Analiza critică a bibliografiei

În această lucrare voi încerca să redau o analiză critică a bibliografiei referitoare la

Reformă în Transilvania în secolele XVI-xvii. În acest demers istoriografic mi-am propus mai
multe obiective. Primul dintre acestea a constat în identificarea unor tendințe de scriere a
faptelor trecutului, ale istoricilor care pot fii interpretare drept paradigme de interpretare.
Al doilea obiectiv a constat în a urmări cum o tendință de interpretare a unui istoric se
regăsește în analiza Reformei de către un istoric, care l-a succedat. Al treilea obiectiv a
constat în identificarea surselor pe care le-au folosit istoricii de-a lungul secolului XX și
XXI. În primă etapă voi expune cum a abordat Reforma, Nicolae Iorga, un istoric universal, care
a avut și meritul de a strânge o serie de documente referitoare la Transilvania secolelor XVI-
XVII. În ordine cornologică, îi voi aminti pe Alexandru Grama, Augustin Bunea, Ioan Lupaș și
Zenovie Pâclișanu, istorci ai Bisericii, care pot fii grupați împreună în categoria istoricilor
tributari confesiunii pe care o dețin. Mai departe îi amintesc pe Petre P. Panaitescu, Ion Gheție,
Alexandru Mareș și Pavel Binder, istorici ai perioadei postbelice. În perioada postdecembristă îi
amintesc pe Adiran Andrei Rusu, Sipos Gábor, Gheorghe Gorun, Ana Dumitran, Maria Crăciun,
Graeme Murdock și Edit Szegedi.

Fiind istoric al literaturii deopotrivă cu istoric al reformei, Nicolae Iorga abordează

Reforma prin prisma producțiilor de carte, care s-au produs în Transilvania. Această metodă
devine model mai ales pentru istoricii perioadei postbelice. Tendința discursului lui Nicolae
Iorga scris la începutul Primului Război Mondial a fost accea de crea legături între Principate
și Transilvania. Analiza marilor orașe, Brașov, Sibiu, drept focare a răspândirii Reformei
reprezintă o altă metodă care se regăsește la istoricii postbelici.

Tendința de a crea legături cu principatele în analiza contactului dintre Biserica

Ortodoxă și Reformă, o regăsim de asemenea la Ioan Lupaș, preot și profesor universitar. În
privința istoricilor perioadei interbelice, despre care am amintit că erau tributari confesiunii pe
care o dețineau, identificăm o inovație anume apelul și la surse în limba maghiară, ceea ce
conferă o mai mare credibilitate interpretărilor. Acribia istoricilor perioadei interbelice nu trebuie
neglijată, însă se cere o precauție în analiza părerilor autorilor.

O considerabilă influență a lui Nicolae Iorga, de a intrepreta Reforma o regăsim la

istoricii perioadei postbelice. Anume metoda de a interpreta cartea tipărită atunci când ne
raportăm la Transilvania secolului XVI, devine un mod de neevitat. Tocmai acest fapt îi conferă
Reformei o tendință culturală și nu una religioasă, cum era asociată de istoricii perioadei
interbelice. Tendința lui Nicolae Iorga de a crea legături între principate și Transilvania, anume
de a crea o relație de românitate și simțire reciprocă, îl determină pe Petre P. Panaitescu să
susțină autohtonismul apariției scrisului în limba română. Domnul Panaitescu susține că o
inițiativă a apariției scrisului în limba română aparține unei elite urbane de confesiune
răsăsriteană din Brașov. În demersul aceleluiași scop de a regăsi un focar de răspâmdire a
scrisului în limba română, Ioan Gheție și Alexandru Mareș susțin că acel focar l-ar
reprezenta Banatul și Hunedoara, însă inițiativa este una protestantă. În direcțiile aceleași
teorii Pavel Binder, Adrian Andrei Rusu și Sipos Gábor susțin același areal geografic drept zonă
de origine a scrisului în limba română: Banat- Hunedoara. Cu ultimul istoric amintit, fenomenul
Reformei iese de sub această paradigmă de interpretare culturală și intră în aria pozitivismului
istoriografic.

În categoria istoricilor din perioada postdecembristă, amintesc de Ana Dumitran, un

istoric care s-a remarcat tocmai printr-o altă paradigma de interpretare a Reformei prin concepte.
Aceste concepte propuse de Ana Dumitran sunt reformare este egal cu modernizare, reformare
este egal cu o nevoie de schimbare a Bisericii Ortodoxe, în formă și nu în fond. Metoda
conceptelor începe să se remarce și la alți istorici care au continuat să scrie despre Reformă în
Transilvania, pecum Graeme Murdock, Edith Szegedi și Maria Crăciun.

Graeme Murdock și Edith Szegedi apelează la paradigma confesionalizării propusă de

Hienz Schilling și Wolfgang Reinhardt. Aceștia analizează politica confesională a principilor
Transilvaniei, care erau reformați în relație cu celelalte confesiuni.

Al treilea obiectiv amitit anume substragerea surselor principale ale istoricilor va fii
redat punctual în lista surselor primare. De la Nicolae Iorga în demersul istoriografic, sursele nu
au alterat foarte mult, istoricii apelând la aceleași surse la care apela și Nicolae Iorga precum:
Hurmuzaki1, Bogdan Petriceicu Hașdeu2, Timotei Cipariu3, Nicolae Dobrescu4.

1
Hurmuzachi, Documente privitoare la istoria Românilor, Vol XI: Acte din secolul al XVI-lea (1517- 1612) relative
mai ales la domnia și viața lui Petru- Șchiopul/ adunate, adnotate și publicate de Neculai Iorga, 1 ian. 1900.
2
Hașdeu, Cuvente den bătrâni, 1878-1879.
3
Timotei, Cipariu, Acte și fragmente latine romanesci. Pentru istoria besericei romane, mai ales unite, Blasiu, 1860.,
Arhiva pentru filologie și istorie, Blaj, 1867-1871.
4
Nicolae, Dobrescu, Fragmente privitoare la istoria Bisericii Române, Budapesta, 1905.
 Însă, aș putea menționa că multe din sursele pe care istoricii le folosesc începând cu
Nicolae Iorga și culminând cu ultimele scrieri ale lui Ana Dumitran, sunt colecții adunate de
istorici, filologi. Spre exemplu o colecție foarte uzitată, atât la începutul secolului XX de Nicolae
Iorga spre exemplu, cât și acum este Bibliografia românească veche din 1508- 1830, editată de
Ion Bianu și Nerva Hodoș. La rândul lor aceștia se folosesc de scrierii precum cele ale lui
Timotei Cipariu, Friedrich Teutsch, autori care au lucrat din a doua jumătate a secolului XIX. O
altă metodă bună în demersul cercetării Reformei o constitue analiza arhivelor protopopiatelor
reformate ale zonelor posibile de apariție a scrisului în limba română: Hunedoara, Banat. Adrian
Andrei Rusu și Gábor Sipos au fost familiarizați cu aceste surse și le-au folosit în analiza
ținutului Hațegan mai ales. Deși Gábor Sipos a tratat mai ales Reforma în secolul XVIII, studiile
sale nu sunt excluse datorită raportării mereu la secolele anterioare.

Concluzionez că o analiză critică a bibliografiei poate clarifica mult mai bine direcțiile
de cercetare. Am reușit să identific paradigmenele de interpretare ale Reformei din secolul XX
până în secolul XXI. Am reușit să identific influențele scrisului istoric și sursle principale.
Consider că, mai departe ar trebui să aprofundez critic bibliografia din secolul XXI, iar în
continuare să insit pe cea din spațiul vest european.