MINISTERUL EDUCAȚIEI

UNIVERSITATEA „1 DECEMBRIE 1918” DIN ALBA IULIA

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ
Programul de studii: TEOLOGIE ORTODOXĂ PASTORALĂ

MISIOLOGIE ORTODOXĂ

Suport de Curs
Anul 3
Semestrul I

Alba Iulia
2021
 CUPRINS

1. Misiologia ortodoxă ca disciplină teologică. Istoricul şi literatura

disciplinei. Terminologie misionară
2. Temeiuri teologice ale misiunii. Treime şi misiune
3. Misiunea Bisericii şi aspectele ei: Evanghelizarea sau propovăduirea
Evangheliei
4. Mărturia
5. Diaconia sau slujirea
6. Pastoraţia
7. Exigenţele misiunii: Predicarea Evangheliei; Transmiterea dreptei
credințe: Cuvântul Adevărului; Transmiterea Tradiției
8. Indigenizare şi identitate culturală; Lumea şi situaţia ei. Vestea cea bună
dată săracilor
9. Misiunea ca zidire a „Trupului” – Biserica; Misiune şi Liturghie
10. Misiunea şi comunitatea parohială; Apostolatul mirenilor; Calitatea vieţii
creştinilor
11. Conceptul Liturghie după Liturghie
12. Evanghelia lui Hristos și cultura lumii
13. Activitatea misionară a Sfinților Apostoli
14. Activitatea misionară a Sfântului Apostol Pavel

2
 CURSUL I
MISIOLOGIA ORTODOXĂ CA DISCIPLINĂ TEOLOGICĂ.
ISTORICUL ȘI LITERATURA DISCIPLINEI.
TERMINOLOGIE MISIONARĂ

Părintele Ion Bria, teolog şi misiolog, constata la sfârşitul secolului XX că: „până în
prezent, nu există o teologie a misiunii sau o misiologie ortodoxă integrală care să exprime
practica misionară concretă a tuturor Bisericilor Ortodoxe. O asemenea abordare şi prezentare
sistematică este cu atât mai necesară astăzi, cu cât se constată nu numai că mărturia misionară
este decisivă pentru medierea în timp şi spaţiu a Tradiţiei, ci şi prin faptul că această slujire
apostolică reprezintă o sursă de inspiraţie pentru întreaga gândire teologică. Teologia
misionară, nu este altceva decât articularea în expresie verbală a practicii unei Biserici locale,
care nu poate fi indiferentă la modul în care respectiva Biserică exercită lucrarea de
propovăduire a Evangheliei şi de zidire a Trupului lui Hristos în timpul şi locul în care este
trimisă”1.

1. Mântuire, Misiune, Biserică

Mântuirea înseamnă cunoaşterea voii lui Dumnezeu şi împlinirea poruncilor Lui prin
acte concrete sau fapte bune. Cuvintele lui Hristos sunt dătătoare de viaţă: Cuvintele pe care
vi le-am spus sunt duh şi viaţă (In 6, 63). Mântuirea este întoarcerea la o nouă viaţă, este
întâlnirea omului cu Dumnezeu Cel în Treime, întâlnire care poate avea loc doar în Biserica
Sa, prin Hristos, în Duhul Sfânt, Biserica fiind Stâlpul şi temelia adevărului (I Tim 3, 15).
În Biserică, prin Duhul Adevărului, cuvintele lui Hristos se păstrează nealterat, având
valabilitate până la sfârşitul veacurilor: cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor
trece (Mt 24, 35). Biserica „deţine de la Hristos, prin sfinţii apostoli, întregul adevăr
dumnezeiesc despre mântuire, puterea de a sfinţi pe cei ce vin la ea sau care sunt membrii ei,
prin Sfintele Taine săvârşite de Hristos în Duhul Sfânt, prin episcopul şi preoţii ei, precum şi
puterea de a conduce fără greşeală pe fiii ei pe drumul mântuirii şi de a lucra cu ei mântuirea
lor, din puterea dată ei de Hristos”2.

1
Ion BRIA, Curs de teologie şi practică misionară ortodoxă, Geneva, 1982, 1.
2
Dumitru RADU, Îndrumări misionare, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, 1986, 5.

3
 Biserica asigură unitatea în acelaşi Duh, Duhul Adevărului, care nu robeşte, ci ne face
liberi: Cel ce ne-a învrednicit să fim slujitori ai Noului Testament, nu ai literei, ci ai duhului;
pentru că litera ucide, iar duhul face viu (II Co 3, 6). Nu cuvântul garantează supravieţuirea
duhului autentic creştin, ci duhul creștin autentic garantează cuvântul. Să presupunem ipoteza
conform căreia s-ar pierde Scriptura. Cel care va ţine unitatea Bisericii lui Hristos este Duhul
Său care S-a pogorât în lume, la Cincizecime, înainte de a fi alcătuit canonul biblic. În acest
sens, Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Ar fi trebuit să n-avem nevoie de ajutorul Sfintelor
Scripturi, ci să avem o viaţă atât de curată încât harul Duhului să fi ţinut locul Scripturilor în
sufletele noastre. Şi după cum Sfintele Scripturi sunt scrise cu cerneală, tot aşa ar fi trebuit ca
şi inimile noastre să fi fost scrise cu Duhul cel Sfânt”3.
Misiunea Bisericii lui Hristos este aceea de a păstra unitatea Duhului şi de a păstra
tâlcuirea Scripturilor, de la început şi până la sfârşitul veacurilor. Orice tendinţă centrifugală
(care tinde să se depărteze de centru) duce la ruperea de Trupul tainic al lui Hristos, duce la
erezie şi schismă. Biserica lui Hristos este într-o dinamică permanentă, ca grăuntele de muştar
care creşte copac mare: Împărăţia cerurilor este asemenea grăuntelui de muştar, pe care,
luându-l omul l-a semănat în ţarina sa şi care este mai mic decât toate seminţele, dar când a
crescut este mai mare decât toate legumele şi se face pom, încât vin păsările cerului şi se
sălăşluiesc în ramurile lui (Mt 13, 31-32). Sfântul Grigorie cel Mare susține că „sub influenţa
lui Hristos Biserica se dezvoltă, dar până la Rusalii ea trăieşte o viaţă tainică, în umbră,
ignorare, ca un copil în umbra părinților lui”4.
Învăţăturile greşite nu fac altceva decât să oprească şi să altereze această creştere a
Bisericii în Duhul lui Hristos, de aceea, se impune la nivel teologic o disciplină care să
studieze critic şi obiectiv principiile unui bun misionarism actualizat la vremurile prezente şi,
în acelaşi timp, să contraargumenteze toate învăţăturile eronate, străine de duhul autentic al
Bisericii lui Hristos.

2. Definiţia şi obiectul Misiologiei Ortodoxe

Substantivul misiune, respectiv disciplina Misiologie, provine din latinescul missio,
onis, substantiv în declinarea a III-a imparisilabică, iar substantivul latin derivă de la verbul în
conjugarea a II-a, mitto, ere, misi, missum, care înseamnă a trimite, a dedica, a furniza, a
aduce, a emite etc.

3
Sfântul IOAN GURĂ DE AUR, „Omilia I-a la Evanghelia după Matei”, PSB, vol. 23, Bucureşti, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1994, 15.
4
Sfântul GRIGORIE CEL MARE, Variae Ecclesie aetates, Morales, XIX, 12-19, PL 75, 108.

4
 Cuvântul ecumenic (οἰκουμένη) înseamnă pământ locuit, lumea în sine, iar Mişcarea
ecumenică este „mişcarea de refacere a unităţii văzute a Bisericii, divizată de-a lungul istoriei,
datorită factorilor teologici şi neteologici, pe calea acordurilor şi dialogului teologic, a
mărturiei comune, a cooperării şi asistenţei reciproce”5. Misiologia se deosebeşte de
pastoraţie. Prima are domeniul de aplicare ad extra (în afara Bisericii) şi începe imediat după
Rusalii (Mt 28, 19-20; Mc 16, 15-16), cea de-a doua ad intra (exclusiv în comunitatea
eclezială). Misiologia Ortodoxă, deşi este o disciplină relativ nouă în cadrul materiilor
teologice, face parte din secţia sistematică a teologiei şi îşi are începutul încă din epoca
apostolică.
Misiologia Ortodoxă este disciplina teologică care expune în mod sistematic şi
documentat învăţătura ortodoxă în cadrul activităţii misionare a Bisericii lui Hristos, bazându-
se pe principii şi norme conforme cu cerinţele epocii actuale ei, dar în acelaşi timp apără
doctrina ortodoxă de toate atacurile creştinilor şi necreştinilor. De asemenea, precizează şi
îndrumă, în baza limitelor doctrinare şi canonice, pe credincioşii creştini care sunt sau vor să
fie în legătură de dialog cu celelalte denominaţiuni sau culte creştine şi necreştine şi
descoperă tuturor oamenilor dornici de mântuire posibilitatea unei vieţi de comuniune cu
Dumnezeu Cel întreit în Persoane. Obiectul disciplinei îl constituie însăşi lucrarea misionară
de origine apostolică, adaptată la condiţiile societăţii contemporane cu scopul de a-l încorpora
pe om în Trupul Tainic al lui Hristos, Biserica.

3. Scopul
Ocolind părerile subiective şi promovând un ton irenic, pacifist, fundamentat pe
dovezi scripturistice (şi nu numai), Misiologia Ortodoxă întăreşte convingerile credinţei
noastre, iar în caz de provocare venită din partea celorlalte denominaţiuni sau culte,
promovează un dialog apologetic şi o deschidere reciprocă pentru a putea fi înţeleasă mai bine
Ortodoxia de toţi creştinii şi necreştinii. Disciplina caută să prezinte practica şi teologia
misionară, aşa cum au apărut în viaţa Bisericii şi cum s-au dezvoltat şi cristalizat în fiecare
epocă istorică împlinind în acelaşi timp cerinţele mereu noi ale vieţii ecleziale. Disciplina
examinează natura şi caracterele misiunii creştine sub principalele ei aspecte: evanghelizare,
misiune, cult, pastoraţie, apostolat social, organizare parohială. Părintele Ion Bria subliniază
faptul că „ea vrea să scoată în evidenţă legătura organică dintre natura Bisericii şi natura
misiunii, care coincid în mod deplin în comunitatea liturgică, cu dubla ei semnificaţie: Trupul

5
Ion BRIA, Dicţionar de Teologie Ortodoxă, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, 1981, 258.

5
lui Hristos care celebrează Învierea şi Sfintele Taine («Aceasta să o faceţi spre pomenirea
Mea»), şi poporul pelerin care vesteşte şi aşteaptă împărăţia lui Dumnezeu («Cu pace să
ieşim…»). Avem de-a face cu o dublă mișcare: intrarea liturgică sau adunarea la altar şi
ieşirea misionară sau vohodul în lume”6. Aşadar, dinamismul misionar implică dubla mişcare,
după modelul sistolei şi diastolei din inima omului.

3. Metoda
Metoda de lucru în cadrul acestei discipline este cea de teză şi antiteză, de analiză a
obiecțiilor venite din partea ereticilor şi de acordare a răspunsurilor pe care Biserica le-a avut
dintotdeauna. Ortodoxia, în raport cu celelalte credinţe şi idei religioase, a crezut că e nevoie
mai întâi de o convingere luminată de har, şi nicidecum de constrângerea justificată sau
nejustificată, a conştiinţei raţionale a fiecărui individ. Părintele Dumitru Stăniloae susține că
„noi trebuie să luptăm spiritual, cu armele teologiei, să aducem lumea la credinţă. Numai
credinţa în Hristos ne poate reunifica şi ne poate da puterea pe care am avut-o”7.

4. Necesitatea şi folosul disciplinei.

Lucrarea misionară a Bisericii Ortodoxe, în general, şi a Bisericii Ortodoxe Române, în
special, impune câteva obiective şi principii de lucru, dar şi perspective în stăruinţa
permanentă de refacere a unităţii tuturor creştinilor. Misiunea este a Bisericii şi Biserica este
misionară în fiinţa sa. Misiologul Ion Bria avertizează că „o ecleziologie ortodoxă care nu are
ca element component esenţial misiunea este incompletă. Biserica şi misiunea nu pot fi luate
separat. A face ecleziologie fără misiune sau în detrimentul misiunii înseamnă a nu face
ecleziologie. La fel se poate spune şi despre misiune: a face misiune fără ecleziologie
înseamnă a face contramisiune”8.
Dat fiind faptul că propovăduirea Evangheliei s-a adresat tuturor neamurilor, Biserica în
unitatea ei ontologică, s-a confruntat în istorie cu învăţături total sau parţial greşite care au dus
în rătăcire pe mulţi dintre propovăduitorii acesteia. De aici, necesitatea şi, implicit, folosul
unei discipline teologice care să expună sistematic doctrina ortodoxă în mod comparativ cu
alte învăţături religioase creştine şi necreştine, adaptată fiind, prin metodele sale folosite, la
cerinţele timpului prezent şi capabilă de a răspunde mereu actual tuturor situaţiilor de criză
spirituală prin care trece societatea contemporană.

6
Ion BRIA, Dicţionar de Teologie Ortodoxă,..., 258.
7
Sorin DUMITRESCU, 7 Dimineți cu Părintele Stăniloae, București, Editura Anastasia, 1992.
8
Ion BRIA, „Contra sectarismului”, în Ortodoxia, 3/1990, 184.

6
 Istoricul și literatura disciplinei

1. Scurt istoric
Misiologia ortodoxă, ca disciplină teologică, este relativ nouă, deşi a fost studiată de-a
lungul vremii în cadrul secţiei Sistematice a Teologiei Ortodoxe sub diferite denumiri:
Îndrumări misionare, Sectologie, Misionarism creştin, Ecumenism etc. De menţionat este şi
faptul că în perioada comunistă Biserica Ortodoxă Română se afla în defensivă, implicarea ei
misionară în societatea atee nefiind posibilă. Încă din epoca Bisericii primare, lucrarea
misionară, dar şi de apărare împotriva învăţăturilor greşite, a fost permanent prezentă în
preocuparea Sfinţilor Apostoli, a ucenicilor acestora şi a apologeţilor creştini care, în operele
lor, au pus bazele, voluntar sau nu, unei discipline teologice, numită Apologetică. Aceştia s-
au folosit de intenţii şi arme defensive, se adresau convingător auditoriului şi căutau să-i
îndrume pe necreștini spre Adevărul unic şi mântuitor. Enumerăm aici doar câţiva apologeţi
din primele veacuri: Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful (Dialog cu iudeul Trifon), Teofil al
Antiohiei (Către Autolic), Atenagora Atenianul, Tertulian, Minucius Felix, Sfântul Ciprian al
Cartaginei etc. După încetarea persecuţiilor, Biserica s-a confruntat cu diferite erezii sau
învăţături greşite, dar şi-a apărat doctrina prin hotărârile sinoadelor locale sau ecumenice.
După primul mileniu creștin, controversele dintre Răsărit şi Apus au generat noi
provocări pentru misiunea Bisericii: teologia harului ca energie necreată (sec. XIV),
răspunsurile patriarhilor ortodocşi la mărturisirile de credinţă protestante (sec. XVI-XVIII),
raţionalismul iluminist al Revoluţiei franceze, Revoluţia bolşevică şi comunismul ateu, iar
după 1989 postmodernitatea cu trăsăturile ei consumiste, globalizante şi antropocentriste.

2. Dimensiunea istorico-pascală a misiunii Bisericii

Fundamentele teologice ale misiunii sunt:
• trinitare;
• hristologice;
• pnevmatologice.
Misiunea, ca deschidere a Treimii spre creaţie, a început prin trimiterea Fiului spre
Întrupare şi a Duhului în lume de către Tatăl, ca noi prin Biserica Fiului Său să putem
participa prin har la viaţa de comuniune dumnezeiască. Participarea la viaţa de comuniune a
Sfintei Treimi nu este posibilă decât prin asumarea stării ontologice a trupului uman

7
îndumnezeit şi înviat al Fiului lui Dumnezeu făcut Om, exclusiv în Biserică şi prin harul
Sfintelor Taine săvârşite de preoţia sacramentală.
Caracteristicile misiunii Bisericii sunt următoarele:
• parte constitutivă a fiinţei ecleziale;
• elementul esenţial al unei vieţi duhovniceşti;
• se regăseşte în a patra însuşire a Bisericii – apostolicitatea;
• are în vedere un dinamism eclezial9 centrat pe Înviere.
În Noul Testament, răscumpărarea lumii se realizează în şi prin Hristos, Fiul lui
Dumnezeu trimis spre Întrupare de Tatăl (Lc 4, 18; In 3, 17). După împlinirea misiunii care I-
a fost dată de Tatăl, centrată pe restaurarea ontologică a firii umane, a întregului neam
omenesc de la Adam şi până la sfârşitul veacurilor, prin moarte şi Înviere, şi după întoarcerea
în sânul Sfintei Treimi ca Om adevărat şi Dumnezeu adevărat, Mântuitorul Îl roagă pe Tatăl
să trimită pe Mângâietorul (In 14, 16) care întemeiază la Rusalii o Biserică dinamică şi
misionară, Duh care îi va întări și însoți pe apostoli pe parcursul întregii activităţi.
Trimiterea Fiului şi a Duhului în lume sunt expresia iubirii infinite a lui Dumnezeu
faţă de lumea căzută în păcat. Această iubire ne eliberează de robia păcatului şi a morţii, ne dă
putere să dobândim îndumnezeirea prin har şi să participăm la viaţa de comuniune a Sfintei
Treimi (In 3, 16). Sfântul Duh, care purcede din Tatăl şi Se odihneşte în Hristos Cel Înviat, ne
împărtăşeşte harul dumnezeiesc şi îndumnezeitor şi ne face fraţi cu Mântuitorul şi fii ai
aceluiaşi Părinte (Rm 5, 5). Comuniunea noastră în Hristos, Cel mort şi înviat, prin Duhul Său
Cel Sfânt, revelează taina comuniunii de iubire a Sfintei Treimi, fundament şi scop ultim al
Bisericii aflate în misiune.
Ieşirea la misiune este o poruncă dată de Hristos ucenicilor imediat după Învierea Sa:
„Şi zicând acestea, le-a arătat mâinile şi coasta Sa. Deci, s-au bucurat ucenicii, văzând pe
Domnul. Şi Iisus le-a zis iarăşi: Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu
pe voi” (In 20, 21-22), dar începutul este marcat de ziua Rusaliilor, imediat după Pogorârea
Sfântului Duh în chip de limbi de foc (FA 2, 2-3), când Apostolii dau mărturie publică despre
moartea, Învierea şi preamărirea lui Hristos, ca Fiu al Tatălui care trimite făgăduinţa Duhului
Său (FA 2, 33). De acum, misiunea creştină este considerată mărturie a vieţii de comuniune
intratrinitară prin Hristos în Duhul Sfânt (I In 1, 1-5), având ca finalitate încorporarea
sacramentală a neamului omenesc în Trupul lui Hristos, Biserica.

9
Dumitru STĂNILOAE, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia ortodoxă, Craiova, Editura Mitropoliei Olteniei,
1986, 217.

8
 Aşadar, scopul misiunii ortodoxe este imprimarea vieţii de comuniune a Sfintei
Treimi în viaţa noastră prin har şi în Biserică, având în acelaşi timp o dimensiune eshatologică
ce presupune experienţă reală şi personală cu Dumnezeu. În viziunea Sfântului Sofronie de la
Essex, acest lucru se realizează prin împlinirea poruncilor lui Hristos, mai ales a celor două
mari porunci ale iubirii: „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău ... să iubești pe aproapele tău
ca pe tine însuți” (Mc 12, 30-31). Cea de-a doua poruncă, ne învață Sfântul Sofronie, „ne dă
într-o mai mare măsură putința de a cunoaște taina celei de o ființă și nedespărțitei Treimi”10.
Astfel, „prima poruncă zice «Iubește din toată inima, din tot sufletul și din toată puterea».
Aici nu este spus «Iubește pe Dumnezeu ca pe tine însuți», ceea ce ar însemna panteism.
Această poruncă ne vorbește de gradul iubirii. Ea ne dă să cunoaștem pe Dumnezeu ca
Dragoste, dar totodată ne arată și hotarul între om și Dumnezeu. Cea de-a doua poruncă
«Iubește pe aproapele tău ca pe tine însuți», prin cuvântul ca arată nu atât măsura iubirii, cât
adânca împărtășire ființială a existenței noastre omenești. Însușită această poruncă în existența
omenească, duce la devenirea întregii omeniri într-un singur om, reîntregind firea cea «de o
ființă» a neamului omenesc zdrobită prin păcat. Această poruncă ne arată că omul este unul,
unul prin esență și multiplu în ipostasuri, după chipul Sfintei Treimi. Astfel, pe calea păzirii
poruncilor lui Hristos, Care este Calea Bisericii, se descoperă taina Sfintei Treimi. Taina se
descoperă nu abstract, în chip raționalist, ci în însăși viața. Iar altă cale nu este pentru a atinge
tainele Dumnezeiești”11.
Astfel, prin misiunea ei, Biserica Ortodoxă coboară cerul pe pământ şi urcă pământul
către cer. Misiunea nu se impune prin prozelitism, nu convinge, ci copleşeşte sufletele tuturor
oamenilor. Scopul misiunii ortodoxe este liturghisirea şi filocalizarea firii umane în
diversitatea ipostasurilor ei într-un ritm baptismal şi pascal-euharistic, care duce la înnoirea
întregii firi create.

3. Terminologie misionară
În viziunea părintelui I. Bria „teologia ortodoxă foloseşte cu precauţie şi chiar cu
suspiciune terminologia misionară care s-a impus în creştinismul occidental în secolele
trecute. Ca termen tehnic, cuvântul misiune a fost folosit din secolul al XVII-lea, fiind
rezervat acţiunii încredinţate specialiştilor, predicatorilor şi societăţilor misionare, trimişi de
către Biserica de la centru (Biserica Mamă), pentru a propovădui Evanghelia în teritorii

10
ARHIMANDRITUL SOFRONIE, Nașterea întru Împărăția cea Neclătită, trad. Rafail Noica, Alba Iulia, Editura
Reîntregirea, 2003, p. 73.
11
ARHIMANDRITUL SOFRONIE, Nașterea întru Împărăția..., p. 74-75.

9
necreştine, numite spaţii de misiune. Favorizată de către marile descoperiri geografice,
misiunea a devenit uşor o expediţie misionară, în slujba căreia s-au organizat ordine
religioase, congregaţii şi societăţi misionare, seminarii şi instituţii de misiologie, comisii
pentru necreştini şi disidenţi, enciclici şi predici de evanghelizare. Misiunea presupunea nu
numai un teritoriu de încreştinat, ci şi transmiterea unei culturi străine, care era impusă
indigenilor odată cu propovăduirea Evangheliei. De asemenea, spaţiul încreştinat era
încorporat într-o organizare canonică bisericească. Astfel, Biserica locală care primea
Evanghelia era supusă unei duble presiuni: monopolul jurisdicţional al Bisericii care trimitea
misionari şi colonizarea culturală. Din acest punct de vedere, Biserica Occidentală stă sub
acuzaţia că a promovat o întreagă ideologie culturală şi sociologică în jurul ideii de misiune,
care a fost însoţită adesea de colonizare, de latinizare, de imperialism cultural, spiritual şi
economic” 12.

4. Mântuirea
Definiţia mântuirii apare în tratatele teologice sub formulări mai scurte sau mai
extinse. La nivel de catehism, mântuirea se poate defini astfel: ieşirea omului de sub robia
păcatului şi a morţii şi dobândirea vieţii veşnice. În limba greacă, termenul este (σωτηρία) şi
defineşte „starea de desăvârşire a omului, recâştigarea stării de sfinţenie, ea fiind darul lui
Dumnezeu, prin Iisus Hristos, Care S-a jertfit pentru răscumpărarea noastră, şi urmează a fi
însuşită de noi prin îndeplinirea poruncilor şi sfaturilor învăţăturii creştine” 13.

Înţelesul termenului în Noul Testament:

• credinţa este cea care mântuieşte (Mt 9, 22; Mc 5, 34; Lc 8, 48);
• Hristos este Mântuitorul lumii (In 4, 42; 11, 27) şi nu există altă posibilitate de a ne
mântui decât prin El (FA 4, 12; 5, 31);
• se mântuiesc doar cei care cred că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu (Mt 16, 16-
18);
• mântuirea este oferită tuturor (Mt 28, 19; Mc 16, 15-16, FA 13, 26-47);
• mântuirea este un dar de sus (Lc 3, 6; I Tes 5, 9; Ap 7, 10; 12, 10; 19,1).
Alţi termeni pentru mântuire: răscumpărare, îndumnezeire, viaţă mistică etc.

12
Ion BRIA, Curs de Teologie şi practică misionară ortodoxă, Geneva, 1982, 1-2.
13
Ioan MIRCEA, Dicţionarul Noului Testament, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, 1984, 307.

10
 Mântuirea presupune:
• iconomie în Iisus Hristos (Ef 1, 5) ca expresie a iubirii lui Dumnezeu faţă de om (Rm
5, 8);
• un act teandric, o trăire mistică (Col 3, 3);
• jertfă de răscumpărare care ne ridică din robie şi ne înfiază (Rm 8, 15)
• roadele biruinţei asupra morţii: împăcarea şi îndreptarea (Rm 5, 10-18), chiar şi pe
Cruce Hristos era în slava Tatălui (II Co 13, 4);
• firea umană îndumnezeită: umanitatea răscumpărată în Hristos este o fire nouă, plină
de har prin care creaţia întreagă se pnevmatizează, se sofianizează, mântuirea primind
în Ortodoxie dimensiunea cosmică14.

5. Biserica
Ca misionari ai lui Hristos este foarte important să arătăm oamenilor că nu există
mântuire în afara Bisericii şi în acelaşi timp să argumentăm deosebirile dintre Biserică şi alte
biserici, sau culte creştine. Biserica este: „Poporul lui Dumnezeu” (I Ptr 2, 10), „Trupul lui
Hristos” (Rm 12, 5; I Co 12, 13, 27), „casa/templul lui Dumnezeu” (I Tim 3, 15; Ef 2, 19; I Co
3, 16), „Preoţia împărătească” (I Ptr 2, 9) şi „Mireasa lui Hristos (Ap 21, 2). Ecleziologia
ortodoxă are fundament trinitar, hristologic şi pnevmatologic. Apartenenţa la Biserică
presupune un act teandric, iar fiinţa ei constă în extensiunea vieţii de comuniune a Sfintei
Treimi prin Hristos şi împărtăşirea harului Sfântului Duh în Sfintele Taine.

6. Sfânta Treime
Dumnezeu este Unul în Fiinţă, dar întreit în Persoane. Sfânta Treime este baza
spiritualităţii noastre ortodoxe, ţinta finală a existenţei noastre şi centrul propovăduirii
misionare. Dumnezeu comunică cu creaţia prin împărtăşirea harului, nu prin Fiinţa Sa.
Învăţătura trinitară presupune explicarea termenilor: fiinţă, persoană şi lucrare.

7. Ierarhia bisericească
Cuprinde slujirile confirmate prin hirotonie, care au autoritatea de a conduce în
Biserică. Principiul ierarhiei din Biserică este pomenit de Sfântul Apostol Pavel în Epistola
către Evrei (7, 7), unde se arată că cel mic se binecuvântează de cel mare15 şi se bazează pe

14
Ion BRIA, Dicţionar de Teologie Ortodoxă, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, 1981, 266.
15
Ion BRIA, Dicţionar de Teologie Ortodoxă,..., 206.

11
schimbul permanent de daruri. Dumnezeu este izvorul ierarhiei prin care se înalță toate spre
unirea cu El şi spre îndumnezeire. Despre ierarhia bisericească şi necesitatea acesteia
amintește Sfântul Dionisie Areopagitul16, care ne spune că diaconul corespunde treptei
curățirii, preotul, treptei luminării, iar episcopul, treptei îndumnezeirii. Din acest text
observăm că treptele preoției corespundeau treptelor vieții duhovnicești. De asemenea, acest
fapt reiese și din practica Bisericii, conform căreia un creștin nou-botezat nu trebuia să fie
făcut cleric. Întâlnim lucrul acesta și în porunca pe care Apostolul Pavel i-o dă Episcopului
Timotei: „Însă se cade episcopului să fie... nu de curând botezat, ca nu umflându-se, în osânda
diavolului să cadă” (I Tim 3, 2, 6)17.
Odată cu trecerea timpului, Biserica se secularizează. La început vedem cum clericii
erau hirotoniți din rândul credincioșilor care aveau rugăciune, dar, mai târziu, au ajuns să fie
hirotoniți oameni care aveau doar o bună purtare exterioară, însă, din moment ce nu aveau
nicio harismă, nu știau cum să-i tămăduiască pe oameni. În primele secole creștine, Biserica
era considerată un spital duhovnicesc, iar clericii – doctori duhovnicești, care tămăduiesc
bolile duhovnicești ale oamenilor. Așadar, clericii cunoșteau metoda de diagnosticare și de
tratare a bolii, la fel ca doctorii trupului18.

8. Sfintele Taine
Sfintele Taine sunt lucrări divino-umane ale ierarhiei sacramentale prin care în modul
văzut al materiilor folosite, se împărtăşeşte harul cel nevăzut al lui Dumnezeu. În sens
general, orice acţiune a lui Dumnezeu în lume o considerăm taină (creaţia, pronia, mântuirea,
sfinţirea etc.). Biserica propovăduieşte faptul că Tainele sunt în număr de şapte: Botezul,
Mirungerea, Euharistia, Preoţia, Spovedania, Căsătoria şi Maslul, după numărul darurilor
Sfântului Duh (Is 11, 2-3). În sine, numărul tainelor dumnezeieşti rămâne necunoscut.
Împărţirea în şapte taine este o împărţire scolastică. Petru Lombardul a aplicat-o pentru prima
dată în Apus, iar Isidor Pelusiotul în Răsărit, fiind ulterior preluată de toate mărturisirile de
credinţă scrise contra invaziei protestante din secolele XVI şi XVII (vezi Mărturisirea lui
Petru Movilă, Mărturisirea lui Dositei al Ierusalimului). Totuşi, pentru lumea creştină, şi nu
numai, rămân ca Taine prin excelenţă: Treimea, Întruparea şi Biserica; de exemplu, Întruparea

16
Vezi Sfântul DIONISIE AREOPAGITUL, „Despre ierarhia bisericească”, în Sfântul Dionisie Areopagitul. Opere
complete, trad. Dumitru Stăniloae, București, Editura Paideia, 1996, 71-101.
17
IERÓTHEOS, MITROPOLITUL NAFPAKTOSULUI, Dogmatica empirică a Bisericii Ortodoxe Sobornicești după
învățăturile prin viu grai ale părintelui Ioannis Romanidis, vol. II, trad. Tatiana Petrache, Iași, Editura
Doxologia, 2017, 445-446.
18
IERÓTHEOS, MITROPOLITUL NAFPAKTOSULUI, Dogmatica empirică a Bisericii Ortodoxe Sobornicești,..., 446-
449.

12
este numită de Sfântul Apostol Pavel „taina cea din veac ascunsă” (Col 1, 26). Cine le acceptă
în deplinătatea doctrinei, din punct de vedere misionar poate fi declarat ortodox.

9. Ecumenismul
Cuvântul desemnează mişcarea susţinută prin Duhul Sfânt, care redă creştinilor
ascultarea voinţei şi dorinţei lui Hristos, manifestată în rugăciunea Sa pentru Unitate (In 17,
20-23). O mişcare vizibilă s-a manifestat la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX
în Bisericile reformate, în Biserica Anglicană şi în Bisericile Ortodoxe locale; respectivele
iniţiative atingând punctul important în anul 1948 prin înființarea Consiliului Ecumenic al
Bisericilor (CEB). Mişcarea ecumenică a fost oficial agreată şi de Biserica Romano-Catolică
prin Conciliul II Vatican, a cărui decret Unitatis redintegratio a fost promulgat de papa Paul
VI în 21 noiembrie 1964.
Acţiunea ecumenică poate lua diferite forme solidare şi complementare:
a. Ecumenismul spiritual are ca punct de plecare diviziunile istorice dintre
creştini şi caută să le atenueze prin rugăciunea pentru unitate, care a avut
un loc bine definit în viaţa liturgică a marilor grupări creştine, datorită
conştiinţei vii şi a datoriei de a ne ruga unii pentru alţii. Duhul Sfânt, susţin
adepţii ecumenismului spiritual, cheamă prin rugăciune pe creştini la
unitate sfântă, la convertirea inimii şi la sfinţenia vieţii, pentru că Duhul
rugăciunii suflă unde vrea (In 3, 8), lucrează şi face ca fraţii să se
întâlnească, pentru că toţi suntem fiii lui Dumnezeu (In 11, 52);
b. Ecumenismul doctrinar propune dialogul în materie de credinţă, un dialog
al teologilor menit să răspundă preocupărilor interconfesionale şi
interreligioase actuale, dar şi ideologiilor societăţilor laice;
c. Ecumenismul istoric este susţinut de George Florovsky (1893-1979) care,
la sfârşitul secolului XX, a propus să se lărgească conceptul de unitate a
Bisericii, aici incluzând toată gândirea creştină numită Tradiţie. Unitatea
Bisericii nu se afirmă doar în categoria unui spaţiu geografic, ci are şi
valenţă temporală19.

19
Andrew Quarles BLANE, Ecumenism in Time: Georges Florovsky’s Program for the Ecumenical Movement
unpubliched paper offered at the Father Georges Florovsky Centenary Conference, University of Michigan, Ann
Arbor, October 1993.

13
 d. Ecumenismul internaţional susţine întrunirile la nivel mondial al tuturor
teologilor cu vizibilitate internaţională, capabili de a expune şi analiza
noile direcţii în domeniul teologiei contemporane;
e. Ecumenismul secular este exprimat de angajamentul comun al creştinilor în
plan social, în slujirea oamenilor, în lupta pentru pace, dreptate, şi
dezvoltare economică; prin acest tip de ecumenism practic se exprimă
vizibil unitatea neamului omenesc în acţiunea filantropică20.
Așadar, Mişcarea Ecumenică este iniţiativa şi truda Bisericilor de a reface unitatea
externă a creştinilor. Iniţiativa mişcării aparţine protestanţilor (Conferinţa din orașul
Edinburgh, 1910) din dorinţa de a redobândi ceea ce s-a pierdut prin Reformă.

10. Prozelitismul
În terminologia biblică, se numeau prozeliţi păgânii convertiţi la iudaism (FA 2, 10).
Pe plan misionar, prin prozelitism se înţeleg: atitudinile sau procedeele contrare duhului
evanghelic care folosite în misiune conduc la manipularea fizică şi spirituală a unor membri
ce aparţin anumitor comunităţi, prin mijloace şi scopuri exclusiv lumeşti. Graniţa dintre
misiune şi prozelitism este greu de trasat, uneori termenii confundându-se. De pildă, „în
experienţa istorică a multor Biserici Ortodoxe, termenul de misiune este asociat cu ideea de
prozelitism, evocând efortul întreprins de misionari catolici şi protestanţi, în diferite epoci şi
în variate moduri, de a converti credincioşii ortodocşi, socotiţi fie disidenţi, din partea
catolică, fie adepţi ai unei religii ritualiste, din partea confesiunilor ieşite din Reformă. O
misiune catolică sau protestantă plantată pe un teritoriu ortodox a fost considerată nu numai o
contradicţie ecleziologică, deoarece o comunitate ortodoxă nu poate fi un spaţiu misionar în
sensul strict al cuvântului, fiind o sursă de tensiune socială şi politică, mai ales datorită
faptului că vocaţia unei Biserici ortodoxe locale a fost strâns legată de existenţa unui grup
etnic sau a unei naţiuni particulare. Există în calendarul ortodox un mare număr de martiri şi
mărturisitori – victime ale agresivităţii şi ostilităţilor confesionale, care au luat fie forma
uniatismului, fie cea a prozelitismului”21.

11. Misiune
Prin misiune înţelegem extensiunea Bisericii lui Hristos în lume. Primii misionari au
fost Sfinţii Apostoli, martori şi propovăduitori ai Învierii lui Hristos: „Veţi lua putere, venind

20
Jaques-Élisée DESSEAUX, Nouveau vocabulaire oécuménique, Paris, Éditions du Cerf, 1980, 87.
21
Ion BRIA, Curs de Teologie şi practică misionară ortodoxă, Geneva, 1982, 2.

14
Duhul Sfânt peste voi, şi Îmi veţi fi Mie martori în Ierusalim şi în toată Iudeea şi în Samaria şi
până la marginile pământului” (FA 1, 8). Evanghelizarea lumii, începută de apostoli, a
traversat secole şi a cunoscut forme variate, dar şi eşecuri (FA 17, 32). Cu toate acestea,
secolul al XIX-lea a fost considerat de toate confesiunile creştine ca fiind cel mai rodnic în
activitatea misionară22. Astăzi, noţiunea de misiune este degajată definitiv de conotaţia ei
teritorială şi de legătura istorică cu procesul de colonizare şi de dominaţie culturală. Pe plan
internaţional, o clarificare a noţiunilor misionare tradiţionale a fost posibilă datorită unei
mutaţii radicale în domeniul istoriei misiunilor, prin înfiinţarea şi includerea Consiliului
Internaţional al Misiunilor în structura CEB la reuniunea din New Delhi, în 196123.
Începând cu secolul XX, terminologia misionară a fost redefinită, pătrunsă fiind de un
caracter ecumenic, astfel că CEB în sesiunea din iulie 1982 a aprobat şi recomandat
documentul intitulat Misiune şi Evanghelizare. Acest document este o declaraţie comună,
ecumenică, care susţine convergenţa teologiei misionare actuale şi nicidecum controversele şi
interesele unor biserici şi grupări disidente. Așadar, Bisericile Ortodoxe locale au participat
activ la elaborarea respectivului document, redefinind din punct de vedere misionar termenii
şi priorităţile societăţii actuale, atât pe plan cultural, cât şi social. În acest sens, părintele I.
Bria menționează că în teologia actuală, misiunea tinde din ce în ce mai mult să devină un
termen inclusiv, cuprinzând: propovăduirea cuvântului sau evanghelizarea, lucrarea
sacramentală sau cultul, spiritualitatea sau pietatea creştinilor, activitatea pastorală şi slujirea
diaconală24.

22
Jaques-Élisée DESSEAUX, Nouveau vocabulaire oécuménique,..., 77.
23
Ion BRIA, Curs de Teologie şi practică misionară ortodoxă,..., 2.
24
Ion BRIA, Curs de Teologie şi practică misionară ortodoxă,..., 3.

15
CURSUL II

TEMEIURI TEOLOGICE ALE MISIUNII. TREIME ŞI MISIUNE

Misiunea Bisericii are fundament trinitar, hristologic şi pnevmatologic. Scopul

misiunii creştine este dobândirea vieţii de comuniune cu Sfânta Treime, prin împărtăşirea
harului. Ea s-a realizat prin trimiterea Fiului şi a Duhului în lume de către Tatăl, pentru ca noi
să fim părtaşi acestei comuniuni de iubire. Misiunea Bisericii este partea constitutivă a fiinţei
Bisericii, este elementul esenţial al vieţii acesteia şi e cuprinsă în cea de-a patra însuşire,
apostolicitatea, care nu se referă doar la succesiunea harului sau a preoţiei, ci are în vedere
fiinţa misionară a Bisericii25, care propovăduieşte în lume bunătăţile lui Dumnezeu (I Ptr 2,
9). Din veci, Dumnezeu ființează în Trei Persoane: Tatăl și Fiul şi Duhul Sfânt. Tatăl este Cel
care naşte din veșnicie pe Fiul Său şi-L purcede pe Duhul Sfânt, tot din veșnicie, astfel fiinţa
dumnezeiască neîmpărţindu-se (în mod triteist) şi nici Persoanele neconfundându-Se între Ele
(în sens modalist-sabelian).
Învăţătura ortodoxă despre relaţiile dintre Persoanele dumnezeieşti salvează doctrina
trinitară din calea ereziilor. Fiul Se naşte numai din Tatăl, iar Tatăl purcezându-L pe Duhul
Sfânt Îl trimite spre Fiul pentru a Se odihni în El. Astfel, Dumnezeu Se arată ca bucurie şi
fericire deplină, ca realitate rodnică în pluralitatea existenţei Sale, ca Iubire. Pluralitatea în
Dumnezeu menţine unitatea, iar unitatea Sa se vede în pluralitatea Persoanelor egale şi
consubstanţiale. Dumnezeu e Monadă şi Triadă în acelaşi timp. Aceasta a fost viziunea
Sfinţilor Părinţi, care încă din secolul al IV-lea s-au străduit să arate existenţa lui Dumnezeu
ca fiind Tri-ipostatică, cu Persoane neconfundabile în atribute, dar şi cu precizarea relaţiilor
personale existente între ele. Prin naşterea din veci a Unicului Fiu, Tatăl Se dăruieşte Acestuia
întreg, depăşind orice premiză şi înţeles a existenţei egoiste în două Persoane, prin purcederea
Sfântului Duh, Persoană care este capabilă să mărturisească iubirea Tatălui pentru Fiul şi invers.
Astfel, numai pentru că este un al treilea, cei doi pot deveni unul nu numai prin reciprocitatea
iubirii dintre Ei, ci şi prin uitarea de amândoi în faţa celui de-al treilea26. Ca Treime de Persoane,
Dumnezeu Se descoperă lumii ca Iubire şi vrea să fie cu noi, să ne facă părtaşi vieţii de
comuniune şi de iubire intratrinitară.
O esenţă impersonală nu ne duce la unirea inconfundabilă cu Dumnezeu. Prin esenţialism
omul se pierde în divin, dar ca Treime de Persoane în comuniune, Dumnezeu devine sursă
25
Dumitru STĂNILOAE, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia ortodoxă, Craiova, 1986, 217.
26
Dumitru STĂNILOAE, „Sfânta Treime, structura supremei iubiri”, în Studii Teologice, 5-6/1970, 346.

16
inepuizabilă de iubire şi comuniune de Ipostasuri în deplină unitate. În acest sens, învăţătura
nealterată despre Dumnezeu s-a păstrat doar în Ortodoxie, care nu s-a pierdut într-o
triadologie de tip esenţialist – doctrină care pune accent pe esenţă în detrimentul Persoanelor
– ci a insistat asupra realităţii Persoanelor cu însuşirile sau trăsăturile Lor specifice, fără să Le
confunde. Prin dogma despre odihnirea şi strălucirea Sfântului Duh în Fiul, şi în Iisus Hristos
ca Fiu al lui Dumnezeu Întrupat, Biserica Ortodoxă scoate în evidență existenţa Tri-ipostatică
a lui Dumnezeu ca Iubire şi oferă posibilitatea de a înţelege ieşirea iconomică a lui Dumnezeu
spre lume prin energiile Sale necreate ce izvorăsc din Fiul lui Dumnezeu făcut Om. În acest
sens, părintele D. Stăniloae afirmă că Biserica Răsăriteană deține spiritualitatea cea mai
sănătoasă pentru că a păstrat în mod nealterat învăţătura biblică despre Sfânta Treime şi locul
central al acesteia în evlavia creştină27.
Învăţătura ortodoxă despre Sfânta Treime delimitează învăţătura autentică creştină de
alte învăţături străine. Doar o Dumnezeire de acest fel este mântuitoare, e bază misionară a
comuniunii de iubire faţă de lume pentru eternitate. Doar prin Ea avem viaţă veşnică şi putere.
Treimea, ca realitate tri-personală şi ca Persoane în relaţie de iubire, e singurul model
misionar pentru noi. Sfânta Treime este baza mântuirii noastre, este Taina perfectei unităţi a
Persoanelor distincte: „numai o comunitate desăvârşită de persoane supreme poate hrăni, cu
iubirea ei nesfârşită şi perfectă, setea noastră de iubire faţă de ea şi între noi. Iubirea nu se
mulţumeşte să fie numai gândită, ci şi să primească şi să fie primită”28. Cel ce Se descoperă în
istorie prin revelaţie, nu e o existenţă singulară, esenţă impersonală sau Unica Persoană
autonomă, ci este Treime de Ipostasuri cu o alteritate absolută, alteritate oglindită într-o unică
natură, voinţă şi lucrare.
Lumea de azi trăieşte tot mai mult separaţia dintre Dumnezeu şi om, dintre
transcendentul şi imanentul divin. Biserica Ortodoxă prin învăţătura despre Sfânta Treime,
Vita Trinitatis ad extra et ad intra, evidenţiază trăsătura misionară a unui personalism viu şi
dinamic, în contradictoriu cu oferta misionară esenţialistă de tip apusean care este
depersonalizată şi individualistă. Iubirea tri-ipostatică a fost înaintea lumii, dar este în acelaşi
timp şi îndreptată spre ea. Puterea de a sta în legătură de comuniune cu Dumnezeu-Treime ne
este dată de către Fiul lui Dumnezeu făcut Om, în care Se odihneşte Sfântul Duh, Duh trimis
nouă la Rusalii, în Biserică, şi care făcându-ne părtaşi firii îndumnezeite a lui Hristos, ne face
fii ai Tatălui şi fraţi ai Mântuitorului.

27
Dumitru STĂNILOAE, Ascetica şi mistica, Alba Iulia, Editura Deisis, 1993, 35.
28
Dumitru STĂNILOAE, Ascetica şi mistica,..., 41.

17
 Monoteismul creştin mărturiseşte existenţa unui Dumnezeu unic, de substanţă unică,
dar Aceasta (Dumnezeirea) din veci este ipostaziată în Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, fără a se
confunda în sens modalist, dar nici nu se împarte în sens triteist: „Una şi aceeaşi este Unitate
şi Treime. Aceeaşi întreagă după fiinţă şi întreagă Treime după ipostasuri. Căci dumnezeirea e
Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt şi Dumnezeirea e în Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Aceeaşi e întreagă în
întreg Tatăl, şi Tatăl e întreg în Aceeaşi întreagă. Şi Aceeaşi e întreagă în întreg Fiul; şi Fiul e
întreg în Aceeaşi întreagă. Şi Aceeaşi e întreagă în întreg Duhul Sfânt; şi Duhul Sfânt e întreg
în Aceeaşi întreagă. Întreagă e Tatăl şi în Tatăl întreg; şi întreg Tatăl este ea întreagă. Şi
Aceeaşi întreagă e întreg Fiul; şi întreg Fiul este în ea întreagă şi ea întreagă în El. Şi Aceeaşi
întreagă este întreg Duhul Sfânt şi în întreg Duhul; şi întreg Duhul Sfânt este ea întreagă şi
întreg Duhul Sfânt este în Aceasta întreagă conştiinţă şi Tatăl este întreg în întreg Fiul şi în
întreg Duhul Sfânt în chip desăvârşit; şi întreg este Fiul în întreg Tatăl şi în întreg Duhul Sfânt
în chip desăvârşit; şi întreg este Duhul Sfânt în întreg Tatăl şi în întreg Fiul, în chip
desăvârşit”29.
În Treime se păstrează unitatea Fiinţei, dar şi trinitatea Persoanelor cu însuşirile sau
proprietăţile lor specifice prin care nu Se confundă. Talasie Libianul susține că „proprietăţile
deosebitoare ale Tatălui zic că sunt acelea de a fi fără de început şi nenăscut, ale Fiului de a fi
început şi de a fi născut, iar ale Duhului Sfânt de a fi cu începutul (principiu) şi de a fi purces.
Iar începutul Fiului şi al Duhului nu îl zic temporal. Căci cum ar fi aşa? Prin el arată cauza din
care, ca lumina din soare îşi au din veşnicie existenţa. Căci din El (din Tatăl ca Principiu) sunt
după fiinţă, deşi nu după El. Proprietăţile deosebitoare a ipostasurilor se păstrează iarăşi, după
ei, nemişcată şi neschimbată. Iar fiinţa comună sau dumnezeirea neîmpărţită. Mărturisesc
unitatea în Treime şi Treimea în unitate, ca una ce se împarte neîmpărţit şi se uneşte
împărţit”30.
Unitate în Trinitate, Monadă şi Triadă în acelaşi timp, este paradoxul treimic misionar.
Sfântul Dionisie Areopagitul menționează că „Dumnezeu se înmulţeşte în chip unic. Aceasta
se spune împotriva nălucitorilor care înmulţesc pe Unul (divizându-I Fiinţa)”31. În Dumnezeu,
Tatăl din veci, existând prin şi de la Sine, Îl naşte pe Fiul şi Îl purcede pe Duhul Sfânt.
Existenţa din veci şi deodată a lui Dumnezeu în Trei Persoane a făcut să se uziteze termenul
patristic de rodnicie dumnezeiască. Din numirea Treimii se arată rodnicia divină. Dar a numit

29
Sfântul MAXIM MĂRTURISITORUL, „A doua sută a Capetelor gnostice”, în Filocalia, vol. 2, trad. Dumitru
Stăniloae, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 165-166.
30
TALASIE LIBIANUL, „Despre dragoste, înfrânare şi petrecerea cea după minte către Pavel prezbiterul”, în
Filocalia, vol. 4, trad. Dumitru Stăniloae, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, 1994, 50.
31
Sfântul DIONISIE AREOPAGITUL, Numirile dumnezeieşti,..., 187.

18
pe Tatăl rodnic în mod apofatic, ca Tatăl Fiului închinat şi ca izvor al Prea Sfântului Duh,
împreună închinat cu Ei32.
În Noul Testament se pune accentul, în cadrul hristologiei, pe însuşirea lui Hristos ca
Fiu al lui Dumnezeu, trimis de Tatăl, Care nu a venit de la Sine, ci de la Dumnezeu (Tatăl), nu
prin voia Sa, ci prin voia Celui ce L-a trimis (In 3, 17; 5, 36). „Deci, precum a murit după trup
pentru noi, ca om, deşi era Dumnezeu după fire, şi precum, aşezat fiind între cei creaţi şi sub
jug pentru umanitate, deşi era Domnul tuturor, numeşte pe Tatăl Său Dumnezeu, aşa afirmă că
Se sfinţeşte pe Sine pentru noi, ca să treacă faptul acesta la noi, pentru ca fiind înnoită firea
noastră în El ca pârgă, să fim şi noi sfinţiţi în El în Adevăr, adică în Sfântul Duh. «Căci Duhul
este Adevărul», după cuvântul lui Ioan (I In 5, 10). Fiindcă Duhul Lui nu e altul decât Fiul,
potrivit raţiunii fiinţei, ca cel ce este în El şi prin El iese. Şi spune (Fiul) că a fost trimis în
lume, deşi era în ea şi înainte de înomenire, fiindcă era în lume, deşi lumea nu-L cunoştea,
după cum s-a scris (In 1, 10), arătând că modul trimiterii nu s-a făcut decât prin ungerea prin
Sfântul Duh, întrucât S-a făcut om şi S-a arătat înger de mare sfat (Is 9, 6), prin asemănarea cu
slujirea profetică”33. După împlinirea lucrării care I-a fost dată de Tatăl, şi după întoarcerea în
sfatul Sfintei Treimi, Fiul Îl roagă pe Tatăl ca să le trimită apostolilor pe Mângâietorul, Care
să rămână cu ei (In 14, 16).
Trimiterea Fiului şi a Duhului în lume este expresia iubirii infinite a lui Dumnezeu ca
Treime de Persoane, faţă de lumea căzută în păcat, iubire în care vrea ca noi să fim eliberaţi,
în Hristos şi Duhul Sfânt, de robia păcatului şi a morţii, să dobândim viaţa veşnică,
îndumnezeirea prin har şi să participăm astfel la viaţa de comuniune a Sfintei Treimi (In 3, 16;
I In 4, 9). Apostolia sau trimiterea la propovăduire a lui Hristos este strâns unită cu sfinţirea
prin Duhul şi în Duhul sau în Adevărul lui Hristos. Această legătură se arată până azi în
Biserică. Arhiereii şi preoţii trimişi la propovăduire se sfinţesc. Sfinţirea e o aşezare a lor în
Adevărul, Care este Hristos sau în Duhul, Care este Adevărul viu al lui Hristos. Adevărul face
pe om sfânt şi-I dă entuziasm în propovăduirea Lui. Dimpotrivă, minciuna îl lipseşte de
curăţie, de bunătate și îl arată stăpânit de egoism. Astfel, cu Hristos începe sfinţirea firii
omeneşti prin El însuşi ca om34. Prin revărsarea Sfântului Duh, care purcede din Tatăl şi se
odihneşte în Fiul din veci, Îl avem prezent pe Hristos Cel înviat şi Înălţat, în inimile noastre,
prin harul dumnezeiesc şi mântuitor (II Co 13, 13; Rm 5, 5).

32
Sfântul DIONISIE AREOPAGITUL, Numirile dumnezeieşti,..., 227.
33
Sfântul CHIRIL AL ALEXANDRIEI, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, trad. Dumitru Stăniloae,
Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2000, 1055.
34
Sfântul CHIRIL AL ALEXANDRIEI, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan,..., p. 1055, n. 1994.

19
 Prin trimiterea Fiului şi a Duhului în lume, de către Tatăl, se pune baza comuniunii
noastre harice cu Dumnezeu ca Treime, comuniune care se trăieşte plenar în Biserică, templul
Duhului Sfânt, casa Sfintei Treimi. Numai comuniunea eclezială, în Hristos prin Duhul Sfânt,
revelează taina comuniunii Sfintei Treimi ca fundament şi scop ultim al misiunii Bisericii.
Iconomia dumnezeiască (ad extra) presupune trimiterea în lume a Fiului şi a Duhului Sfânt,
iar creştinii se pot împărtăşi astfel de har, energie necreată, dumnezeiască şi îndumnezeitoare,
care vine de la Tatăl, prin Fiul Întrupat şi împărtăşit fiind lumii întregi de către Duhul Sfânt.
Lucrarea Tatălui prin Fiul în Duhul Sfânt, Duh trimis în lume ca foc şi lumină
ipostatică ce străluceşte din Hristos, e posibilă doar prin Duhul Său. Duhul pregăteşte lumea
pentru a fi îndumnezeită, pentru a-L regăsi pe Hristos. De aceea, prin odihnirea şi strălucirea
Sfântului Duh din Trupul lui Hristos în lumea întreagă, Tatăl nu mai priveşte în Hristos doar
strălucirea proprie, ci vede în Fiul Înomenit toată creaţia care prin El Îl poate contempla ca
Tată. Prin Hristos în Duhul Sfânt, lumea Îl poate cunoaşte şi experia pe Dumnezeu ca Treime
de Persoane. Dacă Duhul Sfânt porneşte din Tatăl prin purcedere şi se opreşte în Fiul, din veci
– având o orientare către o Persoană, spre a Se putea odihni deplin în Ea şi pentru a-şi
confirma şi prin aceasta caracterul Său personal – pe planul iconomic Duhul trimis de Fiul Se
orientează spre omul creat după chipul lui Dumnezeu, odihnindu-se prin harul divin în
umanitatea sa, îndumnezeindu-l.
Omul, ca persoană în comuniune cu Dumnezeu şi cu semenii, este destinatarul
Duhului Sfânt: „Tatăl Îl adresează Cuiva. Fiul nu este adresat cuiva, El este «la Tatăl», cum
spune Sfântul Ioan în prologul său. Dar Sfântul Duh are o adresă, El Îl are pe Fiul ca
destinatar şi, de asemenea, pe noi, în măsura în care ne unim cu Fiul. El este persoana divină
care are o intenţie şi o orientare; este către Fiul, şi implicit către noi” 35, ca unii ce avem
aceeaşi fire umană cu Fiul lui Dumnezeu făcut Om. Odihnindu-Se în El, Duhul Sfânt Se
odihneşte în toţi cei ce sunt uniţi cu Fiul întrupat prin Biserică. Duhul ne este adresat şi nouă
numai în măsura în care devenim fii ai Tatălui, în măsura în care trupul nostru e curăţit de
patimi şi devine mediu propice pentru transparenţa pnevmatică, în măsura în care depunem
efort ascetic pentru a deveni oameni duhovniceşti. Astfel, omul întreg, trup şi suflet, se
înduhovniceşte şi devine transparent luminii dumnezeieşti, iar fiinţa omului devine
«teofanică» prin conlucrarea liberă dintre firea acestuia şi harul dumnezeiesc: „Natura umană,
ca deschidere spre infinit, este singura natură capabilă să primească în sine infinitul în
persoană”36.

35
Dumitru STĂNILOAE, Ascetica şi mistica, Alba Iulia, Editura Deisis, 1993, 104.
36
Jaques DOYON, Cristologia per il nostro tempo, Bari, 1971, 353.

20
 Drept continuare a misiunii Sale în lume prin puterea Sfântului Duh, Hristos îşi alege
pe pământ ucenicii Săi, Sfinţii Apostoli, pe care îi trimite în lume ca ei să fie vestitorii şi
martorii Evangheliei Împărăţiei cerurilor şi a vieţii veşnice (In 1, 2-3). Prima trimitere a
Sfinţilor Apostoli la misiune este consemnată de evanghelistul Matei (10, 1-7) şi considerată
de către exegeţi ca misiunea de probă în ţinutul Galileeii, înainte de Sfintele Pătimiri şi
Înviere. După Înviere, Hristos îi trimite pe ucenicii Săi la misiune în toată lumea (Mt 28, 19-
20; In 20, 21-22; FA 1, 8.), aceasta fiind adevărata apostolie, misiunea Apostolilor apare acum
şi ca mărturie a Învierii, consecinţă a biruinţei Mântuitorului asupra păcatului şi a morţii.
Misiunea devine mărturisire a vieţii celei noi şi descoperită în lume prin Hristos, în
comuniunea Sa cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt. Misiunea creştină este mărturia vieţii de
comuniune intratrinitară. Ea îşi are începutul prin trimiterea Apostolilor de către Hristos şi se
plineşte la Pogorârea Duhului Sfânt în Ziua Rusaliilor ca putere venită de sus (FA 2, 2; I In 1,
1-5).
Misiunea Apostolilor a avut drept scop îndumnezeirea lumii prin propovăduirea unui
Dumnezeu-Treime, Dumnezeu-Lumină (I In 1, 5) şi Dumnezeu-Iubire (I In 4, 8-9). Ei sunt
trimişi pentru a vesti viaţa de comuniune a Sfintei Treimi, care S-a revelat popoarelor prin
iconomia lui Hristos şi a Duhului Său, de la Întrupare şi până la Rusalii (Mt 28, 18). Misiunea
era încredinţată, prin apostoli, lumii întregi (Mc 16, 15). Astfel, viaţa nouă în har este prezentă
în cuvintele Evangheliei despre Împărăţia lui Dumnezeu-Treime şi în Sfintele Taine ale
Bisericii (FA 2, 41-42). Dimensiunea ontologică a misiunii Bisericii este cuprinsă în textul
Sfântului Evanghelist Matei (28, 19-20) şi constă în încorporarea sacramentală, prin Botez, în
Trupul lui Hristos – Biserica – prin care putem participa la viaţa de comuniune a Sfintei
Treimi şi ne putem mărturisi propria credinţă (I Tim 1, 10). Lucrarea lui Hristos în lume,
continuată de Apostoli şi de Biserică, are dimensiune cosmică şi ecleziologică, cum subliniază
Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Efeseni (1, 23) şi are drept scop recapitularea creaţiei
în Hristos prin Duhul Sfânt, în Biserică, prin mărturisirea unităţii de credinţă şi împărtăşirea
de harul Sfintelor Taine. Prin misiune, Biserica prelungeşte şi împlineşte lucrarea lui Hristos
(Ef 4, 11-13).
De asemenea, misiunea Bisericii a fost înţeleasă şi practicată diferit de confesiunile
creştine din trecut şi din contemporaneitate. Ele au abandonat Biserica Apostolică, credinţa,
Tradiţia, viaţa sacramentală și efortul ascetic. Istoria poate dovedi că, din punctul de vedere al
misiunii, Biserica Ortodoxă este o Biserică vie şi activă, care nu convinge, ci copleşeşte
sufletele contemporanilor săi. Scopul misiunii ortodoxe este apărarea, aprofundarea şi
transmiterea Ortodoxiei la popoarele şi culturile diferitelor ţări în condiţii istorice date, fiind

21
permanent în fidelitate cu tradiţia apostolică. Valoarea centrală a misiunii Ortodoxiei este de a
apăra credinţa şi învățăturile dogmatice şi comunitare care exprimă conformitatea cu
adevărata Tradiţie a Bisericii apostolice ca singur mod de transmitere a vieţii celei noi,
revelată prin Hristos în Duhul Sfânt.
Experienţa misionară, vie şi nemijlocită, a Bisericii cu Sfânta Treime este accesibilă în
Biserică oricărui credincios. Prin misiunea ei, Biserica Ortodoxă coboară cerul pe pământ şi
urcă pământul la cer. Misiunea ortodoxă nu este o propagandă a ideilor sau intereselor, fie
colective, fie individuale. Scopul este liturghisirea şi filocalizarea existenţei umane în
deplinătatea ei, într-un ritm pascal, baptismal şi euharistic, care conduce la convertirea omului
şi a întregii creaţii. Misiunea ortodoxă este fundamentată pe triadologie, hristologie,
pnevmatologie şi uzitează aceleaşi mijloace misionare asemenea Mântuitorului Hristos şi
Sfinţilor Apostoli. Dacă Treimea nu este baza oricărei realităţi misionare, ajungem la moarte
spirituală. Nu avem alternative: Treimea sau iadul. Criza de astăzi este cauzată tocmai de
neparticiparea lumii, prin har, la viaţa de comuniune a Sfintei Treimi.

22
CURSUL III
MISIUNEA BISERICII ȘI ASPECTELE EI: EVANGHELIZAREA SAU
PROPOVĂDUIREA EVANGHELIEI

Cuvântul Evanghelie, în limba română, derivă din substantivul grecesc „Ευαγγέλιο”, şi

din substantivul latin „Evangelium”. În Noul Testament, prin Evanghelie se înţelege „vestea
cea bună”, revelaţia slavei lui Dumnezeu în persoana şi lucrarea mântuitoare a lui Iisus
Hristos, precum şi mesajul sau conţinutul acestei descoperiri cuprins în predica şi învăţătura
Mântuitorului.
Textele biblice care fac referire la evanghelizare37 sunt:
• „Ci mai întâi Evanghelia trebuie să se propovăduiască la toate popoarele” (Mc
13, 10)
• „Oriunde se va propovădui Evanghelia, în toată lumea, se va spune şi ce a
făcut aceasta, spre pomenirea ei” (Mc 14, 9);
• „În ziua în care Domnul va judeca, prin Iisus Hristos, după Evanghelia mea,
cele ascunse ale oamenilor” (Rm 2, 16);
• „…ajută-le lor ca pe unele care au luptat pentru Evanghelie…. (Flp 4, 3).
Sfinţenia evanghelică pune în mod constant creştinul sub regimul Evangheliei: „Fiţi
desăvârşiţi precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este” (Mt 5, 48). Această sfinţenie este
dezvăluită în mesajul evanghelic şi este precizat ceea ce face noutatea şi originalitatea
Evangheliei, atât prin raportul faţă de alte perioade ale revelaţiei biblice, cât şi prin raportul
altor experienţe etice şi religioase extra-biblice38.
Iisus Hristos a arătat că există o diferenţă radicală între Lege şi Evanghelia Sa, care se
axează pe porunca iubirii desăvârşite şi care include chiar şi pe vrăjmași: „Aţi auzit că s-a zis
să iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti pe vrăjmaşul tău. Iar eu vă zic vouă: să iubiţi pe
vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă
pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc” (Mt 5, 43-44). Yves Congar precizează faptul că
tocmai în paradoxul iubirii şi al jertfei pentru alţii constă Evanghelia Sa: „Legea antrenează
păcatul şi condamnarea; Evanghelia şi numai Evanghelia singură, în solitudinea semantică a

37
Ion BRIA, Dicţionar de Teologie Ortodoxă, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, 1981.
38
Emilio PANELLA, Dictionnaire de la vie spirituelle, Paris, Editions du Cerf, 1983, 497.

23
cuvântului său, produce mântuirea”39. Iubirea de vrăjmași este noutatea absolută și minunea
cea mai mare a creștinismului, anunțată și probată pentru prima de către Iisus Hristos. Prin
această sentință s-a probat că Dumnezeu crede în om mai mult decât omul însuși, dar și că
Dumnezeu îl cunoaște pe om mai mult decât omul însuși. Iisus Hristos a dovedit că omul,
fiind creat după chipul Său, e capabil de minunea iubirii. Orice iubire e o minune, chiar dacă
iubirea vrăjmașilor e cea mai grozavă dintre toate. Iubirea vrăjmașilor este cea mai puternică
experiență existențială care risipește convențiile, iluziile și închipuirirle, care îl face pe om
realist și îl scapă de egoism. Numai această iubire risipește iluzia autosuficienței și suficienței
materiale40.
Evanghelia lui Hristos este puterea lui Dumnezeu spre mântuirea tuturor:
• „Căci eu nu mă ruşinez de Evanghelia lui Hristos, pentru că este putere a lui
Dumnezeu spre mântuire a tot celui ce crede, iudeului întâi, şi elinului” (Rm 1,
16);
• „Binecuvântat fie Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, Cel ce întru
Hristos ne-a binecuvântat pe noi…” (Ef 1, 3);
• „Vă aduc aminte fraţilor Evanghelia pe care v-am binevestit-o, pe care aţi şi
primit-o, întru care şi staţi, prin care şi sunteţi mântuiţi; cu ce cuvânt v-am
binevestit-o – dacă o ţineţi cu tărie, afară numai dacă n-aţi crezut în zadar” (I Co
15, 1-2).
De asemenea, sfinţenia omului evanghelic se caracterizează prin aspectele următoare:
a) Aspectul hristocentric. Hristos, imaginea perfectă a Tatălui, este modelul şi măsura
sfinţeniei creştine. Existenţa Sa, ascultarea faţă de Tatăl, disponibilitatea Sa pentru trimitere,
rigoarea şi coerenţa vieţii Sale, rezistenţa Sa la ispite şi simpatia Sa faţă de oricine se găsea în
situaţie delicată… toate sunt trăsături la care trebuie să fie atent cel care vrea să-I urmeze lui
Hristos. Numai referinţa la Iisus din Nazaret justifică inspiraţia creştină a unui stil de viaţă şi
întemeiază o etică evanghelică. De altfel, recursul la Evanghelie constituie raţionamentul
ultimului apel spre conduita credinciosului către Biserică;
b) Aspectul spiritual. Este viața animată şi dirijată prin Duhul: Duhul Sfânt, „Duhul lui
Hristos” (I Ptr 1, 11); chezaşul misiunii Fiului (In 16, 13), reprezintă norma interioară a
credinciosului şi a Bisericii în timpul care se scurge de la Înălţare şi reîntoarcerea finală a lui

39
Yves CONGAR, „Variations sur le thème «Loi-Grâce»”, în Revue Thomiste, 71/1971, 420-438.
40
George REMETE, Iisus Hristos. Iubirea trădată – Singurul Prieten, vol. 3, București, Editura Paideia, 2020,
37-39.

24
Hristos. Duhul produce roadele întregii îndumnezeiri în inima ucenicului lui Hristos (Col 3,
12; Ga 5, 22; Rm 6, 22), El conduce acţiunile „cum se cuvine sfinţilor” (Ef 5, 3);
c) Aspectul eclezial. Comunitatea ucenicilor este locul naşterii şi credinţei omului în
Iisus Hristos. Nimic nu-i mai costisitor pentru omul evanghelic decât de a fi privat de
comuniune (ekklesia, comuniunea celor chemaţi), parte integrantă a fiinţei sale. Prin şi în
Biserică, omul evanghelic îşi atinge scopurile propriei sale vieţi: în meditaţie şi în înţelegerea
Cuvântului, în slujirea euharistică, în dragostea pentru fraţii săi, cu care, ca pietre vii, el
construieşte: „casă duhovnicească, preoţie sfântă, ca să aduceţi jertfe duhovniceşti” (I Ptr 2,
5).
Evanghelia este Însuşi Hristos. Sfântul Ignatie Teoforul, în Epistola către Filadelfieni
spune: „Buni erau şi preoţii (vechii legi), dar mai bun arhiereul, căruia îi erau încredinţate
Sfintele Sfintelor, singurul căruia i s-au încredinţat cele ascunse ale lui Dumnezeu; el este uşa
Tatălui, prin care intră Avraam, Isaac, profeţii, Apostolii şi Biserica. Toate acestea duc la
unirea cu Dumnezeu. Evanghelia, însă, are ceva deosebit: venirea Mântuitorului, a Domnului
nostru Iisus Hristos, pătimirile Lui şi învierea. Profeţii cei iubiţi L-au vestit; Evanghelia, însă,
este desăvârşirea nemuririi. Atât Vechiul Testament, cât şi Noul Testament sunt deopotrivă
bune, de credeţi în dragoste”41.
La începutul Bisericii, prin Evanghelie se înţelegea predica orală a Apostolilor, apoi o
parte din această tradiţie apostolică s-a consemnat în scris. Aşa au apărut scrierile
neotestamentare. Ceea ce nu s-a fixat în scris imediat, s-a dezvoltat în ceea ce numim scrierile
apostolice. Didahia (Învăţătura celor 12 Apostoli), de pildă, ne îndeamnă, zicând: „Mustraţi-
vă unul pe altul, nu cu mânie, ci în pace, cum este scris în Evanghelie… rugăciunile voastre,
milosteniile şi toate faptele voastre aşa să le faceţi, cum este scris în Evanghelia Domnului
nostru”42. În același sens, Petru Damaschinul precizează: „deci cel ce a putut înţelege în parte
harul Sfintei Evanghelii şi cele ce se află în ea, adică faptele şi învăţăturile Domnului,
poruncile şi dogmele lui, înfricoşările şi făgăduinţele, acela ştie ce comori neîmpuţinate a
aflat, măcar că nu poate povesti despre ele cum trebuie, pentru că cele cereşti sunt negrăite.
Căci Hristos s-a ascuns în Evanghelie şi cel ce vrea să-L afle pe El, trebuie să vândă mai întâi
toate averile sale şi să cumpere Evanghelia, ca nu numai să-L poată afla pe El din citire, ci Să-
L primească în sine, prin urmarea vieţuirii Lui în lume.

41
Sfântul IGNATIE TEOFORUL, „Epistola către Filadelfieni”, trad. Dumitru Fecioru, PSB, vol. I, Bucureşti,
Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1979, 181.
42
„Didahia celor 12 Apostoli”, trad. Dumitru Fecioru, PSB, vol. I, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1979, 32.

25
 Hristos Mântuitorul îşi întemeiază Biserica pe mărturia credinţei ucenicilor în
dumnezeirea Sa: „răspunzând Simon Petru a zis: Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui
viu. Iar Iisus, răspunzând, I-a zis: fericit eşti Simone, fiul lui Iona, că nu trup şi sânge ţi-au
descoperit ţie acestea, ci Tatăl Meu, Cel din ceruri. Şi Eu îţi zic ţie, că tu eşti Petru şi pe
această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui” (Mt 16, 16-18).
În cadrul evanghelizării realizate de către Hristos exista un acord deplin între
învăţătura pe care o propovăduia şi propria-I viaţă:
• „Pentru ei Eu Mă sfinţesc pe Mine însumi, ca şi ei să fie sfinţiţi întru adevăr”
(In 17, 19);
• „Cine dintre voi Mă vădeşte de păcat? Dacă spun adevărul, de ce voi nu mă
credeţi?” (In 8, 46).
Totodată, Hristos învăţa cu cuvântul şi cu fapta:
„Fac voia Celui ce M-a trimis…” (In 5, 30);
„M-am pogorât din cer nu ca să fac voia Mea, ci voia Tatălui Meu care M-a trimis” (In
6, 38);
„Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al
Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă, şi iată Eu
sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Mt 28, 19-20).
Verbul grec, la imperativ, „μαθητεύσατε”, înseamnă a învăţa cu cuvântul, dar şi cu
fapta. La fel şi ucenicii Săi, învăţau cu cuvântul şi mai ales cu fapta – care este de mare
impact misionar – după cum subliniază Hristos: „Ca văzând faptele voastre cele bune, să
slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Mt 5, 16).
Apostolii au avut, în cadrul evanghelizării, o misiune greu de îndeplinit:
• „Ci în toate înfăţişându-ne pe noi înşine ca slujitori ai lui Dumnezeu în multă
răbdare, în necazuri, în nevoi, în strâmtorări, în bătăi, în temniţă, în tulburări,
în osteneli, în privegheri, în posturi, în curăţie, în cunoştinţă, în îndelungă-
răbdare, în bunătate, în Duhul Sfânt, în dragoste nefăţarnică” (II Co 6, 4-6);
• „Şi ne ostenim, lucrând cu mâinile noastre. Ocărâţi fiind, binecuvântăm.
Prigoniţi fiind noi răbdăm. Huliţi fiind, ne rugăm. Am ajuns ca gunoiul lumii,
ca măturătura tuturor, până astăzi” (I Co 4, 12-13);
• „Cele ce aţi învăţat şi aţi primit şi aţi auzit şi aţi văzut la mine, acestea să le
faceţi, şi Dumnezeul păcii va fi cu voi” (Flp 4, 9);

26
 • „Nu ca şi cum aţi fi stăpâni peste Biserici, ci pilde făcându-vă turmei” (I Ptr 5,
3).
Propovăduirea Evangheliei presupune responsabilitate:
• „De aceea şi noi, având împrejurul nostru atâta nor de mărturii, să lepădăm
orice povară şi păcatul ce grabnic ne împresoară şi să alergăm cu stăruinţă în
lupta care ne stă înainte. Cu ochii aţintiţi asupra lui Iisus începătorul şi
plinitorul credinţei, Care pentru bucuria pusă înainte-I a suferit Crucea, n-a
ţinut seama de ocara ei şi a şezut de-a dreapta tronului lui Dumnezeu.” (Evr 12,
1-2);
• „Şi voi v-aţi făcut următori ai noştri şi ai Domnului, primind cuvântul cu
bucuria Duhului Sfânt, deşi aţi avut multe necazuri” (I Tes 1, 6).
Propovăduirea Evangheliei trebuie să fie de bună calitate:
• „Episcopul… destoinic să înveţe pe alţii” (II Tim 4, 2);
• „Propovăduieşte cuvântul, stăruieşte cu timp şi fără timp, mustră, ceartă,
îndeamnă, cu toată îndelunga-răbdare şi învăţătura” (I Tim 3, 2);
• „Nimeni să nu dispreţuiască tinereţile tale, ci fă-te pildă credincioşilor cu
cuvântul, cu purtarea, cu dragostea, cu duhul, cu credinţa, cu curăţia” (I Tim 4,
12).
Propovăduirea constituie o funcție misionară esențială a Bisericii. Fără propovăduire și
slujbe nu există Biserică și nici viață duhovnicească43. Kerigma apostolică este propovăduirea
orală a adevărului mântuitor de către Sfinţii Apostoli. Cuvântul derivă din limba greacă de la
vb. „kηρύσσω” care înseamnă a predica oral, a proclama, a vesti.
Argumente biblice:
• „Spre aceasta am fost pus propovăduitor şi apostol (adevăr grăiesc, în Hristos
nu mint) – învăţător neamurilor, în credinţă şi adevăr” (I Tim 2, 7);
• „Spre aceasta am fost pus eu propovăduitor şi apostol şi învăţător al
neamurilor” (II Tim 1, 11);
• „Căci nu ne propovăduim pe noi înşine, ci pe Hristos Iisus, Domnul, iar noi
înşine suntem slugile voastre, pentru Iisus” (II Co 4, 5).
Canonul Sfintei Scripturi, în formatul pe care îl avem noi astăzi, apare doar în secolul
al IV-lea, or, până atunci, transmiterea învăţăturii mântuitoare se făcea oral, aşa se explică

43
Dumitru BELU, Unele condiţii ale propovăduirii, în „Mitropolia Ardealului”, 3-5/1964, 304.

27
apariţia, în primele secole (în lipsa unui canon biblic unanim recunoscut), a scurtelor
mărturisiri de credinţă44.
Auzirea. Rolul ei în evanghelizare
Propovăduirea Mântuitorului s-a făcut prin cuvântare, iar receptarea acesteia prin auzire:
• „Veniţi după Mine și vă voi face pescari de oameni” (Mt 4, 19);
• „Şi deschizându-Şi gura îi învăţa zicând…” (Mt 5, 2), deşi sfântul Ioan Gură de Aur
arată că Mântuitorul învăţa şi prin tăcere45;
• „Şi El a început a zice către ei: Astăzi s-a împlinit Scriptura aceasta în urechile
voastre” (Lc 4, 21);
• în faţa lui Pilat Mântuitorul spune: „Eu spre aceasta M-am născut şi pentru aceasta am
venit în lume, ca să dau mărturie despre Adevăr; oricine este din adevăr ascultă glasul
Meu” (In 18, 37);
Canonul 19 Trulan pretinde că în tâlcuirea Scripturii trebuie să se ţină seama de Sfinţii
Părinţi și de întreaga exegeză patristică.
Necesitatea misiunii de propovăduire rezultă clar din textul paulin: „dar cum vor
chema numele Aceluia în care încă n-au crezut? Şi cum vor crede în Acela de Care n-au
auzit? Şi cum vor auzi, fără propovăduitor?” (Rm 10, 14). De aici, se deduce necesitatea
contactului strâns pe care misionarul trebuie să îl aibă cu realităţile, cu actualitatea, cu
slăbiciunile, aspiraţiile, problemele, idealurile şi lucrarea credincioşilor. Înscrierea misiunii de
propovăduire a Evangheliei trebuie să se realizeze conform tradiției Bisericii. E nevoie de
persoane calificate ca să înfăptuiască această misiune şi să fie competente. Trebuie, în acelaşi
timp, să existe şi comunităţi de credincioşi bine determinate şi cunoscute mediului misionar,
arii de misiune bine conturate în folosul celui care propovăduieşte.
Evanghelie şi Liturghie
Rugăciunea dinaintea citirii Sfintei Evanghelii, în cadrul Dumnezeieștii Liturghii,
invocă puterea perceperii mesajului evanghelic de către toţi cei ce o ascultă, putere care vine
direct de la Dumnezeu: „Străluceşte în inimile noastre, Iubitorule de oameni, Stăpâne, lumina
cea curată a cunoaşterii Dumnezeirii Tale şi deschide ochii gândului nostru spre înţelegerea
evanghelicelor tale propovăduiri; pune în noi şi frica fericitelor Tale porunci, ca toate poftele

44
Oscar CULLMANN, Les Premieres Confessions de foi chrétiennes, Paris, 1948, 7-8.
45
„Orice apărare ar fi fost fără folos. Nimeni n-ar fi ascultat-o. Era numai o formă de judecată. De fapt era un
atac de tâlhari care atacă la drumul mare. De aceea a tăcut Hristos”, Sfântul IOAN GURĂ DE AUR, „Omilii la
Matei”, tâlcuire la Mt 26, 60-61, PSB, vol. 23, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, 1994, 951.

28
trupului călcând, vieţuire duhovnicească să petrecem, toate cele ce sunt spre buna plăcere a Ta
şi cugetând şi făcând...”46.
Din primele veacuri creștine, citirea Evangheliei se făcea în cadrul Liturghiei, a
adunării euharistice. „În una din cele dintâi descrieri ale Euharistiei ajunsă până astăzi citim:
«În ziua denumită a soarelui, noi avem adunarea tuturor celor care trăiesc în oraşe şi sate, la
un loc şi, cât permite timpul, se citeşte ceea ce au spus apostolii sau din scrierile prorocilor.
Când termină cititorul, proistosul ia cuvântul şi ne dă povăţuiri şi îndemnuri, ca să se imite
lucruri frumoase. După aceea ne ridicăm şi înălţăm rugăciuni»”47.
Legătura dintre citirea Scripturii, cuminecarea euharistică şi propovăduire a fost de la
începutul Bisericii. Până astăzi, cei chemaţi se împărtăşesc de Hristos-Cuvântul. Hristos este
prezent şi prin cuvântul Evangheliei şi prin dumnezeiasca Euharistie, între ele fiind o legătură
organică, complementară. Specific spiritualităţii noastre ortodoxe, în acest sens, este faptul că
toate Tainele au Evanghelie citită: „Ruptura dintre Cuvânt şi Taină a determinat tot atâtea
urmări dăunătoare şi în învăţătura despre taine. În învăţătura respectivă, taina încetează a mai
fi biblică, evanghelică în sensul cel mai adânc al cuvântului. Nu întâmplător şi-a concentrat
teologia apuseană atenţia faţă de Taine, privind nu esenţa şi conţinutul lor, ci condiţiile, modul
săvârşirii şi efectul lor. Rupându-se de Cuvânt, care este întotdeauna cuvânt despre Hristos,
…, tainele se fragmentează, se separă într-un anumit sens de Hristos. Hristos încetează să mai
fie conţinutul lor”48. Așadar, tâlcuirea Evangheliei se face doar în Biserică, în cadrul
slujbelor49.

Reforma societăţii după principiile Evangheliei

Lumea, sub toate aspectele ei (economic, cultural, social etc.), trebuie să se raporteze
la conţinutul Evangheliei, pentru că în ea este idealul revelat, idealul suprem al omului.
Societatea nu este statică, ci, dimpotrivă, este într-o dinamică permanentă. Hristos este
Mântuitorul lumii întregi (Mt 28, 19). Din punct de vedere misionar suntem datori să cercetăm
faptele sociale în lumina Evangheliei lui Hristos. Evanghelia este putere (Rm 1, 16; I Co 1, 18;
I Tes 1, 5), este cuvântul mântuirii (FA 13, 26), este cuvântul harului (FA 14, 3; 20, 32); este
cuvântul Împăcării (II Co 5, 10); este adevărul (II Co 6, 7; Ga 2, 5; 3, 1; 5, 7; Ef 1, 13; Col 1,

46
***Liturghierul ortodox, București, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
1980, 115.
47
Alexander SCHMEMANN, Euharistia. Taina Împărăţiei, București, Editura Anastasia, 1993, 71.
48
Alexander SCHMEMANN, Euharistia..., 73-74.
49
Dumitru BELU, Cu privire la propovăduire, în „Mitropolia Ardealului”, 3-4/1956.

29
5); este eternă (I Ptr 1, 25; Ap 14, 6); este Cuvântul Domnului (FA 14, 24-25); este a lui
Hristos (Rm 1, 16) şi este deasupra tuturor învăţăturilor.
Misionarul permanent insistă ca societatea să fie condusă în duhul creştin, și numai în
acest mod putem vorbi despre o democraţie reală, dreptate şi solidaritate socială. Naţiunea se
înalţă şi se perfecţionează din punct de vedere moral numai prin ideile vieții creştine. Fiecare
generaţie are de adăugat ceva nou. Evanghelia regenerează viaţa societăţii, urmând calea
arătată de Hristos, astfel încât viitorul societăţii este pus pe temelii solide.

*** De citit la acest curs aveți și Ion Bria, Mergi în pace! Perspective ortodoxe în misiune,
capitolul despre „Vestea cea bună și mărturia evanghelică”, trad. Ana Simona Tuhuț,
Alba Iulia, Editura Reîntregirea, 2015, 55-66.

30
CURSUL IV
MISIUNEA BISERICII ȘI ASPECTELE EI: MĂRTURIA

Mărturia (μαρτυρία) este o exigenţă internă a credinţei: „Am crezut şi de aceea am

vorbit; şi noi credem, de aceea vorbim” (II Co 4, 13) şi constă în slujirea Evangheliei prin
modul de viaţă sau faptele bune făcute în numele Evangheliei. Convertirea este întotdeauna
rezultatul calităţii vieţii creştine (FA 5, 12-16). Sfinţenia sau purtarea frumoasă (I Ptr 2, 12) a
credincioşilor constituie cea mai puternică metodă de misiune. În cadrul misiunii
contemporane, cuvântul mărturie are un sens foarte larg şi se referă la totalitatea vieţii
creştine: rugăciune, cult, taine, apostolat social, spiritualitate50.
Apostolii sunt martorii vieţii lui Hristos şi propovăduitori ai faptelor Domnului, de la
alegerea lor şi până la Înălţarea Lui la cer. De aceea, El le spune înainte de Înălţare: „Voi
sunteţi martorii acestora” (Lc 24, 48). După Cincizecime, apostolii înşişi mărturisesc că sunt
martorii lui Iisus, ai învăţăturii, ai faptelor, ai morţii, ai învierii şi ai proslăvirii Lui:
• „Dumnezeu a înviat pe Acest Iisus, Căruia noi toţi suntem martori” (FA 2, 32);
• „Iar pe Începătorul vieţii L-aţi omorât, pe care însă Dumnezeu L-a înviat din
morţi şi ai cărui martori suntem noi” (FA 3, 15);
• „Şi suntem martori ai acestor cuvinte noi și Duhul Sfânt, pe care Dumnezeu L-
a dat celor ce Îl ascultă” (FA 5, 32);
• „Şi noi suntem martori pentru toate cele ce a făcut El şi în ţara iudeilor şi în
Ierusalim; pe Acesta L-au omorât, spânzurându-L pe lemn” (FA 10, 39);
• „El S-a arătat mai multe zile celor ce împreună cu El s-au suit din Galileea la
Ierusalim şi care sunt acum martorii Lui către popor” (FA 13, 31).
1. Martori ai vieţii şi Învierii Lui au fost şi cei 70 de ucenici aleşi de Mântuitorul (Lc 10, 1-
20);
2. Apostolul Petru se numeşte martor: „împreună-preot şi martor al patimilor lui Hristos şi
părtaş al slavei celei ce va să se descopere” (I Ptr 5, 1);
3. Hristos este numit „Martorul credincios” (Ap 1, 5; 3, 14) pentru că mărturiseşte tot adevărul
şi pe Tatăl şi pe Duhul, murind pentru adevărul mântuitor;
4. Alţi martori ai vieţii Mântuitorului: Antipa – episcopul Bisericii din Pergam numit de
Domnul „martorul meu credincios” (Ap 2, 13);

50
Ion BRIA, Curs de Teologie şi Practică misionară Ortodoxă, Geneva, 1982, 4-5.

31
5. Chiar și sângele mucenicilor este considerat mărturisitorul lui Iisus, care s-a vărsat în
persecuţii (Ap 17, 6);
6. Enoh şi Ilie vor fi martorii tainici care vor mărturisi despre profeţii, faceri de minuni, iar
când îşi vor încheia mărturia vor muri în luptă cu Antihrist (Ap 11, 3-7).
Aproximativ de un secol, categoria mărturiei este în mod progresiv în vocabularul
eclezial. Termenul apare discret la Conciliul I Vatican, pentru a desemna Biserica în calitatea
pe care ea o constituie prin ea însăşi şi prin toată prezenţa sa în lume, un mare şi perpetuu
motiv de credibilitate şi o mărturie irecuzabilă despre misiunea sa. Cu Vatican II, se produce
o revărsare masivă a termenului de mărturie. Tema este omniprezentă. Cuvinte ca mărturie,
mărturisitor, martor, revin de mai mult de 100 de ori şi se aplică destul de bine Bisericii în
întregime pe fiecare categorie de creştini. La Sinodul apusean din 1974, tema revine cu o nouă
insistenţă, de această dată în contextul evanghelizării. Cu propovăduirea Evangheliei şi viaţa
sacramentală, mărturia este prezentă ca una din componentele principale ale evanghelizării. În
acest context se situează gândirea actuală referitoare la mărturie, în raporturile cu revelaţia
mântuirii şi răspândirea ei de-a lungul secolelor51.
De asemenea, termenul trebuie legat de revelaţie şi evanghelizare. Acţiunea
revelatoare a lui Hristos s-a exersat prin prezenţa şi manifestarea Lui, prin cuvinte şi lucrări.
Hristos Îl mărturiseşte pe Tatăl. Aplicat la creştini, termenul desemnează acest acord care
trebuie să existe între Evanghelia predicată şi Evanghelia trăită. Viaţa după Evanghelie este
considerată ca motiv de credibilitate. Mărturia creştinilor, într-adevăr, este termenul
personalizat şi interiorizat, folosit la Conciliul II Vatican, pentru a desemna ceea ce Vatican I
numea, mult mai abstract, semnul Bisericii. Ce sunt creştinii înşişi, prin viaţa lor sfântă, şi ce
sunt comunităţile creştine, prin viaţa lor de unitate şi caritate, care astfel le aşază sub semnul
Bisericii? Aceștia trăind perfect condiţia lor de fii ai Tatălui, răscumpăraţi prin Hristos şi
sfinţiţi prin Duhul, fac ca şi ceilalţi oameni să asculte că mântuirea este într-adevăr printre noi.
Mântuirea înţeleasă şi trăită lasă a se vedea, prin transparenţă, mântuirea vestită şi predicată.
Din acest aspect, mărturia vieţii acreditează Evanghelia, îi dă credibilitate. Fiecare grup de
creştini ce urmează o condiţie socială este invitat să trăiască după Evanghelie şi să arate că
mântuirea a atins umanitatea pentru a o transforma şi a o vivifica: episcopi, preoţi, laici, toţi
sunt chemaţi la mărturia unei vieţi sfinte. Mai precis, creştinii mărturisesc pe Hristos, iradiind
în jurul lor credinţa, nădejdea şi dragostea52.

51
René LATOURELLE, Évangélisation et témoignage dans Evangelisation, Documenta Missionalia 9, Roma,
Facultas Missiologica – Pont. Universitas Gregoriana, 1975, 77.
52
René LATOURELLE, Évangélisation et témoignage..., 78.

32
 Mărturisirea se referă la totalitatea vieţii creştine: cult, taine, rugăciune, spiritualitate,
diaconie. Prin toate Îl mărturisim pe Iisus ca Fiu al lui Dumnezeu, toată opera mântuitoare
recapitulată în noi. Viaţa creştină ca atare, sfinţenia membrilor Bisericii, constituie cea mai
puternică metodă de mărturie evanghelică „pentru ca domniile şi stăpâniile din locurile cereşti
să cunoască azi, prin Biserică, înţelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu, după planul
veşnic pe care l-a făcut în Hristos Iisus, Domnul nostru (Ef 3, 10-11). În viziunea şi practica
misionară ortodoxă, aspectul evanghelizării şi al mărturiei practic nu pot fi separate. Teologul
grec Giorgios Mantzaridis spune că „mărturia Ortodoxiei nu este doar o problemă
confesională, ci are o importanţă totală şi universală. Este mărturia care decurge din
specificitatea ei de Biserică Apostolică şi Catholică (Universală). În acelaşi timp, este o
mărturie de o actualitate cu totul aparte în epoca noastră. Este mărturia care trebuie să fie dată
astăzi ca să existe speranţă pentru viitor”53.
Mărturisirea este o recunoaştere publică însoţită de exprimarea adevărurilor de
credinţă în faţa oamenilor, descoperite în Evanghelie.
• Ca verb, a da mărturie, îl întâlnim în Noul Testament în: II Co 9, 13; Evr 3, 1;
4, 14; 10, 23; I Tim 6, 12-13;
• Ca mărturisire a credinţei prin cuvânt şi faptă în II Co 9,13;
• Hristos dă mărturisire în faţa lui Pilat, mărturisirea credinţei noastre trebuie
ţinută conform textelor din Evr 4, 14; 10, 23; I Tim 6, 13;
• Hristos, ca Fiu al lui Dumnezeu întrupat, este Cel care mărturiseşte pentru noi
Tatălui din ceruri. El este Apostolul şi Arhiereul mărturisirii noastre (Evr 3, 1);
• Mântuitorul condiţionează această mărturie a Sa către Tatăl în funcţie de ceea
ce mărturisim noi lumii întregi despre El (Mt 10, 32);
• Mărturisirea de credinţă aduce mântuirea: „De vei mărturisi cu gura Ta că Iisus
este Domnul…” (Rm 10, 9-10); „Să mărturisească toată limba că Domn este
Hristos, întru slava lui Dumnezeu Tatăl” (Flp 2, 11);
Pentru a înţelege mărturia, ca aspect concret al misiunii, trebuie să ne întoarcem la
perioada apostolică, la apostolicitatea Bisericii primare. Nu se poate concepe vocaţia
misionară a Bisericii fără o referinţă directă la colegiul celor Doisprezece, la instituţia şi
misiunea specifică a apostolatului, la Faptele Apostolilor, deoarece Apostolii sunt martorii lui
Hristos: „Ci veţi lua putere, venind Duhul Sfânt peste voi, şi îmi veţi fi Mie martori în

53
Georgios MANTZARIDIS, „Mărturia Ortodoxiei în epoca noastră”, în Globalizare şi universalitate, trad. Vasile
Răducă, București, Editura Bizantină, 2002, 188.

33
Ierusalim şi în toată Iudeea şi în Samaria şi până la marginea pământului (FA 1, 8). Pentru
apostoli, constituirea Bisericii prin propovăduirea Evangheliei şi a botezului în numele Sfintei
Treimi face parte din planul lui Hristos de mântuire a lumii (Mt 28, 19). Temeiul misiunii
Bisericii constă în trimiterea Fiului lui Dumnezeu: „Amin, amin vă spun vouă că cine
primeşte pe acela pe care-l trimit Eu, pe Mine Mă primeşte, iar cine Mă primeşte pe Mine,
primeşte pe Cel ce M-a trimis pe Mine” (In 13, 20). Hristos a constituit grupul celor
doisprezece apostoli, cărora le-a dat puterea Duhului Sfânt. Ca o imagine a Bisericii, Biserică
ce se manifestă în istorie ca „Trupul Său”, modelul colegiului apostolic este relevant, pentru
că Îl are mereu în centru pe Hristos. Lucrarea misionară a lui Hristos şi a Sfinţilor Apostoli se
continuă în structura Bisericii prin episcopi, preoţi şi diaconi (FA 15, 4-34; Tit 1, 5; Flp 1, 1).
Mărturisirea misionară constă în a-L vedea permanent pe Hristos drept Cap al
Bisericii, toţi credincioşii aflându-se în unitate ontologică cu El (Col 3, 11). Mărturisirea
respectivă nu înseamnă faptul că identitatea etnică, culturală, istorică a unei comunităţi
creştine se desfiinţează, ci că această nouă realitate misionară capătă valoare doar în lumina
umanităţii îndumnezeite a lui Hristos, adevăratul chip a lui Dumnezeu. Astfel, exact din acest
motiv, nevoia autocriticii şi a pocăinţei (μετάνοια) este absolut necesară în lumea ortodoxă.
Din acest punct de vedere, este uşor de înţeles însemnătatea deosebită a provocării pe care o
constituie globalizarea pentru Biserica Ortodoxă. Atunci când spiritul lumii - sub forma
goanei după bani sau a dorinţei de dominare, sub forma ecumenismului sau a naţionalismului,
sub forma liberalismului sau conservatorismului steril – imobilizează Ortodoxia în legitatea
deteriorării şi a morţii şi încearcă să limiteze sau să relativizeze spiritul său absolut şi
universal, astfel încât provocarea mondializării devine distrugătoare. Dacă Biserica Ortodoxă
se va mulţumi cu o prezenţă şi cu o mărturie convenţională în lume, și nu va răspunde
provocării contemporane cu duhul universal al lui Hristos şi al Apostolilor, îl va lăsa pe omul
contemporan neajutorat şi va sucomba din cauza omogenizării provocate prin globalizare.
Dacă, dimpotrivă, va avea curajul să promoveze în mod autocritic şi cu pocăinţă, atât la nivel
individual, cât şi la nivel comunitar, duhul tradiţiei sale, va putea să ofere adevărul
universalităţii sale ca replică la himera globalizării54.

Mărturia ecumenică
Aceasta este o nouă formă de cooperare inter-creştină în domeniul misionar şi
catehetic, cooperare ce nu mai poate fi indiferentă unei Biserici în această perioadă istorică.

54
Georgios Mantzaridis, Mărturia Ortodoxiei..., 180-181.

34
Există multe elemente negative care influenţează mişcarea ecumenică de azi şi mişcarea
misionară. Cu toate acestea toate Bisericile constată că:
(a) Lipsa de unitate văzută între creştini slăbeşte misiunea reconciliantă a Bisericii (II
Co 5, 18-19). Mărturia comună practică este atât de slăbită din cauza modului în care
Bisericile se complac în separările lor confesionale şi în schismele lor istorice. De aceea,
trebuie să se dialogheze mai intens pentru a înlătura acele obstacole care împiedică mărturia
comună, inclusiv „întărirea colaborării între structuri pastorale şi diaconale, mijloc de
recunoaştere reciprocă, pe plan practic, a slujirilor şi vocaţiilor, aşteptând ca obstacolele
împotriva recunoaşterii reciproce a hirotoniei să fie ridicate”55.
(b) Mărturia creştină comună este necesară şi posibilă mai ales în rândul celor care nu
Îl cunosc încă pe Iisus Hristos, faţă de adepţii altor religii, credinţe şi ideologii, în societăţile
pluraliste, în mijlocul tuturor celor ce au nevoie de puterea eliberatoare a Evangheliei.
Un oarecare realism se impune în abordarea acestei probleme, atât în ce priveşte
frontierele care traversează azi comunitatea ecumenică a Bisericilor, cât şi posibilităţile
practice de mărturie comună ecumenică. Mişcarea ecumenică este confruntată nu numai cu
problemele confesionale tradiţionale care afectează unitatea lor doctrinară şi euharistică, ci şi
cu o mare diversitate de situaţii culturale şi opţiuni politice care influenţează etica socială a
creştinilor. Mărturia şi evanghelizarea întăresc caracterul ecleziologic al misiunii creştine.
Propovăduirea, ascultarea (Mt 13, 1-30) şi mărturia înseamnă convertire, iar convertirea este
un act de încorporare în Trupul lui Hristos (Rm 12, 4-5).

*** De citit la acest curs aveți și Ion Bria, Mergi în pace! Perspective ortodoxe în misiune,
capitolul despre „Mărturia creștină-Mărturia comună”, trad. Ana Simona Tuhuț, Alba
Iulia, Editura Reîntregirea, 2015, 151-159.

55
Ion BRIA, Curs de Teologie..., 6.

35
CURSUL V
MISIUNEA BISERICII ȘI ASPECTELE EI:
DIACONIA SAU SLUJIREA

Profundele schimbări rapide care au avut loc în viaţa şi structura lumii de azi, revoluţia
tehnico-ştiinţifică şi social-politică mondială, fără precedent în istoria omenirii, ce au dus la o
adevărată schimbare la faţă a lumii contemporane, prin zguduirea din temelii nu numai a
vechii concepţii despre ordinea veşnică a lumii, ci şi a structurilor ei social-politice, au
determinat schimbări profunde şi în viaţa Bisericilor creştine prin precizarea de către ele, într-
un mod nou, a raportului lor faţă de lumea în continuă şi rapidă transformare. Datorită suflului
înnoitor care străbate azi întreaga viaţă a lumii, Bisericile creştine au depus şi depun eforturi
susţinute pentru a descoperi în învăţăturile lor principii şi elemente dinamice care să
înlesnească un punct de legătură cu lumea modernă, prin prezenţa lor activă în lume, prin
slujirea ei şi printr-un dialog continuu şi multilateral cu ea. Ele au ajuns la concluzia aproape
quasiunanimă că singura lor atitudine justă faţă de lumea în rapidă transformare nu este nici
cea de dominare triumfalistă asupra ei, nici cea introvertită de fugă de ea, ci numai cea de
slujire smerită şi proexistenţială a ei, în toate nevoile şi aspiraţiile sale fundamentale, după
exemplul lui Hristos „Care n-a venit să I se slujească ci ca El să slujească şi să-şi dea sufletul
pentru răscumpărarea multora” (Mt 20, 28)56. Diaconia este sarcină sau funcţie, primită din
Biserică prin împuternicire şi exercitată în baza acestei autorităţi. Slujirea mântuirii în
Biserică se face prin organele administrative şi prin mijloacele ei harice. Slujire, din punct de
vedere biblic, poate însemna mântuire, dar şi lucrare practică, frăţească. Așadar, slujirea
pleacă de la teologie şi se opreşte la teoforie.
Conform Sfintei Scripturi există:
• o slujire a Cuvântului: „noi vom stărui în rugăciune şi slujirea cuvântului” (FA 6,
4);
• şi o slujire sacramentală: „aşa să ne socotească pe noi fiecare om: ca slujitori ai
lui Hristos şi ca iconomi ai tainelor lui Dumnezeu (I Co 4, 1).
Misiunea lui Hristos este exercitată de către întreaga Biserică şi de către cler. Preotul
nu este un super-creştin, aşezat deasupra celorlalţi credincioşi. El este un creştin botezat,
singura diferenţă faţă de ceilalţi creştini fiind aceea că lui I s-a încredinţat o slujire specială şi

56
Ioan I. ICĂ, Sensul şi specificul Ortodoxiei româneşti: teologia iubirii,..., 620.

36
o harismă a Sfântului Duh. Ştim din epistolele pauline şi din istoria bisericească faptul că a
existat o varietate de slujiri adaptate la necesităţile locului şi timpului. Hristos a fost cel dintâi
diacon. A asociat la această funcţie a slujirii întregul trup al Bisericii şi preoţii cărora le-a
acordat funcţii speciale. Slujirea continuă a Domnului Înviat are loc prin puterea Sfântului
Duh. Fiecare membru al Bisericii primeşte darurile Sfântului Duh, daruri care îi orientează
viaţa spre slujirea dăruitoare de sine către Dumnezeu şi lume57.
Cea mai înaltă diaconie este slujirea lui Dumnezeu, după exemplul Sfântului Apostol
Pavel şi al Sfinţilor Apostoli (FA 21, 19; Rm 11, 13; II Co 4, 1; 6, 3; 11, 8). Aceasta
presupune slujirea sfinţitoare prin Sfintele Taine (II Co 5, 18) sau slujirea Duhului. Slujirile
sunt multe, dar sunt făcute aceluiaşi Domn (I Co 12, 5). În viziunea părintelui Ioan I. Ică „cu
toate că noţiunile de slujire sau servire, de diaconie sau liturghisire, sunt idei fundamentale în
Sfânta Scriptură şi au fost o realitate continuă în viaţa Bisericilor, totuşi, abia astăzi Bisericile
au ajuns să redescopere întreaga semnificaţie şi sensul plenar al slujirii, ca o dimensiune şi
structură de bază a Bisericii, când lumea însăşi se îndreaptă spre o concepţie şi structură
comunitară, în care activitatea fiecărui ins trebuie să fie o slujire reală pentru sporirea binelui
comun, pentru progresul fiecărui popor şi al omenirii întregi. Cu toate acestea, faptul că în
prezent slujirea a devenit o noţiune-cheie a gândirii şi a acţiunii Bisericilor creştine, aceasta
nu reprezintă o încercare a teologilor moderni de a se adapta la situaţiile noi, ci o revenire la o
învăţătură neotestamentară şi patristică fundamentală privind viaţa Bisericii în lume. O simplă
analiză a locurilor respective din Noul Testament, de exemplu, ne conduce la constatarea că
slujitor, slujire, a sluji, sunt noţiuni constitutive pentru fiinţa şi viaţa Bisericilor în lume,
pentru că ele ţin de însuşi centrul credinţei creştine şi nu sunt nişte simple deducţii şi nici
apariţii marginale, structura Bisericii fiind nu numai hristocentrică, ci şi diaconocentrică”58.
Hristos, ca Fiu al lui Dumnezeu Întrupat, îndeplineşte întreita slujire: de Arhiereu (Evr
3, 1); de Împărat şi de Păstor (Lc 23, 2), slujiri transmise prin har apostolilor când instituie
Taina Preoţiei (In 20, 21-23). La început, diaconii îndeplineau o slujire strict administrativă
(FA 6, 2-3), la mesele frăţeşti. Astăzi, „lucrarea slujitorului contemporan nu rămâne doar o
rânduială arhaică, o preoţie nelegată de viaţă este o preoţie ritualistă, ci, ea este, deopotrivă,
lucrare harismatică şi diaconie socială”59.
În Biserica Ortodoxă, preoţia sacramentală slujeşte Liturghia şi Sfintele Taine alături
de preoţia universală, de poporul lui Dumnezeu (I Ptr 2, 9). Cele două slujiri sunt

57
Emilianos TIMIADIS, Preot, parohie, înnoire, București, Editura Sofia, 2001, 128.
58
Ioan I. ICĂ, Sensul şi specificul Ortodoxiei româneşti..., 130.
59
Gheorghe DRĂGULIN, „Chipul preotului ortodox contemporan, slujitor evanghelic al lui Dumnezeu şi al
oamenilor”, în Ortodoxia, 3/1973, 423.

37
complementare în comunitatea eclezială. În afara Bisericii, stăpânirile sunt considerate
împreună-slujitoare lui Dumnezeu. Biserica se roagă pentru acestea, ca pentru unele ce slujesc
şi ele lui Dumnezeu şi oamenilor (Rm 13, 4). Conform textului paulin, cel care stăpânește este
slujitorul lui Dumnezeu (Θεού γάρ διάκονός έστιν). Scriitorul german Hermann Hesse, laureat
al Premiului Nobel pentru Literatură în anul 1946, vorbea despre riscurile stăpânirii și despre
beneficiile slujirii: „Cine vrea să aibă viață lungă, trebuie să slujească. Însă cine vrea să fie
stăpân, își scurtează zilele. Atunci, de ce năzuiesc atâția să devină stăpâni? Fiindcă nu știu ce-i
așteaptă. Puțini sunt cei născuți ca să stăpânească; aceia pot s-o facă și să-și păstreze voioșia și
sănătatea. Dar ceilalți, cei care au ajuns stăpâni numai prin ambiție, sfârșesc cu toții în
neființă”60.
Slujirea (diaconia) înseamnă solidaritate cu toţi oamenii, în lupta lor pentru binele
comun, pentru transformarea societăţii. În istoria Bisericii, niciodată evanghelizarea nu a fost
despărțită de slujire, deoarece ea nu există pentru sine însăşi, ci este în slujba tuturor, pentru a
instaura Împărăția lui Dumnezeu printre oameni. Căci Biserica este nu numai poporul lui
Dumnezeu care este adunat prin puterea cuvântului Său, ci şi semnul sau sacramentul
prezenţei lui Dumnezeu pentru întreaga umanitate. De aceea, ea luptă în numele tuturor şi
pentru toţi. Separarea care încă există între evanghelizare şi acţiune socială, între teologia
verticală (evanghelică) şi cea orizontală (a eliberării), este o polarizare artificială şi nebiblică,
deoarece Evanghelia este atât proclamarea unui mesaj dumnezeiesc către lume, cât şi
prezentarea unui mod de viaţă. A predica „Vestea cea Bună” înseamnă a deveni solidari cu
săracii pământului, aşa cum afirmă Iisus, citând un text din proorocul Isaia, la începutul
misiunii Sale: „Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns să vestesc săracilor
Evanghelia, M-a trimis să propovăduiesc robilor dezrobirea şi celor orbi vederea, să slobozesc
pe cei apăsaţi şi să vestesc anul de îndurare al Domnului” (Lc 4, 18-19). Fără preocuparea
pentru săraci, misiunea şi însăşi existenţa Bisericii sunt puse în discuţie. Şi aceasta nu pentru
că Biserica ar avea competenţă şi mijloace practice să rezolve problema sărăciei economice,
ci pentru motivul că Dumnezeul pe care Biserica îl prezintă lumii este un Dumnezeu sărac:
„Căci cunoaşteţi harul Domnului nostru Iisus Hristos, că El, bogat fiind, pentru voi a sărăcit,
ca voi cu sărăcia Lui să vă îmbogăţiţi” (II Co 8, 9)61.

60
Hermann HESSE, Călătoria spre Soare-Răsare, trad. Adriana Rotaru, București, Editura RAO, 2013, 160-161.
61
Ion BRIA, Curs de Teologie practică şi misionară ortodoxă, Geneva, 1982, 5.

38
 Aspectele de bază ale diaconiei în teologia ortodoxă
1. Vocaţia diaconică, sau chemarea panliturgică originară, a credincioşilor
Biserica Ortodoxă are o viziune cuprinzătoare în ceea ce priveşte slujirea creştină.
Lumea – în viziunea Sfântului Maxim Mărturisitorul – este Biserica cosmică în care sunt
orientaţi credincioşii ontologic şi dinamic spre slujire. În același sens, Joseph Ratzinger
afirmă că „vocaţia creştină este, prin natură, vocaţie de apostolat. Ea comportă inteligenţa
fundamentală a existenţei creştine ca dinamism; misiunea nu este numai o activitate exterioară
care va ajuta pe un creştin în mod static… faptul de a fi creştin, prin el însuşi, este o mişcare
de la sine ce poartă amprenta misionară şi trebuie în mod necesar, oricând şi orice creştin să-l
trăiască în mod real, să se exteriorizeze într-o activitate care-i împlineşte propria-i natură în
mod profund. De fapt, cuvintele Trup al lui Hristos, desemnează după Pavel nu o existenţă, ci
o lucrare, este un concept funcţional, el exprimă faptul că creştinii sunt dependenţi de Capul
lor şi, reciproc, unii de alţii, faptul că ei sunt orientaţi unii spre alţii” 62. Apare aici dublul
aspect al unicei slujiri, o slujire a lui Dumnezeu, cât şi o slujire a credincioşilor întreolaltă.
„Iată de ce Ortodoxia nu se teme de secularizare, pentru că credincioşii, progresând în slujirea
lumii, progresează în acelaşi timp în slujirea lui Dumnezeu şi a tuturor întreolaltă şi
progresând în slujirea lui Dumnezeu progresează şi în slujirea lumii şi a tuturor întreolaltă,
cele două slujiri fiind solidare şi complementare”63.

2. Iisus Hristos – împlinitorul, modelul şi dinamizatorul adevăratei slujiri faţă

de Dumnezeu şi faţă de credincioşi
Prin toate actele mântuirii obiective, Mântuitorul Și-a confirmat vocaţia slujitoare. În
acest sens, părintele Dumitru Stăniloae subliniază că „unul care slujeşte altuia este un slujitor,
dar şi un om care merită toată cinstea. Serviciul Lui este şi o slujire, dar şi o demnitate. Prin
urmare, nu greşim când numim aceste slujiri şi demnităţi. Se poate numi însă arhieria lui
Hristos demnitate și lucrarea de conducere, slujire, pentru că Iisus nu stăpâneşte pentru a
umili şi pentru a-Și satisface dorinţa de stăpânire, ci stăpâneşte pentru a mântui, stăpâneşte ca
un miel blând, ca mielul care Se sacrifică”64.
Texte biblice ale slujirii lui Hristos:
• „Eu am venit ca lumea viaţă să aibă şi din belşug să aibă” (In 10, 10);

62
Joseph RATZINGER, „La mission d'après les autres textes conciliares”, în L'activité missionaire de l' Église,
Paris, Les Éditions du CERF, 1967, 133.
63
Ioan I. ICĂ, Sensul şi specificul Ortodoxiei româneşti..., 131.
64
Dumitru STĂNILOAE, Iisus Hristos sau restaurarea omului, Craiova, Editura Omniscop, 1993, 207.

39
 • „În aceasta am cunoscut dragostea Lui, că El şi-a pus sufletul Său pentru
noi” (I In 3, 16);
• „Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are ca viaţa lui să şi-o pună
pentru prietenii săi” (In 15, 13).
Iisus Hristos Și-a definit misiunea Sa ca slujire:
• „Căci Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci ca El să slujească şi să-şi
dea viaţa răscumpărare pentru mulţi» (Mc 10, 45);
• „Iată, Eu sunt între voi ca unul care slujeşte” (Lc 22, 27);
• de subliniat că slujirea lui Hristos nu încetează odată cu moartea sa şi
preaînălţarea Sa la Tatăl (Flp 2, 9);
• Hristos – slujitor – se va înfăţişa şi la Parusie, „când se va vedea arătarea
Lui în toată puterea Sa şi a Împărăţiei Lui, El şi atunci se va încinge, va
ruga pe slujitorii Săi să se aşeze la masă şi venind alături, le va sluji” (Lc
12, 37) şi în felul acesta îşi va conduce Domnul Împărăţia cea adevărată65.

3. Slujirea creştină – continuarea şi realizarea slujirii lui Hristos şi a chemării ei

panliturgice
Slujirea, ca aspect al misiunii, este un act teandric, pentru că implică slujirea lui
Dumnezeu și a oamenilor. Aspectul slujirii este inerent misiuunii pentru că Însuși Hristos a
slujit și slujește până astăzi lumii. Slujirea pe care a realizat-o Hristos este absolută și veșnică,
deoarece numai El a iubit „până în sfârșit” (In 13, 1). Ea izvorăşte şi se hrăneşte din iubirea şi
slujirea lui Hristos. Biserica slujeşte lumii, nu pentru că ar urma lumii acesteia, ci pentru că ea
însăşi trebuie să fie ascultătoare slujirii lui Hristos în şi faţă de lume.

*** De citit la acest curs aveți și Ion Bria, Mergi în pace! Perspective ortodoxe în misiune,
capitolul despre „Mărturie și slujire”, trad. Ana Simona Tuhuț, Alba Iulia, Editura
Reîntregirea, 2015, 81-87.

65
Ioan I. ICĂ, Sensul şi specificul Ortodoxiei româneşti..., 131.

40
CURSUL VI
MISIUNEA BISERICII ȘI ASPECTELE EI: PASTORAŢIA

Păstorul în Vechiul Testament

Patriarhul Iosif când şi-a invitat tatăl şi fraţii să vină în Egipt, le-a spus: „mă duc să
vestesc pe Faraon şi să-i zic: Fraţii mei şi casa tatălui meu, care erau în pământul Canaan, au
venit la mine” (Fc 46, 31). Iosif i-a mai sfătuit apoi să-i spună lui Faraon că sunt păstori de oi,
astfel ca regele să le permită să deţină o suprafaţă de pământ în Goşen. Se pare că egiptenii
aveau în general o anumită repulsie faţă de păstori, iar aceasta datorită simplului fapt că, în
timp ce evreii ucideau, sacrificau şi mâncau oi, egiptenii venerau şi se închinau atât în faţa
oilor, a caprelor, cât şi a multor animale, considerând că este o mare crimă să le ucizi. Diodor
din Sicilia spune că oile erau foarte venerate în întregul Egipt, iar Strabon menţionează că ele
erau jertfite doar în Nitria. Istoricul Tacit afirmă că iudeii sacrificau asemenea animale pentru
a arăta animozitatea lor faţă de Jupiter Ammon, divinitate egipteană, şi faţă de Apis, vaca
sfântă.
De la pastoraţie ca îndeletnicire cotidiană, evreii au ajuns la conştiinţa că Dumnezeu
este Păstorul care i-a condus prin pustiu, timp de patruzeci de ani, şi că doar Lui I se cuvine
dreptul de a conduce turma cuvântătoare a poporului ales: „Domnul mă paşte şi nimic nu-mi
va lipsi. La loc de păşune, acolo m-a sălăşluit; la apa odihnei m-a hrănit. Sufletul meu l-a
întors, povăţuitu-m-a pe căile dreptăţii, pentru numele Lui. Că de voi şi umbla în mijlocul
morţii, nu mă voi teme de rele; că Tu cu mine eşti. Toiagul Tău şi varga Ta, acestea m-au
mângâiat. Gătit-ai masă înaintea mea, împotriva celor ce mă necăjesc; uns-ai cu untdelemn
capul meu şi paharul Tău este adăpându-mă ca un puternic” (Ps 22, 1-6).

Tradiţii vechi iudaice

După exemplul lui Abel (Fc 4, 2, 4) şi al multor altor patriarhi care au dus o viaţă de
păstori, putem observa că păstoritul a avut o largă dezvoltare în tradiţia iudaică (I Rg 16, 7).
Odată cu creşterea numerică a triburilor şi a populaţiei descoperim o anumită diversificare în
cadrul acestei îndeletniciri. Astfel, Iabel, fiul lui Lameh şi Ada, a fost recunoscut drept
instructorul şi şeful păstorilor din aceste neamuri nomade (Fc 4, 20). În Vechiul Testament,
Dumnezeu poartă uneori numele de „Păstor al lui Israel” (Is 40, 11). Mulţi regi poartă titlul de
păstori ai poporului (Iz 34, 23). Personajele vechitestamentare abandonate sau părăsite de
Dumnezeu sunt considerate drept turmă fără păstor (Nm 27, 17; III Rg 22, 17; Jd 11, 21).

41
 În profeţia sa cu privire la venirea Mântuitorului, Isaia proorocul spune că: „El va
paşte turma Sa ca un Păstor şi cu braţul Său o va aduna. Pe miei îi va purta la sânul Său şi de
cele ce alăptează va avea grijă” (Is 40, 11; 58, 11), iar proorocul Zaharia vorbeşte de trei
păstori cărora Dumnezeu le-a permis să părăsească această viaţă pământească în cursul unei
singure luni, la puţin timp unul faţă de altul: „Şi într-o lună am stârpit pe cei trei păstori, căci
sufletul Meu prinsese scârbă de ei şi sufletul lor nu Mă mai putea suferi pe Mine” (Za 11, 8).
Domnul I-a poruncit aceluiaşi profet să ia chipul unui păstor nebun: „Şi a zis Domnul către
mine: Ia lucrurile unui păstor nebun, căci, iată, Eu voi ridica un păstor nebun în această ţară
care nu va umbla după oaia cea pierdută şi care nu va căuta pe cea rătăcită şi pe cea rănită nu
o va vindeca şi nu va hrăni pe cea sănătoasă, ci va mânca pe cea grasă şi îi va smulge
unghiile” (Za 11, 16). Turma cuvântătoare care L-a părăsit pe Dumnezeu este întotdeauna
abandonată, fiind practic lăsată pe seama unor păstori nevrednici.
Această imagine pastorală dă naştere anumitor probleme. Pentru unii, ea este o
imagine atât de familiară, încât a devenit banală. Imaginea aceasta este legată în mintea lor de
o societate agrară. Şi fiindcă mulţi dintre noi locuiesc într-un mediu urban, departe de orice
turme de oi, rezultatul firesc este acela că respectiva imagine şi temă devine nu doar
plictisitoare, ci şi irelevantă. Să demonstreze acest fapt că ar trebui să privim în jurul nostru şi
să căutăm alte imagini, contemporane cu cele ale preotului creştin? Cum poate fi tradusă şi
transmisă în epoca modernă imaginea preotului ca păstor? Cu toate acestea, fără a ne sustrage
de la această problemă dificilă, trebuie făcut ceva pentru reconsiderarea acestei imagini şi
înţelegerea ei în adevărata ei însemnătate.
Cuvântul pastoraţie derivă de la verbul latin pasco, ere care înseamnă a hrăni, dar şi
acţiunea de a paşte. Hristos îi spune lui Petru să pască oile Sale (In 21, 16-18). Îi dă sarcina de
păstor, în sensul de săvârşitor al Euharistiei, care este hrana şi băutura Bisericii (In 6, 51-58).
Însuşi Mântuitorul Se autointitulează Păstorul cel Bun (In 10, 11). În Biserică, după modelul
lui Hristos, şi preotul este considerat păstor, în calitatea lui de slujitor al Tainei Euharistiei.
Acum se reconstituie actul în care Hristos Însuşi pe Sine S-a dat pentru viaţa lumii, prin
preotul care face pastoraţia propriu-zisă, în lucrarea lui de împărtăşire a Sfintelor Taine, care
sunt merindele Bisericii66. Biserica are de la începutul său două direcţii: una prin care îi
hrăneşte pe cei ai săi (viaţă liturgică, cultică, interioară), dar şi propovăduieşte Evanghelia
celor dinafară. Biserica este, deci, comunitate euharistică, adunare care comemorează

66
Ion BRIA, „Mărturia creştină în Biserica Ortodoxă”, în Glasul Bisericii, 1-3/1982, 17.

42
evenimentele, faptele Domnului Hristos, propovăduind o viaţă nouă în Duhul Sfânt, dar este
în acelaşi timp şi comunitate apostolică misionară.
Biserica are două braţe care actualizează iconomia mântuirii: cel pastoral-euharistic şi
pe cel misionar. Pentru zidirea şi întărirea Bisericii ambele sunt importante. Euharistia pentru
hrana poporului din staulul Bisericii, vestirea Evangheliei pentru convertirea popoarelor
necreştine. Aceste două aspecte sunt inseparabile în viziunea Bisericii Ortodoxe. Pe altarele
Bisericii Ortodoxe sunt două realităţi: Euharistia din chivot şi Evanghelia, ca două braţe ale
harului. Liturghia le confirmă pe ambele. Liturghia catehumenilor, pentru kerigmă, Liturghia
credincioşilor ca pastoraţie.

Ecleziologia pastorală
Părintele I. Bria susține că „în multe parohii, cele două surse din care se hrăneşte orice
comunitate creştină, cuvântul predicat şi Taina Împărtăşaniei, au fost ritualizate în aşa măsură
încât ele nu mai ajung să vitalizeze direct organismul bisericesc. Aşa se explică apariţia, din
când în când, în spaţiul parohial, a unui cerc periferic de credincioşi care se identifică numai
parţial cu comunitatea lor. Se ştie că victimele prozelitismului sectar se recrutează din rândul
acestor marginalizaţi, care sunt împinşi pe o pistă falsă din cauza unei vieţi liturgice
nesubstanţiale”67. Parohia trebuie să fie după modelul Treimii, în care se duce viaţa de
comuniune şi unitate în Duhul Sfânt.
Misiunea este inseparabilă de pastoraţie. Pastoraţia înseamnă acţiunea de a oferi o
hrană, de a păstori sau de a întreţine prin mâncare dumnezeiască, nu de a conduce, sau de a
guverna în mod despotic. Când Iisus Hristos îi spune apostolului Petru: „Paşte oile Mele” (In
21, 16-18), îi încredinţează anume sarcina de păstor în sensul de săvârşitor al Euharistiei, care
este hrana şi băutura Bisericii (In 6, 51-58). De altfel, Iisus Hristos Se numeşte pe Sine
„Păstorul cel bun”, întrucât Îşi pune viaţa pentru oile Sale (In 10, 11). Tot aşa, preotul este
„păstor” în calitatea lui de săvârşitor al Tainei Euharistiei, restituind actul în care Hristos
Însuşi pe Sine S-a dat pentru viaţa lumii. Preotul face pastoraţie propriu-zisă în lucrarea lui de
împărtăşire a Sfintelor Taine, care constituie merindea Bisericii.
De la început, misiunea Bisericii s-a angajat în două mari direcţii: misiunea ad intra,
sau internă, adică Biserica s-a preocupat de cei botezaţi, organizând viaţa internă, liturgică şi
socială a comunităţii creştine; şi misiunea ad extra, externă, adică Biserica, prin misiunea
Sfinţilor Apostoli, a propovăduit Evanghelia celor din afară, a intrat la cei netăiaţi-împrejur şi

67
Ion BRIA, „Ecleziologia pastorală”, în Studii Teologice, 1-4/1979, 67.

43
a mâncat cu ei (FA 11, 3). Astfel, Biserica apare atât ca o comunitate euharistică – poporul lui
Dumnezeu deja răscumpărat, care se adună să comemoreze faptele lui Dumnezeu din istoria
mântuirii, trăind o viaţă nouă în Duhul Sfânt – cât şi ca o comunitate apostolică misionară,
care are conştiinţa unei trimiteri speciale la cei necredincioşi: „Deci, dacă Dumnezeu a dat lor
acelaşi dar ca şi nouă, acelora care au crezut în Domnul Iisus Hristos, cine eram eu ca să-L
pot opri pe Dumnezeu?” (FA 11, 17). Istoria Bisericii primare este o mărturie nedezminţită a
pastoraţiei sub aspect misionar.

Preotul şi pastoraţia în mediul urban

Cuvintele preot, preoţie, pastoraţie, au avut mereu o deosebită încărcătură
duhovnicească în înţelesul lor. De aceea, a vorbi în cuvinte omeneşti ceea ce înseamnă preotul
şi preoţia, responsabilitatea lui în faţa lui Dumnezeu şi a lumii, condiţiile pe care trebuie să le
îndeplinească un adevărat slujitor a lui Dumnezeu şi o adevărată misiune preoţească, este de-a
dreptul un lucru greu de împlinit. Noul Testament vorbeşte de trei feluri de preoţi şi de preoţie
– deosebite de cele trei preoţii ale Vechiului Testament. Acolo se aminteşte de: preoţia lui
Melchisedec, preoţia leviţilor „după rânduiala lui Aaron” şi preoţia împărătească, sau
generală, a întregului popor ales, Israel. Preoţia lui Hristos – cea dintâi, cea prefigurată de
preoţia lui Melchisedec – este veşnică şi netrecătoare (Evr 7, 24) şi constituie izvorul
celorlalte preoţii care decurg din ea68.
Preoţia Mântuitorului Iisus Hristos este de origine dumnezeiască şi I-a fost conferită
de Dumnezeu-Tatăl, care L-a sfinţit trimiţându-I firii Sale umane Duhul cel Sfânt. Din preoţia
Sa, după dumnezeiasca Înviere, ia naştere preoţia apostolilor prin înrâurirea lor cu Duhul
Sfânt trimis de Mântuitorul (In 20, 21-23). Acum este instituită Preoţia ca Taină Sfântă, mister
care se transmite Bisericii de la apostoli prin urmaşii lor ca succesori în har şi celor care s-au
învrednicit acestei chemări (chemare care necesită o pregătire morală şi intelectuală), şi care
dau dovadă de o aleasă vocaţie. În urma primirii tainei, preotul devine săvârşitorul, la altar, al
jertfei nesângeroase sub forma pâinii şi a vinului, pe care Duhul Sfânt le preface în Trupul şi
Sângele Mântuitorului Hristos. Alături de această preoţie harică, Noul Testament vorbeşte şi
de o altă preoţie, numită preoţie împărătească (II Ptr 2, 5-9) sau obştească, de care se
învrednicesc toţi creştinii botezaţi, miruiţi şi împărtăşiţi cu Trupul şi Sângele lui Hristos, fiind
integraţi în Trupul tainic al Mântuitorului, Biserica.

68
Ioan MIRCEA, Dicţionar al Noului Testament, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, 1984, 394.

44
 Cele două preoţii, cea harică sau sacramentală şi de succesiune apostolică, şi cea
împărătească sau de obşte, se succed una pe alta. Creştinii sunt preoţii prin participare la
Preoţia lui Hristos de la Botez şi cei care confirmă preoţia sacramentală de succesiune
apostolică69. Deci, preotul este slujitorul Tatălui, prin Hristos Iisus Fiul Său, şi purtătorul
harului Sfântului Duh, este alesul Domnului şi mijlocitorul poporului dreptcredincios către
Dumnezeu Cel în Treime. Sarcina păstoririi sufletelor este sfântă şi implică multe
responsabilităţi, indiferent de mediul urban sau rural în care preotul slujeşte, la sat sau la oraş.
Este posibil, ca nevrednic fiind şi necinstind cu nepriceperea sa slujba de păstor, să devină din
dorinţa de a se înălţa, el însuşi pierzător de suflete şi cauza rătăcirii turmei care îl urmează.
„Preotul – spunea Sfântul Ioan Gură de Aur – trebuie să aibă un suflet mare şi curajos, ca să
nu se descurajeze, să nu se dezamăgească de mântuirea celor rătăciţi”70.
Ca purtător al harului lui Dumnezeu, preotul nu trebuie să nesocotească acest dar. Nu
trebuie să uite că preoţia este o misiune şi nu o profesie. Mitropolitul Antonie Plămădeală
sublinia că „preotul, purtător de har, trebuie să arate şi să fie ca un purtător de har. Nu i se
cere aceasta nici profesorului, nici contabilului, nici directorului de fabrică, însă preotului i se
cere să iradieze în afară harul care este întru el, şi care i s-a dat la hirotonie. Şi credincioşii, şi
necredincioşii de bună credinţă, cer ca acest har să se reflecteze prin tot ceea ce este, prin tot
ceea ce face, prin tot ceea ce gândeşte preotul, prin toată comportarea lui” 71. Există în
slujitorii de înaltă trăire duhovnicească amprenta, chipul lui Dumnezeu, care-i face deosebiţi,
transparenţi harului pe care îl poartă şi în faţa cărora feţele de oameni doritori de mântuire se
pleacă la pământ. Aş dori aici să reamintesc din Patericul egiptean o apoftegmă, o întâmplare
petrecută la chilia Sfântului Antonie cel Mare: „Trei părinţi aveau obiceiul, în tot anul, de
mergeau la fericitul Antonie. Şi cei doi îl întrebau pentru gândurile lor şi pentru mântuirea
sufletului, iar al treilea totdeauna tăcea, neîntrebându-L nimic. Iar după multă vreme I-a zis
avva Antonie lui: iată, atâta vreme ai de când vii aici şi nimic nu mă întrebi! Şi răspunzând
fratele, I-a zis: destul îmi este numai să te văd, părinte”72.
Ţinuta morală şi smerenia sunt virtuţile care trebuie să-l însoţească pe preot mai ales în
afara bisericii. Lumea la oraşe este cosmopolită, creştinii fac parte din diferite medii sociale şi
se află în diferite nivele de cultură. Nu este deloc uşor, ca preot doritor de misiune, să te
avânţi pe planul spiritual al oamenilor, care de multe ori este teren insondabil sau indiferent

69
Ioan MIRCEA, Dicţionar al Noului Testament,..., 395.
70
Sfântul IOAN GURĂ DE AUR, Tratatul despre preoţie, trad. Dumitru Fecioru, Bucureşti, Editura Institutului
Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1987, 47.
71
Antonie PLĂMĂDEALĂ, Preotul în Biserică, în lume, acasă, Sibiu, Editura Deisis, 1996, 23.
72
*** Patericul Egiptean, Alba Iulia, Editura Reîntregirea, 1990, 12.

45
mesajului mântuitor. Şi, totuşi, misiunea trebuie să dea roade, să rodească întru răbdare. În
acest sens, Sfântul Simeon Noul Teolog zice că virtuțile sunt ca niște foițe de aur pe care
Duhul Sfânt le sudează, și dacă una dintre ele se sfâșie sau lipsește, atunci harul se revarsă ăn
afară. Faţă de pastoraţia rurală, unde preotul îşi cunoaşte destul de bine sau chiar foarte bine
enoriaşii, în mediul urban, şi mai ales în oraşele mari unde cartierele sunt imense şi păstorii nu
numai că nu fac faţă solicitărilor cultice de multe ori, dar nu-şi cunosc turma, cred că se
impune o nouă viziune asupra misiunii pastorale şi a rânduielii administrative.
Spre sfârşitul vieţii sale, Părintele Dumitru Stăniloae a acordat un interviu în decursul
câtorva dimineţi maestrului Sorin Dumitrescu, interviu care s-a publicat ulterior. Aici se
vorbește despre aspectul comunitar al Bisericii Ortodoxe atât doctrinar, cât şi cultic, dar și de
faptul că există o comuniune cu întreaga Sfântă Treime la slujirea Sfintei Liturghii,
comuniune răsfrântă pe plan pastoral dar şi social. Părintele D. Stăniloae era adeptul
constituirii unor parohii de cartier în care relaţia dintre preot şi creştini să fie mai caldă şi nu
distantă, aproape permanentă şi nu întreruptă73. Este adevărat că după 1989 s-au construit
multe locaşuri sfinte. Acolo unde biserica este construită chiar în cartierul tău, parcă te simţi
mai aproape de toţi locuitorii lui, totul este mult mai intim, mai comunitar şi pastoraţia în
astfel de condiţii devine mult mai eficientă și dinamică. Ataşaţi de biserica şi de preotul lor de
cartier, cei din mediul urban nu riscă astfel să cadă atât de des pradă prozelitismului sectar. O
turmă mică întotdeauna este mai ascultătoare, mai împlinitoare a îndemnurilor făcute de
Hristos prin slujitorul Său.
Un alt aspect asupra căruia trebuie să ne oprim, vorbind despre pastoraţia urbană, ar fi
relaţia sau legătura preotului cu intelectualul citadin. După Revoluţia din Decembrie 1989,
pragul bisericilor este călcat din ce în ce mai mult de intelectualul zilelor noastre, care vine să-
şi umple golurile spirituale lăsate de regimul de tristă amintire. Nu mă voi opri asupra
modului în care trebuie să-l abordăm şi nici asupra mijloacelor şi metodelor pastorale care
trebuie folosite, căci fiecare preot le cunoaşte şi le aplică în funcţie de suflet şi de om. Trebuie
să nu uităm că de multe ori un creştin simplu din biserică trăieşte mult mai intens relaţia sa cu
Dumnezeu decât un intelectual robit raţiunii.
Din dorinţa de a cunoaşte mai mult, de a se documenta în cele ale credinţei,
intelectualul uşor poate cădea pe panta rătăcirii, sau într-o religiozitate cultă care sună mai
mult gnosticism păgân sau sincretism religios. Aceasta nu înseamnă faptul că nu sunt în
biserici intelectuali dornici de mântuire, cititori ai Filocaliei sau ai cărţilor de spiritualitate şi

73
Sorin DUMITRESCU, 7 dimineţi cu Părintele Stăniloae, București, Editura Anastasia, 1992, 17-18.

46
buni participanţi la slujbele bisericeşti şi la Sfintele Taine, însă pentru o bună pastoraţie în
mediu urban acest aspect nu trebuie neglijat chiar dacă necesită din partea preotului un efort
suplimentar în raport cu misiunea la creştinii deja aflaţi în Biserică.
În mediul urban, preotul poate sluji în spitale, şcoli, azile de bătrâni şi chiar unităţi
militare. Toate îşi cer tributul de osteneală şi tactul pastoral de care trebuie să ţinem seama în
situaţii concrete. În cazul preotului militar situaţia este destul de delicată. „Preotul în oştire
trebuie să fie unitatea de măsură a îndatoririi sfinte de apărare a patriotismului strămoşesc. El
trebuie să lucreze asupra sufletelor ca să întreţină focul credinţei în dreptate şi apărarea
acesteia până la sacrificiu. Eroul şi sfântul sunt nu numai vecini, ci în cazuri de mari
confruntări cu nedreptate, se suprapun. De aceea, s-a instituit un cult al sfinţilor, dar şi un cult
al eroilor. Cuvântul n-a fost ales la întâmplare”74.
De asemenea, prezența preotului în școală este utilă. Pe lângă cadrele special pregătite,
preotul şi activitatea lui în şcoală sunt necesare. Pentru elevi preotul este părintele lor spiritual
care nu le dă doar informaţii teologice abstracte, ci îi face părtaşi şi Tainelor Bisericii,
dovedindu-le că un adevărat creştin nu este acela care ştie ceva despre Dumnezeu, ci acela
care îşi trăieşte viaţa în şi cu Dumnezeu prin Iisus Hristos. Câte calităţi nu trebuie să aibă un
preot în şcoală! În faţa elevilor, dar şi a dascălilor, el trebuie să fie Evanghelia cea vie, trăită şi
exemplificată prin propria-i viaţă şi exemplu. În spitale „preotul va aduce alături de doctorul
care îngrijeşte trupurile, şi pe Cel care vindecă şi trupurile şi sufletele. Aici preotul ajută
bolnavii să se curățească şi de păcate, prin Spovedanie şi Împărtăşanie, şi oferă asistenţă
religioasă. El va avea grijă ca rugăciunea lui, împreună cu cea a bolnavilor, să fie pentru
însănătoşire şi pentru reintrarea în viaţa de toate zilele cu trupurile şi cu sufletele vindecate”75.
Cei bolnavi trebuie să ştie că, de multe ori, prin viciile trupului se risipeşte marele dar
al sănătăţii dat omului de Dumnezeu. Dacă acest dar lipseşte, trupul este chinuit de boală până
la moarte, până la despărţirea sufletului de el. Târziu se caută sănătatea pierdută, de care s-a
abuzat atâta vreme în anii tinereţii. A sădi în sufletul bolnavului nădejdea în Dumnezeu nu
este un lucru uşor. Bolnavul trebuie să simtă în preot omul care împarte cu el suferinţa, care se
roagă pentru sănătate împreună cu el, care posteşte în locul lui pentru a se face bine. Sfântul
Grigorie cel Mare amintește că „trebuie să li se spună celor bolnavi, dacă cred că patria lor
este cerul, că este firesc ca ei să îndure suferinţe în lumea aceasta, deoarece aceasta este o ţară
străină pentru ei. Cei bolnavi trebuie sfătuiţi să cugete câtă valoare are suferinţa trupească
deoarece dispune inima la harul care şterge greşelile săvârşite şi împiedică săvârşirea altora.

74
Antonie PLĂMĂDEALĂ, Preotul în Biserică..., 203.
75
Antonie PLĂMĂDEALĂ, Preotul în Biserică..., 204-205.

47
Chinurile fizice sunt mijlocul care izbăveşte inima zguduită de căinţă prin rănile
suferinţelor”76. Prin preot, Biserica se implică şi în mediul social-filantropic. Sub ochii
Bisericii se schimbă lumea din punct de vedere politic, economic, cultural, fără să uităm că
adevărata schimbare a lumii sau restaurarea ei nu se poate face decât în şi cu Dumnezeu.
Hristos Cel Înviat şi înălţat la ceruri este pentru noi faţa cea nouă a lumii şi adevărata ei
schimbare.
În lucrarea amintită anterior, Sorin Dumitrescu l-a întrebat pe părintele Stăniloae dacă
„n-ar fi necesară totuşi, o implicare mai activă a Bisericii în istorie? Aduceţi-vă aminte că în
timpul Eteriei, călugării au coborât din Sfântul Munte, cu isihasm cu tot şi s-au dus să lupte.
Athosul s-a golit pentru o vreme…”, iar părintele îi răspunde: „nu e timpul să luptăm cu
armele aşa cum au luptat grecii atunci; acum se impune să luptăm spiritual, cu armele
teologiei, să aducem lumea la credinţă. Numai credinţa în Hristos ne poate reunifica şi ne-ar
putea reda puterea…. altfel să ştiţi că ne prăpădim ca neam”77. Biserica este factorul
unificator al societăţii, iar preotul prin pastoraţia sa trebuie să insufle această trăsătură
comunitară, să prelungească lucrarea Duhului Sfânt din Biserică în afară. Părintele Constantin
Galeriu sublinia că „o sarcină a preoţiei astăzi e slujirea atât de esenţială în viaţa Bisericii şi a
lumii: slujirea unităţii. A unităţii lucrate cu răbdare şi cu încredere reciprocă; prin cunoaşterea
tot mai aprofundată a adevărului unic şi unificator, devenit tezaur în variate forme, însă mai
mult sau mai puţin autentice, în Bisericile încă despărţite; prin rugăciune în conştiinţa că
împreună cu noi se roagă Hristos, «ca toţi să fie una» şi cu credinţa că nu se poate ca, în final,
rugăciunea Lui şi a noastră să nu fie primită de Tatăl”78.
Preotul în misiunea sa pastorală nu poate trece peste conştiinţa că Biserica Ortodoxă
este adevărata Biserică a lui Hristos, şi de aici decurge cu necesitate deschiderea Ortodoxiei
faţă de celelalte confesiuni creştine, prin atenta lucrare a păstorului de suflete, „instrumentul
ecumenismului la nivel local”. Teologul grec Christos Yannaras afirmă că „în istoria Bisericii
termenul ortodoxie apare pentru a distinge adevărul de erezie. Dar atât erezia, cât şi ortodoxia
se referă la evenimente, nu la principii teoretice”79. Chiar dacă afirmaţia acestui teolog grec
este consistentă, nu putem trece peste realitatea adevărului mântuitor prezent în Biserica
noastră. Preotul prin misiunea sa pastoral-ecumenică descoperă celorlalte confesiuni creştine
tezaurul de mare preţ al spiritualităţii noastre păstrat nealterat de la Hristos şi până la noi. În

76
Sfântul GRIGORIE CEL MARE, Cartea Regulei pastorale, trad. Alexandru Moisiu, Sibiu, Editura Deisis, 1987,
117.
77
Sorin DUMITRESCU, 7 dimineţi cu Părintele Stăniloae,..., 71-72.
78
Constantin GALERIU, „Preoţia, Taină şi slujire în viaţa Bisericii”, în Ortodoxia, 4/1982, 549.
79
Christos YANNARAS, Abecedar al credinţei, Bucureşti, Editura Bizantină, 1996, 186.

48
acest sens, Boris Bobrinskoy subliniază că „atitudinea Ortodoxiei, de-a lungul întregii istorii a
mişcării ecumenice a fost aceea de a aminti necontenit poziţia Ortodoxiei, adevărul său,
misiunea sa de păstrătoare a tezaurului tradiţiei universale a cărei depozitară se ştie a fi”80.
Pastoraţia în mediul urban are această şansă de a deschide porţile unui ecumenism pe
plan local, care redescoperă adevărata valoare doctrinară şi tradiţională a creştinismului
ortodox. Prin tot ceea ce săvârşeşte în cadrul cultului divin, prin predici și cateheze, preotul
scoate în evidenţă trăsătura esenţială a Bisericii lui Hristos, „viaţa ei profundă în care este
întipărită însăşi viaţa Sfintei Treimi ce se revarsă în ea, lumina dumnezeiască ce străluceşte în
creştini, prin Euharistie”81. De asemenea, pastoraţia se hrănește din Sfânta Liturghie în care ne
rugăm „pentru unitatea credinţei”, de aceea preotul trebuie să iubească slujirea la altar, să nu o
considere „obligaţie profesională”, chiar dacă slujeşte Sfânta Liturghie şi în zilele de peste
săptămână. Prin Liturghie, Unitatea dumnezeiască, care este însăşi viaţa şi rodul iubirii dintre
Persoanele Sfintei Treimi, coboară pe pământ prin împărtăşirea Duhului Sfânt în inimile
credincioşilor, de aceea dimensiunea liturgico-cultică a pastoraţiei nu trebuie neglijată.

Pastoraţie şi duhovnicie
Sunt două aspecte ale preoţiei care se întrepătrund şi se condiţionează reciproc. Viaţa
nouă, pe care numai Dumnezeu o poate zidi în sufletul creştinului, ia fiinţă în urma
spovedaniei. Mitropolitul Antonie Plămădeală amintește că „preotul, fiind duhovnic, are
misiunea extraordinară, permanentă şi tainică de a ne împăca cu Dumnezeu. De a face în aşa
fel încât slăbiciunile noastre omeneşti, greşelile noastre omeneşti, păcatele noastre, să le facă,
în virtutea mandatului primit de la Dumnezeu, iertate, şi să se nască din nou. Să ne facă din
nou curaţi, aşa cum am fost înainte, prin iertarea pe care ne-o dă după mărturisire, prin Taina
Spovedaniei”82. Astfel, actul verbal al mărturisirii, pe lângă faptul că prin el se face dovada
deschiderii inimii penitentului spre Dumnezeu, constituie mijlocul prin care oferă preotului
duhovnic putinţa să pătrundă în intimitatea sufletului însetat de lumină, pe care îl umple de
bucuria dobândirii harului divin83. În Spovedanie, preotul descoperă un miracol extraordinar
al naşterii din nou al tuturor celor care o fac cu credinţă. Spovedania este mijlocul cel mai
sincer şi mai sigur de a face o pastoraţie eficientă. Te poţi apropia mai mult de credincios, în
calitate de părinte spiritual, şi în acelaşi timp îl apropii şi de Dumnezeu. Duhovnicia a ţinut

80
Boris BOBRINSKOY, Împărtăşirea Sfântului Duh, București, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, 1999, 417.
81
Boris BOBRINSKOY, Împărtăşirea Sfântului Duh,..., 416.
82
Antonie PLĂMĂDEALĂ, Preotul în Biserică..., 276.
83
Ilie MOLDOVAN, „Preotul duhovnic şi darul iertării”, Ortodoxia, 4/1982, 576.

49
totdeauna seamă de această dimensiune bidirecţională a mărturisirii sincere şi curate a
păcatelor, la care se adaugă vocaţia de duhovnic al preotului slujitor. În acest sesn, Sfântul
Grigorie de Nazianz afirmă că: „preoţii (duhovnici), câtă muncă credeţi că nu trebuie să
depună, câtă ştiinţă nu trebuie să aibă, ca să vindece bine, ca să schimbe viaţa credincioşilor şi
să supună lutul duhului? Nu toţi oamenii au aceleaşi gânduri, nici aceleaşi porniri. Bărbaţii
unele, femeile altele; bătrânii unele, tinerii altele; săracii unele, bogaţii altele; cei veseli unele,
cei trişti altele; cei bolnavi unele, cei sănătoşi altele; conducătorii unele, conduşii altele;
învăţaţii unele, neînvăţaţii altele; cei fricoşi unele, cei îndrăzneţi altele; cei mânioşi unele, cei
blânzi altele; cei cu fapte bune unele, cei păcătoşi altele”84.
Prin Hristos, preotul duhovnic are această putere dumnezeiască de a lega şi dezlega
păcatele. Preotul în scaunul de Spovedanie nu mai este ca ceilalţi oameni, este ca Dumnezeu
care ascultă mărturisirea omului şi ca atare este obligat să păstreze secretul ei. Duhovnicul
trebuie să asculte și, ulterior, să întrebe. Legătura dintre el şi creştin este ca aceea dintre
părinte şi fiu, iar calităţile sale sădesc virtuţi în inima penitentului. „Calităţile cerute unui
duhovnic sunt în general acelea care se cer unui bun preot. Ele se referă la instrucţia sau
ştiinţa preotului, la moralitatea, evlavia şi sfinţenia sa, precum şi la înţelepciunea şi prudenţa,
adică la tactul lui. Acestea sunt însuşiri, pe care, într-un anumit grad, preotul trebuie să le
posede neapărat chiar la intrarea sa în preoţie, rămânându-i să le aprofundeze şi să le
temeinicească în paralel cu experienţa”85.

*** De citit la acest curs aveți și Ion Bria, Liturghia după Liturghie. O tipologie a misiunii
apostolice și mărturiei creștine azi, capitolul despre „Dinamica Liturghiei în misiunea
apostolică și mărturia creștină”, trad. Ana Simona Tuhuț, Alba Iulia, Editura
Reîntregirea, 2015, 122-150.

84
Sfântul GRIGORIE DE NAZIANZ, Despre Preoţie, trad. Dumitru Fecioru, București, Editura Institutului Biblic şi
de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1987, 174.
85
Petre VINTILESCU, Spovedania şi duhovnicia, Alba Iulia, Editura Reîntregirea, 1995, 44.

50
 CURSUL VII
EXIGENȚELE MISIUNII: PREDICAREA EVANGHELIEI,
TRANSMITEREA DREPTEI CREDINȚE – CUVÂNTUL ADEVĂRULUI,
TRANSMITEREA TRADIȚIEI

Predicarea Evangheliei
Principala chemare a apostolilor este predicarea Evangheliei şi aceasta are prioritate în
faţa oricărei alte slujiri apostolice: „De fapt, Hristos m-a trimis nu ca să botez, ci să
propovăduiesc Evanghelia” (I Co 1, 17). Vestirea istorică a lui Hristos constituie o datorie
permanentă ce revine întregii Biserici, un mandat de la care ea nu se poate sustrage (I Co 9,
16), deoarece predicarea vizează convertirea prin credinţă: „Pocăiţi-vă şi credeţi în
Evanghelie” (Mc 1, 15). Credinţa este poarta mântuirii: „Fără credinţă, este cu neputinţă să
fim plăcuţi lui Dumnezeu. Cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este şi că
răsplăteşte pe cei ce-L caută” (Evr 11, 6). Credinţa, ca şi convertirea, este un act liber,
sinergetic. Convertirea este un act de profundă schimbare şi înnoire spirituală. Pocăința
(μετάνοια) este rodul unui schimb ontologic între spiritul lui Dumnezeu şi spiritul omului (Za
1, 3). Convertirea înseamnă a renunţa la ideologia absurdă, pentru a sluji Dumnezeului celui
viu şi adevărat (I Tes 1, 9). Iar cel care s-a întors la Dumnezeu ca la centrul său existenţial (I
Ptr 1, 21) posedă o identitate nouă, fiind renăscut ca o „creaţie nouă” (II Co 5, 7), ca un „om
nou” (Ga 6, 15). Germenele acestei „naşteri din nou” (I Ptr 1, 3) este cuvântul lui Dumnezeu:
„Sunteţi născuţi din nou, nu dintr-o sămânţă pieritoare, ci dintr-una nepieritoare, prin cuvântul
lui Dumnezeu cel viu şi veşnic… Cuvântul Domnului rămâne în veac. Şi acesta este cuvântul
care v-a fost propovăduit prin Evanghelie” (I Ptr 1, 23 şi 25).
Cuvântul credinţă este folosit aici pentru a desemna: a) actul personal de a primi
adevărul lui Dumnezeu şi de a trăi acest adevăr în totală comuniune cu Hristos, „pe care voi Îl
iubiţi fără să-L fi văzut, credeţi în El fără să-L vedeţi acum şi vă bucuraţi cu o bucurie
negrăită şi preamărită, pentru că veţi dobândi, ca sfârşit al credinţei voastre, mântuirea
sufletelor voastre” (I Ptr 1, 8-9); b) conţinutul sau mesajul evangheliei, adică Revelaţia lui
Dumnezeu prin intermediul proorocilor şi apostolilor: „Lor le-a fost descoperit că nu pentru ei
înşişi, ci pentru voi spuneau aceste lucruri, care acum vi s-au vestit prin cei ce, întru Duhul
Sfânt trimis din cer, v-au propovăduit Evanghelia, spre care şi îngerii doresc să privească” (I
Ptr 1, 12).

51
 Pe de o parte, credinţa presupune şi confirmă voinţa personală de a gândi altfel,
schimbarea liberă a spiritului în favoarea lui Dumnezeu, cu alte cuvinte, pocăinţa. Credinţa
mărturisită este semnul care indică fidelitatea ultimă a credinciosului, o expresie verbală a
experienţei în comuniunea cu Dumnezeu, iar experienţa credinţei are valoarea de cunoaştere
teologică. Afirmarea credinţei ţâşneşte din „ascultarea adevărului” (I Ptr 1, 22) şi face parte
din lauda şi mulţumirea celui ce a devenit martor al lui Hristos, deși nu L-a văzut pe Hristosul
Cel istoric. În fond, credinţa este cunoaştere teologică, în care Taina lui Dumnezeu, Care Se
revelează în mod personal, este recunoscut fără să fie definit, este interiorizat fără să fie
epuizat. Prin credinţă, creştinul are capacitatea spirituală suprafirească de a recunoaşte pe
Dumnezeu aşa cum El este în revelaţia Sa.
Pe de altă parte, credinţa ca primire a adevărului lui Dumnezeu şi mărturisire a
revelaţiei despre mântuire ţine de însăşi identitatea creştinului, fiind condiţia esenţială de a fi
ucenic al lui Hristos şi membru al Bisericii. Afirmarea explicită a credinţei în numele lui Iisus
Hristos este indispensabilă apartenenţei la comunitatea creştină şi împărtăşirii cu Sfintele
Taine: „În aceasta să cunoaşteţi duhul lui Dumnezeu: orice duh care mărturiseşte pe Hristos,
venit în trup, este de la Dumnezeu. Şi orice duh care nu mărturiseşte pe Iisus, nu este de la
Dumnezeu, ci este duhul lui antihrist, despre care aţi auzit că vine şi acum este chiar în lume”
(I In 4, 2-3). Evanghelistul Ioan continuă. „Cine mărturiseşte că Iisus este Fiul lui Dumnezeu,
Dumnezeu rămâne în el şi el în Dumnezeu” (4, 15). Biserica este constituită acolo unde este
mărturisit în mod clar numele lui Hristos, Întruparea, Moartea şi Învierea Sa. Biserica este
adunarea celor ce cred, comunitatea credincioşilor, a celor ce primesc adevărul lui Dumnezeu,
cunosc cu inima cine este Dumnezeu şi ştiu ce se petrece în Dumnezeu şi în lume.
În misiunea sa, Biserica restituie în fiecare loc şi timp „credinţa dată sfinţilor odată
pentru totdeauna” (Iuda 1, 3). Învățătura de credință a Bisericii depinde în mod exclusiv de
descoperirea lui Iisus Hristos, „Cuvântul lui Dumnezeu ieşit din tăcere”. În El, Dumnezeu S-a
descoperit în formă definitivă şi eshatologică: „Nimeni nu cunoaşte deplin pe Tatăl, afară de
Fiul” (Mt 11, 27). Apostolul Pavel spune că propovăduirea sa nu este altceva decât un cuvânt
de la Hristos şi despre Hristos: „Căci noi nu ne propovăduim pe noi înşine, ci pe Domnul
Hristos Iisus” (II Co 4, 5). El se bucură că obştea creştinilor din Roma se află în succesiunea
apostolilor, deoarece au ascultat „din toată inima dreptarul învăţăturii pe care aţi primit-o”
(Rm 6, 17). Biserica se află în succesiune apostolică prin acordul ei cu dogmele apostolilor, în
care se cuprinde integritatea Evangheliei lui Hristos. Biserica de azi este legată de
comunitatea apostolilor şi de comunitatea viitoare a sfinţilor, prin credinţa ei neclintită,
încălzită de Duhul Sfânt, „Mângâietorul” şi păzitorul Bisericii până la cea de-a Doua Venire a

52
Domnului, iar Sfânta Tradiţie este căldura pe care o iradiază credinţa sfinţilor şi
credincioşilor.

Transmiterea dreptei credinţe: „Cuvântul Adevărului”

Pentru multiplele nevoi ale comunităţii creştine (Botez, Liturghie, Misiune), încă din
vremea apostolilor au circulat formule scurte sau crezuri care cuprindeau esenţialul credinţei.
În perioada 325-381, Biserica răsăriteană a trecut prin momente grele, în ceea ce priveşte
stabilitatea tradiţiei apostolice şi interpretarea dogmelor de credinţă. Ea a trebuit să facă faţă
unor controverse şi curente care puneau în discuţie afirmaţii teologice fundamentale: despre
Iisus Hristos, Dumnezeu adevărat şi om adevărat; despre Duhul Sfânt, Domnul, Dătătorul-de-
Viaţă. În acest context, Părinţii celor două sinoade ecumenice, care purtau răspunderea de a
propovădui şi de a învăţa drept cuvântul adevărului (II Tim 1, 13; 2, 15), după pilda
apostolilor, restabilesc – pe baza revelaţiei biblice şi a tradiţiei apostolice – credinţa comună
ortodoxă.
Proclamat cu puterea şi în numele Duhului Sfânt (FA 15, 28; II Tim 1, 14), simbolul
niceo-constantinopolitan devine crezul Bisericii universale, dreptarul acesteia pentru a
distinge Ortodoxia de erezie, într-un cuvânt, mărturisirea publică şi ecumenică a creştinilor.
Din acest moment, Biserica nu a admis nici alterarea sau parafrazarea textului acestui crez,
nici înlocuirea lui cu un alt crez. Adăugarea ca şi sustragerea unui articol din crez, au fost
socotite ca având consecinţe grave pentru apartenenţa la Biserică: înlăturarea episcopului din
episcopat, excluderea preotului din cler, excomunicarea mirenilor din comunitatea liturgică
(Canonul 7 al sinodului III Ecumenic – Efes, 431 – şi Canonul 1 al sinodului VI Ecumenic –
Constantinopol, 680). Crezul a fost introdus în slujba liturghiei la sfârşitul secolului al V-lea,
dar el era în centrul pregătirii candidaţilor pentru botez, în cadrul catehumenatului, cu mult
timp înainte. Faptul acesta arată în modul cel mai direct că simbolul de credinţă niceo-
constantinopolitan nu a rămas o simplă definiţie dogmatică a sinodului de la Constantinopol
(381). Desigur, Crezul devine parte din tradiţia permanentă a Bisericii universale, „memoria
dogmatică” pe temeiul căreia sinoadele următoare dezvoltă şi completează Tradiţia. Pentru
Biserica Ortodoxă, unitatea şi universalitatea Bisericii se exprimă în mărturisirea comună a
aceleiaşi Tradiţii Apostolice, confirmată de Sinodul Ecumenic. Crezul afirmă Taina lui
Dumnezeu, nu numai fiinţa Sa absolută şi ne-zisă, ci şi prezenţa sa reală în mijlocul poporului
Său. De aceea, Biserica nu numai că a pregătit pe cei ce doreau să devină creştini, printr-o
instruire serioasă în cunoaşterea Simbolului de credinţă (catehumenatul), ci a şi exercitat
autoritatea sa de învăţare, în faţa ereziilor dogmatice, cu o mare acrivie. Biserica Ortodoxă a

53
practicat excluderea de la cuminecarea euharistică, deci pierderea calităţii de membru al
Bisericii, mai ales din motive de erezie. Aşadar, Biserica Ortodoxă propune Simbolul de
credinţă, nu ca pe o definiţie teoretică despre Dumnezeu, sau ca pe un text sacru din trecut, ci
ca pe o poartă de intrare în Taina lui Dumnezeu.
După cum s-a spus, credinţa nu înseamnă a accepta o serie de propoziţii dogmatice și
abstracte despre Dumnezeu, ci credinţa generează o atitudine, un mod de viaţă. Conţinutul
credinţei determină conţinutul vieţii, regula credinţei devine regula vieţii, sau, cu alte cuvinte,
concepţia creştinului despre om, istorie, societate, este la înălţimea concepţiei sale despre
Dumnezeu. În acest sens, părintele Teofil Părăian afirma că măsura credinței e măsura vieții.
Există o legătură directă între realitatea credinţei şi realitatea existenţei. În acest sens, credinţa
înseamnă nu numai a gândi astfel, ci şi a exista altfel, a trăi şi a muri altfel.
Pentru Biserica Ortodoxă, propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu şi săvârşirea
Tainelor constituie cele două mijloace prin care Hristos, cu puterea Duhului Sfânt, Se dă
poporului Său, aici şi acum. Ascultarea şi mărturisirea personală a credinţei sunt tot atât de
importante ca şi Taina – lucrare sacramentală şi liturgică. Dacă prin credinţă, creştinul
converteşte duhul după Duhul lui Dumnezeu, prin Taină, prin umanitatea văzută,
îndumnezeită, a lui Iisus Hristos el participă direct la sfinţenia lui Dumnezeu.
Fie că se rosteşte la Botez, fie că se proclamă în mod public la Dumnezeiasca
Liturghie, Crezul ortodox este introdus prin credem şi mărturisim, astăzi fiind consacrate
formulele cred și mărturisesc. A crede şi a mărturisi, a fi credincioşi şi a fi mărturisitori, sunt
acţiuni simultane şi complementare la care suntem chemaţi toţi. După expresia Sfântului
Ignatie Teoforul, creştinul trebuie să fie un curier al lui Dumnezeu, care are timp liber pentru
Dumnezeu, care să vestească și altora slava şi harul lui Dumnezeu.

Transmiterea Tradiţiei
Biserica Ortodoxă este Biserica Tradiţiei, a tradiţiei care mediază revelaţia lui
Dumnezeu în istorie, concentrată în Sfânta Scriptură şi mărturia Apostolilor, apărată de Sfinţii
Părinţi, purtată de comuniunea sfinţilor de-a lungul secolelor. Tradiţia este practica Bisericii,
nu istoria acesteia, este spiritualitatea ei liturgică, eclezială, multiformă. Despre această
practică, foarte diversă şi bogată, vorbeşte Noul Testament. Tradiţia, adică practica Bisericii,
trebuie să respecte această mare diversitate despre care dă mărturie Noul Testament (Evr 1,
1). În acest sens, Noul Testament este un model pentru Tradiţia post-apostolică. Sarcina
Bisericii nu este numai de a-şi proteja identitatea şi unitatea ei acolo unde ea se găseşte, ci, de

54
asemenea, de a se pregăti pentru viitor ca o comunitate de mărturisire, preocupată de a asigura
transmiterea Tradiţiei către noile generaţii.
Biserica este chemată să readucă în memoria credincioşilor istoria mântuirii lumii,
momentele şi evenimentele decisive în care Dumnezeu a restabilit comuniunea Sa cu creaţia
şi neamul omenesc. Această comemorare a iconomiei lui Dumnezeu nu are nimic imaginar
sau nostalgic. Biserica primeşte prin Tradiţie un mesaj cu valoare în sine, care vorbeşte de
scopul lui Dumnezeu cu lumea. Prin Tradiţie, Biserica recunoaşte pe Dumnezeu aşa cum este
El, înainte de întrupare şi în întruparea Fiului Său, Iisus Hristos, Care nu este altcineva decât
„Îngerul de mare sfat” (Is 9, 5), din Vechiul Testament.
Tradiţia nu depinde aşadar de imaginaţia credinciosului, ci de ceea ce Iisus Hristos a
făcut, de ceea ce El face şi de ceea ce El pregăteşte, ca realitate ultimă: „Ce era de la început,
ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am primit şi mâinile noastre au pipăit despre
Cuvântul vieţii, aceea vă vestim” (I In 1, 1). Ea nu depinde nici de utilitatea ei socială, nici de
audienţa ei publică. Chiar dacă lumea pretinde că nu are nevoie de mesajul Tradiţiei sau
refuză acest mesaj, Biserica are raţiuni proprii de a propovădui fără încetare Vestea cea bună a
Noului Testament, căci ea reprezintă „Legea lui Hristos” (Ga 6, 2), în perspectiva căreia
lumea este judecată. De aceea, memoria istoriei mântuirii nu trebuie să fie pierdută, ci trebuie
să fie păstrată cu fidelitate. Biserica, însă, nu vede în credincioşii ei simpli gardieni ai unei
tradiţii stabilite în trecut, a experienţei părinţilor lor, oricât de mare ar fi valoarea şi
importanţa acestei experienţe, ci fiecare generaţie este chemată să medieze această tradiţie
personal, deoarece, fiecare generaţie trebuie să se recunoască, în mod autentic, în practica
Bisericii.
Mântuirea universală şi cea personală sunt inseparabile, de aceea, practica Bisericii
impune această dialectică între adevărul dumnezeiesc, neschimbător şi istoria umană mereu
nouă şi schimbătoare. Tradiţia presupune, aşadar, responsabilitate personală nu numai în a
afirma ceea ce s-a petrecut în trecut, ci de a fi martor şi trăitor a ceea ce Dumnezeu face
pentru fiecare generaţie. Fiecare să-şi cerceteze fapta sa, practica sa, „căci fiecare îşi va purta
sarcina sa” (Ga 6, 4-5). A aminti faptul că viaţa creştinului vine de la Dumnezeu, ca dar al
Său, este extrem de important pentru identitatea creştină, dar și pentru faptul că creştinul
devine „purtător de dar”, prin credinţa sa personală, prin spiritualitatea sa comunitară.
În concluzie, Tradiţia ca practică a Bisericii nu este un proces închis. Tradiţia nu este
un mit, dar nici o structură ermetică. În practica ei, Biserica trebuie să lase loc pentru
experienţa generaţiilor viitoare. Transmiterea Tradiţiei este un act capital pentru Biserică.
Biserica pune totul în joc când este vorba de propovăduirea Evangheliei: „M-am făcut tuturor

55
toate, ca, oricum, să mântuiesc pe unii din ei. Fac totul pentru Evanghelie, ca să am şi eu parte
de ea” (I Co 9, 22-23). Biserica este, așadar, o comunitate istorică vie care leagă generaţiile
între ele, care le împleteşte şi le înlănţuieşte în această mediere continuă a credinţei. Tradiţia
este fidelă faţă de trecut, dar în acelaşi timp oferă loc generaţiei tinere, dându-i posibilitatea să
introducă poezia ei, cultura şi credinţa ei în practica bisericească.

56
 CURSUL VIII
EXIGENȚELE MISIUNII: INDIGENIZARE ȘI IDENTITATE
CULTURALĂ, LUMEA ȘI SITUAȚIA EI, VESTEA CEA BUNĂ DATĂ
SĂRACILOR

Misiunea Bisericii este un eveniment evanghelic care presupune comunicarea unui

mesaj – Vestea cea Bună – către o comunitate umană, folosind pentru aceasta elemente şi
valori culturale. Procesul comunicării Evangheliei, al „inculturaţiei” sau indigenizării
mesajului, constituie încă un aspect controversat al misiunii. Încă de la începutul Bisericii,
confruntarea dintre mesajul Evangheliei şi cultura greco-romană a luat forme foarte diverse.
Potrivit informațiilor teologului lutheran Adolf von Harnack, creştinismul bizantin n-ar fi
altceva decât o elenizare a mesajului biblic, acuzaţie care, în lumina studiilor patristice
recente, devine superfluă. Este adevărat că istoria comunicării Evangheliei cunoaşte atitudinea
critică radicală a lui Tertulian, care se întreba: Quid Athenae Hierosolymis? (Ce are Atena în
comun cu Ierusalimul?). Această atitudine negativă provine mai ales dintr-o precauţie de a
evita cu orice preț un sincretism între creştinism şi elenism, pentru că, pe de altă parte, în
întreprinderea apologeţilor, a şcolii din Alexandria şi îndeosebi a lui Origen, cultura şi
filozofia greacă au o valoare pozitivă. Socrate, Heraclit şi Platon sunt citaţi pentru rolul lor de
„pedagogi” în lumea păgână, de aceea chipurile lor sunt pictate pe pereţii exteriori ai
bisericilor din Moldova şi Bucovina. Sfântul Vasile cel Mare recomandă tinerilor creştini
lectura filozofilor greci, din care să culeagă cu discernământ înţelepciunea lor. Există deci o
„preparatic evanghelica” în spiritul uman, pe care Biserica nu putea să o excludă.
Acest lucru se poate observa mai bine în perioada marilor sinteze teologice patristice.
Sfinţii Părinţi nu au fost împotriva culturii, ci tocmai pentru preluarea şi convertirea valorilor
clasice. Aceasta nu înseamnă că între creştinism și elenism nu a existat conflict. Se cunoaşte
efortul lui Iulian Apostatul de a restaura elenismul cu ajutorul filozofiei lui Plotin. În
întâlnirea dintre Evanghelie şi cultură, există o dublă acţiune: pe de-o parte, propovăduirea
Evangheliei rămâne totdeauna un semn de contradicţie, adică pune în discuţie caracterul
absolut al oricărei culturi, religii sau ideologii, iar pe de altă parte misiunea rămâne fidelă
identităţii Evangheliei, caracterului său unic, supunând cultura unui proces de transcendere,
după modelul Întrupării. Aşadar, nici înstrăinare faţă de valorile etnice, culturale şi ideologice
existente, nici juxtapunere sincretistă, ci o asumare critică din care să reiasă o identitate nouă,
cu o particularitate istorică, culturală. Biserica se prezintă ca o comunitate inclusivă, deschisă

57
tuturor popoarelor, tocmai prin faptul indigenizării Evangheliei. Fără să distrugă identitatea
etnică şi culturală a persoanelor şi naţiunilor, Biserica le dă o altă dimensiune şi identitate,
aceea a unităţii lor ontologice în Hristos (Ga 3, 28).

Lumea şi situaţia ei
Chemarea Bisericii este nu numai să cunoască „lumea” către care este trimisă, ci şi să
vestească acesteia numele celui ce atât de mult a iubit lumea, „încât a dat pe Fiul Său Unul-
Născut, ca oricine crede în El să nu moară, ci să aibă viaţă veşnică” (In 3, 16). Lumea este o
temă misionară, deoarece venirea Împărăţiei lui Dumnezeu este nedespărţită de luptele acestei
lumi. Biserica este chemată, de aceea, nu numai să dea un sens şi o interpretare adevărată
evenimentelor care se produc în luptele oamenilor de azi şi să proclame reconcilierea, ci ea
are şi o sarcină profetică, aceea de a discerne – în ciuda ambiguităţii acestor lupte – unde
lucrează puterile împărăţiei lui Dumnezeu şi unde sunt stabilite semnele ei ascunse. Dat fiind
caracterul ambiguu al procesului care se desfăşoară în luptele actuale ale lumii, Bisericile
angajate în Mişcarea Ecumenică adoptă adesea o atitudine de pasivitate, neştiind cum să
definească conţinutul mărturiei lor specifice şi cum să joace rolul de instrument al Împărăţiei
lui Dumnezeu. Totuşi, întrezărind acel suspin al creaţiei comparabil cu durerile naşterii (Rm 8,
22, 23), Bisericile trebuie să trăiască în mijlocul acestor lupte exercitând misiunea profetică ce
le este proprie, adică: de a zice da la tot ce este conform cu Împărăţia lui Dumnezeu, aşa cum
Dumnezeu a descoperit-o în viaţa lui Hristos, şi de a zice nu faţă de tot ce degradează
demnitatea şi libertatea fiinţelor umane şi a oricărei creaturi vii. Ele sunt chemate să devină
factor de pacificare într-o lume divizată, să adopte poziţii etnice şi politice în sensul
Evangheliei.
Cu evenimentele ce au urmat răstignirii lui Iisus, ceva radical nou s-a produs în istoria
umanităţii, care poate fi numit o nouă creaţie. Puterea învierii şi cea a vieţii este superioară,
căci „Cel ce este în voi este mai mare decât cel ce este în lume” (I In 4, 4). Învierea lui Hristos
a transformat radical cadrul social al vieţii umane. Biserica are nu numai rolul de a inspira
eforturile creştinilor de a realiza o ordine de dreptate, ci şi acela de a se deplasa spre cei
marginalizaţi, victime ale puterilor de tot felul. Criteriul fundamental în relaţia cu puterea şi în
exercitarea puterii este binele celor săraci, celor năpăstuiţi şi fără de putere, bine care se
manifestă în acte de eliberare şi de egalitate. Desigur, în acest domeniu al eticii sociale şi
politice, teologia trebuie să fie atentă la modul în care este folosită Biblia în interpretarea
situaţiilor istorice actuale. Cele două tendinţe extreme: cea evanghelică fundamentalistă, care
foloseşte un limbaj pur biblic şi cea contextuală, care recurge la un vocabular prea politic, se

58
găsesc în confruntare permanentă. Adepţii celei dintâi tendinţe se întreabă: dacă istoria
mântuirii coincide cu procesul de eliberare socială, atunci ce mai înseamnă Evanghelia pentru
Biserică? Adepţii celeilalte tendinţe se întreabă: poate teologia să identifice care este modul în
care Dumnezeu vorbeşte Bisericii prin lume?
În această tensiune, cuvântul de ordine al Bisericii este apelul la înţelepciune, tact
pastoral şi simplitate, urmând cuvântul lui Iisus: „Fiţi înţelepţi ca şerpii şi blânzi ca
porumbeii” (Mt 10, 16). Înţelepciunea constă în aceea că Biserica ştie să ia în considerare
schimbarea politică şi dezbaterea ideologică care se desfăşoară în contextul său. Practica sa
este de a nu se pronunţa în toate problemele politice şi de a păstra o oarecare tăcere, lăsând
astfel posibilitatea multiplelor opţiuni şi a alternativelor variate. Biserica nu are răspunsuri şi
soluţii finale în toate domeniile vieţii. Probabil că aici constă geniul Ortodoxiei: de a evita
riscul unui creştinism care dictează soluţii sau impune sisteme sociale creştine, ignorând
libertatea persoanei. Sarcina Bisericii nu este de a indica tipurile de societate umană, sau de a
sacraliza instituţiile politice ale vreunui regim, ci de a proclama o libertate totală în faţa
oricărei organizaţii de viaţă omenească. Desigur, Biserica nu poate rămâne indiferentă față de
violarea drepturilor omului, nedreptăţile sociale, politice şi rasiale, care apasă asupra omenirii
recente, însă cu toate acestea ea rămâne mereu în viziunea teologică a lumii, adică a prezenţei
reale a lui Dumnezeu în istorie.
Din această perspectivă teologică se poate spune că există între Biserică şi lume o
permanentă tensiune. Pe de o parte, ea judecă lumea (I Corinteni 2,15), iar pe de alta, o
consacră lui Dumnezeu, o împiedică de la nimicire, o pregăteşte pentru transfigurare.
Judecata, adică spiritul său profetic şi consacrarea, adică spiritul său liturgic, sunt două
aspecte care aparţin raportului în care Biserica se găseşte cu lumea. Desigur, nu trebuie să se
confunde spiritul profetic cu analizele sociale şi politice de tot felul, care se multiplică în
prezent şi care pot masca realitatea istoriei umane. Biserica însăşi poate închide ochii şi poate
declara că pacea, dreptatea şi libertatea domnesc acolo unde de fapt nu există pace, dreptate şi
libertate adevărată. Tocmai de aceea Biserica, pentru a putea identifica semnele prezenţei şi
ale acţiunii lui Dumnezeu printre oameni, are nevoie de un ochi deschis şi curat.

2. Vestea cea bună dată săracilor

Relaţia dintre vestirea Împărăţiei lui Dumnezeu şi săraci şi, în acelaşi timp, relația cu
cea mai importantă categorie de bărbaţi şi femei, dar lipsită de credinţa în Hristos, este o
problemă nouă şi controversată în teologia misionară de azi. Bisericile încă nu pot să răspundă
cu un singur glas la întrebarea: Cine sunt săracii astăzi?, deoarece criteriile de a identifica

59
formele de sărăcie sunt diferite. Teologia eliberării, elaborată de creştinii angajaţi în etica
politică din America Latină, susţine că, în perspectiva Revelaţiei biblice despre Împărăţie,
Dumnezeu are o preferinţă pentru săraci, deoarece, în Iisus Hristos, El însuşi S-a identificat cu
cei lipsiţi, trişti şi oprimaţi. Există un parti pris a lui Hristos pentru săracii pământului.
Acestora le este făgăduită Împărăţia lui Dumnezeu. Judecata lui Dumnezeu vine ca o
binecuvântare în favoarea săracilor. Pentru săraci judecata este tocmai certitudinea că
Dumnezeu este cu ei şi pentru ei, pentru cei bogaţi, ea înseamnă un verdict aspru de
condamnare. Ambele categorii, cei deposedaţi de alţii şi cei ce deposedează pe alţii, stau sub
aceeaşi judecată: unora le dă capacitatea de a spera şi a lupta contra aservirii, altora le inspiră
pocăinţă şi renunţare.
Ce înseamnă pentru misiunea Bisericii faptul că Iisus Hristos a anunţat săracilor
Evanghelia şi că le-a făgăduit împărăţia lui Dumnezeu? Bisericile nu trebuie să rămână
indiferente faţă de situaţiile în care sunt exploataţi săracii şi nici să evite în a lupta pentru
eliberarea oricărei forme de sărăcie. Numai o Biserică ce promovează solidaritatea poporului
lui Dumnezeu, în vederea realizării unei comunităţi de părtăşie şi de slujire, poate fi pentru
lume un semn al Împărăţiei.
Totuși, aspectul chenotic al misiunii şi evanghelizării, care se apleacă spre săraci, vine
din pilda lui Hristos86, iar nu din cauza prezenței săracilor. Biserica are o vocaţie de slujire nu
pentru că lumea are nevoie de serviciile ei, ci pentru că Dumnezeu o cheamă şi o trimite la
această slujire în lume, în numele Său. Aspectul chenotic al misiunii Bisericii pe care l-am
primit de la Hristos are repercusiuni radicale asupra stilului de viaţă al creştinilor şi asupra
formelor de solidaritate cu cei săraci, pe care le practică Bisericile. Evanghelizarea sau
propovăduirea Împărăţiei lui Dumnezeu, care reprezintă speranţa săracilor, nu mai trebuie să
fie separată de acţiunea creştinilor pentru dreptate socială. S-a observat că există foarte adesea
o distincţie sau chiar o separare între creştinii angajaţi în acţiunea socială în numele lui
Hristos şi cei care se consacră rugăciuni, studiului şi Liturghiei. O asemenea separare nu poate
decât să slăbească şi să diformeze aceste două forme de daruri spontane: acţiunea socială riscă
să fie redusă la un activism plin de râvnă, sprijinit pe idealuri neclare, iar cultul, la o
ceremonie privată, lipsită de orice interes activ faţă de aproapele. Noi credem că viaţa creştină
trebuie să ţină împreună aceste două aspecte ale slujirii discipolului: să se adune şi să fie

86
În acest sens, Sfântul Pavel prezentând taina chenozei lui Hristos, îi îndeamnă pe creștini să-și însușească
respectiva atitudine: „Gândul acesta să fie în voi care era şi în Hristos Iisus, Care, Dumnezeu fiind în chip, n-a
socotit o ştirbire a fi El întocmai cu Dumnezeu, Ci S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea
oamenilor, şi la înfăţişare aflându-Se ca un om, S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă
moarte pe cruce” (Flp 2, 5-8).

60
trimis, să primească şi să dăruiască, să celebreze, să lucreze, să se roage şi să lupte, acesta
fiind, de fapt, ritmul adevărat al angajamentului creştin.
Însă misiunea Bisericii nu se rezumă – în cazul sărăciei – doar la partea materială.
Însuși Mântuitorul, în Predica de pe Munte, ne învață că nu este suficient doar să nu ucidem
pe fratele nostru pentru a fi fără de păcat, ci trebuie să fim atenți încât nici măcar să nu ne
mâniem pe acesta; tot astfel, în aceeași cheie de înțelegere, putem spune că sărăcia
duhovnicească este la fel de adevărată precum sărăcia materială. Față de aceasta, Biserica,
urmând pilda Mântuitorului, a avut și o are în vedere ca responsabilitate de căpătâi în lucrarea
ei. Sărăcia materială își are propriile ei metode misionare. În cazul celuilalt fel de sărăcie:
sărăcia duhovnicească, lucrurile diferă puțin.
Sărăcia duhovnicească este un subiect extrem de important al vieții duhovnicești, fiind
de temelie în orânduirea ei. Ea nu înseamnă simpla lipsă a virtuții ci, chiar dimpotrivă,
implică existența acesteia după cuvântul lui Hristos: „Aşa şi voi, când veţi face toate cele
poruncite vouă, să ziceți: Suntem slugi netrebnice, pentru că am făcut ceea ce eram datori să
facem” (Lc 17, 10). Așadar, sărăcie duhovnicească numim conștientizarea sărăciei în planul
duhului. Pe conștiința aceasta se bazează întreaga viață duhovnicească. De aceea în Predica de
pe Munte, când Mântuitorul rostește Fericirile – care sunt, de fapt, exprimarea etapizată a
întregii vieți duhovnicești – prima fericire se referă la sărăcia cu duhul, sau la sărăcia în planul
duhului: „Fericiți cei săraci cu duhul, că a lor este împărăția cerurilor” (Mt 5, 1).
Sărăcia duhovnicească este temelia vieții duhovnicești. În mod paradoxal, conștiința
sărăciei duhovnicești îl îndreptățește pe om înaintea lui Dumnezeu, pentru că, așa cum a
profețit Isaia, – cuvinte pe care Hristos le asumă, citindu-le în Templu – Mesia este uns de
Duhul ca să „binevestească săracilor, să vindece pe cei zdrobiți cu inima, să propovăduiască
robilor dezrobirea și celor orbi vederea” (Lc 4, 18). Astfel cei care își conștientizează sărăcia
în planul duhului – sărăcia duhovnicească – și se smeresc prin zdrobirea inimii, considerându-
se orbi duhovnicește și robi patimilor și diavolului, către unii ca aceștia este trimis Mesia să
binevestească, să vindece și să aducă dezrobirea și vederea.
Deși păstrarea unei astfel de conștiințe smerite este crucială în viața duhovnicească,
totuși aceasta necesită un mare efort duhovnicesc. Sfântul Sofronie de la Essex, vorbind
despre această temă ne prezintă dificultatea acestei lupte duhovnicești: „Este chinuitor să-ţi
recunoști necontenit sărăcia: este o povară care zdrobește până şi oasele ... Dar curios, când
slăbea acea sfântă zdrobire muream duhovniceşte. […] Soarta noastră pe pământ este a fi

61
«săraci cu duhul». De-abia ne cuprinde înșelătoarea liniștire a mulțumirii de sine, că îndată
Duhul Vieţii, Care de la Tatăl purcede, ne şi părăseşte”87.
Păstrând cu multă silință conștiința sărăciei duhovnicești, credinciosul urmează astfel
căii lui Hristos, care mai întâi coboară în cele mai de jos pentru ca mai apoi să urce la ceruri.
Taina aceasta o descoperă Apostolul Pavel: „Suindu-Se la înălțime, a robit robime şi a dat
daruri oamenilor”. Apoi Sfântul Apostol arată ce înseamnă această suire: „Iar aceea că „S-a
suit” – ce înseamnă decât că S-a pogorât în părțile cele mai de jos ale pământului? Cel ce S-a
pogorât, Acela este Care S-a suit mai presus de toate cerurile, ca pe toate să le umple. (Efeseni
4, 8-10).
Conștiința sărăciei proprii îl îndreaptă pe credincios spre osândirea de sine și chiar
către ura de sine împlinind astfel cuvântul lui Hristos: „Dacă vine cineva la Mine şi nu-și
urăşte chiar şi sufletul său însuşi, nu poate să fie ucenicul Meu” (Lc 14, 26). Urmând pilda
Domnului și mergând pe calea Lui, credinciosul trăiește un fenomen paradoxal. Cu cât se
osândește pe sine mai mult, cu atât harul lui Dumnezeu îl cercetează, luminându-l și
mângâindu-l. Despre adevărul acesta ne încredințează Sfântul Sofronie care ne lămurește
rațiunea acestui fenomen: „Nefiind liberi de urmările legii păcatului care lucrează în noi, cu
mânie, cu ură față de noi înșine, ne osândim a arde în întunericul cel mai din afară; că nu este
alt foc care să stingă în noi lucrarea patimilor. Și ce se întâmplă? Când simţământul
stricăciunii noastre ne afundă duhul în deznădăjduire, atunci dintr-o dată se pogoară asupra
noastră putere nouă de Sus şi ne îmbracă în nestricăciune (1 Cor. 15:54). Cum se pot explica
astfel de experienţe? De ce mânioasa noastră osândire de sine ne îndreptăţeşte înaintea lui
Dumnezeu? Oare nu pentru că această conştientizare a puterii atotcovârşitoare a păcatului
ce ne stăpânește este curat adevărul ființial ?”88.
Acesta este sensul și importanța conștientizării sărăciei duhovnicești. Fiind temelia
vieții duhovnicești, conștiința sărăciei în duh necesită o atenție sporită din partea Bisericii.
Dacă în cazul sărăciei materiale metodele misionare se axau pe unele metode, în cazul sărăciei
duhovnicești misiunea Bisericii are cu totul alte puncte centrale, alte instrumente de misiune,
și se adresează tuturor credincioșilor – neținând seamă de starea materială. Măreția acestei
conștiințe se relevă din faptul că „în afara acestei conștiințe nu este mișcare către Cel Înalt;
mulţumirea de sine, așadar, este simptomul sau al paraliziei duhovniceşti, sau al căderii. Prin
necontenita cercare de sine sub judecata Dumnezeieștilor porunci se ascute în noi simţământul

87
Arhimandritul SOFRONIE, Despre rugăciune, Suceava, Editura Accent Print, 2019, p. 52.
88
ARHIMANDRITUL SOFRONIE, Vom vedea pe Dumnezeu precum este, trad. Rafail Noica, București, Editura
Sophia, 2005, 110-111.

62
îndepărtării noastre de Dumnezeu, se adâncește înţelegerea faptului că mândria este rădăcina
tuturor răutăţilor”89.
Astfel, conștientizând sărăcia duhovnicească și neputința de a face ceva bun (In 15, 5),
credinciosul se întoarce spre Dumnezeu ca spre singura cale către mântuire, cerându-I, cu
zdrobire de inimă, să îl miluiască și să îl ocrotească ca pe un copil neputincios. În acest fel
înțelegem cuvântul lui Hristos: „Adevărat grăiesc vouă: Cine nu va primi Împărăția lui
Dumnezeu ca un copil nu va intra în ea” (Lc 18, 17).

89
ARHIMANDRITUL SOFRONIE, Vom vedea pe Dumnezeu precum este, trad. Rafail Noica, București, Editura
Sophia, 2005, 177.

63
CURSUL IX
EXIGENȚELE MISIUNII: MISIUNEA CA ZIDIRE A
„TRUPULUI” – BISERICA, MISIUNE ȘI LITURGHIE

Ortodoxia a înţeles noţiunea de misiune într-o perspectivă ecleziologică foarte bine

determinată. Această perspectivă comportă câteva elemente esenţiale. Biserica este parte
integrantă din mesajul Evangheliei, deoarece convertirea nu este altceva decât un act de
încorporare în trupul lui Hristos, desigur, ca răspuns personal la cuvântul lui Dumnezeu, care
constituie sămânţa, conţinutul credinţei (Mt 13, 1-30). Credinţa înseamnă o existenţă altfel,
înseamnă a intra în legământul pe care Dumnezeu îl are cu poporul Său, pecetluit cu jertfa lui
Hristos: „Căci prin El avem şi unii şi alţii apropierea către Tatăl, într-un Duh” (Ef 2, 18).
Convertirea, acest schimb ontologic, este posibilă numai în interiorul unei comunităţi noi (Ef
2, 14-18), care este instrumentul şi semnul comuniunii Sfintei Treimi: „Credincios este
Dumnezeu care v-a chemat la comuniune cu Fiul Său, Iisus Hristos Domnul nostru” (I Co 1,
9).
Biserica văzută, fizică, istorică, are ca fundament comuniunea Sfintei Treimi.
Dumnezeu este comuniunea de persoane, iar Biserica este chemată să reproducă în viaţa ei
această comuniune trinitară şi unitară a lui Dumnezeu. Ea este comunitatea umană care
trăieşte din cea dintâi comuniune divină, care este Sfânta Treime. Întreaga ei misiune, în chip
special Sfintele Taine, sunt orientate în această direcţie. Tainele de iniţiere – Botezul, ungerea
cu Sfântul Mir, Euharistia – care formează un ritual unic şi care se săvârşeşte numai în
legătură cu Liturghia, sunt Taine de încorporare într-o comunitate liturgică determinată; de
apartenenţă reală la poporul lui Dumnezeu. Celelalte Taine şi ierurgii urmăresc, de asemenea,
restabilirea raporturilor slăbite sau întrerupte dintre Dumnezeu şi comunitate.
Inserţiunea în acest „nor de martori” (Evr 12, 1) are nu numai o semnificaţie morală,
de inspiraţie, ci și o importanţă soteriologică: „Sunteţi împreună-cetăţeni cu sfinţii şi casnici ai
lui Dumnezeu” (Ef 2, 19). Creştinii, toţi membrii poporului lui Dumnezeu, sunt numiţi sfinţi
(Evr 6, 10, 13, 24) pentru că ei aparţin lui Dumnezeu (Rm 8, 27). Există, de asemenea,
mulţimea sfinţilor care înconjoară Mielul și care stă în mijlocul tronului lui Dumnezeu: „După
aceasta, m-am uitat şi iată mulţime multă, pe care nimeni nu putea să o numere, din tot
neamul şi seminţiile şi popoarele şi limbile, stând înaintea tronului şi înaintea Mielului,
îmbrăcată în veşminte albe şi având în mână ramuri de finic” (7, 9).

64
 Actul misionar rămâne, deci, un act eclezial: „Taina este aceea că neamurile sunt
împreună-moştenitoare, formează acelaşi trup unic şi sunt părtaşe la aceeaşi făgăduinţă în
Iisus Hristos, prin Evanghelie” (Ef 3, 6). De fapt, Iisus a constituit grupul celor doisprezece
apostoli, cărora le-a dat puterea Duhului Sfânt (Mt 18, 18; In 20, 30), ca o imagine a Bisericii.
Biserica se manifestă în istorie ca Trupul lui Hristos, după modelul colegiului apostolic, care
are în centru pe Iisus Hristos. Apostolul Pavel, cel care a întemeiat comunităţi creştine în
situaţii geografice şi culturale foarte diverse, subliniază cu tărie unitatea pe care toţi creştinii o
au în Iisus Hristos, capul Trupului, atunci când spune: „Aici nu mai este nici grec, nici iudeu,
nici tăiat-împrejur sau netăiat-împrejur, nici barbar, scit, sclav sau om liber, ci Hristos este
toate şi în toţi” (Co 3, 11). Caracterul eclezial al misiunii nu trebuie să fie înţeles într-un sens
instrumentalist sau eclezionist. Biserica nu este doar un simplu instrument al misiunii.
Misiunea este un criteriu al Bisericii şi nu există Biserică adevărată în afara misiunii. Cu toate
acestea, în viziunea ortodoxă Biserica reprezintă deja scopul misiunii, fiind, în acelaşi timp,
principiu şi condiţie a misiunii. Existenţa unei comunităţi creştine este o precondiţie a
misiunii.
În misiunea sa, Biserica este chemată să descopere semnele nedezminţite ale
Împărăţiei, care sunt: propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu; formarea unei comunităţi
autentice la nivel local, care să includă pe toţi, fără nicio deosebire de sex, de vârstă şi de
profesie şi care să pună accentul pe relaţiile umane personale; redescoperirea unei comunităţi
tămăduitoare, de susţinere şi iubire activă, care întâmpină pe cei străini, dă speranţe celor
deznădăjduiţi şi insuflă curaj celor cu voinţa înfrântă. Propovăduirea Evangheliei Împărăţiei
este inseparabilă de alungarea puterilor diabolice şi de tămăduire (Lc 9, 1-6), care include
sănătatea trupească şi iertarea păcatelor (Iac 5, 14-15).
Biserica nu are monopolul semnelor istorice ale împărăţiei, prin care se manifestă
prezenţa lui Hristos. Cu toate că Biserica este denumită „sacramentul împărăţiei”, totuşi,
semne ale împărăţiei pot fi descoperite nu numai în Biserică, ci şi în lume. Această afirmaţie
curajoasă se bazează pe hristologia sfinţilor Ignatie al Antiohiei (Unde este Hristos, acolo este
Biserica) şi, mai ales, pe hristologia cosmică a Sfântului Maxim Mărturisitorul. Astfel,
Bisericii îi revine un rol hermeneutic, critic şi profetic de a discerne căile, faptele şi
evenimentele istorice, din lume, care corespund cu semnele Împărăţiei lui Dumnezeu. În
această lucrare, Biserica are permanent în vedere prezenţa lui Hristos. De exemplu,
solidaritatea cu săracii este o opţiune incontestabilă pentru Biserică, dar această solidaritate nu
poate fi înţeleasă ca semn al Împărăţiei lui Dumnezeu, decât având ca punct de referință
Persoana Răstignită și Înviată a lui Iisus Hristos.

65
 Misiune şi Liturghie
Una din marile achiziţii ale tehnologiei misionare din epoca noastră este aceea a
raportului dintre liturghie şi misiune, dintre Taină şi cuvânt. Conferinţa misionară de la
Melbourne (mai, 1980) declară: „Credem că dacă Bisericile noastre se vor preocupa de aceste
două aspecte ale comuniunii creştine, vom putea evita atât intelectualismul excesiv al unor
tradiţii ce suprasolicită predicarea, cât şi ritualismul exagerat al celor care sunt concentraţi în
mod unic asupra Euharistiei”. Cea mai importantă mărturie şi experienţă a Împărăţiei lui
Dumnezeu rămâne Taina Euharistiei. Ea este semnul că Hristos vrea să ne unească cu El în
însăşi misiunea şi jertfa Sa, ea constituie energia care mişcă Biserica în devenirea ei
misionară. În acest sens, ea este numită pâinea pelerinului, hrana celor trimişi în misiune.
Acest accent particular corespunde cu ecleziologia ecumenică mai nouă, care descoperă
vocaţia liturgică şi realitatea calitativă a poporului lui Dumnezeu, chemată anume să vestească
moartea Domnului (I Co 11, 26).
Urmând poruncii lui Hristos: „Aceasta să faceți spre spre pomenirea Mea” (Lc 22, 19;
I Co 11, 24), primele comunități creștine s-au adunat într-un loc, în zi de Duminică, să
comemoreze învierea Domnului şi să celebreze a Doua Sa Venire, săvârşind Taina
Cuminecăturii, instituită de El însuşi. „De aceea, sărbătorim cu bucurie ziua a opta, după
sâmbătă, în care şi Hristos a înviat şi după ce S-a arătat, S-a înălţat la ceruri. Când vă adunaţi
în Duminica Domnului, frângeţi pâinea şi mulţumiţi, după ce mai întâi v-aţi mărturisit
păcatele voastre, ca jertfa voastră să fie curată”90. Prin întreg cultul ei, mai ales prin citirile din
Vechiul şi Noul Testament, de la Vecernie, Utrenie şi Liturghie, Biserica face un fel de
restituire permanentă a istoriei mântuirii, care s-a săvârșit odată pentru totdeauna. La fiecare
Liturghie, se aminteşte oral un fapt istoric decisiv: lumea a fost mântuită în trupul şi patima
lui Iisus Hristos, în vremea lui Ponţiu Pilat. Comunitatea liturgică are ochii aţintiţi spre
„Mielul lui Dumnezeu, Care ridică păcatul lumii” (In 1, 29; Ap 5, 12-13). Ea poartă în
memoria sa istoria mântuirii neamului omenesc: „Aducându-ne aminte de această poruncă
mântuitoare şi de toate cele ce s-au făcut pentru noi: de cruce, de moarte, de învierea cea de a
treia zi, de suirea la ceruri, de şederea cea de-a dreapta şi de cea de-a doua şi slăvită iarăşi
venire”. Comunitatea liturgică este purtătoarea Evangheliei Noului Testament, având un rol
crucial în vehicularea, interpretarea şi apărarea credinţei.
Nici adunarea credincioşilor la un loc, nici pomenirea faptelor mântuitoare săvârşite de
Iisus Hristos nu epuizează liturghia. Actul liturgic este în cele din urmă un act de

90
***Epistola lui Barnaba, XV, 9, în PSB, vol. I, trad. Dumitru Fecioru, București, Editura Institutului Biblic și
de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1978, 133.

66
cuminecătură, fiindcă „Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor vine să Se junghie şi să Se
dea mâncare credincioşilor”. Biserica se naşte din cuvântul lui Dumnezeu, care este viu şi
rămâne în veac (I Ptr 1, 23), ia formă în baia botezului (Rm 6, 3-5), dar ea se hrăneşte cu
trupul lui Hristos, în pâinea şi vinul euharistic, la cina de pregustare a împărăţiei viitoare (Lc
14, 15). Comunitatea îşi trage existenţa sa din cuminecătură; de aceea, Biserica nu se poate
niciodată dispensa de împărtăşirea credincioşilor. Acesta este actul şi momentul în care
parohia se reuneşte ca un singur trup: „Iar pe noi, pe toţi, care ne împărtăşim dintr-o pâine şi
dintr-un potir, să ne uneşti unul cu altul prin împărtăşirea Aceluiaşi Sfânt Duh”. Comuniunea
trupească şi sufletească cu Dumnezeu şi semenii se realizează atunci când credincioşii se
împărtăşesc din acelaşi Potir.
Dumnezeiasca Liturghie reia cu insistenţă textele biblice care se referă la
reconstituirea ce va avea loc la a Doua Venire a Domnului. În această perspectivă, adunarea
liturgică este o anticipare a adunării eshatologice, când „El va trimite pe îngerii Săi cu
trâmbiţa răsunătoare şi vor aduna pe aleşii Lui din cele patru vânturi, de la o margine a
cerurilor până la cealaltă” (Mt 24, 31). Rugăciunea după Axion: „Încă ne rugăm Ţie,
pomeneşte, Doamne, sfânta, sobornicească şi apostolească (apostolică) Biserică...”91, este
ecoul unei litanii de mulţumire ce se rosteşte în Biserica veche, după cuminecare: „Adu-ţi
aminte, Doamne, de Biserica Ta, ca s-o izbăveşti de tot răul şi s-o desăvârşeşti în dragostea
Ta, şi adună, din cele patru vânturi, această Biserică sfinţită, în împărăţia Ta, pe care ai
pregătit-o”. Pâinea adusă ca ofrandă euharistică poartă în sine chipul şi energia Bisericii,
„pentru care a fost creată lumea”: „După cum această pâine frântă era împrăştiată pe munţi şi
fiind adunată a ajuns una, tot aşa să se adune Biserica Ta de la marginile pământului în
împărăţia Ta”. Liturghia ortodoxă are o structură care corespunde exact cu această dublă
mişcare a Bisericii: una, apostolică, misionară şi alta euharistică, pastorală. În afară de
rânduiala Proscomidiei, care a devenit un ritual în sine, Sfânta Liturghie are două părţi:
liturghia catehumenilor sau liturghia cuvântului, adică partea kerigmatică, evanghelică,
misionară şi liturghia credincioşilor sau euharistică, adică partea sacramentală, pastorală sau
eclezială.
Caracterul kerigmatic şi misionar al celei dintâi părţi este dat mai ales de lecturile
biblice, urmate de omilie. La această parte sunt invitaţi să asiste cei nebotezaţi şi cei
necredincioşi, ceea ce înseamnă că evanghelia se adresează tuturor, că ea are o valoare
universală. Toţi, credincioşi şi necredincioşi, sunt cei chemaţi. De asemenea, alegerea celor

91
Liturghier, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, 2012, 179.

67
doisprezece apostoli indică universalitatea Evangheliei lui Iisus Hristos: „Mergând, învăţaţi
toate neamurile” (Mt 28, 19); iar prezenţa atâtor neamuri la Cincizecime (FA 2, 9-12) arată că
„Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov”, „nu este un părtinitor,
ci, în orice neam, cine se teme de El şi face dreptate, este primit de El. Aceasta constituie una
din ideile fundamentale ale Noului Legământ, pe care Biserica a trebuit să o apere chiar de la
începutul ei. Trimiterea sau chemarea misionară a Bisericii îşi are temeiul în universalitatea
mântuirii în şi prin Iisus Hristos.
Caracterul sacramental sau pastoral al liturghiei se observă în celebrarea Euharistiei,
care este cultul de mulţumire al celor care deja au primit Botezul. Euharistia este marele
privilegiu şi dar al membrilor Bisericii. Dacă în prima parte ea hrăneşte pe toţi cu cuvântul lui
Dumnezeu, în a doua parte ea împărtăşeşte doar pe fiii ei cu Trupul şi Sângele Domnului.
Mărturiile neotestamentare subliniază nu numai legătura organică dintre Învierea Domnului şi
Taina Împărtăşaniei (In 6, 51-55), ci şi cea dintre Euharistie şi misterul Bisericii ca trup al lui
Hristos. Imediat după pogorârea Duhului Sfânt, comunitatea creştină s-a constituit în jurul
Tainei Euharistiei, săvârşită în amintirea morţii şi învierii lui Hristos, în ziua cea dintâi a
săptămânii (duminica). S-a spus pe drept cuvânt că Taina Împărtăşaniei este Taina Bisericii,
în sensul vital al cuvântului: „Căci trupul Meu este cu adevărat o hrană şi sângele Meu este cu
adevărat o băutură” (In 6, 55). Acest mare adevăr se poate articula sub diverse formule
teologice: caracter euharistic, concentrare liturgică a Bisericii, dimensiune eclezială a
Euharistiei. În realitate, Euharistia este hrana poporului lui Dumnezeu: „Eu sunt pâinea cea
vie care Se pogoară din cer. Cel care va mânca din această pâine, va trăi în veci. Iar pâinea pe
care Eu o voi da, acesta este Trupul Meu care s-a dat pentru ca lumea să aibă viaţă” (In 6, 51).
Biserica nu poate fi decât definită pur şi simplu ca o comunitate adunată în numele lui Hristos.
Sensul ei eclezial, comunitar, se desăvârşeşte prin caracterul ei euharistic, liturgic, de
consacrare.
Un alt moment liturgic important este trimiterea creştinilor la propovăduire, atunci
când preotul exclamă: „Cu pace să ieşim. Întru numele Domnului”92. Liturghia nu se termină
cu distribuirea anaforei şi miruirea, ci ea continuă, în altă formă, cu plecarea credincioşilor în
lume, devenind Apostoli. Se remarcă deci două mişcări în liturghie: una centripetală, de
revenire, din lume, a Bisericii în jurul Potirului, şi o alta, centrifugală, de ieşire în lume.
Îndemnul Cu pace să ieşim, arată că poporul adunat se răspândeşte în lume ca martor al
Evangheliei, nu pentru a rămâne în lume, ci pentru a aduce lumea în Biserică. În Euharistie,

92
Liturghier, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, 2012, 197.

68
Biserica deţine hrana creşterii în Hristos; dar ea a primit şi sămânţa înmulţirii. Creşterea şi
înmulţirea – acestea sunt două comandamente pastorale de origine apostolică.
Biserica este o comunitate care creşte numeric: „Cei ce au primit propovăduirea lui au
fost botezaţi; şi în ziua aceea, la numărul ucenicilor s-au adăugat aproape trei mii de suflete…
Ei lăudau pe Dumnezeu şi erau plăcuţi înaintea întregului popor. Şi Domnul adăuga în fiecare
zi la numărul lor pe cei ce erau mântuiţi” (FA 2, 41 şi 47). A adăuga nu înseamnă desigur a
face nici prozelitism individual, nici a organiza campanii misionare, două din practicile
inacceptabile ale cultelor neoprotestante. Mobilitatea misionară a parohiei ţine mai degrabă de
dinamica adunării euharistice, care nu este altceva decât răspunsul la întrebarea: ce face
preotul cu harul preoţiei, ce fac creştinii cu credinţa lor şi cu darul primit în Taine? Ei trebuie
să predice, prin cuvântul şi fapta lor, cu ecou, pentru ca cei din afară să ajungă la cea dintâi
întrebare: „După ce au auzit aceste cuvinte, ei au rămas străpunşi în inimă şi au zis lui Petru şi
celorlalţi apostoli: Fraţilor, ce să facem? Pocăiţi-vă, le-a zis Petru, şi fiecare din voi să fie
botezat în numele lui Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor; apoi veţi primi darul Sfântului
Duh”. (FA 2, 37-38). Primirea harului reprezintă doar prima mişcare spre cumpăna vieţii
creştine. A doua mişcare, care constă în punerea în lucrare a harului, este decisivă: „Pentru că
celui ce are i se va da şi va avea de prisos, dar de la cel ce nu are, se va lua şi ce are” (Mt 25,
29).
Prin urmare, într-un anumit sens misiunea se integrează în acţiunea liturgică a Bisericii
care are în centrul ei Taina Euharistiei. Liturghia este, în mod firesc, jertfa de mulţumire a
Bisericii, celebrarea şi rugăciunea comună a membrilor acesteia, însă dimensiunea ei
misionară nu poate fi trecută cu vederea. În această privinţă, următoarele elemente merită să
fie reţinute:
1. Liturghia arată că adorarea lui Dumnezeu este nedespărţită de anamneză, de amintirea
publică a istoriei mântuirii, în totalitatea şi continuitatea ei, adică a Vechiului şi a
Noului Testament.
2. Prin liturghia cuvântului sau a catehumenilor, Biserica îşi pregăteşte credincioşii, în
scopul de a deveni discipoli ai lui Hristos.
3. Prin cultul Bisericii mesajul biblic pătrunde în ritmul cotidian al vieții unui creştin.
4. Funcţia liturgică a diaconului este esențială pentru angajamentul misionar al laicilor.
Diaconul se află la întretăierea dintre preoţia sacramentală şi preoţia generală a
mirenilor. Laicii pot observa că raţiunea care justifică preoţia este însăşi predicarea
Evangheliei.

69
5. În cult şi în locaşul bisericii, istoria mântuirii este reprezentată în imagini şi simboluri,
pentru că iconografia este cea mai directă şi explicită metodă de ilustrare şi de
interpretare a evenimentelor biblice, mai cu seamă pentru credincioşii care n-au acces
la textul biblic.

70
CURSUL X
EXIGENȚELE MISIUNII: MISIUNEA ȘI COMUNITATEA
PAROHIALĂ, APOSTOLATUL MIRENILOR ȘI CALITATEA VIEȚII
CREȘTINILOR

Teologia ortodoxă a subliniat cu vigoare centralitatea adunării liturgice locale –

parohia, congregaţia, comunitatea de bază, care devine modelul istoric al Bisericii
contemporane. Parohia (după etimologie şi sensul biblic înseamnă a conlocui, sau loc de
adunare şi de refugiu pentru pelerini) este comunitatea de bază a Bisericii locale, punctul de
plecare şi de sosire al vieţii creştine şi al misiunii preoţeşti, locul unde se exercită cele trei
mari slujiri ale mirenilor şi clericilor. Care este modelul ecleziologic după care se constituie
parohia? Ce plan ecleziologic are în vedere preotul care este trimis să zidească Trupul lui
Hristos şi templul Duhului Sfânt într-un anumit loc şi timp? Comunitatea parohială este
Biserica la nivel micro, de aceea structura ei nu se poate înţelege fără o clară viziune
ecleziologică. Observăm că Bisericile creştine, inclusiv Biserica Ortodoxă, îşi dau seama
acum că reorganizarea vieţii parohiale este nu numai o prioritate urgentă, ci şi că aceasta
trebuie să se realizeze în perspectiva unei învăţături clare despre Biserică. Acolo unde
teologia şi practica pastorală sunt exercitate fără referinţă particulară la doctrina ecleziologică
şi la spiritualitatea liturgică, ele riscă să fie deformate. Ereziile pastorale provin din ereziile
ecleziologice.
Desigur că nu este vorba aici de a reinventa mijloacele şi tehnica de lucru a teologiei
pastorale, ci de a-i fixa mai precis punctul ei de plecare şi punctul ei de sosire. În contextul
lumii de azi, teologia pastorală trebuie să înveţe din nou cum se construieşte Biserica la nivel
local, parohial, cum se rezolvă problemele interne şi externe ale constituirii parohiei ca o
comunitate liturgică, spirituală şi socială. De asemenea, există o analogie între proiectul
parohial şi planul pe care Dumnezeu îl are cu Biserica lui Iisus Hristos, în care vrea să adune
întreaga omenire (Ef 1, 10). Parohia este un proiect micro în interiorul unui proiect macro care
se numeşte Biserica. Intenţia sau iconomia parohiei trebuie să coincidă cu intenţia şi iconomia
Bisericii, şi de aici, orientarea eclezială fundamentală a parohiei. Învăţătura despre Biserică și
Sfintele Taine determină, în cele din urmă, viziunea despre parohie şi despre viaţa pastorală.
Preotul nu este trimis să presteze slujbe religioase pentru indivizi, ci să adune şi să compună o
comunitate creştină în jurul Altarului. Parohia nu este o firmă de prestări servicii şi intervenţii
religioase, ci ea este o comuniune a sfinţilor, în unitate de credinţă şi de slujire.

71
 Există trei elemente fundamentale ce caracterizează natura parohiei: 1) adunare de
cult văzută, fizică, locală; 2) implică reciprocitate reală între slujirea sacerdotală a preotului şi
slujirea harismatică a credincioşilor; 3) exercită dubla mişcare, de convocare şi de trimitere, a
Sfintei Liturghii. Biserica este o comunitate văzută care se adună pentru cultul public – de
mulţumire, de invocare şi de laudă – în prezenţa lui Hristos: „Că unde sunt doi sau trei adunaţi
în numele Meu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor” (Mt 18, 20). Cu toate că parohia nu este o
simplă societate voluntară, nici o fraternitate oarecare, întrunirea fizică comunitară într-un
anumit timp şi loc este decisivă, deoarece numai în acest chip ea se prezintă ca semn al
adunării viitoare a tuturor popoarelor (Is 11, 12). Parohia rezultă din această adunare de cult a
celor răspândiţi şi separaţi, într-un singur trup, văzut, fizic, „ca să fie un templu sfânt în
Domnul” (Ef 2, 21).
În întreaga istorie a Ortodoxiei, predania credinţei s-a făcut pe cale orală, de la
comunitate la comunitate şi, mult mai rar, de la credincios la credincios. Practica monastică,
transmiterea de la părinte la ucenic, a avut un loc excepţional. Tradiţia, adică păstrarea şi
comunicarea credinţei de la o generaţie la alta, se asigură numai în interiorul comunităţii
liturgice. Fără Liturghie, fără comunitate parohială, Biserica nu poate să asigure continuitatea
vie şi creatoare a credinţei. Preoţia sacramentală, primită prin Taina Hirotoniei săvârşite de
episcop, constituie o vocaţie distinctă şi unică, dar ea nu se exercită ca o slujire autonomă.
Preoţia împărătească, primită în Tainele de iniţiere – Botezul, Mirungerea şi Euharistia – este,
de asemenea, o răspundere esenţială pentru lucrarea Bisericii. Fiecare are locul şi slujirea sa:
preotul nu poate să înlocuiască pe credincioşi, după cum aceştia nu pot să celebreze în locul
preotului. Există deci o singură responsabilitate de ansamblu, care se realizează în mod
solidar.
Orice polarizare, de orice natură ar fi ea, între cler şi popor, este falsă. Acest raport de
reciprocitate şi de intimitate între cele două slujiri se poate explica astfel: parohia vacantă, ca
şi eparhia vacantă, nu poate să-şi consacre ea singură preotul ei, respectiv episcopul, deoarece
îi lipseşte instituţia care să celebreze hirotonia. La rândul ei, hirotonia nu se poate face decât
în cadrul liturghiei, preotul fiind legat de parohia pentru care este hirotonit (canonul XVI,
Sinodul I Ecumenic) încât indicarea parohiei face parte din ritualul Hirotoniei. Preoția
presupune, astfel, nu numai un act de trimitere (Mt 28, 18), întrucât parohia vacantă nu
dispune de mecanismul consacrării sacerdotale, ci şi un act de întâmpinare (Mt 25, 1),
deoarece consacrarea are loc cu participarea liturgică a comunităţii care primeşte un nou
păstor. Comunitatea se roagă, împreună cu slujitorii, ca acesta „să fie vrednic”. De altfel,
ritualul Tainei Hirotoniei, care păstrează părţi comune cu ritualul Tainei Cununiei, indică

72
foarte clar că între preot şi parohie se stabilesc nişte raporturi după chipul unirii ce există între
Hristos şi Biserică, mireasa Sa. Comunitatea este, aşadar, în posesia unei mari diversităţi de
slujiri, de harisme, de daruri şi vocaţii, care trebuie să fie exercitate în mod real. Între toate
acestea trebuie să existe un schimb cu multe direcţii şi posibilităţi.
Parohia trebuie să pună în evidenţă imaginea unei comunităţi care invită pe toţi
membrii ei să-şi realizeze ca atare chemarea. Este imaginea unei Biserici ospitaliere, în care
există un loc şi o răspundere pentru toţi cei care intră în ea. Preotul şi parohia sunt într-o
permanentă stare de convocare, de dialog reciproc, de concelebrare şi de co-slujire. Întreaga
viaţă parohială depinde, deci, de dinamica proprie Liturghiei. Ritmul parohiei este impus de
ritmul liturgic. Există două mari mişcări în această dinamică a Liturghiei: a) convocarea sau
adunarea, adică revenirea în sine a comunităţii pentru celebrare şi împărtăşire, fiind, de fapt,
reconstituirea permanentă a unităţii poporului lui Dumnezeu, actualizarea Noului Legământ
prin participarea la Cina Domnului (I Co 11, 17-27) și b) trimiterea sau ieşirea din sine pentru
mărturie, jertfă şi slujire, după exemplul lui Hristos care a purtat crucea Sa dincolo de poartă
(Evr 13, 12). Strămutarea liturgică, intrarea într-o altă ordine de existenţă, înseamnă tocmai
pregătirea pentru mărturie „în afară de cetate” (Evr 13, 13), pentru că „de câte ori veţi mânca
pâinea aceasta şi veţi bea paharul acesta, vestiţi moartea Domnului până când va veni El” (I
Co 11, 26). Cel chemat este acum trimis, având Euharistia ca hrană pentru pelerinaj, ca
merinde pe calea vieţii. Astfel, Biserica se adună în foişor pentru a pregăti şi mânca Paştile
(Mc 14, 14-15), dar ea iese apoi în afară de cetate pentru a împărtăşi altora această bucurie. În
actul liturgic, creştinii sunt, pe de o parte, scoși din lume pentru că nu sunt din lume; pe de
altă parte, ei sunt trimişi în lume, deoarece aceasta trebuie să fie sfinţită prin ei.

Apostolatul mirenilor
În anul 1939, preotul profesor Liviu Stan în lucrarea intitulată Mirenii în Biserică,
avea curajul să afirme cu tărie vocaţia mirenilor în Biserica Ortodox și dreptul lor inalienabil
de a participa la misiunea integrală a Bisericii. Unică în teologia ortodoxă a timpului, lucrarea
preotului Liviu Stan s-a impus atât prin erudiţia cu care a fost tratat un subiect canonic şi
istoric, cât şi prin viziunea ecleziologică. Concluzia finală a acestui studiu monumental
rămâne şi astăzi valabil: Biserica Ortodoxă a avut permanent o mare încredere în mireni, în
poporul credincios, şi tocmai de aceea nu a fost deloc pusă în situaţia unei instituţii clericale
sau redusă la cinul preoţesc.
Într-adevăr, participarea activă a mirenilor la viaţa bisericească devine astăzi una din
preocupările principale ale pastoraţiei ortodoxe. Aceasta nu numai pentru că preotul nu mai

73
poate concentra în mâinile sale activităţile parohiale şi este dator să recurgă la asistenţa
nemijlocită a credincioşilor, ci şi pentru că există o profundă înţelegere a Bisericii ca o
comunitate autentică de fraţi şi surori, de bărbaţi şi femei, care posedă, împreună, o identitate
nouă în Iisus Hristos. Participarea mirenilor la viaţa parohiei este, deci, plină de sens
ecleziologic. Biserica este una, „pentru că, voi toţi, una sunteţi în Hristos Iisus” (Ga 3, 28).
Aceasta se poate explica astfel:
În urma Botezului şi a Mirungerii, toţi ce botezaţi şi unşi, indiferent de sex şi condiţie,
devin membri ai Trupului lui Hristos, care este Biserica, fiecare având darul său propriu,
slujirea sa unică, misiunea sa personală. Astfel, fiind fraţi şi surori în Hristos, prin Botez, ei
constituie un nou model de comunitate, de consacrare şi de vieţuire. În virtutea Botezului, toţi
sunt chemaţi să participe, împreună, la zidirea Trupului (Ef 4, 16), fiind numiţi colaboratori ai
lui Dumnezeu, în iconomia Sa cu lumea. Desigur, în interiorul Bisericii se face distincţie de
poziţie, de misiune şi de autoritate, între slujitorii hirotoniţi şi mireni. Aceste slujiri distincte
nu se exclud deoarece ele au ca unic punct de referinţă, poporul lui Dumnezeu (λαός) de unde
derivă şi laic, este un termen inclusiv, referindu-se la cler şi credincioşi). La hirotonia
preotului, parohia primitoare nu ar trebui să fie un simplu grup spectator care primește un
preot trimis de episcop; ci o comunitate care invită, acceptă şi recunoaşte pe cel hirotonit de
episcop, în prezenţa comunităţii, ca pe învăţătorul şi păstorul ei.
Astfel Botezul şi Hirotonia, ca de altfel toate Tainele, modifică raporturile între clerici
şi mireni, şi între mirenii înşişi, în aşa fel că nu mai există rang superior sau inferior în sens de
subordonare, ci numai slujiri distincte, specifice, care se leagă între ele în unitatea trupului.
Toţi sunt una, din cauză că sunt una în Hristos. Orice alienare a mirenilor este contrară naturii
acestei unităţi de bază. Ortodoxia nu are pentru mireni un cuvânt de condamnare sau de
respingere, ci un mesaj de unitate, de eliberare și de recunoaştere. Pastoraţia de azi impune să
fie explorate noi posibilităţi de a întări colaborarea laicilor la nivelul vieţii parohiale şi
eparhiale, şi mai ales să fie create condiţii pentru un nou mod de convieţuire între credincioşi,
în interiorul mediului bisericesc.
Apostolatul mirenilor face parte dintr-o pastoraţie activă, integrală, în care preotul
trebuie să includă pe toţi membrii parohiei. El trebuie să evite acea pastoraţie defensivă, care
s-a ivit prin îngroşarea unor reguli canonice restrictive. Pentru a face loc din ce în ce mai mult
laicilor la misiunea Bisericii, adică la interpretarea cuvântului Scripturii, la cuminecarea cu
Sfintele Taine şi la propovăduirea Evangheliei, cultul şi catehismul trebuie să fie eliberate de
elementele lor moralizatoare şi apăsătoare. Este necesar apoi ca preotul să identifice
adevăratele probleme pastorale. Aceste probleme nu vor fi căutate la cei ce se împărtăşesc des

74
sau la cei ce duc o viaţă în numele Evangheliei înlăuntrul Bisericii, ci la cei care nu au
educaţie biblică, nici practică liturgică, la acei creştini fără Biserică, din rândul cărora
mişcările evanghelice recrutează noi adepţi. Așadar, apostolatul mirenilor este o chestiune mai
degrabă de atitudine pastorală şi misionară a preoţilor decât de organizare şi orientare
bisericească.

Calitatea vieţii creştinilor

„Ceea ce sufletul este în trup, aceea sunt creştinii în lume”
(Epistola către Diognet, VI, 1)
Acest cuvânt, oricât ar părea de triumfalist şi irealist pentru societatea actuală, are în
spatele lui un realism istoric incontestabil. Ceea ce a impresionat cel mai mult lumea veche în
care a apărut creştinismul şi care, în acelaşi timp, a determinat convertirea acestei lumi, a fost
calitatea vieţii, spiritualitatea exemplară a creştinilor. După cum reiese din celebra Scrisoare
către Diognet, care face portretul general al vieţii creştine de la sfârşitul secolului al II-lea,
creştinii au trăit împreună cu păgânii, dar ei se deosebeau de toţi prin felul lor de vieţuire.
Se naște întrebarea: Care sunt elementele esenţiale ale acestui „fel nou de viaţă”?
Creştinii formează o comunitate văzută, o adunare umană concretă, „un neam sfânt” (I Ptr 2,
9), adică poporul lui Dumnezeu într-un anumit loc, Biserica. Prin credinţa şi botezul lor,
creştinii sunt încorporaţi ca fraţi şi surori într-un trup unic (Ef 4, 4), al cărui cap este Iisus
Hristos, Fiul lui Dumnezeu Înomenit (Col 1, 18). Creştinii duc o altă viaţă numai ca mădulare
ale acestui trup. Creştinul are o identitate personală nouă deoarece participă la o comuniune
eclezială nouă. Iar această comunitate-trup este dovada manifestă a întrupării lui Dumnezeu în
Iisus Hristos. Ea este născută nu din dorinţa membrilor ei, ci din planul lui Dumnezeu de a
reuni sau recapitula pe toţi într-un singur centru (Ef 2, 16). De aceea, în Biserică nu există
niciun fel de discriminare, nici de neam, nici de stare socială, nici de sex, fiindcă toţi sunt una
în Hristos (Ga 3, 27-28).
Biserica se menţine în starea ei de comunitate-trup prin comuniune euharistică, slujire
reciprocă şi solidaritate. Forma proprie a acestui trup este Dumnezeiasca Liturghie, care
presupune o rugăciune comună, o ofrandă comună, o pâine comună. Există o hrană creştină,
adică „pâinea lui Dumnezeu” (In 6, 33). Unitatea fundamentală a Bisericii provine din faptul
că toți membrii comunității creștine au aceeaşi mâncare şi băutură, aceeaşi Cuminecătură.
Liturghia este o lucrare comună, a întregului trup eclezial, nu numai a preotului. În trupul
bisericesc, fiecare creştin a primit o misiune personală, o slujire şi o răspundere proprie, dar
toate aceste daruri şi slujiri felurite (I Co 12, 12) formează un cor. Biserica există numai prin

75
coordonarea şi armonia mădularelor distincte într-o slujire unică (Rom 12, 6; I Co 12, 4).
Viaţa personală a creştinului este influenţată şi influenţează viaţa comună a trupului. Fiecare
trăieşte starea altuia și ia asupra sa povara semenului: „Purtaţi-vă sarcinile unii altora, şi veţi
împlini astfel legea lui Hristos” (Ga 6, 12). Căci Dumnezeu a întocmit trupul în aşa fel
„pentru ca să nu fie nicio dezbinare în el, ci mădularele să se îngrijească deopotrivă unele de
altele” (I Co 12, 25).
Creştinii sunt chemaţi să exprime credinţa lor într-o spiritualitate autentică. Sfânta
Scriptură şi Tradiţia Bisericii numesc această spiritualitate arta de a trăi şi o identifică cu
sfinţenia sau curăţia inimii. Elementul esenţial al pietăţii creştine nu este modul sau tehnica, ci
substanţa şi calitatea acestei vieţuiri, care conferă identitatea creştinului. Credibilitatea
spiritualităţii provine din calitatea persoanei. Curăţirea inimii sau neprihănirea înseamnă a trăi
în totală credincioşie faţă de Dumnezeu. Inima curată înseamnă duh coerent, unitar, limpede,
neîmpărţit şi netulburat. Contrariul curăţiei inimii este starea de duplicitate şi de nelinişte care
nu izbuteşte să păstreze cursul vieţii într-o mişcare neschimbată şi paşnică. Pentru a ajunge la
această stare unificată şi unitară a inimii, creştinul are nevoie de împărtăşirea Duhului Sfânt.
Duhul Sfânt, Care Se revarsă de la Tatăl prin Fiul, este cel care umple de bucurie şi pace
inima creştinului: „din plinătatea Lui noi toţi am luat, și har peste har” (In 1, 16).
Una din exigenţele spiritualităţii creştine este purtarea de grijă pentru mântuirea
aproapelui. Între Dumnezeu Cel iubitor şi omul iubit se află chipul aproapelui. Fiecare trebuie
să mântuiască pe aproapele său cu harul cu care el însuşi a fost mântuit. Creştinul iubit de
Dumnezeu întoarce harul primit iubind pe Dumnezeu în persoana aproapelui. Astfel ia naştere
arcul sfinţit al iubirii dumnezeieşti, cerc care începe de la Dumnezeu şi sfârşeşte la
Dumnezeu. Creştinul se află în această mişcare circulară infinită, pentru că iubirea lui
Dumnezeu nu are margini. Creştinul aşteaptă ceea ce Dumnezeu pregăteşte Împărăţia sa în
care întreaga creaţie va fi transfigurată. Creştinii au primit deja o viaţă ascunsă în Hristos (Col
3, 3). Cele dintâi roade ale Împărăţiei ne sunt date aici, în „lumea aceasta” (Rm 11, 16). Iisus
Hristos introduce în realitatea temporală şi spaţială a existenţei umane Împărăţia lui
Dumnezeu. Nu trebuie să ieşim din lume ca să ne mântuim (I Co 5, 10). Dar cât suntem în
lume, privim ca în oglindă, cunoaştem în mod enigmatic, primim în parte (I Co 13, 12), ca
arvună (Rm 8, 33). Numai în veacul viitor vom privi faţă către faţă, vom avea o participare
totală şi o bucurie veşnică. Dumnezeu pregăteşte pentru cei ce-L iubesc un alt veac, ziua opta;
de aceea creştinii sunt vestitori ai împărăţiei, ai vieţii care va să vină.
Aşa cum Iisus Hristos a fost înălțat din această lume (In 12, 32), creştinii vor fi
strămutaţi în Împărăţia lui Dumnezeu, pentru ca astfel firea omenească să fie scoasă din

76
stricăciune şi moarte, şi reaşezată în starea ei dintâi. Schimbarea chipului lui Adam,
descompunerea acestui trup fizic şi a acestui veac istoric nu este altceva decât o trecere de la
moarte la viaţă. Creştinismul implică nu numai un mod de a fi şi de a trăi, ci şi un mod de a
muri. Creştinii nu au frică de pomenirea morţii, deoarece moartea este o trecere spre viaţă.
Așadar, creştinii se disting printr-o spiritualitate care pentru mulţi poate părea ca un scandal,
deoarece ea nu este conformă cu etica majorităţii sau a societăţii. Ei respectă spiritualitatea
trupului, care are propriile ei virtuţi: iertarea semenilor care ne urăsc, sărăcia de bună voie și
pacea între oameni.

77
CURSUL XI
EXIGENȚELE MISIUNII: LITURGHIE DUPĂ LITURGHIE

Teologia ortodoxă actuală scoate în evidenţă natura liturghiei euharistice, ca fiind

relevarea comuniunii Sfintei Treimi şi, de asemenea, legătura dintre modul de existenţă
trinitar şi modul de existenţă comunitar. Liturghia este în acest fel reevaluată în funcţia ei de
transmitere a vieţii de comuniune, care există în Dumnezeu, în viaţa de comunitate a Bisericii
şi a umanităţii, sau, invers, în funcţia pe care o are, de a introduce lumea, indivizii şi
comunitatea, în viaţa lui Dumnezeu. Modul divin trinitar trece astfel în modul uman
comunitar prin actul liturgic. Viaţa ce se află în Sfânta Treime este cunoscută ca viaţă de
comuniune (II Co 13, 13). Este cea dintâi comuniune, comuniunea de origine din care
izvorăşte cealaltă formă de viaţă în comun. Venirea Treimii în istorie, nu numai în întruparea
Fiului, ci şi în trimiterea Duhului (In 14, 26), are drept scop aducerea umanităţii la
comuniunea cu viaţa Ei. Iisus Hristos, Logosul veşnic, „Unul din Treime”, este purtător al
vieţii trinitoare, nu persoană separată. Duhul Sfânt, dăruirea de sine a lui Dumnezeu, este
trimis să atragă lumea şi umanitatea în modul de existenţă ce se află în Sfânta Treime.
Liturghia euharistică se plasează în acest act de transmitere a comuniunii, de aceea ea
însăşi poate fi văzută ca o structură de comuniune. Cum se realizează această mediere? Este
de la sine înţeles că actul fundamental în care se produce această transmitere este cuminecarea
cu Sfintele Taine. În acest act, credincioşii se constituie ca o comunitate eclezială autentică, în
deplină unire cu Trupul şi Sângele Domnului. Există, însă, mai multe elemente care pregătesc
şi întreţin acest spirit comunitar, fie înainte, fie în timpul, fie după Liturghie. Ca element de
pregătire pentru Liturghie şi cel mai important este Taina mărturisirii păcatelor, numită Taina
de reînnoire a harului Botezului. Biserica a învăţat permanent necesitatea Pocăinţei pentru toţi
cei care au păcătuit după Botez, Taină care se oferă spre iertarea păcatului strămoşesc.
Pocăinţa singură nu este suficientă, ci trebuie să fie urmată de mărturisirea personală şi
dezlegarea păcatelor de către preot. Spovedania fără pocăință, nu aduce în lucrare pe deplin
tot harul tainei. De asemenea, nu există împărtăşire anonimă, numele celui ce se cuminecă
fiind rostit de preot, tot aşa nu există dezlegare generală, anonimă. Fiecare creştin se prezintă
personal înaintea lui Dumnezeu, cu păcatele sale, pentru a primi iertarea nemijlocită. Taina
Mărturisirii, ca şi epitimiile, au un caracter terapeutic. Preotul nu este un judecător care
condamnă şi pedepseşte, ci unul care antrenează pe credincioşi în dragostea vie faţă de
Dumnezeu şi faţă de semeni.

78
 Taina Mărturisirii are un rol important în eliberarea parohiei de egoism şi de
individualism, nu numai la nivel personal, ci şi la nivel comunitar. Ţinerea păcatelor poate
deveni uşor o formă de autoritarism pastoral, care ar putea frustra creştinul de responsabilitate
personală; dimpotrivă, dezlegarea înseamnă a recunoaşte maturitatea şi responsabilitatea
fiecărui membru al comunităţii. Liturghia – ca şi parohia – nu este o structură de constrângere,
ci de eliberare a persoanelor din constrângerea păcatului. Un alt element de antrenare a
adunării liturgice în acest proces este mărturisirea credinţei comune prin rostirea Crezului.
Acesta este acceptarea personală a unei credinţe comune, într-un context comunitar public.
Pâinea comună – Euharistia – presupune credinţa comună. Crezul evidenţiază unitatea de
credinţă a comunităţii care prezintă ofranda şi care aşteaptă revelarea tainei unităţii treimice:
„Să ne iubim unii pe alţii, ca într-un gând să mărturisim: pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh,
Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită”93. Sărutarea păcii nu este altceva decât gestul care
aminteşte porunca evanghelică: „Dacă îţi vei aduce darul tău la altar şi acolo îţi vei aduce
aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă darul acolo, înaintea altarului, şi mergi întâi și
împacă-te cu fratele tău și apoi, venind, adu darul tău” (Mt 5, 23-24). În acest sens, părintele
Alexander Schmemann zicea că, inițial, în vechime, nu se spunea Să ne iubim unii pe alții, ci
să ne îmbrățisăm unii pe alții. Ulterior, se pare că Biserica ar fi adoptat această formulă mai
echivocă și mai realistă.
Parohia trebuie să fie înainte de toate o adunare de fraţi şi surori, o comunitate umană
autentică. Nu poate să existe o comunitate adevărată fără dispariţia diviziunilor dintre bogaţi
şi săraci, dintre bărbaţi şi femei, dintre cei ce au putere şi cei deposedaţi. „Sărutarea păcii”
este prefigurarea unei profunde comuniuni de trup şi sânge cu Hristos. Dacă în Taina
Pocăinţei, fiecare se prezintă înaintea lui Dumnezeu cu păcatele sale, în aducerea ofrandei
liturgice, comunitatea se prezintă cu toţi membrii ei. Din acest motiv, Sfântul Pavel cere ca
întreaga comunitate să se convertească (I Tes 1, 9 ). În Taina Euharistiei, comuniunea cu
Dumnezeu devine o realitate concretă, existenţială, cât e cu putinţă aici şi acum, deoarece
plenitudinea unirii va fi atinsă în veacul viitor. Cuminecătura este condiţia existenţei, unităţii
şi creşterii Bisericii. Euharistia este pâinea cea spre fiinţă a Bisericii. Unitatea văzută a
parohiei este fructul cuminecării cu Sfintele Taine.
Biserica este extinderea lui Hristos în trupul Său, pe calea Sa spre plenitudine. Ea
constituie o singură realitate, cu dublă dimensiune: divino-umană, văzută-nevăzută, adică,
comuniunea sfinţilor de la origine şi până în prezent, şi comunitatea credincioşilor, poporul lui

93
Liturghier, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, 2012, 168.

79
Dumnezeu. Misiunea se înscrie în această revelare şi extindere a prezentei şi vieţii lui Hristos,
sub forma Bisericii în istorie. Dragostea nemărginită a Sfintei Treimi ni se comunică prin
Hristos, Dumnezeu adevărat şi Om adevărat, prin puterea Duhului Sfânt. Învăţătura şi predica
Bisericii să nu fie altceva decât o antrenare în dragostea vie faţă de Dumnezeu, manifestarea
vizibilă a prezenţei lui Hristos în viaţa noastră: „O, copiii mei, pentru care sufăr din nou
durerile naşterii, până ce Hristos va lua chip în voi!” (Ga 4, 19). Singurul scop al misiunii
Bisericii, în ultimă instanță, este aceea de a evidenţia prezenţa lui Hristos şi a dragostei Lui în
viaţa creştinilor ca şi în mărturia întreprinsă de ei în lume prin propria lor viaţă, lucrare şi
dragoste. În procesul Liturghiei sunt atraşi nu numai creştinii ca indivizi, ci şi comunitatea ca
atare. Mai mult, vocaţia misionară a Bisericii este comună, colectivă, nu numai individuală.
Comunitatea liturgică este o comunitate misionară, în sensul că este ca atare o mărturie
vizibilă pentru convertirea altora.
Prin spiritul ei comunitar, Liturghia este nu doar un loc de refugiu, ci un loc unde
creştinii se pregătesc pentru misiune, unde li se oferă Sfintele Taine ca hrană pentru pelerinaj.
Liturghia euharistică este astfel din ce în ce mai mult înţeleasă în prelungirea ei în afară de
spaţiul şi timpul liturgic. Această „liturghie după Liturghie” trebuie să se practice de către
fiecare creştin în parte şi de către comunitate ca atare. Ea se poate exercita sub diverse forme
şi funcţiuni, dintre care amintim aici două: misiunea evanghelică sau chemarea la convertire şi
iubirea aproapelui. De ce ni se cere să redobândim de urgenţă simţământul misiunii şi să
invităm pe alţii la credinţă? Sfântul Ioan Scărarul spune că creştinul are responsabilitate nu
numai pentru propria sa mântuire, ci şi pentru lucrarea mântuitoare a lui Hristos, care vizează
şi angajează întreaga lume: „Izbăveşte şi tu, cel ce ai fost izbăvit de Dumnezeu. Mântuieşte, tu
cel ce ai fost mântuit pe cel dus la moarte şi nu cruţa nimic ca să răscumperi pe cei omorâţi de
diavoli. Căci aceasta e marea luptă înaintea lui Dumnezeu, mai presus de toată lucrarea şi
contemplarea oamenilor şi a îngerilor. Cel ce spală şi curăţă, cu curăţia dată lui de la
Dumnezeu, întinăciunea altora şi, din cele prihănite, face daruri neprihănite pe care le aduce
lui Dumnezeu, se dovedeşte împreună-lucrător al Puterilor netrupeşti şi înţelegătoare.
Astfel, simţământul misiunii ţine de natura Evangheliei: „Nu avem opţiunea de a ţine
Vestea cea Bună doar pentru noi. Împărtăşirea din Cuvânt, transmiterea cuvântului şi
mărturisirea credinţei date deja sfinţilor constituie parte integrantă din plinirea chipului şi
asemănării cu Dumnezeu şi din realizarea îndumnezeirii (θέωσις). Asemenea Apostolului
Pavel, credinciosul trebuie să fie în stare să spună, despre toţi cei care nu cunosc viaţa în
Hristos, ceea ce acela zicea despre conaţionalii săi: „… bunăvoinţa inimii mele şi rugăciunea
mea către Dumnezeu, pentru Israel, este spre mântuire” (Rm 10, 1). Evanghelia (Vestea cea

80
Bună), netransmisă, este o contradicţie în termeni. Cea mai autentică formă de „Liturghie
după Liturghie” este iubirea semenilor. Sfinții Părinți au văzut în iubirea aproapelui, în chip
deosebit a săracilor de tot felul, un al doilea altar, taina fratelui, locul unde se exercită în mod
văzut iubirea de Dumnezeu. Iubirea de Dumnezeu şi iubirea de aproapele, credinţa şi slujirea,
trebuie să fie văzute ca un întreg, nu separate.
Aşadar, observăm că sfinţii ajung la desăvârşire prin această taină a fratelui și prin
slijirea neîntreruptă a lui Dumnezeu. Aşa făceau şi părinţii pustiei: când ajungeau la acea
desăvârşire şi asemănare, primeau totdeauna în ei viaţa deplină a Domnului Iisus Hristos.
Despre fericitul Antonie se zice că nu socotea niciodată în sine să facă ceva care să-l
folosească pe el mai mult decât pe aproapele. El avea încredinţarea aceasta că câştigul
aproapelui e cea mai bună lucrare pentru sine.

*** De citit la acest curs aveți și Ion Bria, Liturghia după Liturghie. O tipologie a misiunii
apostolice și mărturiei creștine azi, capitolul despre „Originea noțiunii liturghie după
Liturghie”, trad. Ana Simona Tuhuț, București, Editura Athena, 1996, 17-34.

81
CURSUL XII
EVANGHELIA LUI HRISTOS ŞI CULTURA LUMII

Misiunea Bisericii şi implicarea ei în planul social constituie un imperativ major al

timpurilor prezente, vremuri de adânci transformări la nivel mondial şi naţional:
mondializarea şi globalizarea sub toate aspectele ei (economic, cultural şi chiar spiritual),
integrarea europeană (care nu vizează numai statele creştine, ci şi gravele conflicte armate
(trecute sau prezente) din Europa de Sud-Est şi Orientul Mijlociu. Biserica este misionară în
fiinţa ei şi această trăsătură se regăseşte în cea de-a patra însușire a Bisericii: apostolicitatea.
Aşadar, nu poate fi vorba de o eclezialitate fără apostolicitate, şi invers. Cele două învăţături
fundamentale se intercondiţionează: pe de o parte, Biserica este extensiunea Lui Hristos – Cel
Mort şi Înviat – şi prin El, a întregii Sfintei Treimi, în toţi cei care stau în legătură şi-L
mărturisesc drept Cap al Bisericii, împărtăşindu-se de harul Său prin Sfintele Taine ca lucrări
văzute şi săvârşite de ierarhia aflată în succesiunea apostolică, iar, pe de altă parte, această
extensiune trebuie împlinită şi spre alte neamuri şi religii, după porunca Mântuitorului
Hristos: „Mergând, învăţaţi toate neamurile...” (Mt 28, 19-20).
Extensiunea lui Hristos la alte popoare, credinţe şi culturi sociale, care se identifică de
data aceasta cu catholicitatea, este posibilă, în primul rând, printr-o evanghelizare de calitate:
„Credinţa este din auzire, iar auzirea prin cuvântul lui Hristos” (Rm 10, 17). Evanghelizarea
duce la convertire, iar convertirea la hrănirea membrilor din seva Trupului Tainic al lui
Hristos care este Biserica, adică la mântuire: „Cel ce va crede şi se va boteza se va mântui; iar
cel ce nu va crede se va osândi” (Mc 16, 16). Biserica Ortodoxă are ca fundament al vieţii sale
duhovniceşti viaţa de comuniune a Persoanelor Sfintei Treimi, iar ţinta finală a credincioșilor
constă în dobândirea Sfântului Duh, trimis de Hristos la Cincizecime, Mântuitor trimis lumii –
la rândul Său – de către Tatăl pentru restaurarea întregii firi.

Teologia sistematică şi cultura. Cultura ca gândire în orizontul ştiinţelor

Teologia sistematică sau apologetică face referire în mod direct şi la cultură. Cultura
nu există în afara ştiinţelor. În acest sens, Gérard Siegwalt afirmă că cultura este apropiată
cultului, iar cei doi termeni sunt legaţi de aceeaşi etimologie cultura et cultus, ambii
provenind din verbul colere, care înseamnă a cultiva, a respecta. Un termen desemnează
cultura naturii, celălalt cultura (respectul) sau cultul lui Dumnezeu. Noi afirmăm faptul că

82
unitatea celor doi (termeni) este cultura. Legătura între ştiinţă şi gândire este cultura. Ceea ce
ţine cultura e gândirea”94. Religia este modul de a privi absolutul într-o manieră
necondiţionată. Cultura este forma religiei, iar religia este substanţa culturii. Această dublă
problemă va orienta dezvoltarea cercetării noastre. Fără să anticipăm concluzia, dorim să vă
indicăm că singura soluţie de a vă reţine atenţia este dintr-o dublă raţiune: prima ţine de însăşi
realitatea credinţei, care este o experienţă umană şi care, sub această formă, este mereu
precedată de un limbaj de moment. A doua, ţine de raportul dialectic dintre teologie şi
cultură, în care cuvântul fiind interior credinţei nu devine discurs abstract, deoarece în
teologia creştină Cuvântul se face trup (In 1, 14).
Sesizăm, inevitabil, o dimensiune culturală a credinţei într-un plan dublu: cultura este
de la început vizată structural şi întrupată experienţei religioase, iar credinţa este modelată,
pentru început, prin filiera culturii care o va şi asimila, datorită faptului că credinţa este trăită
într-un spaţiu etnico-cultural concret. Jean-Paul Resweber susține că „cel care crede e invitat
să renunţe la vechile modele ale limbajului său pentru a învia cuvântul. Paştele limbajului
trebuie asumat, fără de care Dumnezeu nu gândeşte în noi mai mult… El deschide repriza
credinţei prin medierea culturii, iar nouă ni se pare că e sarcina gândirii religioase (a
priori)”95. Așadar, credinţa este mesajul vieţii spirituale, nu un limbaj conceptual.
Pentru ca Evanghelia să poată fi însămânţată în cultura unui anumit popor (de regulă
necreştin) se vor folosi elementele proprii acelei culturi, însă restaurate ontologic. Acesta este
un proces de inspiraţie şi forţă unificatoare divină, având credinţa evanghelică drept normă ce
transformă şi recreează cultura respectivă. Damian Byrne afirmă că „problema culturii este
strâns legată de cercetarea noilor metode de evanghelizare. În vremea erei colonizării,
Evanghelia s-a identificat cu cultura colonizatorului. Succesul evanghelizării părea să se
măsoare treptat cu penetrarea şi transformarea, căci cultura colonizatorului se identifica cu cea
a colonistului. În acest proces se obţinea un succes, evanghelizarea avea succes paralel. Dar,
în timp ce implantarea culturii colonizatorului era superficială, creşterea numerică a
creştinilor era la fel limitată. Rapida încreştinare a Americii secolului XVI prezintă un
contrast marcat de progresul Evangheliei în Asia secolului XX, dar, în timp ce relaţia dintre
Evanghelie şi cultura colonizatorului dădea roade, nu s-a gândit nimeni asupra efectelor

94
Gérard SIEGWALT, Dogmatique pour la catholicité évangélique: systéme mistagogique de la foi chrètienne,
Paris, Les Éditions du Cerf, 1987, 188.
95
Jean-Paul RESWEBER, Théologie et culture, în „La théologie face au défi herméneutique”, Louvain, 1975, 4.

83
colaterale, în particular asupra separaţiei comunităţilor creştine de rădăcinile lor şi la
identificarea creştinismului cu o cultură străină”96.
Evanghelia este originea unei noi creaţii, credinţa neputând exista fără un substrat
cultural. Așadar, mesajul creştin trebuie să se înrădăcineze în culturile umane, să le asume şi
să le transforme. Credinţa creştină trebuie să se întrupeze în culturi”97. Întruparea mesajului
creştin în cultura unui popor se va face prin schimbul reciproc al verbelor a da şi a primi.
„Astăzi relaţia dintre Evanghelie şi cultură este obiectul unei intense reflexii care consideră nu
numai conţinutul evanghelizării, ci şi lumea prin care i se comunică98.

Evanghelie şi cultură în Biserica Romano-Catolică

Inculturaţia (termen apusean) este un neologism pătruns în limbajul teologic
misionar spre sfârşitul secolului XX. Primul document apusean, care a utilizat acest termen,
este Mesajul Poporului lui Dumnezeu din sinodul episcopilor ţinut pe tema catehezei, la 28
oct. 1977, iar papa Ioan Paul II îl va folosi la 16 octombrie 1979, în Exhortaţia Apostolică
Catechesi Tradendae. Inculturaţia desemnează fenomenul întrupării credinţei în culturile
popoarelor. Inculturaţia (inculturátio) este un termen nou în documentele oficiale ale Bisericii
Romano-Catolice, dar este, în acelaşi timp, și un proces misionar vechi. Jean-Georges Boeglin
spune că „ruptura dintre Evanghelie şi cultură a fost considerată ca o dramă a epocii noastre,
iar Henri de Lubac şi Teilhard de Chardin au căutat să reconcilieze Evanghelia cu cultura.
Inculturaţia este întruparea vieţii şi a mesajului creştin într-o arie culturală concretă”99.
Inculturaţia în Apus este un dat eclezial adresat Bisericii Romano-Catolice din Africa şi Asia
şi are în vedere inserţia socio-locală pe de o parte, iar pe de altă parte o realizare a credinţei
creştine, care fiind altoită în culturi diferite, nu poate exista de-a lungul acestui demers
fundamental.

Sensul cuvântului cultură

Pe de o parte, tot ceea ce omul rafinează şi dezvoltă, în multiplele sale capacităţi
spirituale şi corporale, se poate defini drept cultură, iar pe de altă parte, cultura implică şi
efortul de a supune universul prin cunoştinţă şi muncă. Astfel, cultura poate fi socotită
umanismul vieţii sociale, al vieţii de familie, al stării civile, al marilor experienţe spirituale,

96
Damian BYRNE, Le défi de l’evangélisation aujourd’hui, în „La vie spirituelle”, 729/1996, tome 150, 417.
97
Jean-Georges BOEGLIN, La question de la Tradition dans la théologie catholique contemporaine, Paris, Les
Éditions du Cerf, 1998, 52.
98
Damian BYRNE, Le défi de l’evangélisation..., 418.
99
Jean-Georges BOEGLIN, La question de la Tradition..., 396.

84
aspiraţii majore care servesc progresului în conformitate cu datul revelat. Cultura nu poate
face abstracţie de aspectul istoric şi social; cuvântul cultură cuprinde și un aspect sociologic şi
etnologic.
Stilurile diferite de viaţă (muncă, exprimare, practică religioasă, conduită, legiferare,
artă, cultivarea frumosului), constituie patrimoniul propriu al comunităţii umane, mijlocul de
determinare istorică în care a fost aşezat omul ca fiinţă raţională. Inculturalizarea, din această
perspectivă, constă în aportul specific şi transformările vitale, atât sociale cât şi individuale,
de ordin mental, moral, spiritual, care se va desăvârşi prin evanghelizare. Se poate uşor
specula pe seama evanghelizării. În schimb, este foarte dificil de a lua deciziile premeditate.
În realitate, nu există creştinism nepersonificat. Peste tot unde există, creştinismul este
întrupat într-o cultură100. Cultura, înţeleasă ca formă particulară şi dominantă, ţine în lume
actuala organizare a societăţii sub impactul raţionalităţii ştiinţifice şi tehnice, inculturarea este
maniera care, în duhul creştin, se întrupează în comunitatea eclezial-universală, cu scopul de a
discerne şi utiliza toate aporturile culturii moderne pentru vestirea şi întruparea vitală a
Evangheliei lui Hristos101. Așadar, cuvântul cultură, în sens general, poate desemna ceea ce
este viu într-o societate. În schimb, evanghelizarea, lucrare de inspiraţie duhovnicească,
conduce omul spre o nouă viaţă, o viaţă în Hristos. Aşadar, despre raportul Evanghelie-cultură
nu se poate vorbi separat. Fără implicaţia directă a Bisericii în dialogul cu societatea, dialogul
exclusiv prin prisma culturii este imposibil.

Cultura şi evanghelizarea în Biblie

În istoria lumii, Revelaţia dumnezeiască traversează mai multe culturi. Universul
biblic se află în mijlocul culturii popoarelor care încă nu au aflat Calea ce duce spre veşnicie.
Originalitatea acestor culturi constă în faptul că prin ele, fiecare om este unic în contact cu
contemporanii săi. Scris în limba greacă, Noul Testament este marcat în întregime de un
dinamism de inculturalizare, deoarece el transpune în cultura iudeo-elenistică mesajul
palestinian al lui Iisus, manifestând prin aceasta o voinţă clară de a dezlega limitele unui
centru cultural unic102.

100
Damian BYRNE, Le défi de l’evangélisation..., 419-420.
101
„Omul se transformă citind Biblia sau așa ar trebui să fie. Dacă nu se transformă, el primeşte doar câteva
noţiuni, câteva cunoştinţe naturale. Mulţi citesc Biblia pentru cultura lor generală: spun că ştiu că a existat
David, că a existat Solomon, care a fost istoria poporului iudeu. O citesc ca pe o carte de istorie. Mulţi aşa-zişi
creştini nu merg mai departe decât ateii din acest punct de vedere. Nu îl văd pe Hristos Dumnezeu în Scriptură”,
Marc Antoine COSTA DE BEAUREGARD, Dumitru Stăniloae. Mică Dogmatică vorbită – dialoguri la Cernica,
trad. Maria Cornelia Oros, Sibiu, Editura Deisis, 1995, 119.
102
Jean-Georges BOEGLIN, La question de la Tradition..., 402.

85
 Creştinii nu trebuie să aibă o atitudine anticulturală, dar nici nu trebuie să fie robi ai
unei culturi pur umaniste103. Evanghelia şi cultura pot coexista într-o unitate neconfundată şi
neamestecată, Evanghelia fiind mereu deasupra culturii prin originea şi prin finalitatea ei.
„Cuvântul nu este niciodată sesizabil în afara parcursului biblic”104. Oricât L-am căuta pe
Hristos în instituţiile lumeşti, fie ele şi de caritate, nu-L vom găsi prezent real şi personal ca în
Biserica Sa. Biserica se extinde în social şi nu invers. Biserica hristomorfizează lumea,
Evanghelia cultura, şi harul divin stihiile acestei lumi. Părintele D. Popescu avertizează
afirmând că „Mântuitorul nu a venit cu un program social sau economic pentru soluţionarea
problemelor economice şi sociale specifice timpului Său, ci El ne-a adus o Revelaţie
religioasă, care să fie izvorul nesecat de inspiraţie pentru conduita morală a credincioşilor din
toate timpurile. Hristos a descoperit credincioşilor cine este Dumnezeu, pentru ca să li se
deschidă ochii şi să înţeleagă cine sunt ei înşişi şi în ce raport să stea cu semenii lor. El le-a
îndreptat credincioşilor ochii spre cer, ca astfel, cu sufletul luminat şi transfigurat, să-şi
îndrepte apoi privirile spre pământ şi să aprecieze lucrurile de aici în lumina nouă adusă de
El”105. Evanghelizarea, Vestea cea Bună, apare ca un dialog între diferitele culturi.
Sub aspectul ei creştin, evanghelizarea culturii conţine două elemente: Evanghelia şi
cultura. Discursul asupra fundamentului hristologic a raportului Evanghelie-cultură conţine:
a. Cuvântul necreat (Raţiunea, Chipul, Logosul) a asumat, făcându-se Om, natura
umană cu toate condiţiile ei concrete;
b. Dumnezeu, făcându-Se Om S-a supus procesului firesc de culturalizare, proces
care face viu pe tot omul din lume (In 1, 9);
c. Evanghelizarea nu este angelism și nici dezumanizare, pentru că nu s-a întrupat
vreun înger creat de Dumnezeu, şi nici nu este produsul exclusiv al omului;
d. Prin evanghelizare, popoarele diferitelor culturi recunosc binefacerile mântuirii
care dă sens plenar Întrupării Logosului în firea general-umană (aspectul
recapitulativ al mântuirii).

103
Această situaţie se datorează unei ideologii creştine care a confundat transcendenţa lui Dumnezeu cu absenţa
Sa din creaţie şi a închis omul în imanenţa lumii fiindcă a separat omul de Dumnezeu, chiar şi în Hristos. S-a
uitat astfel că esenţa creştinismului este înainte de toate persoana divino-umană a lui Hristos. Datorită
iluminismului, omul a reuşit să înregistreze victorii dincolo de aşteptările veacului al XVIII-lea, cunoscut ca
secolul luminilor, să domine natura exterioară prin dezvoltarea prestigioasă a ştiinţei şi tehnologiei, dar a devenit
totodată şi sclavul propriilor patimi din fiinţa sa, pe care nu le mai poate controla, Vezi Dumitru POPESCU,
Hristos, Biserică, Societate,..., 16.
104
Jean-Georges BOEGLIN, La question de la Tradition..., 403.
105
Dumitru POPESCU, Hristos, Biserică, Societate, București, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, 1998, 21-22.

86
 Referindu-se la fenomenul evanghelizării în Apus, papa Paul VI spunea: „Acest
fenomen, în Bisericile Orientale se găseşte anticipat şi perfect demonstrat în schema
pluralistă, şi arată că cercetările moderne, tind să verifice raporturile dintre vestirea
Evangheliei şi civilizaţiile umane, între credinţă şi cultură, găsite ca anticipate în mod
semnificativ în istoria acestor venerabile Biserici, de elaborări conceptuale şi de forme concret
ordonate în acest binom dintre unitate şi diversitate”106. Din punctul de vedere al romano-
catolicilor, unitatea în diversitate este corespondentul oriental pentru inculturaţia occidentală.

O originală evanghelizare a culturii

Evanghelizarea culturii este acţiunea de a purta originalitatea mesajului evanghelic în
inima mentalităţilor din societăţile actuale. Are dimensiune personală şi comunitară ce pune
accent pe importanţa ethosului cultural şi pe sinteza dintre credinţă, cultură şi exigenţa
credinţei107. Evanghelizarea culturii, deşi este o noţiune teologică relativ nouă, exprimă în
acelaşi timp o realitate veche în creştinism şi coextensivă istoriei de mântuire a lumii. „Din
punctul de vedere a reflexiei teologice, analogia între inculturaţie şi Întruparea Verbului se
impune. Multiplicitatea culturilor, în care mesajul biblic a fost exprimat, pune bine în lumină
libertatea Cuvântului lui Dumnezeu care se înscrie într-o succesiune istorică a culturii.
Întruparea Cuvântului, ca paradigmă a inculturalizării, este traducerea teologică cea mai
puternică a înrădăcinării antropologice în Tradiţie”108.
Din cartea Faptele Apostolilor cunoaştem extensiunea Evangheliei în afara cadrelor
teritoriale ale Ierusalimului. Violenţa persecuţiei contra Bisericii din Ierusalim i-a împrăştiat
pe apostoli până în Samaria şi Iudeea (FA 8, 1), Fenicia, Cipru şi Antiohia (FA 11, 19). Vestea
cea bună a fost dată imediat iudeilor şi celorlalţi locuitori din aceste regiuni. În anul 37 d. Hr.,
Biserica din Antiohia este deja constituită, şi, pentru prima dată adepţii noii religii s-au numit
creştini (FA 11, 26). Propovăduirea Evangheliei, în această perioadă, nu a fost propriu-zis
evanghelizarea în sensul strict al cuvântului, ci vestirea morţii şi Învierii lui Hristos pentru
mântuirea tuturor. „Hristos a dat un răspuns nou culturii Sale. Noutatea sa nu rezidă în totala
Sa adecvare la voinţa lui Dumnezeu. Altfel spus, ceea ce Îl caracterizează pe Iisus, este totala
Sa libertate într-o cultură”109.

106
PAPA PAUL VI, Unité essentielle de l'Église dans la diversité de ses expresions, Discours du pape Paul VI aux
participants á la célébration du IVe centenaire du Collége pontifical grec, 30 avril, 1977, dans: OR, 17, mai 1977,
4.
107
Dumitru POPESCU, Hristos, Biserică, Societate,..., 12.
108
Jean-Georges BOEGLIN, La question de la Tradition..., 404.
109
Jean-Georges BOEGLIN, La question de la Tradition..., 402.

87
 Kerigma este inima discursurilor şi predicilor din Faptele Apostolilor. Anterioară
determinaţiilor culturale, ea permanent face eforturi de adaptare (FA 17, 22-34) faţă de
destinatari, efort esenţial în cadrul operei misionare, tocmai pentru a scoate în relief persoana
divino-umană a Mântuitorului şi a facilita, în acelaşi timp, înţelegerea misterului Său pascal.
Această bună vestire poartă mărturia directă a apostolilor şi a celor care au fost contemporani
cu evenimentul. Kerigma a precedat scrierile Evangheliei şi a altor cărţi neo-testamentare, a
fost fondată pe credinţa în prezenţa activă a Duhului Sfânt, dat de Hristos Cel Înviat pentru
fiecare credincios. Kerigma apostolică urmărea săvârşirea şi receptarea Tainei Botezului şi a
Euharistiei în cadrul comunităţilor locale. Receptarea lor ţinea de tactul apostolilor de a se
adapta situaţiilor concrete.
În Epistola către Diognet, autorul necunoscut din secolul al III-lea relatează, în
paginile adevăratei perle a literaturii creştine post apostolice, adaptabilitatea vieţii autentic
creştine cuprinsă profund de Duhul kerigmatic, la situaţia culturală concretă a diferitelor
popoare în mijlocul cărora trăiau creştinii: „Creştinii nu se deosebesc de ceilalţi oameni nici
prin pământul pe care trăiesc, nici prin limbă, nici prin îmbrăcăminte. Nu locuiesc în oraşe ale
lor, nici nu se folosesc de o limbă deosebită, nici nu duc o viaţă străină…locuiesc în oraşe
greceşti şi barbare, cum le-a venit soarta fiecăruia; urmează obiceiurile băştinaşilor şi în
îmbrăcăminte şi în hrană şi în celălalt fel de viaţă, dar arată o vieţuire minunată şi recunoscută
de toţi ca nemaivăzută. Locuiesc în ţările în care s-au născut, dar ca străinii; orice ţară străină
le e patrie, şi orice patrie le e ţară străină”110.
Pe acest principiu s-au format primele comunităţi creştine în ansamblul regiunii
Orientului Mijlociu. Progresiv, această Biserică s-a dezvoltat dând naştere altor comunităţi
graţie activităţii misionare a membrilor şi credinţei exprimată în fapte. „Kerigma naşte
Biserici locale. Tot Noul Testament este mărturia acestui fapt”111.

Kerigma apostolică şi credinţa comunităţilor primare

a. Hristologia la Sfântul Apostol Pavel
Prima temă paulină constituie filiaţia divină ce aparţine lui Iisus Hristos în plenitudine
şi este comunicată prin El tuturor credincioşilor, prin Botez care este, de fapt, participare la
suferinţa, la moartea şi Învierea Sa (epistolele către Galateni şi Romani). Putem spune că
Epistola către Romani este dominată de această noţiune de filiaţie proprie lui Iisus (Rm 8, 12-

110
„Epistola către Diognet”, PSB, vol. I, trad. Dumitru Fecioru, București, Editura Institutului Biblic şi de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1979, 339-340.
111
Jean-Marie R. TILLARD, L'Église locale, Ecclésiologie de communion et catholicité, Paris, Éditions du Cerf,
1995, 38.

88
17; 8, 29). Introducerea acestei epistole nu ne vorbeşte despre două naturi, ci despre două
situaţii ontologice, dinaintea Întrupării şi cea după Înviere (Rm 1, 1-4). Epistola către Galateni
face referire atât la raportul filiaţiei dintre Fiul Întrupat şi Tatăl, dar şi dintre Tatăl şi omul
restaurat (Ga 2, 20; 4, 4). Hristos este Adamul cel Nou, cu fire umană îndumnezeită (Col 2, 9;
Ef 1, 3-10; Rm 9, 5, Tit 2, 13).
A doua temă a hristologiei pauline o constituie existenţa Fiului lui Dumnezeu din veci
din/şi cu Tatăl. Hristos este şi Om născut în timp, şi, simultan, Fiul etern al lui Dumnezeu.
Interpretarea mult mai naturală a acestui pasaj este următoarea: Cel care exista sub un mod
divin n-a vrut să conserve în chip gelos condiţia Sa într-o plăcere egoistă. A îmbrăţişat
condiţia chenozei (II Co 8, 9). Chenoza defineşte asimilarea, asumarea şi nu eliminarea
existenţei calităţii de Fiu din veci. Chenoza totală (în sensul renunţării cu totul la Dumnezeire)
o învaţă protestantismul începând cu reformatorul Martin Luther. Existenţa lui Hristos ca Fiu
al lui Dumnezeu-Tatăl, înainte de a fi lumea, afirmă concret misiunea Sa.
A treia temă a hristologiei pauline o constituie demnitatea împărătească a lui Iisus,
care rezultă din apelativul de Domn pe care Pavel îl atribuie, fără reţinere, Mântuitorului. Este
numit Domn şi de către comunitatea ierusalimiteană credincioasă, imediat după Învierea Sa
(FA 2, 36). Pavel Îl numeşte Iisus Hristos şi Domn (Yahveh - ‫ )יהוה‬pentru iudeii destinatari ai
Evangheliei. Este Domnul şi Salvatorul comunităţii. Aceste expresii pauline sunt atribuite, în
mod expres, Cuvântului făcut Om.
b. Hristologia la Sfântul Ioan Teologul. Învăţătura despre Întruparea Logosului în
Iisus Hristos şi existenţa Lui din veci din Tatăl
Existenţa Fiului din veci din Tatăl este, în mod expres, învăţată şi subliniată în
Prologul Evangheliei după Ioan. În acest text este clară problema existenţei Logosului
înaintea Întrupării, chiar înaintea creaţiei. El este în Dumnezeu sau întors către Dumnezeu.
Cuvântul S-a făcut trup – noi am văzut, este o referinţă foarte clară cu privire la mărturia
ucenicilor. Ceea ce au văzut ei este un Dumnezeu-Om, Iisus din Nazaret. Toată Evanghelia a
IV-a se arată ca o dezvoltare a acestei mărturii: In 20, 30-31 (Sfântul Ioan Evanghelistul face
apel la mărturia experienţelor şi în I In 1, 1).
Existenţa Fiului din veci din Tatăl este clar afirmată, de mai multe ori, în Evanghelia
după Ioan. Să ne aducem aminte afirmaţia următoare: Eu sunt mai înainte de a fi fost Avraam
(In 8, 58), o afirmaţie explicită a faptului că Fiul există din veci din Tatăl, prin raportarea la
patriarhul Avraam. Dumnezeu-Omul, Iisus Hristos este Fiul veşnic prezent ca întrupat şi care
lucrează în lume: „Iisus, pe care Ioan ni-L prezintă, este în chip manifestant dotat cu forţa
personalităţii umane. Dar în acelaşi timp El are cu Tatăl, Tatăl Său, relaţii interpersonale, prin

89
care se situează într-un plan supra-uman, etern”112. Misiunea Fiului unic şi Întruparea Sa sunt
o singură lucrare, şi nu e mai puţin adevărat că persoana lui Hristos este divino-umană şi că s-
a impus din ce în ce mai mult sub un îndoit aspect. În măsura în care credinţa câştigă
cunoştinţă, în aceeaşi măsură Hristos prezintă mereu credincioşilor originea Sa cerească şi
pământească.
c. Iisus Hristos comunică credincioşilor filiaţia divină
Această temă este în egală măsură şi ioaneică şi paulină. Pentru Sfântul Pavel, Iisus
este primul născut dintre fraţi, care au devenit cu El şi prin El fii adoptivi ai Părintelui ceresc.
Pentru Ioan Evanghelistul termenul de fiu este rezervat lui Hristos, cu această clarificare
exclusivă Iisus este Fiul-Unul-Născut (Ὁ Μονογενὴς), iar altceva sunt copiii lui Dumnezeu
care sunt în adevăr (I In 3, 1).

Mărturisirile creştine din epoca primară

Credinţa primei comunităţi creştine este de o importanţă capitală. Credinţa comunităţii
actuale poate să nu mai fie autentică, în măsura în care nu este pe linia apostolicităţii Bisericii
din primele veacuri creștine. Filiaţia divină în Iisus Hristos este ridicarea demnităţii de Κύριος
prin biruinţa asupra morţii şi prin Înviere, cele două elemente esenţiale ale credinţei secolului
al II-lea. Elementul original care va fi accentuat nu e filiaţia divină, care rămâne să fie
explicată în baza lui Κύριος înviat, ci originea Lui dumnezeiască (temă specifică secolului I,
teologia filiaţiei dezvoltându-se mai târziu).
Creştinismul primar se axa pe mărturia principalelor acte ale mântuirii obiective:
Întrupare, Pătimiri şi moarte, Înviere, Înălţare şi şederea de-a dreapta Tatălui. Sâmburele
dogmatic şi istoric al mărturisirii de credinţă Kύριος Χριστός ἐστί (Hristos Domnul este), se
ancorează pe mărturia că Hristos împărăţeşte şi în prezent asupra întregului Univers, că I-a
fost dată toată puterea în cer şi pe pământ (cf. Mt 28, 18). Primii creştini mărturiseau că
Hristos este Domnul, şi declarau precis că ne-a mântuit obiectiv prin cele patru acte
importante (pogorâre şi Întrupare, Pătimire, Moarte, Înviere, Înălţare şi şedere de-a dreapta
Tatălui).

Pluralitatea culturală şi eclezială

Enumerarea de către Sfântul Luca a reprezentanţilor diferitelor popoare prezente la
Ierusalim în ziua Rusaliilor, zi de naştere a Bisericii, ne așază în faţa unei realităţii

Jean-Hervé NICOLAS, Synthése dogmatique, Fribourg/Paris, Éditions universitaires Fribourg Suisse/Éditions

112

Beauchesne, 1985, 278.

90
fundamentale şi multiple (FA 2, 9-11). Orientul, care a fost cadrul original al Bisericii în
devenire, se relevă marcat de o pluralitate culturală fundamentală. Ştim că în acea perioadă şi
Antiohia, centrul provinciei romane din Siria, era o cetate vastă cu o jumătate de milion de
sirieni, iudei, greci şi romani113. Biserica Antiohiei s-a născut sub semnul pluralităţii şi
vocaţiei bimilenare care n-a oprit-o de a exista în pluralitatea culturală şi lingvistică. De
asemenea, și elementul grec a avut un rol determinant în viaţa Bisericii primelor secole
creștine. El a dat limba neo-testamentară, limbajul sinoadelor ecumenice, a gândirii Sfinţilor
Părinţi, cât şi o parte din expresiile liturgice. Elenismul a favorizat, încurajat şi determinat
prin efect contrar, dezvoltarea limbilor şi culturilor naţionale. De exemplu, Egiptul a dezvoltat
liturghia coptă, Mesopotamia dialectul aramaic şi teologia siriacă a celui din Edessa.
Prin această diversitate lingvistică şi culturală se înţelege în mod natural domeniul
religios. De la o regiune la alta, de la un popor la altul, locuind în aceeaşi regiune, s-au
constituit, în cadrul comunităţilor obiceiuri liturgice, moduri de organizare, şcoli de gândire
atât de distincte încât s-au înrădăcinat în tradiţiile culturale diferite şi li s-a dat ocazia de
afirmare misionară faţă de marile probleme politice ale regiunilor respective. Aşa s-a
manifestat identitatea proprie a primelor popoare creştine. Evanghelizarea primară începe într-
un cadru oriental multicultural care constituie matricea Bisericilor locale, naşte expresii
liturgice şi teologice proprii, de certă autonomie eclezială. Vechea organizare a sistemului
patriarhal îşi găseşte aici rădăcinile istorice şi fundamental-teologice. Când primul sinod de la
Niceea a definit organizarea Bisericii şi a pus în canonul 6 bazele sistemului patriarhal, a
apreciat că nu face altceva decât să recunoască originalitatea unei tradiţii creştine vechi.
Bisericile locale primare încep să se implementeze în realităţile umane ale regiunii,
primesc caracterul particular. Pluralismul original al Bisericii s-a născut în Orient, ca rod al
evanghelizării. Recentele acorduri hristologice încheiate între Roma şi diferitele Biserici
Ortodoxe Orientale se îndreaptă bine spre legitimitatea acestui pluralism cultural şi spre
consecvenţele diferitelor nivele ale vieţii Bisericilor locale. Rugăciunea liturgică114 şi
personală, în cadrul evanghelizării permanente din viaţa noastră, sunt o urmare a contemplării
cuvintelor lui Dumnezeu din Evanghelie. Suntem conştienţi de adevărul conţinut în cuvintele:
Fără Mine nu puteţi face nimic, cu Mine puteţi face totul. Fără o viaţă de rugăciune nu putem

113
Pierre RONDOT, Les Chretiens d' Orient, Paris, Editions Peyronnet et Cie, 1995, 39.
114
Yves CONGAR, în lucrarea sa Appelés á la liberté, 3, insista asupra afirmaţiei conform căreia studiul teologiei
trebuie să fie inseparabil de slujirea liturgică.

91
să ne pregătim în vederea predicării Evangheliei într-o lume secularizată pentru care, uneori,
cuvintele Mântuitorului sunt o nebunie115.

*** De citit la acest curs aveți și Ion Bria, Mergi în pace! Perspective ortodoxe în misiune,
capitolul despre „Sfânta Scriptură. Propovăduire și Liturghie”, trad. Ana Simona
Tuhuț, Alba Iulia, Editura Reîntregirea, 2015, 45-53.

115
Damian BYRNE, Le défi de l’evangélisation..., 129.

92
CURSUL XIII
ACTIVITATEA MISIONARĂ A SFINŢILOR APOSTOLI

Două concepţii asupra vieţii se confruntă de-a lungul tuturor vremurilor, fiind o
adevărată tragedie de luptă a luminii contra întunericului, a adevărului contra minciunii, a
binelui contra răului, a Împărăţiei lui Dumnezeu care trebuie să fie pe pământ şi în noi,
împotriva împărăţiei celui rău. Numele de apostol şi structurile oficiilor în Noul Testament
sunt contestate astăzi în discuţiile exegetico-teologice. Un lucru pare să fie sigur: cuvântul
apostol are mai multe sensuri încă de la autorii Noului Testament. Pentru Pavel, noţiunea de
apostol este strâns legată de apariţia Celui Înviat şi de directa sa însărcinare în slujba vestirii
Evangheliei. El îi numără printre apostoli şi pe misionarii peregrini în măsura în care aceştia
sunt reprezentaţi împuterniciţi şi Duhul Domnului Înălţat la cer lucrează în ei. Acest Duh este
cel care nu numai că îi trimite pe vestitorii Evangheliei şi pe cei ce vor învăţa popoarele, ci
garantează însuşi adevărul; întreaga învăţătură emană de la El. Pavel însuşi ştie că se situează
într-un neîntrerupt lanţ al tradiţiei care începe de la Kύριος Cel Preaînalt.
Apostolii reprezintă şi suprema autoritate a învăţăturii în Biserică, deoarece numai ei
au moştenit puterea lui Iisus şi numai ei îl pot transmite mai departe pe Duhul Sfânt. Deplina
putere de a învăţa, de a conduce comunitatea, de a pune mâinile şi de a conferi deplina putere
a slujirii este transmisă mai departe de ei. Astfel, apostolic poate lucra numai acela care şi-a
obţinut misiunea bisericească fie nemijlocit, fie ulterior, dar mijlocit de la ei. Numărul de
doisprezece este un postulat dogmatic care, prin analogie cu cei doisprezece patriarhi ai
seminției lui Israel, manifestă dorința învăţăceilor lui Iisus de a constitui noul popor al lui
Dumnezeu. Cu cât a intrat mai adânc acest fapt în conştiinţa mentalului colectiv, cu atât mai
exclusiv a fost rezervat titlul de apostol celor Doisprezece. Tradiţia apostolică şi succesiunea
apostolică derivă în mod legitim numai de la ei.
O altă concepție apare în scrisorile pastorale. Pentru acestea, Pavel este pur şi simplu
Apostolul; ceilalţi apostoli nu sunt nici măcar amintiţi pe undeva. În consecinţă, Pavel
reprezintă unica autoritate apostolică; Evanghelia sa leagă întreaga Biserică şi el i-a dat
orânduirea. Prin impunerea mâinilor se transmit oficiile în comunitate, iar această hirotonire,
care este atribuită în mod expres şi personal apostolilor, garantează puritatea învăţăturii.
În rezumat se poate spune că, în pofida tuturor diferenţelor, atât oficiul de conducător
al comunităţii, cât şi tradiţia învăţăturii Bisericii creştine sunt legate de apostoli şi sunt numite

93
apostolice, deoarece toţi purtătorii lor trebuie să lucreze şi să predice ceea ce au lucrat şi au
predicat apostolii și de la care au primit împuternicirea. Toate oficiile vestirii şi toate celelalte
oficii sunt subordonate oficiului de apostol şi în acesta îşi şi găsesc ultima normă. Pe lângă
aceasta, apostolii care dintru început au fost de faţă şi L-au însoţit pe Iisus pe drumurile
propovăduirii Sale aveau o greutate deosebită. Împuternicirea lor e dobândită nemijlocit de la
Iisus cel pământesc, care i-a chemat şi i-a trimis. Prin ei îşi au originea în Persoana lui Iisus
Hristos atât succesiunea creştină, cât şi Tradiţia creştină. Hirotonia înseamnă, de fapt,
investirea cu autoritatea de purtător al învăţăturii lui Iisus; ea constituia sâmburele oficiului de
conducere în comunitatea creştină. De această Tradiţie şi succesiune apostolică îşi leagă până
în zilele noastre Biserica existenţa sau inexistenţa. Apostolicul din ea îi garantează însăşi
esenţa cea mai profundă, şi anume legătura cu Hristos116.
Încă din epoca primară a Bisericii, misiunea apare ca o însuşire fiinţială a ei. Porunca
Mântuitorului (Mt 28, 19-20) a fost împlinită cu cea mai mare dăruire de către Apostoli.
Cartea Faptele Apostolilor cuprinde amănunte despre toate activităţile misionare ale Sfinţilor
Apostoli. Începutul activităţii misionare îl marchează ziua Rusaliilor, când Duhul Sfânt Se
pogoară peste ucenicii care încep a grăi în alte limbi, moment în care începe expansiunea
învăţăturii lui Hristos. Duhul Sfânt, Care vine asupra lor, le dă putere, entuziasm: „Şi erau în
Ierusalim locuitori iudei, bărbaţi cucernici, din toate neamurile care sunt sub cer. Şi iscându-
se vuietul acela, s-a adunat mulţimea şi s-a tulburat, căci fiecare îi auzea pe ei vorbind în
limba sa. Şi erau uimiţi toţi şi se minunau zicând: Iată, nu sunt aceştia care vorbesc toţi
galileeni? Şi cum auzim noi fiecare limba noastră, în care ne-am născut? Parţi, mezi, elamiţi şi
cei ce locuiesc în Mesopotamia, în Iudeea şi în Capadocia, în Pont şi în Asia. În Frigia şi în
Pamfilia, în Egipt şi în părţile Libiei cea de lângă Cirene, şi romani în treacăt, iudei şi
prozeliţi, cretani şi arabi, îi auzim pe ei vorbind în limbile noastre despre faptele minunate ale
lui Dumnezeu!” (FA 2, 5-11).
Conţinutul învăţăturii lui Hristos este de acum transmis tuturor popoarelor lumii, trece
peste comunitatea ierusalimiteană de religie iudaică spre lumea necreştină, greco-romană. Cei
doisprezece Apostoli aleşi pentru misiune au fost: Simon numit şi Petru, Andrei, fratele lui,
Iacob a lui Zevedeu şi Ioan fratele lui, Filip, Vartolomeu, Toma, Matei vameşul, Iacob al lui
Alfeu, Iuda fratele Domnului, Simon Zilotul şi Matia. Petru predică în Palestina, Capadocia,
Pont și Roma. Iacob fratele Domnului organizează biserica din Ierusalim, Matei predică
iudeilor, Filip în Frigia, Toma în Persia, Bartolomeu în India, Andrei în Sciţia, Iuda Tadeul în

116
August FRANZEN, Remigius BAUMER, Istoria papilor, Bucureşti, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice,
1996, 15-16.

94
Arabia, Mesopotamia, Armenia, Iacob al lui Alfeu în Egipt, Simon Zilotul în Egipt şi Africa
de Nord, Matia în Etiopia şi în împrejurimi şi Ioan, cel mai iubit dintre ei, în Asia Mică şi în
Efes. Vieţile Sfinţilor Apostoli ne încredinţează că toţi au murit moarte de martir, excepţie
făcând Sf. Ioan, exilat în insula Patmos.
La Înălţarea Mântuitorului, credincioşii erau în două grupe: Unul în Galileea (peste
500 frați) I Co 15, 6, altul la Ierusalim (120 de ucenici) FA 1, 15. Locul lui Iuda Iscarioteanul
este luat de Matia prin tragere la sorţi. Condiţia de a fi apostol rezultă din FA 1, 21-22: „Deci
trebuie ca unul din aceşti bărbaţi, care s-au adunat cu noi în timpul cât a petrecut între noi
Domnul Iisus, începând de la botezul lui Ioan, până în ziua în care S-a înălţat de la noi, să fie
împreună cu noi martor al învierii Lui”. Evenimentul extraordinar din ziua Cincizecimii
explică zelul, abnegaţia şi curajul Apostolilor de a porni la propovăduire. Vorbirea în limbi, la
Cincizecime, prin predicarea Evangheliei, a dus la convertirea „ca la trei mii de suflete”.
Prima predică apostolică fiind rostită de Sfântul Petru, FA 2, 14-41. În lucrarea Istoria
papilor, August Franzen și Remigius Baumer vorbesc despre problema primatului lui Petru,
însă în viziunea celor doi autori un fapt apare, totuşi, suficient de limpede: lui Petru i-a fost
statornicită o poziţie deosebită în cadrul restrâns al comunităţii învăţăceilor şi Iisus a făcut
aceasta în vederea unei însărcinări speciale, care a fost caracterizată drept primat, drept
putere-cheie sau drept păstorire. Nu numai în tradiţia sinoptică, ci şi în cea special lucanică, în
cea paulină şi în cea ioaneică, Petru apare ca primul, ca purtător de cuvânt”117. Ca răspuns
ortodox: niciodată nu s-a pus problema primatului, din contră Hristos a zis că „cel care vrea să
fie mai mare între voi, să fie slujitorul tuturor”. După Învierea Sa, Hristos nu-i dă un primat
lui Petru, ci îl reaşază în treapta apostoliei din care el căzuse în urma celor trei lepădări (In 21,
15-18), iar faptul că Pavel îl numeşte alături de ceilalţi stâlpi (Ga 2, 9) rezultă că nu este doar
unul pentru întreaga Biserica.
Prima comunitate creştină, astfel formată, stăruia în rugăciune şi frângerea pâinii (FA
2, 42). „Aceşti trei mii de primi creştini, iudei şi prozeliţi, din Palestina şi din împrăştiere,
martori ai evenimentului din ziua Pogorârii Sfântului Duh, dovedesc succesul prodigios al
predicii apostolice şi caracterul supranatural al evenimentului care stă la începutul
Bisericii”118. Apostolii făceau misiune în templul din Ierusalim, cuvântul lor era întărit de
minuni. Spre exemplu vindecarea paraliticului din faţa templului, din porticul lui Solomon, a
trezit mare interes. Apostolii au dobândit astfel un succes demn de invidiat de către

117
August FRANZEN, Remigius BAUMER, Istoria papilor,..., 16.
118
Ioan RĂMUREANU, Milan ŞESAN, Teodor BODOGAE, Istoria Bisericii Universale, manual pentru Facultăţile
de Teologie Ortodoxă, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1987,
62-63.

95
căpeteniile preoţilor şi conducătorii poporului, mai ales că în centrul predicii lor misionare stă
ca temă centrală minunea Învierii din morţi a lui Hristos. Numărul adepţilor Bisericii creştine
va creşte rapid la cinci mii de suflete (FA 4, 4). Apostolii sunt închişi, apoi eliberaţi.
Datorită creșterii creşterea numărului de credincioşi, se aleg şapte bărbaţi, la
propunerea Apostolilor, pentru a sluji la mese (FA cap. 6). Predica arhidiaconului Ştefan este,
alături de cea a Sfântului Petru, un model de predică misionar-apostolică (FA 7, 2-56).
Judecarea lui Ştefan era primul conflict doctrinar al creştinismului cu iudaismul, acesta
devenind primul martir al Bisericii. Prigoana se întinde asupra întregii comunităţi. Apostolii
rămân în Ierusalim, credincioşii se răspândesc în provincie. Apare Saul ca prigonitor de
creştini. Credincioşii propovăduiesc credinţa prin Samaria, Fenicia, Cipru, Antiohia. Diaconii
predică şi botează. Apostolii îşi pun mâinile peste cei convertiţi (Filip în Samaria, FA 8, 26-
40).
Biserica se extinde şi în lumea păgână. Este amintit Botezul sutaşului Corneliu cu
toată casa lui la Cezareea Palestinei, capitala politică a ţării, ridicată de către Irod cel Mare,
reşedinţa procuratorului şi a garnizoanei romane. Corneliu era centurion în Cohorta Italica,
prozelit, cucernic, temător, cinstit de iudei, era bun şi prietenos (FA 10). Antiohia era alt
centru al creştinismului primar, perla Orientului, reşedinţa imperială, cel mai mare oraş după
Alexandria. Aici predică iudeo-creştinii din diaspora care erau buni misionari. Era o misiune
particulară, spontană, efect al entuziasmului creştin. Când s-a aflat la Ierusalim despre
existenţa lor, Apostolii trimit pe Barnaba ca să cerceteze și să sporească numărul lor. Barnaba
trimite la Tars după Saul, care era convertit deja. Aici se numesc primii ucenici creştini (FA
11, 26).

Comunitatea ierusalimiteană
Domnia lui Irod Agripa (41-44), nepotul lui Irod cel Mare, pus să domnească de
romani peste Palestina, a adus mare tulburare creştinilor. Din porunca lui este ucis Apostolul
Iacob, fratele lui Ioan, primul apostol martir (44 d. Hr., FA 12, 17). Irod Agripa îl arestează şi
pe Petru, care scapă în chip minunat şi părăseşte Ierusalimul ducându-se în alt loc (FA 12, 17).
Îl întâlnim alături de Pavel în Antiohia. Aici Pavel apără universalitatea creştinismului, care
nu mai este tributar circumciziunii (Ga 2, 11-15). August Franzen afirmă că „Biserica din
Ierusalim a fost primul centru misionar, iar cei doisprezece au fost cei dintâi adevăraţi
misionari. Conducerea colegială a comunităţii oferea posibilitatea unor misiuni temporare a
câte unui Apostol în afara Ierusalimului. Celor care locuiau permanent sau în cea mai mare
parte a timpului la Ierusalim le revenea de la sine o autoritate mai mare în sânul comunităţii.

96
Se presupune că primele conduceri ale comunităţii erau şi în alte părţi formate din grupuri de
colaboratori cu aceleaşi drepturi, din sânul cărora, mai curând sau mai târziu, acela care locuia
stabil acolo lua rolul hotărâtor în conducerea comunităţii, pe când ceilalţi se răspândeau din
nou în misiuni”119. Cartea Faptele Apostolilor amintește pe Petru, Ioan, Iacob, Pavel și
Barnaba. Prezenţa Apostolilor este accentuată cu prilejul Sinodului Apostolic, din anul 50 d.
Hr. (FA 15). Sinodul este prezidat de Iacob cel Mic, numit de Pavel stâlp al Bisericii. El nu
pare a fi aceeaşi persoană cu Iacob al lui Alfeu, fratele lui Ioan. Iacob cel Mic era rudă cu
Mântuitorul (verișor), avea o viaţă exemplară, ascetică și moare în anul 61-62 d. Hr.

Activitatea Apostolilor în lume păgână

Petru pleacă din Ierusalim în anul 44 (FA 12, 17). „E greu de aflat unde s-a dus. Că s-
ar fi dus îndată la Roma e un fapt care nu poate fi dovedit istoric. După toate probabilităţile, a
lucrat în misiuni ca apostol călător liber. Cu timpul a ajuns şi la Roma unde, după o tradiţie
demnă de încredere, şi-a găsit moartea. Ce s-a ales însă cu misiunea lui Petru?”120. Eusebiu al
Cezareii preia de la Origen informaţiile și ne încredinţează că Apostolul Toma predica la
parţi, în Persia şi India, Andrei în Sciţia, Ioan în Asia, Petru în Galatia, Bitinia, Capadocia şi
Asia proconsulară, Bartolomeu în India şi Arabia sudică şi după o tradiţie orientală şi în
Armenia, Matei printre iudei şi la alte neamuri. Apostolul Matei, după o tradiţie, ar fi mers în
Etiopia unde primește moarte martirică. Petru în Antiohia, (Ga 2,11), Pont, Galatia,
Capadocia, Asia Proconsulară, Bitinia și chiar până în Macedonia121. Creştinismul de la
apariţia lui a reformat întreaga concepţie a omenirii despre viaţă şi univers. Atitudinea
misionară a Apostolilor a ţinut seama de aceste lucruri. Din punct de vedere spiritual,
creştinismul aducea ca noutate conceptul despre nemurirea sufletului.

Privirea istorică a misiunilor

După ce ne-am făcut o idee generală despre ceea ce este misiunea şi despre metodele
pe care avem să le întrebuinţăm pentru a ajunge la scopul urmărit în misiune, care este desigur
aducerea tuturor la învăţătura creştină, un capitol care ni se impune spre cercetare este
capitolul istoriei misiunilor. Cercetând expansiunea misionară, ne vom clarifica mai bine
asupra scopului pe care misiunea îl urmăreşte, întrucât pe de o parte vom vedea creştinismul
în faţa păgânismului antic, pe de altă parte vom vedea creştinismul în faţa lumii necreştine.

119
August FRANZEN, Remigius BAUMER, Istoria papilor,…, 18.
120
August FRANZEN, Remigius BAUMER, Istoria papilor,…,18.
121
EUSEBIU DE CEZAREEA, „Istoria bisericească”, PSB 13, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române,1987, 91.

97
Este nevoie să ne ocupăm îndeosebi de istoria misiunilor, schiţând activitatea misionară în
timpurile primare creştine, apoi în Biserica Romano-Catolică, în Bisericile Protestante şi în
sfârşit în Biserica Ortodoxă, pentru ca astfel să desprindem adevăratul sens al misiunii.

Creştinismul în faţa lumii greco-romane

Este interesant să realizăm în cazul de față o paralelă între ideile lumii greco-romane şi
ideile lumii creştine care începe, pentru a vedea reforma ce s-a făcut în omenire de la ivirea
creştinismului, căci, fără discuţie, creştinismul aduce în lume o concepţie nouă despre
Dumnezeu, despre om şi despre lume. Conceptul creştin este radical deosebit, şi acesta este
interesant pentru atitudinea misionară, este radical deosebit de concepţia care era în lumea
greco-romană asupra lumii, asupra omului. Un conflict sufletesc se iveşte între învăţătura
creştină şi între învăţătura lumii morale, sociale, pe care creştinismul le aduce, un conflict
politic, întrucât concepţia creştină de stat, evident la începutul ei era alta decât aceea pe care o
propovăduiau pontifii cei mari ai Imperiului Roman.
Cunoaștem că în lumea greco-romană concepţia asupra vieţii era rezumată în
principiul fatalităţii. Lumea zeilor avea desigur legătură cu lumea de aici. Dar această legătură
nu era de interdependenţă în sensul în care o înţelegem noi astăzi, în sensul raportului cauzal
al lumii sufleteşti, în sensul originii spirituale a lumii, în raport cu divinitatea, ci concepţia
lumii vechi era că dacă, totuși, zeii au legătură cu oamenii pe pământ, ei cel mult pot să
influenţeze destinul vieţii omeneşti, dar nu decid în ultim resort. Lumea greco-romană era o
lume fatalistă şi fatalitatea conducea şi cele văzute şi cele nevăzute. În sensul acesta fiecare se
mărginea la forţa celui mai tare care întrecea pe cei mai slabi. Nu se putea vorbi de ceea ce
vorbim noi astăzi – de milă, de compătimire şi de iubire, lucruri de neînţeles pentru
respectivul context istoric. Întrucât cel slab era destinat într-un mod fatalist la înfrângere din
partea celui puternic, societatea omenească era altfel alcătuită decât cea de astăzi. În piramida
socială împăratul avea deplină putere asupra tuturor. El era un reprezentant social, oficial al
societăţii şi, în acelaşi timp, Pontifex Maximus, adică omul prin care societatea intra în
legătură cu zeii. Viaţa omului nu era liberă în ceea ce priveşte manifestările sociale şi nu se
putea vorbi de o mântuire personală.
Nu vorbim de libertatea omului din punct de vedere metafizic sau din punct de vedere
al mediului moral, nu aceasta ne interesează, ci de acea libertate legală, care caracterizează
societatea contemporană, întrucât în acea vreme fiecare om era de la început, hotărât, stabilit
în cadrul societăţii într-un fel sau altul, patrician sau plebeu. În faţa acestei concepţii asupra
alcătuirii sociale sau asupra felului de a fi al omului, apare Iisus Hristos, apare religia creştină,

98
care, contrar celor afirmate până acum, face din om o personalitate deosebită, completă, care
în orice moment îşi dă seama de rolul ei, fiind răspunzătoare întru totul de faptele pe care le
face atât în societate cât şi în faţa Atotputernicului Dumnezeu.
Mai mult, în ceea ce priveşte raporturile între persoane, principiul esenţial al noii
învăţături este iubirea şi fraternitatea. Noi suntem fraţi, liberi pe acţiunile noastre şi, întrucât
Dumnezeu ne dă puterea de a delibera asupra acţiunilor noastre, trebuie să ne dăm seamă de
tot ceea ce facem. Aceste idei au distrus cimentul alcătuit de societatea greco-romană. A fost
desigur voinţa lui Dumnezeu de a se întâmpla ca societatea, în sensul în care am descris-o, să
fie nimicită. Cauze hotărâtoare au determinat ca ideea creştină să fie acceptată; totuşi, înainte
de a cerceta cauzele şi înainte de a ne lămuri asupra împrejurărilor care au determinat ca
respectivul concept creştin să fie învingător, trebuie să afirmăm că deasupra tuturor cauzelor
stă puterea lui Dumnezeu. La această convingere ne obligă mai mult atitudinea misionară din
primele momente, care ne arată limpede această concepţie despre viaţă, o concepţie teologică,
care susţine că în puterea lui Dumnezeu stau destinele omului şi ale lumii. Trecând peste
această afirmaţie, găsim multe explicaţii care lămuresc pentru ce învăţătura creştină a învins
pe intelectualii vremurilor antice.
Lumea greco-romană era în acel moment politeistă, dar cu toate acestea, concepţia
despre viaţă nu se mai satisfăcea în felul filosofiei politeiste. A început atunci să se facă un
curent către o tendinţă monoteistă. În ceea ce priveşte alcătuirea socială, a început lumea să se
convingă că aşa cum era alcătuită societatea în familie şi în stat nu mai era bună şi trebuia o
reformă. Dacă trecem peste aceste deosebiri de concepţii care erau într-o lume şi într-alta,
ceea ce a contribuit apoi ca învăţătura creştină să se întindă a fost faptul că Palestina, leagănul
creştinismului, făcea parte din Imperiul Roman în acel moment. Cincizecimea a determinat ca
învăţătura creştină să se întindă la toate popoarele. Astfel, oricâte explicaţii vom căuta să dăm
din punct de vedere social sau politic, rămân neînţelese, dacă nu luăm în seamă entuziasmul
misionar al apostolilor şi al ucenicilor lor, care au făcut ca învăţătura creştină să se
răspândească. Credinţa lor o vedem din cuvântarea pe care Apostolul Petru o ţine în faţa
poporului şi a bătrânilor din Israel: „Cunoscut să vă fie vouă tuturor şi la tot poporul Israel, că
în numele lui Iisus Hristos Nazarineanul, pe Care voi L-aţi răstignit, dar pe Care Dumnezeu
L-a înviat din morţi, întru Acela stă acesta sănătos înaintea voastră. Acesta este piatra cea
neluată în seamă de către voi, zidarii, care a ajund în capul unghiului...” (FA 4, 10-12).
În credinţa vie pe care apostolii au avut-o conform căreia Iisus Hristos este Fiul lui
Dumnezeu şi că prin El noi primim mântuirea, în această credinţă ei au pornit la predică şi pe
această credinţă ei au brodat tot entuziasmul sufletului lor. Aici este esenţa acţiunii misionare,

99
lucru pe care îl vom vedea mai bine ulterior, când ne vom ocupa de marele apostol al
neamurilor, de Sfântul Pavel, şi despre care trebuie să ne aducem aminte permanent, când
începem în practică activitatea misionară. În acel moment al Pogorârii Duhului Sfânt asupra
apostolilor, care este netăgăduit începutul operei misionare a Bisericii, în acel moment ni se
deschide nouă cheia activităţii misionare.

Învăţătura creştină propovăduită de Sfinții Apostoli

1. Există un singur Dumnezeu, care este Tatăl nostru al tuturor, noi toţi suntem fiii Lui
şi, deci, ca atare fraţi între noi.
2. Lumea păcătuieşte nu numai prin păcatul originar care a necesitat un Mântuitor, dar
lumea păcătuieşte actualmente, ceea ce necesită ca lumea să aibă un Răscumpărător.
3. Iisus Hristos este Domnul şi Mântuitorul nostru. El S-a dat pe Sine pentru
răscumpărarea noastră şi a înviat din morţi pentru oamenii care au existat şi înainte, în lumea
păgână; o serie întreagă de tradiţii ne arată că în lumea păgână chiar a existat ideea
sacrificiului lui Dumnezeu pentru om; dar a trebuit să vină Hristos ca să aprindă flacăra mare
a mântuirii, ca în adevăr să se realizeze mântuirea şi iertarea păcatelor.
4. Fiind cu toţii fiii lui Dumnezeu, fraţi între noi, trebuie să lucrăm la realizarea
Împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ, a acelei Împărăţii care trebuie să se apropie cât mai
curând. Nu mai este vremea când omul era adversarul celuilalt, nu mai este vremea când zeii
căutau să se răzbune pe bieţii muritori, ci Dumnezeu singur stăpân al lumii întregi; un singur
Dumnezeu ne îmbrăţişează pe toţi. Înainte de Iisus Hristos oamenii nu ştiau ce este frăţietatea,
nu ştiau ce înseamnă aceea unire şi iubire între ei. Dincolo de ideologia specific creştină,
dincolo de conceptul metafizic, care aducea oarecum o mulţumire sufletească pentru oamenii
din vremea respectivă, dincolo de soluţiile intelectuale asupra concepţiei despre lume, dincolo
de manifestările lumii, învățătura creştină trebuia să se răspândească tot mai mult, pentru că
ea aducea o nouă filosofie de viață.
5. Organizarea creştinilor în acele timpuri primare era una comunitară. Erau acele
agape, în care şi cel bogat şi cel sărac erau primiţi la un loc şi nu existau diferenţe între clasele
sociale. Desigur, nu putem vorbi de egalitatea claselor sociale, dar era ceva mai mult; dincolo
de armonizarea claselor sociale era armonizarea sufletelor. Biserica a ajuns să-şi aibă
conducătorii şi apostolii ei proprii, a ajuns la o organizare deosebită, care după aceea a făcut
minuni în lume sub puterea și prin lucrarea Duhului Sfânt.

100
*** De citit la acest curs aveți și Arhimandrit Emilianos Simonopetritul, Cuvântări
mistagogice la sărbători, textul despre „Sfinții Apostoli”, trad. Agapie Corbu, Arad,
Editura Sfântul Nectarie, 2016, 165-175.

101
CURSUL XIV
ACTIVITATEA MISIONARĂ A SFÂNTULUI APOSTOL PAVEL

Evenimentele care s-au desfășurat în urmă cu două mii de ani în sud-estul Europei și
vestul Asiei sunt încă la fel de senzaționale cum au fost atunci. Un bărbat energic, provenit
dintr-un popor disprețuit, propovăduia prin marile cetăți despre Persoana lui Iisus Hristos,
înființând comunități de oameni care acceptau ceea ce spunea el și cărora le scria ulterior
scrisori. Într-o traducere modernă standard, epistolele lui Pavel ocupă mai puțin de optzeci de
pagini, iar luate laolaltă, sunt mai scurte decât aproape oricare dintre dialogurile lui Platon sau
tratatele lui Aristotel. Însă aceste epistole, fără să exagerăm, au generat mai multe comentarii,
predici și seminarii, mai multe monografii și disertații decât oricare alte scrieri din lumea
antică122.
Sufletul activităţii misionare în timpurile apostolice este, fără îndoială, Sfântul Pavel.
Când Pavel s-a întâlnit cu vestea despre Iisus, mintea lui nu era o tăbliță goală. Mergea în plin
galop într-o direcție opusă. Nu o dată le reamintește cititorilor săi că fusese crescut într-o
școală de gândire evreiasccă care adera strict la tradițiile stămoșești. De tânăr Saul din Tars
devenise o lumină călăuzitoare în respectiva mișcare, al cărei scop era să-și îndemne confrații
evrei spre o ascultare tot mai radicală față de vechile coduri și să-i descurajeze de la orice
devieri cu toate mijloacele posibile, mergând pănă la violență123. Se naște următoarea
întrebare: Ce anume s-a întâmplat mai exact pe drumul spre Damasc? Cunoaștem momentul
convertirii Sfântului Apostol Pavel în drum spre Damasc, când fără de veste a strălucit peste
el lumină din cer, şi, renăscându-se, i s-a făcut descoperirea lui Iisus Hristos, închinându-şi
toată viaţa mărturisirii credinței creştine. Expresia drumul Damascului a ajuns o referință
proverbială cu privire la orice transformare subită a credinței sau caracterului unei persoane,
la orice convertire, fie religioasă sau politică. Respectivul cuvânt poate desemna astăzi pe
cineva convertit de la ateism sau agnosticism secular la o anumită formă de credință creștină
sau poate pe cineva convertit de la o religie la o altă religie. Sunt mulți cei care au presupus
faptul că pe drumul Damascului, Saul s-ar fi convertit de la iudaism la creștinism și că acesta
a comparat cele două religii, explicând de ce a preferat-o pe cea din urmă124.

122
Nicholas Thomas WRIGHT, Pavel, Apostolul lui Iisus Mesia – o biografie, trad. Nectarie (Dărăban), Sibiu,
Editura Deisis, 2020, 11-12.
123
Nicholas Thomas WRIGHT, Pavel, Apostolul lui Iisus..., 12.
124
Nicholas Thomas WRIGHT, Pavel, Apostolul lui Iisus..., 12-13.

102
 Dacă vom merge pe această linie de gândire, nu-l vom înțelege niciodată nici pe Saul
din Tars și nici pe Apostolul Pavel. Trebuie să specificăm de la început că în lumea lui Pavel
cuvântul iudaism nu se referea la ceea ce numim astăzi o religie, ci religia consta din activități
legate de Dumnezeu care, alături de politică și viața comunității, țineau la un loc o cultură și îi
legau pe membrii respectivei culturi de divinitățile ei și pe unii de alții. În lumea recentă
cuvântul religie tinde să desemneze credințe și practici individuale legate de Dumnezeu
presupus separabile de cultură, de politică și de viața comunității125. Prin urmare, Saul nu s-a
convertit de la o religie la alta, deoarece el nu a încetat nici măcar o clipă să creadă în
Dumnezeul Unul al lui Avraaam, Isaac și Iacob. Douăzeci de ani mai târziu va scrie că a
întrezărit slava lui Dumnezeu pe fața lui Iisus Mesia. În secolul I nu exista ceva numit
creștinism, doar grupuri de oameni care credeau că Iisus din Nazaret era Mesia lui Israel și
Domnul de drept al lumii. Nu exista în veacul I nimic care să corespundă cu ceea ce numim
acum iudaism, doar numeroase comunități de evrei în întreaga lume rugându-se Dumnezeului
lui Israel, studiind scripturile și concentrîndu-se pe Templu și Tora126.
Prin zelul său, prin cultura sa, apostolul Pavel ne poate un autentic model în ceea ce
înseamnă să fim niște adevărați misionari. Din cercetările realizate în Istoria Bisericească şi
din studiile în introducerea Noului Testament se cunoaşte viaţa Apostolului Pavel, se ştie
întreaga biografie a acestui mare învăţat, născut în Tarsul Ciliciei, la șaisprezece kilometri în
interirorul continentului pe râul Cyndus în colțul sud-estic al Turciei de azi. Era un oraș de
cultură și politică, de filozofie și industrie. Tarsul rivaliza cu Atena ca centru al filozofiei, nu
în cele din urmă pentru că jumătate din filozofii Atenei veniseră aici în urmă cu o sută de ani,
când într-un joc de putere mediteraneean Atena alesese tabăra care pierduse și suferise mânia
Romei. Nu știm cât timp a trăit familia sa în Tars. Legende ulterioare sugerează diverse
variante, una fiind aceea că tatăl sau bunicul său trăiseră în Palestina de unde se mutaseră în
timpul uneia dintre răsturnările sociale și politice periodice care în acea parte de lume avea
mereu rezonanțe religioase. Ceea ce știm despre ei este că aparțineau celei mai stricte dintre
școlile evreiești127.
De asemenea, tot ceea ce știm despre Saul din Tars este că era un copil neobișnuit de
înzestrat. Citea fluent în ebraica biblică, vorbea aramaica Orientului Mijlociu (limba maternă
a lui Iisus și posibil chiar limba maternă a lui Pavel), pe lângă greaca auzită pretutindeni în
jur, pe care o vorbea și în care scria cu mare rapiditate. Avea cel puțin și câteva noțiuni de

125
Nicholas Thomas WRIGHT, Pavel, Apostolul lui Iisus..., 13.
126
Nicholas Thomas WRIGHT, Pavel, Apostolul lui Iisus..., 66-67.
127
Nicholas Thomas WRIGHT, Pavel, Apostolul lui Iisus..., 21-23.

103
latină. Dascălul lui Pavel era Gamaliel, unul dintre cei mai mari rabini ai epocii. Sub
călăuzirea lui, Saul a studiat desigur scripturile, dar și Tora nescrisă, discuțiile punctelor
subtile acumulate în mod constant și care vor spori ca tradiție orală și vor fi codificate aproape
două sute de ani mai târziu în așa-numita Mișna. Gamaliel, conform cărții Faptele
Apostolilor, pleda pentru politica lui trăiește și lasă să trăiască, adică dacă această nouă
mișcare va fi de la Dumnezeu, va prospera; dacă nu, se va prăbuși sub propria povară. Toate
semnele arată însă că tânărul ucenic a lui Gamaliel nu era satisfăcut de respectiva abordare.
Ceea ce l-a mânat pe Pavel din acel moment pe drumul Damascului și de-a lungul întregii sale
vieți ulterioare a fost credința că Dumnezeul lui Israel făcuse ceea ce spusese mereu că face;
că scripturile se împliniseră în moduri nicând imaginate înainte; și că Templul și Tora nu sunt
în fond realitățile ultime, ci doar indicatoare slăvite trimițând spre noua realiatate cer-și-
pământ care se născuse în Iisus. Până la martiriul său, Pavel a păstrat o înversunată loialitate
față de Dumnezeul lui Israel văzut într-o lumină proaspătă și orbitoare în Iisus128.
În prima călătorie misionară Sfântul Pavel pleacă împreună cu Barnaba și Ioan Marcu
din Antiohia în Cipru, apoi în sudul Asiei Mici, întorcându-se din nou în Antiohia. A doua
călătorie misionară o efectuează împreună cu Silvan prin Siria şi Cilicia şi apoi, cu Timotei,
pe care îl ia din Listra, porneşte spre Galiţia şi Frigia, Troia şi Macedonia şi ajunge la Atena,
unde s-a întâmplat acel incident renumit, în care Sfântului Pavel în faţa păgânilor atenieni a
susţinut creştinismul cu toată convingerea, predicând în Areopag pe Dumnezeul necunoscut
celor care aveau o statuie a unui Dumnezeu necunoscut. Cunoaştem activitatea pe care o
desfășoară împreună cu discipolii săi, Acvila şi Priscila, cum a mers la Corint, Tesalonic şi
Efes. A treia călătorie a Apostolului Pavel, care a trecut din nou spre Galiţia şi Frigia, se
îndreaptă în Europa întreagă ajungând până în Iliria, întorcându-se în Corint şi înapoindu-se în
cele din urmă la Ierusalim, de unde a fost prins şi dus la Roma.
Cunoaştem de asemenea călătoriile făcute pe întinsul mării Mediterane prin Creta,
Malta etc., împreună cu ucenicii săi Luca, Aristarh, Timotei, Marcu, împreună cu Dima,
Epafra şi Tihie etc. şi ştim cum a fost decapitat în cele din urmă în timpul împăratului Nero,
după toate probabilităţile la anul 64 pe Via Ostia. Toată istoria Apostolului Pavel şi călătoriile
lui misionare pot forma un studiu monumental, din care putem să extragem principii şi norme
de conducere în activitatea misionară. Ceea ce ne interesează pe noi este să urmărim
principiile care l-au călăuzit şi, dacă se poate, şi metodele pe care apostolul le-a avut în
activitatea misionară.

128
Nicholas Thomas WRIGHT, Pavel, Apostolul lui Iisus..., 26-27, 67.

104
 În domeniul activităţii misionare externe trebuie să recunoaştem de la început că nu
întotdeauna analogiile pot fi concludente şi trebuie menţionat faptul că pentru noi cei din
secolul XXI metodele pot fi variate şi nu este obligatoriu a imita întru totul anumite metode,
care s-au impus în circumstanţe hotărâtoare pentru Apostolul Pavel. Mijloacele pe care le-a
întrebuinţat Pavel sunt normative pentru misionarii de astăzi.

Principiile şi metodele misionare ale Sfântului Pavel

Activitatea misionară a Apostolului Pavel este descrisă în Faptele Apostolilor şi în
epistolele sale, de unde desprindem înţelesul activității sale misionare. Din întreaga activitate
misionară a lui Pavel se desprind două lucruri fundamentale:
1) Convingerea completă că nu vorbeşte în numele lui personal, ci vorbeşte în numele
lui Iisus Hristos. Este o diferenţă radicală între el şi marii oratori, filosofi şi oameni de ştiinţă,
deoarece toţi vorbesc în numele lor: am descoperit, am fost, vă rog să mă urmaţi. Pavel nu
vorbeşte în numele lui, ci în numele Domnului, glasul pe care l-a auzit din cer: „Saule, Saule,
de ce Mă prigonești? Scoală-te şi intră în cetate”. Este acelaşi glas care s-a repetat cândva şi
celuilalt apostol, Petru, când acesta L-a văzut pe Mântuitorul mergând alături de el şi L-a
întrebat: Quo vadis Domine?, iar Hristos i-a răspuns: Mă duc la Roma să Mă răstignesc a
doua oară, care, ruşinat fiind, în cele din urmă suferă moarte de martir.
2) El n-a predicat un creştinism naţional, ci a predicat un creştinism universal. Nu este
iudeu, nici elin, nu este rob nici liber, nu este parte bărbătească nici femeiască, că voi toţi una
sunteţi întru Hristos Iisus. El n-a venit pentru o regiune, pentru o naţiune, pentru un continent,
el a fost apostol al tuturor neamurilor, al lumii întregi. Se spune că Pavel este cel care a
înfiinţat creştinismul universal, întrucât el este acela care a răspândit creştinismul dincolo de
marginile Palestinei. Nu, el nu este fondator al creştinismului, cum susțin protestanţii, el nu
este decât un propovăduitor convins în Evanghelie, atingând culmi ale unei învăţături care i-a
fost descoperită de către Dumnezeu.
Acestea sunt cele două principii esenţiale, care ne interesează din punct de vedere
misionar. Ele sunt foarte interesante mai ales pentru unele biserici adormite în conştiinţa vieţii
religioase, care au chemarea să-şi valideze acţiunea lor în câmpul misiunii externe. Din acest
punct de vedere, principiile enunţate de Apostolul Pavel şi practicate de el ne sunt normative
şi astăzi. În afară de principii ne interesează să urmărim și metodele pe care le-a folosit în
realizarea activităţii misionare.
Din activitatea sa misionară desprindem câteva trăsături distincte:

105
 1) Permanent şi-a luat anumite puncte strategice, în care a propovăduit Evanghelia.
Metoda de răspândire a învăţăturii creştine poate să fie sau o metodă de concentrare strategică
în anumite puncte, urmând ca de acolo să se răspândească mai departe sau împrăştierea
influenţei misionare pe un câmp mai întins. El n-a răspândit Evanghelia pe o arie întinsă, ci a
răspândit-o în anumite puncte, în oraşe centrale. Este o discuţie în privinţa aceasta, dar numai
în ceea ce priveşte pe galateni, dacă Galiţia este o regiune din sudul sau din nordul Asiei
Minor. Dacă admitem teoria arheologului scoțian William Mitchell Ramsay, care a cercetat
Bisericile Apostolice din Asia Mică, conform căreia regiunea Galiţiei este regiunea de sus a
Asiei Mici, care cuprinde Listra, Debre în Lycaonia, atunci desigur că şi în această chestiune
nu există excepţie; cu alte cuvinte Pavel a predicat numai în oraşe. Dacă, însă, Galiţia este la
nord de Pisidia şi Lycaonia, atunci ar fi o excepţie. Oricum, aceasta este o chestiune
nelămurită. În afară de această chestiune nelămurită, în toate celelalte părţi Apostolul Pavel a
predicat în oraşe şi în Corint şi în Efes şi în Filipi şi în Tesalonic şi în Roma, pretutindeni în
oraşele pe care le-am amintit, lăsând aici puncte strategice de unde, ulterior, s-a răspândit
creştinismul.
Acest lucru este interesant pentru motivul că poate fi normativ pentru acţiunea
misionară externă. În timpurile prezente, Alan Robinson, care cercetează prospectul misionar
al timpului prezent, şi se interesează cum ar putea să se aplice mai adecvat metoda misiunii în
timpurile noastre, referindu-se la o lucrare a episcopului de Mumbai, Louis George Mylne, ia
din laboratorul de acţiune misionară din India pe trei mari misionari: pe romano-catolicul
Francisco de Xavier, pe luteranul Christian Friedrich Schwarz şi pe baptistul William Carey,
căutând să vadă dacă ei au întrebuinţat metodele lui Pavel şi dacă aceste metode ar fi
adaptabile și eficiente timpurilor actuale. Francisco de Xavier a venit în India pe la 1531 și a
răspândit creştinismul în diferite state, predicând aproape 11 ani. Episcopul Mylne, care a
studiat acţiunea sa misionară, afirmă că Xavier a fost unul din cei mai mari misionari pe care
i-a avut Biserica Romano-Catolică. Misionarul luteran Schwarz a făcut misiune, aproximativ
50 de ani, în India de Sud aproape 50 ani. Baptistul misionar Carey a întrebuinţat metoda
Apostolului Pavel concentrându-se în anumite centre de activitate și a avut cele mai bune
rezultate privind convertirea acelor comunități la credința creștină.
2) Al doilea lucru pe care l-a îndeplinit Pavel a fost să întemeieze și să mențină biserici
de evrei-plus-păgâni pe sol păgân. Întrucât nu putea fi în mai multe locuri în același timp și nu
putea scrie tuturor în același timp, nici chiar în scrisorile lui cele mai lungi, atât cât și-ar fi
dorit în mod ideal (să ne gândim la lunga și torida noapte din Troa, la Eutihie căzând de la
fereastră), și-a dat devreme seama că sarcina lui era să-i învețe pe oameni nu numai ce anume

106
să gândească și să creadă, ci și cum anume să facă toate acestea. Apostolul după ce predica și
fonda câte o biserică, lăsa oameni care să ducă mai departe învăţătura creştină. Timotei şi Tit
au fost oameni de încredere care au continuat lucrarea misionară a Apostolului. Unitatea și
diversitatea erau puncte de presiune pentru Pavel, atât pentru comunitățile concrete (biserica
din Corint, provocată de viziunea lui Pavel despre trupul unic, dar foarte divers al lui Mesia),
cât și pentru familia mondială (cum erau bisericile din păgâni și evrei). Acesta întemeia și
menținea o rețea interconectată de comunități pentru care singurele analogii erau comunitățile
sinagogale, pe de o parte, și armata romană și serviciul civil, pe de altă parte. Insistența lui
Pavel pe unitate creștea din viziunea lui teologică. Ceea ce articula Pavel în epistolele lui,
adeseori în grabă și pentru a întâmpina crize particulare, era refolosit pentru a-i încuraja pe
adepții lui Iisus să întrezărească și să practice un gen nou și proaspăt de societate umană129.
Pavel e cel care spune bisericilor să se maturizeze în gândirea lor, să fie transformate prin
înnoirea mințiilor lor. Dorea ca adepții lui Iisus nu doar să gândească lucrurile drepte, ci să
gândească în mod drept.
De asemenea, Apostolului Pavel îi aparține viziunea unei Biserici unite, sfinte și
orientate înspre afară. El a fost pionierul ideii unui apostolat al suferinței prin care mesajul lui
Iisus cel răstignit să fie nu doar afișat, ci și eficient în lume. Energia personală, limpezimea și
vulnerabilitatea lui, și ușurința cu cuvintele au oferit motorul care i-a propulsat viziunea, și
fiecare generație are nevoie de câțiva oameni care pot să-l imite. Realizarea lui intelectuală
impozantă, viziunea teologică despre Dumnezeu Tatăl reconfigurată în jurul lui Iisus Hristos
și a Duhului Sfânt, va furniza cadrul robust necesar pentru toate acestea. Când biserica
abandonează sarcina teologică, cu rădăcinile ei exegetice în opera lui Pavel, să nu fim
surprinși dacă unitatea și sfințenia sunt date la o parte130.
3) Al treilea lucru pe care l-a făcut Pavel este acela că a înfiinţat biserici independente.
Fiecare biserică pe care el o înfiinţa nu depindea de alta. Prin aceasta el acorda oarecare
autonomie, o libertate spirituală comunităţilor, pentru ca nu cumva într-o organizare centrală,
activitatea comunităţii să fie stânjenită de activitatea altei comunităţi. El a creat tipul
slujitorului misionar. Fără resentimente, tuturor toate făcându-se, el a chemat pe toţi la
Împărăţia lui Dumnezeu. Istoria creştinismului este legată de opera sa, iar calităţile lui sunt
datoria şi misiunea. După normele date de el, creştinismul s-a răspândit mereu. Mesajul lui,
fie oral, fie scris, trecea ușor de la urgent la atrăgător, de la profetic la poetic, de la rigoare
intelectuală la pledoarie înfocată.

129
Nicholas Thomas WRIGHT, Pavel, Apostolul lui Iisus..., 461-463.
130
Nicholas Thomas WRIGHT, Pavel, Apostolul lui Iisus..., 468-469.

107
 Teologul luteran Adolf von Harnack afirmă că învăţătura creştină era răspândită
aproape peste tot, în Imperiul Roman în cele trei veacuri primare. Acest fapt e clar, fiindcă
încă din veacul întâi noi avem cunoştinţă despre bisericile din Ierusalim, Antiohia,
Alexandria, Efes, Roma, de bisericile din Apocalipsă: Efes, Smirna, Pergam, Tiatira, Sardes,
Filadelfia şi Laodiceea, în afară de bisericile şi comunităţile înfiinţate de Apostolul Pavel, pe
care le cunoaştem din epistolele trimise acelor comunităţi. De asemenea, avem cunoştinţă că
după moartea apostolilor au fost ucenicii lor, care au răspândit mai departe învăţătura creştină.
O întreagă activitate misionară entuziastă a pornit din partea urmaşilor lui Iisus Hristos şi în
felul acesta Evanghelia s-a răspândit în întreaga lume greco-romană.
4) Al patrulea lucru pe care putem să îl spunem despre Apostolul Pavel este energia lui
pură. Vedem cum răspunde la violența dintr-un oraș, plecând de îndată spre următorul, în care
spune și face aceleași lucruri. Muchia ascuțită a acestei energii este obiceiul lui de a spune
direct cum vede lucrurile, indiferent pe cine are în față. Există un motiv pentru care, în
primele sale zile în Damasc, Saul din Tars e cel care intră în bucluc, așa cum există un motiv
pentru care Apostolii din Ierusalim au hotărât atunci să îl trimită acasă în Tars. Îl înfruntă pe
Petru în Antiohia și singurul motiv pentru care nu spune mai multe la sinodul din Ierusalim
este pentru că Barbana îl va fi convins să se abțină. E genul de om pe care l-ai vrea de partea
ta într-o dezbatere, dar care poate să îndepărteze suflete mai sensibile. Vedem cum îi înfruntă
pe magistrații din Filipi, cum încearcă să se justifice în fața gloatei din Ierusalim care
încercase să-l linșeze, cum îl mustră pe marele preot. La Pavel, ce iese pe gură e totuna cu ce
are în inimă, chiar dacă nu asta e ceea ce ți-ai dori. Acesta întrupa tot ce învăța, iar ceea ce
învăța era iubirea totală, exuberantă și dăruitoare de sine a lui Hristos131.
5) Al cincilea lucru pe care putem să îl spunem despre Apostolul Pavel este că, în
viziunea lui, scopul oamenilor n-a fost doar acela de a fi niște locuitori pasivi ai lumii lui
Dumnezeu. Menirea omului era de a fi purtător de chip (imagine), de a reflecta înțelepciunea
și ordinea lui Dumnezeu în lume și de a reflecta înapoi spre Dumnezeu laudele creației. Prin
urmare, oamenii au fost creați să stea în pragul dintre cer și pământ ca un chip într-un templu
și să fie conducta prin care viața lui Dumnezeu să vină pe pământ și laudele pământului să
urce la Dumnezeu. În viziunea lui Pavel, mântuirea înseamnă oamenii cuceriți de har în
Evanghelie și care dau mărturie de aceasta în credința lor132.
Teologia e coloana vertebrală a unei biserici sănătoase, dar corpul mai are nevoie și de
membre și de organe, de încheieturi și de țesuturi. Cu imaginea lui despre trupul lui Hristos,

131
Nicholas Thomas WRIGHT, Pavel, Apostolul lui Iisus..., 455-457.
132
Nicholas Thomas WRIGHT, Pavel, Apostolul lui Iisus..., 445-446.

108
Pavel a fost primul care a insistat asupra acestui fapt. Fără o coloană vertebrală, corpul nu va
supraviețui. Supraviețuirea și înflorirea Bisericii în secolele următoare au primit mereu spre
misiunea lui Pavel, care îi învăța pe ucenicii lui nu doar ce anume să gândească, ci și cum să
gândească133.

*** De citit la acest curs aveți și N. T. Wright, Pavel, Apostolul lui Mesia. O biografie, capitolul
despre „Provocarea lui Pavel”, trad. Nectarie Dărăban, Sibiu, Editura Deisis, 2020, p. 437-472.

133
Nicholas Thomas WRIGHT, Pavel, Apostolul lui Iisus..., 468.

109