vechiului nostru obicei. Însă nu m-a văzut.

Era prea ocupată să

se uite în telefon.
∵
Din nu știu ce motiv, tocmai la acea bezea mă gândeam în
timp ce mă întorceam acasă la unu și jumătate dimineața. Miam
turnat niște Miller Lite într-o halbă înghețată pe care o
țineam în congelator și mi-am încălzit o farfurie cu niște pui
tetrazzini vechi de două zile. Era ultima formă de comunicare pe
care o avusesem cu Lyla – niciun telefon și niciun mesaj de
atunci. Acest lucru nu era neapărat neobișnuit, mai ales în
nopțile în care lucram până târziu, însă tot nu-mi dădea pace și
simțeam o neliniște ciudată. Nimic catastrofal sau apocaliptic, ci
doar mă îngrijoram că ar fi putut să facă sex.
Câteva minute mai târziu, mi-a sunat telefonul. Era Lyla. Când
i-am răspuns, m-am simțit ușurat și îngrijorat în același timp.
— Ești bine?
Pauză, apoi am auzit vocea altei fete în urechea mea.
— Ăăă, domnul Volpe? Sunt Grace.
— Grace? Unde e Lyla? E bine? am întrebat, cuprins de panică
în timp cerni imaginam fiica întinsă într-o ambulanță.
— Da, da. E chiar aici, cu mine. Acasă la mine.
— E rănită? am întrebat eu, negăsind motivul pentru care Lyla
nu putea să mă sune chiar ea.
— Ăăă, nu. Adică nu are răni sau ceva…
— Dar atunci cum, Grace? Dă-mi-o pe Lyla la telefon. Acum!
— Ăăă, nu pot face asta. Domnule Volpe… Nu prea poate… să
vorbească…
— De ce nu poate să vorbească? am făcut eu, devenind din ce
în ce mai agitat, în timp ce măsurăm cu pasul mica noastră
bucătărie.
— Ei bine, a început Grace, nu prea e în stare…
M-am oprit în loc atât cât să mă pot încălța.
— Ce se întâmplă? A luat ceva?
— Nu, Lyla nu ia droguri, domnule Volpe, a spus Grace pe un
ton sigur și ferm, care m-a mai calmat puțin.
— Mama ta e acolo?
— Ăăă, nu, domnule Volpe. E în oraș, la o chestie caritabilă…
dar ar trebui să se întoarcă destul de curând.
A continuat să bălmăjească ceva despre agenda socială a
mamei ei, dar i-am tăiat-o.
VP - 15
— Fir-ar să fie, Grace! Poți să-mi spui ce naiba se petrece?
— Ei bine… Lyla a băut prea mult… Adică, nu a băut chiar atât
de mult. Doar puțin vin și încă ceva… la petrecerea asta la care
am fost… după ce am învățat… Dar nu a mâncat nimic la cină.
Cred că asta a fost problema.
— E… conștientă? Inima îmi bătea nebunește, în vreme ce mă
gândeam dacă Grace nu ar trebui să închidă telefonul și să sune
mai degrabă la 911.
— A, da. Nu a leșinat sau ceva. Doar că nu e în apele ei și sunt
puțin îngrijorată. M-am gândit că ar trebui să știți. Dar, sincer,
nu a luat niciun drog și nici nu a băut așa mult… din câte știu
eu… Am stat separate doar foarte puțin. Nu atât de mult cât
să…
— În regulă, pornesc spre tine, am zis, apucând cheile, în timp
ce mă străduiam să-mi amintesc locația exactă a casei lui
Grace. Era pe undeva în Belle Meade, acolo unde locuiau
majoritatea copiilor de la Windsor, dar o dusesem pe Lyla acolo
doar de câteva ori. Dă-mi mesaj cu adresa ta, bine, Grace?
— Am înțeles, domnule Volpe. Așa am să fac, a spus ea,
reluându-și amestecul de confesiuni și bagatele.
Undeva între ușă și mașină, i-am închis și am început să o iau
la fugă.
∵
După ce am recuperat-o pe Lyla, semiconștientă, de la Grace,
am căutat pe Google „intoxicație cu alcool” și am vorbit la
telefon cu pediatrul Lylei, am ajuns la concluzia că fiica mea nu
se afla în niciun pericol iminent.
Nu era decât o beție obișnuită, tipică adolescenților. Așa că nu
aveam ce face decât să stau cu ea pe gresia din baie, în timp ce
gemea, plângea și bolborosea încontinuu: „Tata, îmi pare așaaa
de rău”. Uneori, îmi spunea „tati” – fostul meu apelativ, la care,
din păcate, renunțase cu niște ani în urmă.
Bineînțeles că purta rochia pe care îi interzisesem să o poarte.
Și bineînțeles că avea ochii că ai unui panda, mânjiți cu negru.
Nu m-am mai obosit să-i fac morală, știind că era puțin probabil
să-și mai aducă minte ceva a doua zi. Dar i-am pus niște
întrebări, sperând ca băutura să acționeze ca un ser al
adevărului și să obțin astfel suficiente informații, cât să o
interoghez cum trebuie în ziua următoare.
Conversația a decurs destul de previzibil:
VP - 16
Ai luat droguri? Nu.
Ai băut? Da.
Cât de mult? Nu foarte mult.
Unde ai fost? La o petrecere.
Cine a ținut petrecerea? Un băiat pe nume Beau.
Merge și el la Windsor? Da.
Ce s-a întâmplat? Nu-mi amintesc.
Și asta e tot ce am reușit să scot de la ea. Fie chiar nu-și
aducea aminte, fie îmi zicea mie că nu-și aduce aminte. În orice
caz, am fost lăsat să umplu golurile cu niște imagini deloc
plăcute. Din când în când, se apropia de toaletă și voma, în timp
ce eu îi ridicăm părul încurcat de pe față. Când am considerat că
nu mai avea ce să dea afară, i-am dat câteva guri de apă cu
Tylenol, am ajutat-o să se spele pe dinți și pe față și am băgat-o
în pat, cu rochia aia încă pe ea.
Pe când stăteam în fotoliul din camera ei și mă uitam la ea
cum doarme, m-am simțit cuprins de toate senzațiile firești,
furie, îngrijorare și dezamăgire, care vin la pachet cu realitatea
de a fi tatăl unei fiice adolescente care doar ce a dat-o în bară.
Dar mai era ceva care nu-mi dădea pace. Oricât m-aș fi străduit,
nu reușeam să-mi iau gândul de la Beatriz, singura persoană de
care mai avusesem grijă astfel.