către lumea de dincolo. Pe toată
durata şederii eterne în această împărăţie, răposatul este ocrotit de acest semn!
Tot aici se ală şi furśil’i pomântului („furcile pământului”), sub formă de copac
ramiicat, care ţin Pământul să nu cadă în Haos. Simbolul sub formă de spirală
este Vântura (pandantul feminin al demonului Vântu’), o zeitate specială numită şi
Razluogu pomeńii, care „aranjează” pomana şi o transportă de pe lumea aceasta
pe lumea cealaltă, unde o primeşte răposatul. Vântura este, la rumâni, un străvechi
demon al transei, stare asemănătoare până la identiicare cu moartea. Denumirea
colacului derivă de la numere şi numărătoare, care au o semniicaţie majoră în
complicatul sistem al pomenilor rumâneşti, iindcă doar dacă, la pomană, este
„totul la număr”, în special dacă sunt prezente toate zeităţile, numite zacuańe,
trăbuiel’e sau socoćel’e, pomana poate să asigure legătura dublă şi trecerea dintre
lumea aceasta şi cea de dincolo, care este, de altminteri, şi scopul ei principal. Iar
aceste două lumi reprezintă cele două aspecte ale vieţii fără de moarte, la care
visează toate iinţele omeneşti!

Imag. 8 – În cadrul ritualului numit nâmeńitu’ („împărţitul”), iecare obiect de pe masă

se tămâiază cu mişcări circulare, se atinge şi se numeşte, cel care efectuează ritualul
rugându-se ca defunctul să primească totul chiar în momentul în care i se „meneşte”. De-
abia atunci pomana devine masă sacră şi răposatul poate să participe la ea. Se tămâiază
„înapoi” (de la stânga la dreapta), spre deosebire de tămâierea de la slavă (praznicul
sfântului casei), pentru că defunctul trebuie să se „întoarcă” pe lumea cealaltă (Jasikovo,
plasa Majdanpek, Gornji Pek, 2007).
17
Imag. 9 – COLACU’ RAIULUI. Pomană. Realizat la brutărie, după modele din tradiţia
ţărănească (Crnajka, plasa Majdanpek, Porečka Reka, 2007).

Este făcut pentru cel care a murit în ńegura („în întuneric”) şi prezintă 16 zacuańe
care au scopul de a-l ajuta să pătrundă în Rai. Pe lângă simbolurile tradiţionale,
Soare, Lună, Zilele săptămânii şi altele, printre zacuańe se întâlnesc şi iinţe
din folclorul creştin: Maica Priaśistă („Maica Precistă”), Aranźelu („Sfântul
Arhaghel”), Dumńedzâu („Dumnezeu”) şi altele. Acestea sunt reprezentate prin
colaci minusculi, rotunzi, pe care sunt lipiţi una, două sau patru cruciuliţe. Două
zacuańe (<srb. zakon „lege”) speciale sunt menite pentru iertarea păcatelor
(strîmbataće) şi pentru făcutul dreptăţii (đireptaće), care este considerată cea mai
mare lege pe lumea cealaltă. Inovaţia brutarilor sunt liniile intersectate din mijloc
şi rozeta de pe marginea colacului, care are obligatoriu formă rotundă. Pe lângă
caracterul accentuat solar al colacului şi ordinea zacuańelor, care, fără liniile de
delimitare, nu ar i atât de clar reprezentate, deoarece de multe ori se întâmplă ca
aplicaţiile să se lipească odată cu creşterea aluatului şi coacerii, scopul acestor
18
aplicaţii suplimentare ale brutarilor este de a creşte preţul colacului. Dar, chiar şi
aşa, colacii făcuţi la brutărie le iau, încet-încet, locul celor copţi acasă, în cuptoare
de lut, deoarece sunt mai ieftini, se fabrică mai repede şi sunt mai aspectuoşi
decât cei pe care îi coceau înainte femeile. Însă brutarii nu au nici suicient timp,
nici cunoştinţe pentru a respecta întocmai complexul şi alambicatul limbaj al
simbolurilor de pe colaci, prin urmare, odată cu impunerea industriei alimentare
şi a brutăriilor, simbolurile dispar treptat, sau colacii se fac după vechiul şablon,
însă în virtutea rutinei, fără conştiinţa semniicaţiei şi a scopului lor adevărat.

Imag. 10 – Nu există o nenorocire mai mare pentru cel care trebuie să pornească la drum
spre viaţa veşnică decât să plece fără lumânare în mână, deoarece lumea de dincolo este
scufundată în beznă veşnică. De aceea, cel alat pe patul de moarte se fereşte să nu ajungă
într-o astfel de situaţie şi se consideră un mare păcat dacă cei care îl veghează nu îi aprind
o lumânare, în ceasul morţii, şi nu îl ajută să o ţină în mâna dreaptă până ce îşi dă suletul.
Dacă, din diferite motive, acest lucru nu este posibil, rudele trebuie să confecţioneze, cât
mai repede, o lumânare specială, numită „lumânarea mare” sau „lumânarea Raiului”, pe
care să i-o trimită răposatului prin intermediul ritualului împărţitului, pentru ca acesta
să scape cât mai repede din ghearele întunericului veşnic! Până la jumătatea secolului
trecut, această lumânare era făcută în noaptea dinainte de înmormântare şi era purtată
aprinsă în capul cortegiului funerar. Dar, deoarece fabricarea ei este foarte complicată,
iar simbolismul său – complex şi stratiicat, această lumânare putând i făcută doar de
anumite femei, profund dedicate cultului, care astăzi sunt din ce în ce mai puţine, această
lumânare se pregăteşte în ultimul timp pentru pomana de patruzeci de zile, când se crede
că defunctul trece, în sfârşit, puntea Raiului, ajungând pe lumea cealaltă. Lumânarea se
pune pe „capul” pomenii şi se aprinde la începutul ritualului, cu rugămintea să îl scoată
din întuneric pe răposat şi „să-l petriacă-n Rai” (Satul Brestovac, plasa Bor, Crna Reka,
2007).
19
Imag. 11 – COLACU’ LU’ CRAŚUN. Crăciun (Jasikovo, Majdanpek, Gornji Pek). Făcut
la brutărie, după schiţa de teren a etnologului din anul 2000.

Colacul din imagine se face de Crăciun, pentru a asigura sănătate, noroc şi fericire
tuturor membrilor familiei în anul care urmează, dar şi pentru fertilitatea animalelor
şi rodul pomilor, arăturilor şi păşunilor, într-un cuvânt, pentru bunăstarea generală
(sî đa tot înainće „să dea tot înainte”). Acest colac reprezintă lumea împărţită
în trei pe verticală (de jos, aceasta şi de sus) şi în două pe orizontală (aici şi
dincolo). Aceste lumi funcţionează după principiul opoziţiei reciproce: când aici
răsare soarele, dincolo apune şi morţii se pregătesc de odihnă; ei se trezesc când
la noi ziua „porneşte înapoi”, motiv pentru care pomenile nu se dau niciodată
dimineaţa, pentru că atunci morţii dorm şi nu pot participa la ele. Pe acest colac
apar ornamente spiralate în acelaşi număr şi ordine ca pe pâinile de teracotă din
cultura Vinča (mileniul VI-IV î.Hr.). Un exemplu de astfel de pâine neolitică este
prezentat în imaginea 12; aceasta a fost descoperită în localitatea Kremenjak, din

20
apropiere de satul Potporanj, de lângă Vârşeţ (Banatul sârbesc), şi este expusă
la Muzeul Voivodinei din Novi Sad. Singura diferenţă constă în crucea dublă
de pe colac, care a înlocuit romburile arhaice de pe pâinea de teracotă. Toate
ornamentele colacului de Crăciun se regăsesc şi pe colacii funerari din Gornji Pek.
Spirala din mijloc dreapta este împodobită cu şapte crestături făcute cu cuţitul
în aluatul proaspăt. Acestea reprezintă zilele săptămânii, guvernate de cele şapte
corpuri cereşti cunoscute în lumea veche: luń (ziua Lunii), marţ (ziua lui Marte),
miercuri (ziua lui Mercur), juoi (ziua lui Jupiter), vińiri (ziua Venerei), sâmbâtă
(ziua lui Saturn), dumińică (ziua Soarelui). Micul colac cu această simbolică se
numeşte vumoşăl. Originea cuvântului este incertă, colacul iind adesea numit,
datorită omofoniei, frumoşăl („frumuşel”). Acest colac aparţine categoriei numite
în alte zone razluog sau vântura, iar rolul său este de a conduce pomana, ca
substitut uman, pe drumul către lumea cealaltă. Rumânii din Gornji Pek îl împart
înainte de pomană şi îl mănâncă iindcă e „bun de frumuseţe” (bun đi frumoşaţă).
Îmbinarea motivelor din ciclul anual şi funerar are loc deoarece lumea cealaltă
nu este doar lumea celor morţi, ci şi a iinţelor şi puterilor supranaturale, care
modelează realitatea lumii noastre şi determină soarta umană în toate aspectele ei.

Imag. 12 - Model de colac neolitic,

descoperit în localitatea Kremenjak
de lângă Vârşeţ (Muzeul Voivodinei,
Novi Sad). Se deosebeşte de colacul
de la Jasikovo (imaginea 11) doar
prin igurile romboidale, despre
care se poate presupune că au
apărut în urma stilizării geometrice
a spiralelor de la capetele svasticii.
Şi unii colaci rituali rumâneşti
prezintă crestături pe margini,
întocmai ca cele de pe colacii de
teracotă din cultura Vinča; acestea
se numesc numarature, se trasează
cu cuţitul în aluatul proaspăt şi sunt
în număr de 365 şi jumătate, câte
zile – după calendarul rumânesc
„băbesc” – sunt într-un an.

21
Imag. 13 – MUOŞÎ. Pomană, Leskovo (Majdanpek, Gornji Pek). Făcut la brutărie, după
schiţa de teren a etnologului din anul 2001.

Colac ritual pe care apar două simboluri arhaice: svastica („crucea încârligată”,
„cochia”) şi crucea cu lună nouă. Denumirea muoşî trimite la rolul pe care acest
colac îl joacă în cadrul pomenii din această zonă: este destinat înaintaşilor,
strămoşilor celui răposat, cu rugămintea de a participa la pomana lui, de a se
înfrupta din bucate şi de a-l ajuta să se acomodeze cât mai bine în lumea cea nouă.
„Cochia”, care ocupă un loc central pe cruce, se numeşte pe alocuri şi Svići Pietri
(„Sfântul Petru”), de unde tragem concluzia că acest simbol universal – svastica
(din sanscritul su-auti-ka, su „bine” şi asti „este”) – pe lângă rolul de ghid şi
lumină călăuzitoare a defunctului, are şi rolul de paznic al cheilor şi porţii la pragul
lumii de dincolo, precum şi de judecător în lumea morţilor; în unele povestiri
ale rumânilor, Sfântul Petru este cel care hotărăşte unde va merge cel răposat:
în Rai sau în Iad. Se prea poate ca svastica să ie, în acelaşi timp, personiicarea
principalului zeu al morţii, deoarece este vorba de unul dintre cele mai vechi
22
simboluri cunoscute ale istoriei omeneşti! Despre rolurile sacrale ale svasticii stă
mărturie prezenţa unora dintre funcţiile acesteia în miturile şi legendele despre
Sfântul Petru, al cărui nume svastica l-a primit sub inluenţa folclorului creştin.
Crucea cu semiluni reprezenta în vechime omul mort, căruia luna nouă trebuie să
îi asigure o nouă naştere. Cât este proaspăt aluatul, femeile trasează cu cuţitul, pe
iecare „semilună”, câte 11 crestături, numărând cu voce tare până la 44, câte „zile
mari” sunt într-un an. Fiindcă nimeni nu a reuşit vreodată să ale numele tuturor
acestor sărbători, probabil că este vorba de reduplicarea numărului 4, care, în
cultura rumânească, precum şi în alte culturi arhaice, reprezintă zeitatea absolută,
„de la răsărit la apus şi de la miazăzi la miazănoapte”. Ţinând cont de faptul că
etimologia cuvântului moş este pusă în legătură cu substratul dac, cercetătorii iind
de părere că acesta este conţinut chiar în numele zeului dac Zamolxe, este oare
posibil ca pe aceşti colaci să se i păstrat ipostazele Marelui Zeu al strămoşilor
îndepărtaţi ai rumânilor noştri? Despre ei Herodot scria că „sunt convinşi că nu
mor, ci merg la Zamolxe”, adăugând că „nici el şi nici oaspeţii săi, precum nici
urmaşii lor, nu vor muri, ci vor ajunge într-un tărâm unde veşnic vor trăi şi vor i
fericiţi”.

Imag. 14 – Muoş la pomană în Rudna Glava (Majdanpek, Gornji Poreč). Crucea cu

semiluni îl reprezintă pe răposat, svastica (Luśafur) iind aşezată pe pieptul său, cu sarcina
de a-l readuce la viaţă pe lumea cealaltă.

23
Imag. 15 – COLACU’ ĐI BÂT. Pomană, Rudna Glava (Majdanpek, Gornji Poreč).
Reconstrucţia brutarului pe baza schiţei de teren a etnologului din anul 2006.

Colac rotund cu cerc şi ornamente în mijloc. Toţi colacii rumâneşti cu cerc

(śerc, garđin) se consideră „mari”, adică, în sens religios, sacri, iindcă cercul
simbolizează aureola sinţilor, care este corelată cu aureola soarelui, iind
menţionat pentru prima oară în istoria religiilor în legătură cu reprezentările
zeităţilor babiloniene. Pe lângă svastică („cochie”), care şi aici ocupă un loc
central, pe acest colac se mai ală şi patru spirale dispuse simetric, care, aşa cum
am spus deja, se numesc razluogu sau vântura, rolul lor iind să ducă pomana la
cel răposat, indiferent unde s-ar ala acesta, în cele patru părţi ale lumii. Între ele se
ală patru simboluri sub forma literei S; acest ornament este, de fapt, o jumătate de
svastică şi a luat naştere din aceasta pe parcursul practicii rituale îndelungate. Are
mai multe semniicaţii în cultul morţilor la rumânii din Gornji Poreč. Din cauza
formei încovoiate, se numeşte strâmbataće şi reprezintă o ofrandă pentru iertarea
păcatelor pe care defunctul le-a făcut în timpul vieţii pământeşti. În alte locuri
24
poartă denumirea sâmbâta şi este menit zilei de sâmbătă, principala zi a morţilor
din timpul săptămânii, în ultimul timp sâmbăta făcându-se cele mai multe pomeni.
În trecut, marţea şi joia erau zile consacrate pentru pomană, acestea având şi în
continuare prioritate, însă sâmbăta a câştigat teren din cauza faptului că rudele
de multe ori nu pot participa la pomenile din timpul săptămânii deoarece sunt
la serviciu. Colacul este împărţit împreună cu toiagul (Imaginea 16), pe care îl
„primeşte” iecare răposat la pomană şi cu care, în vechime, era îngropat iecare
om. Toiagul nu are rolul de a apăra pomana, aşa cum se spune astăzi, în glumă,
ci reprezintă o adevărată emblemă – simbolul demnităţii dumnezeieşti pe care
defunctul o capătă în momentul în care pătrunde în lumea cealaltă!

Imag. 16 – Mânerul toiagului

de la pomana din Jasikovo
(Majdanpek, Gornji Pek,
2007). Toiagul este încondeiat
cu funingine în ceară topită.
În dreapta este reprezentarea
„arborelui cosmic” care uneşte
lumile şi, prin regenerarea
anuală, trezeşte speranţa în
renaşterea celui defunct care
– ca un rege – îl poartă pe
emblema funerară.

25
Imag. 17 – CAPU’. Pomană, Laznica (Žagubica, Homolje). Replica brutarului pe baza
schiţei de teren a etnologului din anul 2000

Pe lângă cercul (garđin) care încadrează acest colac în categoria celor „mari” şi îi
conferă sacralitate solară, mai observăm o vântură în spirală, numită aici buzdugan,
în jurul căreia sunt dispuse în cruce patru spirale duble, semn că acest „cap”,
pornit în căutarea dalbului de pribeag, va conduce pomana în „cele patru părţi ale
lumii”. Colacii din grupa „capetelor” nu se pun direct pe masă, ci sub aceştia se
aşează, cel mai adesea, două lipii obişnuite (Imaginea 18). Se pun mai multe lipii
dedesubt doar când pomana este foarte mare şi la ea participă multe persoane,
iar spaţiul e redus, pentru că trebuie să ie destulă pâine pentru toţi. Rumânii din
Serbia răsăriteană, asemenea egiptenilor antici, nu fac economie când vine vorba
de morţi, deoarece se crede că defunctul va avea parte, pe lumea cealaltă, de atâta
mâncare cât s-a consumat la pomană. Iar mâncarea o va primi doar dacă oaspeţii,
26
când mănâncă, spun din când în când bobdaprost şi rostesc numele mortului cu
dor. Înainte, sub toate aceste pâini se punea şi o pâine mică de mălai. Astăzi, acest
obicei mai persistă doar la rumânii de la câmpie, a căror principală cultură este
porumbul; pâinea de mălai se împodobeşte cu diferite crestături, care se trasează
cu furculiţa. Denumirea capu’ se referă, de fapt, la cele trei pâini suprapuse, a
căror dispunere este pretutindeni tratată cu o atenţie specială, iind evident faptul
că reprezintă o triadă arhaică asemănătoare celei din textele vedice, în care toate
zeităţile importante pentru cel defunct şi pentru viaţa sa veşnică locuiesc în partea
superioară, uranică, a acestui univers tripartit. La rumânii din Serbia răsăriteană
se întâlnesc numeroase reprezentări ale lumii „de jos”, dintre care unele se exclud
reciproc, ceea ce demonstrează originea şi vechimea lor diferită. Cultura ţărănească
nu nivelează diferenţele religioase şi nu elimină din religie conţinutul vetust.
La sat se păstrează doar ceea ce are sens şi o importanţă deosebită pentru viaţa
omului, iindcă economia autarhică se debarasează de orice elemente redundante.
De aceea ideea că prin ritualurile funerare se neagă însăşi moartea este atât de
adânc înrădăcinată în mentalul ţărănesc. Astfel, dacă aruncăm o privire mai atentă
asupra straturilor religiei rumânilor, formate de-a lungul mileniilor, descoperim o
reprezentare încă proaspătă a celeilalte lumi, care nu este nici „jos”, nici „sus”, ci
la acelaşi nivel cu lumea unică şi irepetabilă în care noi înşine trăim!

Imag. 18 – CAPU’ POMEN’II, cu colacul vrumoşăl deasupra..

Compoziţia „capului” triplu

la pomana din Krivelj,
ca reprezentare a lumii
tripartite, fotograie de
teren a etnologului din
2008. Deasupra se ală
colacul numit vrumoşăl,
care „conduce” pomana pe
lumea de dincolo, singurul
colac care se sărută în
cadrul ritualului împărţitului.
Regula este ca iecare obiect
– de la mâncare şi până la
mobilă – care se „trimite”
mortului să ie atins (arătat)
cu mâna, numit (descris) şi
sărutat, însă, din motive de
igienă, precautele rumânce
au redus sărutarea diferitelor
alimente la sărutul simbolic
al acestui singur colac, cel
mai important.

27
Imag. 19 – CAPU’ LA POMANA ALBĂ. Gornjane (Bor, Porečka Reka, 2008). Replica
brutarului după fotograia de teren a etnologului.

În Săptămâna albă, dinaintea Postului Paştelui (Puostu pariasâmilor), rumânii

din Serbia răsăriteană fac o pomană specială, numită pomana albă. Aceasta se
dă în primii trei ani din ciclul celor şapte de după înmormântare; se mai numeşte
şi pomana scumpă, deoarece este mai valoroasă decât oricare altă pomană şi i se
atribuie cea mai mare putere de a-l duce în Rai pe cel defunct, în cazul în care nu
a ajuns acolo imediat după moarte. Cei mai mulţi rumâni bătrâni, în special din
zonele muntoase, îşi imaginează Raiul ca o livadă în inima unei păduri îndepărtate.
Livada este împărţită în două: o parte este scufundată permanent în beznă şi frig
şi este lipsită de apă, iar iarba este arsă şi neagră. Acolo stau cei care au murit fără
lumânare în mână. Dacă se îndeplinesc toate ritualurile destinate acestora, printre
care se numără obligatoriu şi pomenile albe, ei pot trece drumul care desparte cele
două părţi ale livezii şi ajung în partea plină de lori mirositoare, pe care morţii
le primesc în dar la iecare pomană. Chiar în mijloc se ală un arbore imens, de
28
la a cărui rădăcină izvorăşte apă rece. Aici ei îşi sting setea, care pe cealaltă lume
este insuportabilă, însă pot bea apă doar dacă în cadrul ritualului special numit
„slobozirea” apei (care se face la iecare pomană) pluta confecţionată dintr-o coajă
de tărtăcuţă uscată (Cucurbita lagenaria) a plutit pe apă, cu lumânările aprinse pe
ea, în formă de cruce (Imaginea 20). Nu există urme ale unei credinţe într-un
soare htonic, care să lumineze această parte a livezii, dar se crede că şi acolo
e zi şi noapte, iar în cântecele funerare – petrecături – răposatul este sfătuit ca,
pe drumul către lumea de dincolo, să nu meargă după apă, pentru că apa nu se
întoarce, ci după soare, care se naşte şi învie din morţi în iecare dimineaţă. Cu
toate acestea, Raiul are o strălucire aparte, care provine însă de la lumânările ce
ard în permanenţă la pomenile pe care le fac cei vii. Acest colac ilustrează livada
Raiului. Cele şapte boabe din mijloc reprezintă zilele săptămânii, care, chiar dacă
au fost curmate de moarte, acum îşi încep din nou curgerea ritmică, în durata
eternă a lumii de dincolo; de jur împrejur se ală aureola solară care, cu lumina sa,
trezeşte natura după somnul iernii. Pomana albă asigură includerea defunctului în
ciclul reînnoirii naturii, el aparţinând, de acum înainte, părţii htonice a acesteia.

Imag. 20 – Lăsarea tărtăcuţei (troca) la apă este partea cea mai importantă a ritualului
„slobozirii” apei, deoarece se crede că defunctul, pe cealaltă lume, unde, pe lângă foamea
şi frigul veşnice, stăpâneşte şi setea permanentă, va avea atâta apă cât pluteşte tărtăcuţa
(Rudna Glava, 2006).

29
Imag. 21 – CAPU’. Pomană, Zlot (Bor, Crna Reka). Realizat la brutărie, fotograie de
teren, 2008.

Varianta capului de la pomana de un an, dată la care se sfârşeşte perioada de

doliu. Însă în trecut nu negrul a fost culoarea doliului. Unii rumâni din Serbia
răsăriteană încă îşi mai amintesc că, înainte, albul era culoarea doliului, în
paralel cu semnele concrete ale durerii, cum ar i capul descoperit, barba nerasă,
părul despletit şi renunţarea la podoabe. Motivele lipsei negrului nu au fost atât
religioase, cât practice. În trecut, îmbrăcămintea rumânilor era făcută din lână de
oaie, cânepă şi in, toate aceste materiale având culoarea albă. De-abia odată cu
apariţia pietrei vinete (caraboi) a apărut şi posibilitatea vopsirii pânzei în negru,
aceasta suprapunându-se însă peste dezastrele cauzate de războaiele mondiale.
Faptul că negrul doliului e de dată recentă este conirmat şi de observaţia că, în
unele părţi, femeile renunţă la hainele negre în timpul ritualului pomenii, pentru
a le îmbrăca din nou după aceasta. Albul este o culoare solară, culoarea luminii
Raiului, care este mai mult decât necesară în cadrul ritualului pomenii. Pe discul
solar al colacului din imag. 21 se găseşte o svastică orientată spre stânga, care se
mişcă „înapoi”, pentru că trebuie să îl aducă pe răposat de pe lumea cealaltă pe

30
lumea aceasta, pentru a înceta să mai jelească şi a se integra pe deplin în viaţa
socială, împreună cu rudele sale vii. Pe lângă svastică, în iecare câmp dintre
braţele sale se mai găsesc şi următoarele simboluri: vântura spiralată (aici având
denumirea creştinizată de priescura), la stânga sa – lanţu’, o relicvă din perioada
în care zeităţile sau demonii morţii erau „legători” şi prindeau suletele omeneşti
în mreje, lanţuri, laţuri, plase şi alte capcane asemănătoare. În partea stângă sus
se ală luaria („loarea”), al cărei rol în cultul morţilor este extrem de important,
deoarece se consideră că, pe lângă cântecul funerar, doar mirosul lorilor poate
să pătrundă pe lumea cealaltă şi să îl cheme pe cel defunct la pomană, indiferent
unde s-ar ala şi ce ar făcea. În partea din dreapta sus se găsesc două stilizări ale
literei C, care au luat naştere din svastică, precum, de altfel, multe alte simboluri
din cultura rumânilor, şi care aici reprezintă cheia care deschide poarta ce separă
lumea aceasta de lumea cealaltă.

Imag. 22 – Ca şi rudele sale cele mai apropiate, şi răposatul este în doliu pe lumea cealaltă.
Perioada de doliu se sfârşeşte la un an de zile de la înmormântare, odată cu jocul „horei
pentru sulet” (în imagine). În unele regiuni, cum ar i Poreč şi Crna Reka, la pomeni se
aprind focuri mari, numite priveghi (imag. 28), în jurul cărora se joacă până târziu în
noapte. Cu cât numărul participanţilor este mai mare şi cu cât aceştia sunt mai veseli, cu
atât răposatul va i mai respectat în noul său mediu, iar viaţa veşnică şi-o va petrece într-o
bucurie şi veselie asemănătoare cu cele de la priveghi. Rolul răposatului – conducător de
horă este jucat de o rudă de acelaşi sex şi statură; înainte, acesta ţinea în mână un steag
cu numele celui decedat, astăzi ţine o poză (Rudna Glava, plasa Majdanpek, Porečka
Reka, 2004).
31
Imag. 23 – COLACO-L MIC. Pomană. Realizat la brutărie (Satul Lješnica, plasa Kučevo,
Zvižd, fotograie de teren din 2007).
Acest colac reprezintă o svastică întoarsă spre stânga, în cercul sacral, şi se
numeşte colacul mic iindcă se pune pe camară (imag. 24) sub colacul îndoite,
care este format din trei semisvastici (semnul S), încadrate de un cerc asemănător.
Despre însemnătatea svasticii în cultura rumânilor stă mărturie nu doar rolul
major pe care aceasta îl joacă în cultul morţilor, ci şi numeroasele variante care
au luat naştere din aceasta şi care, în timp, odată cu dezvoltarea cultului, au primit
denumiri separate, roluri de sine stătătoare şi semniicaţii speciale. O parte a
acestor semne au fost independentă încă din neolitic.
Desenul de mai jos: o parte a simbolurilor de sine stătătoare de pe colacii rumâneşti care
au luat naştere din svastică (primul simbol din imagine).

32
Imag. 24 – CAMARA la pomana din Lješnica, fotograie de teren, 2007.

Pomana cu „camara” are un caracter accentuat uranic, colacii care reprezintă

zeităţile funerare iind ridicaţi la „bolta cerească”. Cei şapte colăcei din faţa
„camării” reprezintă cele şapte zile ale săptămânii. Zilele sunt unităţi ale timpului
veşnic, a cărui curgere pe lumea aceasta este întreruptă de moarte, şi care sunt
guvernate de cele şapte planete, astfel, ofranda sub formă de colaci le asigură
perpetuarea curgerii ritmice şi în veşnicia vieţii de dincolo de mormânt. Concepţia
rumânilor despre viaţă este fatalistă şi, ca în toate culturile arhaice, se întemeiază
pe credinţa în demoni ai sorţii care în ceasul naşterii stabilesc destinul nou-
născutului, precum şi data şi modul în care acesta va muri. Soarta este stabilită pe
zile, iar numărul acestora este înscris cu condeiul în Cartea care are doar pagini
albe şi negre. De aceea, când omul moare, în fatalism nu există păreri de rău,
ci doar se oftează şi se spune: Śe să faś, n-a măi avut dzâl’e! („Ce să faci, n-a
mai avut zile!”). Singurul mod de a i se „prelungi” zilele este să i se dea regulat
de pomană, iindcă omul moare deinitiv doar când lumea îl uită şi i se pierde
deinitiv orice urmă!
33
Imag. 25 – PUPÂDZA („Pupăza”). Pomană, Aleksandrovac (înainte Zlokuće, Negotin,
Krajina). Realizat la brutărie, 2009

Colac antropomorf, cunoscut în toate ţinuturile locuite de rumânii estici sub

denumirea de pupâdza sau papuşa. În unele părţi ale României apare în cadrul
ritualului de nuntă şi al ritualurilor magice de la naşterea copilului, iar ca igură
cunoaşte o serie de variaţii şi în Bulgaria de nord-vest. În Gornji Pek se dă în dar la
plecare oaspeţilor care au luat parte la praznicul casei. În trecut se număra printre
colacii rituali obişnuiţi de la pomană, însă astăzi se întâlneşte tot mai rar, doar la
pomenile din unele sate din regiunea Crna Reka, în apropierea oraşului Bor. Se
34
păstrează cel mai bine în practica rituală a satelor Aleksandrovac, Kovilovo şi
Crnomasnica, unde are rolul de a-i „duce” răposatului pomana şi de a-l ajuta s-o
radit’e d’e p’e masă („s-o ridice de pe masă”). Se foloseşte în cadrul unui ritual
special, la o zi după pomană, când rudele apropiate ale celui decedat se adună din
nou, la prândz. După ce au terminat de mâncat, trei văduve (imag. 26) joacă în
jurul unei mese separate, pregătite special pentru răposat, iecare ţinând în mâini
câte un platou cu acest colac, în care este îniptă o lumânare albă aprinsă. În afară
de colac, pe platou se mai găsesc un buchet de lori, dulciuri şi fructe. Şchiopătând,
văduvele se deplasează de la stânga spre dreapta, cântând următoarele: La Rai,
sulete, la Rai, | Bagă sama cui mi-o dai, | Că la poarta Raiului | Şed’e loaria
soarelui, | Şi mirosu lorilor! Când termină de cântat această strofă, văduvele se
opresc, bat de trei ori cu piciorul în pământ, fac schimb de platouri, îşi fac cruce
şi pornesc din nou spre dreapta, repetând versurile. După ce înconjoară masa de
trei ori, pun deoparte platourile cu pupâdza şi gustă, pe rând, din iecare fel de
mâncare şi băutură, ciocănesc cu tacâmurile în iecare vas, până la bucătărie,
unde iau polonicele şi lovesc în oale, cratiţe şi tăvi pentru ca defunctul „să audă”
că îi „vine” pomana şi să se pregătească să o primească „din mâna” persoanei
care a împărţit, ritual numit aici şi bođaprost. Indiferent cât de bătrân a fost în
ceasul morţii, cel decedat nu poate să guste singur din mâncare; el se aseamănă
copilului care nu poate mânca decât dacă cineva soarbe din supă cu el, îi mestecă
o înghiţitură sau gustă din băutură. Cercetătorii români sunt de părere că pupâdza
este o relicvă de pe timpul vânătorilor preistorici, când se credea că suletul omului
are înfăţişare de pasăre. Însă pupâdza rumânilor este antropomorfă, având funcţia
speciică de „servitor funerar”.

Imag. 26 – Trei
văduve la pomana din
Aleksandrovac, chiar
înainte de începerea
„jocului pupâdzei”,
prin intermediul căruia
răposatului i se trimite
în Rai nu doar pomana,
ci şi „servitorul”, care
trebuie să-l ajute să pună
masă. În multe dintre
religiile arhaice, odată
cu trupul celui decedat,
în mormânt se îngropau
şi diferite iguri cu rolul
de „servitori funerari”. În
Egipt, numărul acestora
se ridica uneori chiar la
câteva sute.

35
Imag. 27 – ARPIUARĂ („Aripioară”). Pomană, Slatina (Bor, Crna Reka). Realizat la
brutărie, 2007.

În unele ţinuturi locuite de rumâni şi astăzi persistă credinţa, larg răspândită

în trecut, că decedatul pleacă spre lumea cealaltă sub formă de zburatuori
(„Zburător”). Se spune: „Ăl muort sa faśe înźir şî zbuară!” („Ăl mort se face
înger şi zboară!”). De aceea, când este aşezat în sicriu, mortului nu i se acoperă
tălpile. Nici pomana, care în aceste părţi are formă de corp omenesc, cu colacul
ce reprezintă „capul” spre apus, nu se „închide” la „picioare”, în partea de răsărit:
colacii se înşiră pe ambele părţi ale mesei, iar mijlocul rămâne liber, pentru ca
pomana să poată „merge”, iindcă o aşteaptă un drum lung până la răposat, al cărui
alter ego este. În unele localităţi din Crna Reka se coc colaci speciali la care pe
spirala dublă se pune o „pălărie” sub forma literei omega (Ω) sau sub formă de
păr femeiesc. Denumirea arpiuară, diminutivul de la arpie („aripă”), ne face să
credem că rolul acestui colac este legat de zbor. La pomană există nouă astfel de
colaci, care se înşiră pe masă de la „cap” în jos, cinci pe partea dreaptă şi patru pe
cea stângă, astfel încât ai impresia că pomana are „aripi” cu care ar putea „să-şi ia
zborul”! Cu toate acestea, în folclorul rumânesc nu a fost semnalată reprezentarea
suletului sub formă de pasăre; acesta este doar un construct ştiinţiic indirect, de
36
la denumirea colacului, pupâdza (imag. 25), precum şi de la faptul că rumânii
sădesc un vlăstar de pom roditor pe mormânt, pentru ca suletul transformat
în pasăre să aibă unde să poposească când oboseşte să zboare în jurul corpului
îngropat. Dar, în ambele situaţii, motivele pot i altele şi, de asemenea, se prea
poate ca aceste reprezentări să ie de dată recentă, deoarece, conform credinţei
arhaice a rumânilor, suletul omului nu se desparte de trup, omul continuându-şi
viaţa de dincolo sub aceeaşi formă în care s-a alat în ceasul morţii. Acest concept
animatistic este extrem de rar întâlnit astăzi, în relicvele culturilor arhaice, unii
iind de părere că nici nu mai există sau că urmele sale sunt extrem de diluate.
Însă la rumânii din Serbia răsăriteană animatismul este atât de accentuat încât
modelează întreaga practică rituală din cultul morţilor, despre care se airmă, pe
bună dreptate, că este unul dintre cele mai complexe din Europa zilelor noastre.

Imag. 28 – Imaginea unei lumi de dincolo întunecată, rece şi fără apă este de origine
lunară, iind la fel de veche ca seminţia omenească. Rădăcinile acestei credinţe se întind
până în paleolitic, când omul era în permanentă căutare de hrană, când speranţa de viaţa
era foarte scurtă, iar existenţa pe Pământ se termina brusc, fără îmbătrânire, lăsând
impresia că cel mort este doar adormit şi că suletul său, ca un alter ego organic, s-a mutat
pentru totdeauna într-o altă lume. Gândul că defunctul îşi va petrece veşnicia în beznă şi
frig este înfricoşător pentru rumâni, acesta iind şi motivul pentru care, de obicei la ultima
pomană, de şapte ani, care marchează sfârşitul ciclului funerar, se face un foc mare, numit
priveghi. Astăzi „priveghiul” este făcut doar de rumânii din zona de munte, deoarece este
necesară o cantitate mare de lemne, de care cei de la câmpie nu dispun (Rudna Glava,
plasa Majdanpek, Gornji Poreč, 2006).

37
Imag. 29 – CHIAIA RAIULUI („Cheia Raiului”). Pomană, Laznica (Žagubica, Homolje).
Realizat în casă, 2002.

Reprezentările rumânilor despre lumea de dincolo de mormânt sunt foarte

complicate, sistemul ritual – extrem de complex, iar obiectele de recuzită, în
special cele din aluat, care se frământă şi se coc din convingerea în viaţa veşnică,
sunt limitate, se pare, doar de imaginaţia omenească. Rumânii airmă că aluvatu
e jucaria babilor („aluatul e jucăria babelor”), pentru că în mâinile lor acesta
capătă cele mai neobişnuite forme. Totul e simplu când cel decedat „porneşte la
drum” cu lumânarea în mână. Acesta este condus, pe drumul de dincolo, de ruda
care a murit înaintea lui şi care a parcurs deja drumul, iar cu ajutorul colacilor
daţi de pomană de familia sa, reuşeşte să treacă cu uşurinţă peste Puntea Raiului,
precum şi de străjerii care o păzesc; se opreşte un moment înaintea Somođivei,
care stă pe un tron de piatră şi îi confruntă viaţa cu ce i-a fost „scris” în Carte la
naştere; în inal, trece de Poarta Raiului, în faţa căreia îl aşteaptă Maica Sfântă,
care îi trezeşte pe „toţi sinţii” să îi deschidă poarta şi să îl plimbe – ca un fel de
alai de curte – prin Rai… Însă cel care îşi dă ultima sulare fără lumânare aprinsă
în mână – şi atunci păcatul cade peste şapte case din jur – nu va putea să răzbată
singur prin întunericul gros care-l înconjoară, în cel mai bun caz va i condus de
un bătrân ursuz cu barbă albă, va trebui să se apere de atacul lui Iadaţ când va trece
peste Puntea Raiului şi se va confrunta cu multe alte încercări de acest tip până va
38
ajunge la Poarta Raiului, unde va aştepta şi va plânge zile întregi, până când i se
va face cuiva milă de el şi îi va deschide… Din acest motiv, celor care nu au avut
norocul să moară cu lumânare în mână, la pomană li se „dă” un colac asemănător
cu o cheie bătrânească, pentru a putea deschide singuri Poarta Raiului. Iar Poarta
– judecând după această „cheie” – seamănă cu o poartă grosolan cioplită a unei
colibe de bârne, a unui şopron de munte sau a unei mori de apă. Astfel, Raiul
imaginat ca o păşune pastorală are şi Poarta sa, care, după formă şi construcţie, i
se potriveşte de minune!

Imag. 30 – SCARUŢĂ – Treptele cu ajutorul cărora defunctul „urcă” în Rai sunt, precum
însăşi lumea de dincolo, inspirate din natura înconjurătoare şi din experienţa de zi cu
zi a vieţii ţărăneşti. De exemplu, Imag. din stânga prezintă o scară primitivă, pe care
ţăranii o puteau confecţiona în condiţiile cele mai vitrege de viaţă, din ramuri bifurcate,
cu stinghii din crengi mai groase, legate între ele cu răchită. Scara din dreapta reprezintă
o construcţie mai complexă, pentru confecţionarea acesteia iind nevoie de mai mult decât
un topor obişnuit, dar care îţi permitea să ajungi mai sus. Cele trei stinghii care leagă
stâlpii scării sunt expresia celor trei lumi pe care, indiferent cât de întinse ar i, defunctul,
cu ajutorul acestui obiect simplu, le poate străbate fără probleme. Scările funerare au fost
cunoscute de multe culturi antice: zeii Set şi Hor le ţineau scara egiptenilor antici care
mureau; în Biblie, în viziunea lui Iacob, scara este legătura acestuia cu Dumnezeu; tot pe
scară urcă la cer şi sacerdoţii din Vede; în Misterele lui Mitra scările aveau şapte trepte;
tot pe un şir de trepte coboară şi Budha pentru a-i conduce pe oameni pe calea salvării…
La „începutul vremilor”, când omul putea comunica direct cu Dumnezeu, le găsim în Rai,
dar au dispărut odată cu căderea în păcat! În imagine sunt „scăruţele” de la pomana din
Laznica (plasa Žagubica, Homolje), care au fost date de pomană în 2002 şi 2004 pentru
cei morţi „în întuneric”.

39
Imag. 31 – PROSTAŚUŃE („Iertăciune”). Pomană, Gamzigrad (Zaječar, Crna Reka).
Realizat la brutărie, 2008.

Rumânul care moare îşi începe traiu đi veśie („viaţa veşnică”) spălat şi îmbrăcat
în haine noi, însă la drum nu ia nimic în afară de câteva lucruri personale şi
hrană, ce i se pun în trasta colorată, care, la rândul ei, i se aşează în sicriu peste
mână. Prin urmare, decedatul este îmbrăcat solemn şi modest, exact aşa cum
s-ar îmbrăca dacă ar pleca în vizită la rude pentru câteva zile. După aceea, la
parastasul de patruzeci de zile sau mai târziu, la pomana de un an, i se ridică
monumentul funerar, casă đi veśie („casă veşnică”), şi i se „dă” tot ce ar avea
nevoie într-o casă adevărată: masă, scaun, pat, lenjerie, tacâmuri, trusă de igienă
personală, portofel cu bani să îşi plătească datoriile pe care le-a făcut între timp pe
lumea de dincolo, ceas de mână sau „cu lanţ”, oglindă, piaptăn, vase pentru apă
şi multe altele. I se „dă” şi un costum nou, pentru că cel cu care a fost îngropat cu
siguranţă s-a murdărit deja sau s-a uzat între timp, i se „dau”, prin urmare, toate
cele trebuincioase unui om în carne şi oase când se mută undeva... I se trimit şi
hainele în care a lucrat în timpul vieţii, deoarece se crede că răposatul nu se va

40
odihni acolo veşnic, iar hrană şi apă de pe lumea aceasta primeşte doar un anumit
număr de ani după moarte. Când dalbului de pribeag i se „dă” mobilă, se prepară
colaci speciali, care diferă de la zonă la zonă, ca aspect, însă peste tot au aceeaşi
funcţie: să ajute lucrurile date de pomană să îşi găsească stăpânul! De obicei,
sunt patru colaci, pentru a acoperi „toate părţile lumii”, iar în unele localităţi din
regiunea Crna Reka aceştia sunt antropomori (imag. 31), cu un simbol format din
două C-uri lipite unul de celălalt, care au luat naştere din svastică şi reprezintă o
poartă către lumea cealaltă sau o cheie care are puterea de a deschide poarta! Prin
această poartă trec uşor doar oamenii fără păcat, care nu sunt mulţi pe această
lume, majoritatea trebuind să plătească pentru iertarea păcatelor. De-abia după
aducerea ofrandei – sub forma unui astfel de colac – omul poate să primească
lucrurile care i-au fost trimise! De fapt, expresiile şi termenii rituali cheie formaţi
de la rădăcina slavă -prost- („ierta”), cum ar i prostâtu, (să sa) prostască,
prostaśuńe sau bogdapruost, bobdapruost, bođapruost, în istoria religiei populare
nu au avut semniicaţia actuală a binecuvântării pentru „iertarea păcatelor”, ci au
reprezentat, în cadrul trecerii de la animatism la animism, o formulă magică cu
scop ritual dramatic: să ajute suletul să se desprindă de trup, iindcă doar odată
cu animismul apare reprezentarea trupului ca „temniţă a suletului”.

Imag. 32 – Colacul prostaśuńe în cadrul ritualului împărţitului mobilei şi vaselor la

pomana din Gamzigrad, 2008.

41
Imag. 33 – ŞAPĆE COTURI („Şapte colţuri”). Pomană, Laznica (Žagubica, Homolje).
Copt în casă, 2000. La dreapta: simbolurile de pe spatele scarabeului egiptean, care se
punea pe pieptul răposatului la înmormântare.

Vechimea reprezentărilor despre lumea de dincolo la rumânii din Serbia

răsăriteană este, fără îndoială, foarte mare. Dacă aceste reprezentări nu s-ar i
materializat în colacii rituali, probabil ar i căzut în uitare şi ar i dispărut, aşa cum
s-a întâmplat în alte culturi. Cercetătorul a fost, nu de puţine ori, uimit observând
că singura comparaţie posibilă a ceea ce se întâlneşte astăzi la rumâni în practica
rituală vie este doar cu scrierile din Egiptul Antic, textele vedice, Avesta persană,
Vechiul Testament, într-un cuvânt, cu culturile dispărute de mii de ani. Simbolul
de bază din care emană cel mai mare număr de simboluri ale cultului rumânesc
este svastica „sanscrită”, ale cărei prime urme au fost descoperite de arheologi
scrijelite pe coastele unui mamut din paleoliticul târziu (localitatea Mezin,
regiunea Černigovskaja, Ucraina, datat între anii 25 şi 17000 î.Hr.). Colacul
„şapte colţuri” este format dintr-un element al svasticii, sub forma literei S, care
formează un cerc închis, din şapte elemente, legate între ele prin cârlige. Aceasta
este topograia lumii de dincolo, despre care, judecând după aspectul colacului şi
după ritualul care îl însoţeşte cu ocazia împărţitului, alăm că este heptagonală,
stând deci sub semnul universului şi totalităţii! Colacul este oferit Străjerului
Raiului, cu rugămintea de a căuta în „toate cele şapte colţuri” ale Raiului şi de a-l
găsi pe defunct, indiferent unde s-ar ala în acel moment. Este vorba de o persoană
42
care a murit fără lumânare în mână, iar familia sa nu-şi poate face iluzii că poziţia
lui dincolo este de invidiat şi că s-ar ala în altă parte şi nu într-un colţ întunecat
al lumii celeilalte! Străjerul este rugat să îl scoată pe cel răposat din beznă, să îl
conducă până la Poarta Raiului şi să îl lase să vină acasă, unde i s-a pregătit o
pomană grandioasă. Uitându-ne la aceste simboluri, avem impresia, pentru un
moment, că ne-am întors în Egiptul Antic, a cărui tradiţie menţiona „şapte case
în lumea de jos, cu de trei ori câte şapte uşiţe”. Iar „cochiile” noastre parcă ar i
copiate de pe spatele scarabeului egiptean (imag. 33, dreapta), care era simbolul
vieţii veşnice, plasarea acestuia în mormânt, pe pieptul defunctului, iind menită
să asigure renaşterea pe lumea de dincolo. Evidenţierea asemănărilor dintre
elementele culturii rumânilor şi cea a egiptenilor antici, care apare de mai multe ori
în acest Album, nu este doar un ornament formal bazat pe metoda comparatistă.
O analiză mai detaliată ar putea demonstra că există şi o bază istorică a acestor
asemănări, deoarece religia egipteană, una dintre cele mai puternice şi longevive
religii mediteraneene din vechime, a continuat să iradieze până în Evul Mediu,
prin intermediul culturii trace şi romane. Iar faptul că aceste două culturi au stat
la baza etnogenezei poporului român nu mai trebuie demonstrat.

Imag. 34 – Purtarea rituală a colacilor, a lumânării Raiului şi a altor obiecte de ritual,

de către cortegiul ce înconjoară de trei ori „priveghiul”, pe ritmurile melodiei funerare
intonate de cinci bătrâne. Persoana în cauză a murit, din păcate, fără lumânare în mână,
iar femeile îl roagă pe Străjerul Raiului să îl scoată din bezna veşnică şi să îl ajute să vină
acasă la pomană; aici i se va „da” lumină şi căldură, iar Străjerul va putea să îl conducă
în Rai (Laznica, plasa Žagubica, Homolje, 2000).

43
Imag. 35 – VOIŃIŚESC („Bărbătesc”). Pomană, Zlot (Bor, Crna Reka). Făcut în casă,
2008.

Svastica, ale cărei elemente reprezintă cele patru poziţii din timpul anului ale
constelaţiei Ursa mică, aşa cum erau ele văzute, conform teoriei polare, de
strămoşii indo-arienilor, capătă aici încă un „colţ”, al treilea, care, în concepţia
bătrânelor din Crna Reka, îi schimbă „sexul”; acum are atribut masculin şi o nouă
funcţie: nu mai e nici „lumină călăuzitoare”, nici „ghid”, nici „cheie”, ci este
gardianul care veghează asupra mesei funerare, numită masa sau astalu’. Aceasta
este o măsuţă specială, separată de pomana în sine, uneori amplasată chiar într-o
încăpere specială, iind destinată doar defunctului, spre deosebire de pomană,
pe care acesta o împarte cu rudele şi vecinii decedaţi. Iar, când se înlătură toate
sedimentele pe care le conţine cultul rumânesc, acest astal reprezintă o masă
44
sfântă la care defunctul stă ca un rege, împărat sau zeu de curând întronat, pregătit
să întâmpine marile zeităţi funerare importante pentru noul lui statut. Luminat
de razele svasticii întreite, în compania unor iinţe nemuritoare alese, răposatul
îndeplineşte, în sfârşit, cea mai arzătoare dorinţă a omului de când există pe
Pământ: să ie nemuritor şi să trăiască veşnic în frumuseţea şi pacea Raiului! Iar
calea către Veşnicie – conform învăţăturilor bătrânelor rumânce – este accesibilă
oricui, cu condiţia să cunoască magia Pâinii şi limba sfântă a simbolurilor sale!

Imag. 36 – Pentru cercetători este o mare provocare să răspundă nu doar la întrebarea

legată de geneza şi straturile complexului pomenii din cultura rumânilor, ci şi la cea
referitoare la cum a reuşit aceasta să se păstreze aproape neschimbată, din vremurile cele
mai îndepărtate până astăzi. Rumânii sunt creştini, dar Biserica a inluenţat reprezentările
ţărăneşti despre lumea de dincolo doar supericial, mai mult prin intermediul folclorului,
iindcă Biserica nu vorbeşte limba lor şi nici ei nu au înţeles limba ei slavă. Femeile
au cel mai important rol în cultul morţilor: ele sunt de neînlocuit şi blestemat este cel
care nu permite ca ritualul să se desfăşoare aşa cum îl ştiu acestea de la mame sau
bunici ori l-au învăţat de la bătrânele înţelepte din satul lor. Preotul este rar chemat să
„citească” pomana, iindcă serviciul lui este scump şi pomana în sine este şi aşa o sarcină
costisitoare pentru familie. Astăzi, în cazul în care este chemat – iar rumânii îl cheamă
mai mult din motive de prestigiu decât religioase – preotul îşi termină treaba, pentru ca
mai apoi „babele” să continue nestingherite să facă ce ştiu de când lumea; modiicările
ritualului apar doar atunci când ele permit acest lucru. În imagine: sincretism religios
păgâno-creştin, o scenă tot mai des întâlnită la pomenile rumâneşti moderne! (Vlaole,
plasa Majdanpek, Gornji Pek, 2003).

45
Imag. 37 – Tradiţia se transmite oral, pe calea exemplului, care, la rumâni, începe în
fragedă copilărie, când fetiţele sunt iniţiate în cult, odată cu participarea la obiceiul
„slobozirii” apei. Astăzi se transmite şi în alte moduri: cu ajutorul desenelor, notiţelor,
ba chiar al jurămintelor înregistrate pe bandă de magnetofon. Pomana este un sistem
complex de simboluri organic corelate între ele, însoţite uneori de mituri complexe
despre aspectul, scopul sau poziţia sa pe masă. Aşa cum ştiinţa de carte se referă la
cunoaşterea literelor şi a ordinii acestora în cuvinte, aşa şi „limba” colacilor rituali are
regulile sale, care, dacă sunt încălcate, pogovoriesc („spurcă”) pomana şi aceasta nu
mai poate trece graniţa dintre lumi, care este păzită de zeităţi, pentru că zeii insultaţi nu
mai pot „citi” sau înţelege „(manu)scrisul” profanat! Astăzi, brutarii creează confuzie
în această limbă sfântă: ei au preluat de la „babe” modul de „scriere” a „literelor”, dar
pot face acest lucru doar dacă le „desenează” cineva! Pentru ei, dar şi pentru a ţine mai
uşor minte, femeile care ştiu să scrie recurg astăzi la caiete. În imagine: ile din caietul
unei rumânce din Vlaole (plasa Majdanpek, Gornji Pek, începutul secolului al XXI-lea).

46
Imag. 38 – Tabel cu simbolurile descoperite pe circa o mie de fragmente de tăbliţe de lut
din era culturii Vinča (mileniile VI-IV î.Hr.), cu care Europa lasă în urmă epoca de piatră
şi pătrunde în epoca metalului. Pe baza interpretării arheologului Marija Gimbutas,
aceste simboluri au ajuns să ie cunoscute sub denumirea de „scrierea de la Vinča”.
Sistematizarea lor a fost făcută de discipolul său, Shan M.M. Winn, iar cercetătorul
român Sorin Paliga le-a transformat chiar în font pentru computer. Simbolurile colorate
cu galben şi prezentate sub tabelul din chenar apar şi pe colacii rituali ai rumânilor din
Serbia răsăriteană. În cazul unora dintre semne, asemănarea poate i întâmplătoare, însă,
în cazul altelor, cu siguranţă nu este, ideogramele identice, cum ar i svastica, soarele,
secera lunii, crucea dreaptă şi înclinată sau spirala, putându-se urmări în documentele
arheologice ale multor epoci şi culturi care, după cultura Vinča, s-au succedat în spaţiul
balcanic. Combinând îndepărtata şi muta cultură Vinča cu cea vie a rumânilor, putem
ala multe lucruri noi atât despre una, cât şi despre cealaltă, precum şi despre culturile
care, între timp, au apărut şi au dispărut în această parte a Europei. Colacii rumâneşti
pot lua parte la polemica ştiinţiică cu privire la pictogramele de la Vinča – sunt acestea
un sistem propriu-zis de scriere sau doar o mostră de protoscriere – cu argumente solide
în favoarea „scrierii”, dar nu a celei prozaice, cu ajutorul căreia oamenii comunicau între
ei – deoarece considerăm că societatea din Vinča încă nu avea nevoie de aşa ceva – ci a
unei scrieri sacre, elevate, cu care se „scriau” rugăminţi zeităţilor puternice ale religiei
lor! Nu trebuie să ne îndoim de faptul că unele dintre aceste zeităţi dăinuie şi astăzi, în
lumea de dincolo a panteonului rumânesc!

47
Imag. 39 – Autorul proiectului „Colacii rituali şi pomenile rumâneşti”, etnologul Paun
Es Durlić (Rudna Glava, 1949), muzeograf la Muzeul din Majdanpek, imortalizat pe data
de 15.09.2007, la pomana din Debeli Lug, care a fost a şaptezecea pomană la care a
participat de la începutul cercetărilor, în anul 1984. Într-un sfert de secol a reuşit să
participe la o sută de pomeni, atât singur, cât şi însoţit de un grup mai mic sau mai mare
de colaboratori. Din echipa de cercetare au făcut parte, o perioadă mai îndelungată,
Miroslav Balabanović, Borivoje Krčmarević şi Anica Radovanović, iar un aport impor-
tant la culegerea materialului şi l-a adus şi Zoran Ilić, cu toţii angajaţi ai Muzeului din
Majdanpek, în anumite perioade, precum şi Aleksandar Repedžić, student la Facultatea
de Etnologie şi Antropologie. Proiectul a avut, la început, caracter local şi s-a desfăşurat
doar pe teritoriul plasei Majdanpek. Însă, după primele cercetări comparative în zonele
învecinate şi în urma constatării că aceşti colaci rituali rumâneşti sunt necunoscuţi
comunităţii ştiinţiice, am hotărât să extindem proiectul la nivelul întregii zone răsăritene
a Serbiei, pentru a cuprinde cât mai multe sate rumâneşti. La început, materialul a fost
cules cu ajutorul schiţelor, notiţelor şi al aparatului de fotograiat, însă, odată cu apariţia
camerelor video, am început să ilmăm pomenile. Materialul este prelucrat pe calculator,
cu ajutorul software-ului creat de însuşi autorul proiectului. La cele o sută de pomeni au
fost făcute aproape 30.000 de fotograii, materialul video şi audio ocupă 140 de CD-uri,
au fost ilmate şi două ilme etnologice care au fost recompensate cu premii la festivaluri
etnologice de prestigiu. Numărul colacilor rituali schiţaţi depăşeşte 1.000, sistematizarea
acestora iind în curs de desfăşurare. Din aceste motive, colacii rituali rumâneşti pot i
acum consideraţi una din cele mai bine documentate teme ale etnologiei sârbeşti! De
aceea, pe lângă lucrul la o monograie etnologică reprezentativă, autorul doreşte să
promoveze şi ideea îniinţării Muzeului colacilor rituali rumâneşti şi, odată cu aceasta, şi
includerea acestor colaci, împreună cu obiceiul pomenii, pe lista UNESCO de salvgardare
a patrimoniului imaterial!

48
Imag. 40 – Harta Serbiei de răsărit cu localităţile ce au fost incluse în proiectul „Colacii
rituali şi pomenile rumâneşti”, cercetate între anii 1984 şi 2009.

În Serbia răsăriteană, rumânii locuiesc în regiunea delimitată de cursurile de apă Morava,

Timoc, Dunăre şi Munţii Rtanj. Vorbesc graiuri arhaice ale limbii române, deoarece s-au
desprins din trunchiul comun înainte ca românii să se i format ca naţiune modernă. Din
punct de vedere geograic, se pot împărţi în două grupuri – la est şi la vest (linia 2), iar
din punct de vedere al graiurilor vorbite şi al caracteristicilor etnograice, în trei grupuri
– ungureni (bănăţeni), la vest de linia 2, munteni, apropiaţi ungurenilor, între liniile
2 şi 3, şi ţărani (olteni), la est de linia 3. Strămoşii ţăranilor au fost agricultori, iar ai
muntenilor şi ungurenilor – oieri. Compoziţia etnică a acestei regiuni s-a deinitivat la
sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul celui de-al XVIII-lea, cu aceasta luând sfârşit
strămutarea intensivă a rumânilor pe aceste meleaguri, din diferite ţinuturi care astăzi se
ală pe teritoriul României, Moldovei, Ucrainei şi Bulgariei. La recensăminte se declară
sârbi, valahi sau români, numărul lor exact iind diicil de stabilit; se estimează că,
împreună cu cei din diaspora, numără în jur de 200.000 de persoane. Proiectul a cuprins,
până în 2009, 70 de sate rumâneşti din Serbia răsăriteană, din cele 160 în care rumânii
sunt majoritari, şi unul sârbesc, pentru a se face o comparaţie între pomana rumânească
şi cea sârbească. Din cauza lipsei de fonduri, nu toate regiunile au fost cercetate în
mod egal, dar, pe baza materialului cules se poate trage concluzia că tradiţia fabricării
colacilor rituali se păstrează cel mai bine în Homolje, Gornji Poreč şi Crna Reka. Au fost
observate două tipuri de pomană: unul cu „camara”, celălalt cu „capete”, graniţa dintre
acestea iind trasată cu ajutorul liniei 1 din imaginea de mai sus.

49
Imag. 41 – Pomana cu numărul 100 din cadrul proiectului „Colacii rituali şi pomenile
rumâneşti” a fost imortalizată pe peliculă fotograică pe data de 12 septembrie 2009 la
Rudna Glava (plasa Majdanpek). Aceasta a fost o pomană „de viu”, făcută pentru ei înşişi
de Mihajlo şi Dara Makulović. Pomana a fost însoţită de muzică: petrecerea a început
la cimitir, unde a fost împodobită „casa de veci” a sărbătoriţilor, şi s-a terminat cu hora
încinsă în centrul satului, la care au participat numeroşi localnici. Parcă nimic nu s-a
schimbat din secolul al V-lea î.Hr, când Herodot îi descria pe tracii care plângeau când
se năştea un copil şi se bucurau, dansau şi petreceau la moartea cuiva, considerând că
prin moarte omul se eliberează de chinurile vieţii şi ajunge în starea de fericire eternă.
Rumânii din Serbia răsăriteană, care păstrează multe elemente ale culturii trace, fac astfel
de pomeni deoarece consideră că această atmosferă de veselie se va transmite cu uşurinţă
pe lumea cealaltă şi că va dura pe întreaga perioadă a vieţii lor de dincolo. Ţăranii
numesc aceste pomeni săl’indar (rom. sărindar < ngr. sarandári), ungurenii – cumând
(din latinescul commandare), iar muntenii – pomana đi viaţă. În culturile fataliste, cum
sunt, în principiu, toate culturile populare ale lumii, Ursitoarele stabilesc soarta omului
în ceasul naşterii sale, în funcţie de dispoziţia lor de moment. Omul nu îşi poate schimba
destinul prestabilit, indiferent care ar i acesta. Însă are posibilitatea de a inluenţa viaţa
viitoare, dacă este convins că aceasta există. Rumânul, adevărată „relicvă” a fatalismului,
face cumând sau săl’indar tocmai pentru a lua în mâinile proprii soarta vieţii sale
viitoare; el se ridică acum la nivelul Ursitoarelor şi, în timp ce tămâiază şi toarnă vin pe
propriul mormânt, parafrazează cuvintele acestora: „Aşa cum îmi este astăzi, aşa să îmi
ie şi pe lumea cealaltă, în veacul vecilor, amin!” După aceea îi „dăruieşte” lui Dumnezeu
un colac special, cu rugămintea ca, în schimb, acesta să îi păzească pomana până când
va ajunge acolo! Iar toţi cei prezenţi la această petrecere ciudată îşi doresc cu adevărat
ca acel moment să nu vină prea curând pentru că, indiferent de idila care îl aşteaptă în
Raiul închipuit, omul vrea să rămână pe lumea aceasta cât mai mult!

50
Imag. 42 – Schiţele câtorva colaci rituali rumâneşti din colecţia Muzeului din Majdanpek.
În partea de sus a imaginii sunt colacii cunoscuţi sub denumirile: zacuańe, trăbuial’e,
socoćal’e, cochie, răzgođal’e, buscomial’ńiśe sau icuańe. Numărul „zacuańelor” la po-
mană nu este peste tot acelaşi; pe unele mese putem găsi între trei şi 19, iar pe altele, chiar
şi 25 de simboluri diferite în acelaşi timp. În partea de jos a imaginii sunt prezentaţi aşa-
zişii colaci mari – capiće („capete”), colaś đi bât (colaci împărţiţi odată cu bâtul) şi alţii.

51
 BIBLIOGRAFIE

ÎN LIMBA SÂRBĂ - CU ALFABET CHIRILIC

ВИШИЋ Марко, Енума елиш, Нови Сад, 1994.

ГРУЈИЋ М. Радослав, Прилози за историју Србије у доба Аустријске окупације (1718-1739),
СКА Споменик, LII, Београд, 1917.
ДУРЛИЋ Ес Паун, Култ мртвих као основа за одређење религије Влаха, Етно-културолошки
зборник, 1, Сврљиг, 1995, 232-240.
––––– Покладни привег – обредна ватра из култа мртвих код Влаха источне Србије, Етно-
културолошки зборник, 2, Сврљиг, 1996, 110-115.
––––– Небеска тела и обред „мартурија“ у култу мртвих код Влаха североисточне Србије,
Развитак, 213-214, Зајечар, 2003, 122-147.
––––– Рајска свећа у култу мртвих код Влаха у источној Србији, Развитак, 209-210, Зајечар,
2002, 124-143.
––––– Власац – васкрс потопљеног археолошког локалитета, Развитак, 217-218, Зајечар,
2004, 4-10.
ЕЛИЈАДЕ Мирча, Слике и симболи, Сремски Карловци-Нови Сад, 1999.
ЈАНКОВИЋ Сава, „Помана алба” - „бела даћа”, Развитак, 2, Зајечар, 1971, 91-96.
ЈАЊАТОВИЋ Љиљана (прев.), Рг Веда, Београд, 2007.
ЈОВАНОВИЋ Коста, Неготинска крајина и Кључ, Београд, 1940.
ПАВЛОВИЋ М. Драгољуб, Аустриска владавина у северној Србији (од 1718-1739.) по грађи
из Бечког архива, Београд, 1901.
РАДЕНКОВИЋ Љубинко, Хлеб у народној магији балканских народа, Хляабът в славянската
култура, Софияа, 1997, 145-155.
ТРБУХОВИЋ Војислав, Индоевропљани, Београд 2006.
ХЕРОДОТ, Историја, Нови Сад, 1988.
ЧАЈКАНОВИЋ Веселин, „Пуштање воде“ о Великом четвртку, О магији и религији, Бео-
град 1985, 209-243.

ÎN LIMBA SÂRBĂ ŞI CROATĂ - CU ALFABET LATIN

BANDIĆ Dušan, Carstvo zemaljsko i carstvo nebesko, Zemun (Beograd), 1989.

BUDGE Wallis, Egipatska religija, Beograd, 1985.
CERMANOVIĆ-KUZMANOVIĆ Aleksandrina, SREJOVIĆ Dragoslav, Leksikon religija i mitova
drevne Evrope, Beograd, 1992.
CRNOBRNJA Adam, Kultna namena rimskih žižaka u Gornjoj Meziji, Beograd, 2006.
GANGÂDHAR TILAK Bâl, Arktička pradomovina Veda, Beograd, 1987.
GREVS Robert, Bela boginja, istorijska gramatika pesničkog mita, Beograd, 2004.
––––– Grčki mitovi, Beograd, 1987.
ELIJADE Mirča, Istorija verovanja i religisjkih ideja, I-III, Beograd, 1991.
FLORA Radu, Dijalektološki proil rumunskih banatskih govora sa vršačkog područja, Novi Sad,
1962.
IONS Veronica, Egipatska mitologija, Opatija, 1985.
JAKOB Hajnrih Eduard, Šest hiljade godina hleba, Beograd, 2009.
KRIM Kit (ed.), Enciklopedija živih religija, Beograd 1992.
KUPER K. Džin, Ilustrovana enciklopedija tradicionalnih simbola, Beograd 1986.
МАТЈЕ М. J. Staroegipatski mitovi, Sarajevo, 1963.
MILER Maks, Osnovi vedske civilizacije, Beograd, 2005.
NEDOMAČKI Vidosava, Arheologija Bliskog istoka, Beograd, 1978.
NODILO Natko, Stara vjera Srba i Hrvata, Zagreb, 1981.
OCETEA Andrej (ed.), Istorija rumunskog naroda, Novi Sad, 1979.
PREPREK Stanislav (ed.), Gilgameš, Sarajevo, 1975.
RADUŠKI Nada, Nacionalne manjine u centralnoj Srbiji. Etničke promene i demografski razvoj,
Beograd, 2007.
SPASOJEVIĆ Dejan (prev.), Ardavirafname – knjiga o pravednom Virafu ili raj i pakao u mazda-
ističkoj religiji, Beograd, 2005.

52
ŠAFRANSKI Vlođimjež, Religiozni običaji, obredi i simboli u Staroj Evropi, Religiozni obredi,
običaji i simboli, Beograd, 1980, 285-322.
ŠAH Idris, Orijentalna magija, Beograd, 1989.
CHEVALIER Jean, GHEERBRANT Alain, Rječnik simbola, Zagreb, 1989.
TILOH Vitold, Religiozni obredi i simboli Bliskog istoka i Judaizma, Religiozni obredi, običaji i
simboli, Beograd,1980, 213-282.
VISKOVIĆ Nikola, Teze o štapovima vlasti, Politička misao, XXXV, Zagreb, 1998, 165-169.

ÎN LIMBA ROMÂNĂ

BĂLTEANU Valeriu, Dicţionar de magie populară, Bucureşti, 2003.

GHINOIU Ion, Carările suletului, Bucureşti, 2004.
––––– Comoara satelor, Bucureşti, 2005.
EVSEEV Ivan, Dicţionar de simboluri şi arhetipuri culturale, Timişoara, 1994.
KERNBACH Victor, Universal mitic al românilor, Bucureşti 1994.
KLIGMAN Gail, Nunta mortului - ritual, poetică şi cultură populară in Transilvania, Iaşi, 1998.
MARIAN Simion Florea, Înmormântarea la români, Bucureşti, 1995.
ROSSETTI Al., Istoria limbii române, I, Bucureşti, 1986.
ŞANDRU Dumitru, Folclor românesc, Bucureşti, 1987.
TALOŞ Ion, Gândirea magico-religioasă la români, Bucureşti, 2001.
VĂDUVA Ofelia, Paşi spre sacru, Bucureşti, 1996.
––––– Magia darului, Bucureşti, 1997.
VULCĂNESCU Romulus, Mitologie română, Bucureşti, 1985.

ÎN LIMBA RUSĂ

БАГДАСАРОВ Роман, Свасmика:священный символ. Эmнорелигиоведческие очерки, Белые

Альвы, Москва 2001.

ÎN LIMBA BULGARĂ

ВАСЕВА Валентина, Обредни хлябове nри nогребение, Хляабът в славянската култура, Со-
фия, 1997, 94-113.
ГРЕБЕНАРОВА Славка, „Оня свяm” за българи и власи - измислица, надежда или цел, Българ-
ска етнология (извънреден брой), 95, София, 1995, 159-168.
ЯАНЕВА Станка, Хлябове с брачна функция в обреди nри раждение и смърm, Етно-култу-
ролошки зборник, 1, Сврљиг, 1995, 203-208.
ПОПОВ Димитар, Тракология, София, 1999.
––––– Богоm с много имена, София, 1995.

ÎN LIMBA FRANCEZĂ

MASSON Emilia, Le combat pour l’immortalité. Héritage Indo-Européen dans la mythologie Ana-
tolienne, Paris, 1991.

ÎN LIMBA ENGLEZĂ

GIMBUTAS Marija, The Civilization of the Goddess. The World of Old Europe. San Francisco:
Harper, 1991. (Cult and Religion in Pre-Christian Times — Europe from 7000 to 2000
B.C.)
SHAN Winn M. M., Pre Writing in Southeastern Europe: The Sign System of the Vinča Culture ca.
4000 B.C. Western Publishers, Calgary. 1981.
WILSON Thomas,The swastika, the earliest known symbol and its migrations with observations on
the migration of certain industries in prehistoric times. Washington, 1894 (2nd ed.: 1896).

53