Sunteți pe pagina 1din 10

§ 7 VECTORI ŞI VALORI PROPRII

Pentru că aplicaţiile liniare acţionează pe spaţii vectoriale ce se pot


descompune în funcţie de subspaţiile lor, apare natural considerarea restricţiei unui
endomorfism la un subspaţiu. Deci fie V spaţiu vectorial peste corpul K şi V'
subspaţiu al său.

Definiţia 7.1. Spunem că subspaţiul V' al lui V este invariant la aplicaţia


liniară T : V → V dacă ∀ v∈V' avem T(v)∈V'.

Exemplu Pentru a∈V - {0} considerăm Ta : V → V, Ta(v) = a + v.


Subspaţiul V' = {λ⋅a | λ∈K} este invariant deoarece Ta(λ a) = (λ + 1)a∈V'.
2) Dacă Vn este spaţiu vectorial finit dimensional şi V', V'' două subspaţii
suplementare invariante la aplicaţia liniară T : Vn → Vn. Considerând B'' = {e1,...,ek} o
bază în V' şi B'' = {ek+1,...,en} o bază în V'' atunci matricea ataşată lui T în baza B = {ei
| i = 1,n } are forma:
 a11 a12 ... a1k 0 ... 0 
 2 2 
 a1 a2 ... ak2 0 ... 0 
 ... ... ... ... ... 
 
φB(T) =  a1k ak2 ... akk 0 ... 0 
 00 ... 0 akk ++11 ... akn +1 
 
 ... ... ... ... ... 
 n 
 00 ... 0 ak +1 ... ann 

Un rol important în discuţia asupra aplicaţiilor liniare o au subspaţiile lor


invariante de dimensiune 1.

Definiţia 7.2. Spunem că vectorul nenul v∈V este vector propriu al aplicaţiei
liniare T : V → V dacă există λ∈K astfel încât:
T(v) = λ⋅v (7.1)

Observaţie Pentru v∈V vector propriu există un unic λ∈K ce verifică relaţia
(7.1) scalarul numindu-se valoare proprie corespunzătoare vectorului propriu v.
Evident subspaţiul determinat de un vector propriu este invariant la T.
Propoziţia 7.1. Să presupunem că λ∈K este valoare proprie pentru vectorul
propriu v. Atunci mulţime tuturor vectorilor proprii care admit valoare proprie pe λ
împreună cu vectorul nul formează un subspaţiu al lui V numit subspaţiul propriu
determinat de λ şi notat Vλ. Mai mult el este un subspaţiu invariant al lui T.
Demonstraţie Pentru v1, v2∈Vλ şi α, β∈K avem:
T(αv1 + βv2) = αT(v1) + βT(v2) = αλv1 + βλv2 = λ(αv1 + βv2)
deci αv1 + βv2 = 0 sau αv1 + βv2 ≠ 0 şi atunci αv1 + βv2 este vector propriu
corespunzător valorii proprii λ. ‫ٱٱٱ‬

Propoziţia 7.2. Vectorii proprii corespunzători la valori proprii distincte sunt


liniari independenţi.
Demonstraţie Fie {v1,...,vh} vectori proprii corespunzători la valorile proprii
distincte λ1,...,λh. Vom arăta afirmaţia de mai sus prin inducţie după h.
Pentru h = 1 evident v1 ≠ 0 implică S1 = {v1} sistem liniar independent.
Presupunem că sistemul Sh = {v1,v2,...,vh} format din vectori proprii
corespunzători la valorile proprii distincte {λ1,λ2,...,λh} este liniar independent. Să
arătăm că sistemul Sh+1 = {v1,v2,...,vh,vh+1} format din vectori proprii corespunzători la
valorile proprii distincte {λ1,λ2,...,λh,λh+1} este liniar independent. Pentru aceasta să
considerăm 0 ca şi combinaţie liniară a vectorilor din Sh+1
α1v1 + α2v2 +...+ αh+1vh+1 = 0 (7.2)
Aplicăm egalităţii (7.2) pe T şi avem:
T(α1v1 + α2v2 +,...+ αh+1vh+1) = T(0)
sau
α1T(v1) + α2T(v2) +...+ αh+1T(vh+1) = 0
adică:
α1λ1v1 + α2λ2v2 +...+ αhλhvh+ αh+1λh+1vh+1 = 0. (7.3)
Eliminând vh+1 între relaţiile (7.3) şi (7.2) obţinem:
α1(λ1 - λh+1)v1 + α2(λ2 - λh+1)v2 +...+ αh(λh - λh+1)vh = 0.
Din ipoteza de liniar independentă a lui Sh avem:
α1(λ1 - λh+1) = α2(λ2 - λh+1) =...= αh(λh - λh+1) = 0.
adică α1 = α2 =...= αh = 0 situaţie în care relaţia (7.2) devine αh+1vh+1 = 0 de unde αh+1
= 0. În concluzie avem că Sh+1 este sistem liniar independent. ‫ٱٱٱ‬
Să analizăm condiţiile pe care le îndeplineşte scalarul λ pentru a fi valoare
proprie a endomorfismului T, definit pe spaţiul vectorial finit dimensional V peste
corpul numerelor complexe. Să considerăm dim V=n şi o bază B={ei|i= 1,n } în care
matricea ataşată lui T are forma: φB(T) = A = [ aij ].

 x1 
 2
x 
n
Fie X =
 ... 
matricea coordonatelor lui v în această bază, adică v = ∑xe ,
i =1
i
i

 n 
x 

egalitatea T(v) = λv scriindu-se matricial:


A⋅X = λ⋅X
sau:
(a11 − λ)x1 + a12 x 2 + a13 x 3 +... + a1n xn = 0
 2 1
 a1 x + (a22 − λ)x 2 + a32 x 3 +... + an2 xn = 0

 a1 x
3 1
+ 3 2
a2 x + (a3 − λ)x 3
3
+... + an3 xn = 0 (7.4)
 ... ... ... ... ... ... ... ... ...

 a1n x1 + an2 x 2 + an3 x 3 +... + (ann − λ)xn = 0

sistem omogen cu soluţia (x1,..., xn) diferită de soluţia nulă. Aceasta implică
determinantul sistemului nul adică:
a11 − λ a12 a13 ... a1n
a12 a 22 − λ a32 ... an2
0= a13 a32 a33 − λ ... an3 = det (A - λIn).
... ... ... ... ...
a1n an2 an3 ... ann − λ

Am demonstrat deci:

Propoziţia 7.3. Dacă λ∈C este valoare proprie a endomorfismului T, atunci λ


este soluţie a ecuaţiei:
det (A - λIn) = 0 (7.5)
unde A este matricea ataşată lui T în baza B = {ei | i = 1,n }.
Evident trebuie în continuare să cercetăm cum se modifică ecuaţia (7.5) dacă
vom considera matricea lui T într-o altă bază B' = {fi | i = 1,n }.

Propoziţia 7.4. În spaţiul vectorial finit dimensional peste C considerăm


bazele B={ei | i = 1,n } şi B'={fi | i = 1,n } şi notăm cu S=[ sij ] matricea de trecere de la B
la B', adică:
n
fi = ∑ s e , ∀ i = 1,n
j =1
j
i j (7.6)

Atunci între matricele asociate endomorfismului T : V → V în cele două baze


avem relaţia:
φB'(T) = S-1φB(T)⋅S (7.7)

Demonstraţie Notăm φB(T) = [ aij ], φB'(T) = [ bij ] având relaţiile:


n
T(ei) = ∑ a e , ∀ i = 1,n
j =1
j
i j

n
T(fi) = ∑ b f , ∀ i = 1,n
j =1
j
i j

Aplicând T relaţiei (7.6) avem:


 n
 n
 
n n n n
T(fi) = T  ∑ sij e j  = ∑ s T(e ) = ∑ s ∑ a e = ∑  ∑ a s  e
j
i j
j
i
k
j k
k
j
j
i k
 j =1  j =1 j =1 k =1 k =1  j =1 

Dar
n
 n n
 n  n k j
T(fi) = ∑b f = ∑b  ∑ s e
j
i j
j
i
k
j k  = ∑  ∑ s j bi  ek
j =1  j =1 k =1  k =1  j =1 

Egalând cele două expresii obţinem:


n
 n
 n
 n

∑∑a s e k j
j i k = ∑∑s b e k
j
j
i k , ∀ i = 1,n
k =1  j =1  k =1  j =1 

de unde
n n

∑a s
j =1
k j
j i = ∑s b
j =1
k
j
j
i , ∀ k, i = 1,n

care se scrie matricial:


φB(T)⋅S = S⋅φB'(T)
sau prin înmulţire la stânga cu S-1 avem:
φB'(T) = S-1⋅φB(T)⋅S. ‫ٱٱٱ‬

Consecinţă Pentru T : V → V endomorfism pe C-spaţiul vectorial finit


dimensional V, polinomul P(λ) = det (A - λIn) unde A este matricea ataşată lui T într-o
bază nu depinde de baza aleasă pentru scrierea matricei ataşate lui T.
Demonstraţie Pentru B, B' baze fie A, A' matricele asociate lui T în aceste
baze şi S matricea de trecere de la B la B'. Relaţia (7.7) devine:
A' = S-1⋅A⋅S.
Polinoamele formate conform relaţiei (7.5) sunt:
P1(λ) = det (A - λIn); P2(λ) = det (A' - λIn).
Avem:
P2(λ) = det(A' - λIn) = det(S-1⋅A⋅S - λIn) = det(S-1⋅A⋅S - S-1⋅λIn⋅S) =
1
=detS-1(A - λIn)⋅S =detS-1⋅det(A - λIn)⋅detS = ⋅det(A - λIn)detS =
det S

=det(A - λIn) = P1(λ). ‫ٱٱٱ‬

Definiţia 7.3. Numim polinomul caracteristic al endomorfismului T:V→V unde


V este un C-spaţiu vectorial finit dimensional polinomul cu coeficienţi complecşi:
P(λ) = det(A - λIn)
unde A este matricea ataşată lui T într-o bază oarecare a lui V.

Observaţie Pentru dim V = n, polinomul caracteristic al unui endomorfism are


gradul n, deci în situaţia C-spaţiului vectorial V putem spune că are exact n valori
proprii complexe. Dacă V este R-spaţiu vectorial se poate ca valorile proprii să nu fie
toate reale. Se pune aşadar atât pentru spaţii vectoriale complexe cât şi reale
problema de a determina valorile şi vectorii proprii în intenţia de a găsi o bază în care
matricea ataşată să aibă o formă cât mai simplă. Vom soluţiona această problemă în
paragraful următor.

§ 8 FORMA DIAGONALĂ A MATRICEI UNUI ENDOMORFISM

Fie Vn spaţiu vectorial de dimensiune n pentru corpul K (unde K = R sau K =


C) şi T : Vn → Vn un endomorfism.

Definiţia 8.1. Spunem că endomorfismul T are în baza B = {ei | i = 1,n } forma


diagonală dacă matricea ataşată lui T în această bază are elemente nule în afara
diagonalei principale.
0 pentru i ≠ j n
Evident φB(T) = [λi δij ] unde δij =  implică T(ei) = ∑λ δ e j
i i j = λjej ,
1 pentru i = j j =1

adică ej este vector propriu corespunzător valorii proprii λj. În consecinţă am


demonstrat:

Propoziţia 8.1. Condiţia necesară şi suficientă pentru ca un endomorfism


T : Vn → Vn să aibă în baza B = {ei | i = 1,n } forma diagonală este ca toţi vectorii bazei
să fie vectori proprii.

Propoziţia 8.2. Dacă Vλ este subspaţiul propriu corespunzător valorii proprii


0

λ0 a endomorfismului T : Vn → Vn, atunci:


dim Vλ ≤ m0
0
(8.1)

unde m0 este ordinul de multiplicitate al rădăcinii λ0 a polinomului caracteristic al lui


T.
Demonstraţie Am definit în Propoziţia 7.1. subspaţiul propriu corespunzător
valorii proprii λ0 ca fiind Vλ = {v∈Vn | T(v) = λ0v}.
0

Presupunem că dim Vλ 0
= k şi alegem o bază B0 = {fi | i = 1,k } în Vλ . 0

Considerând o altă bază B în Vn putem să completăm B0 la o bază B' = {fi | i = 1,n } a


lui Vn şi avem:
T(fi) = λ0fi, i = 1,k
n
T(fj )= ∑a f , i =
i =1
i
j i k + 1,n

adică matricea ataşată lui T în B' are forma:

 λ0 0 ... 0a1k +1 ... a1n 


 2 
 0 λ0 ... 0a k +1 ... an2 
 ... ... ... ... ... 
 
φB'(T) =  00 ... λ0 akk +1 ... ank 
 00 ... 0akk ++11 ... akn+1 
 
 ... ... ... ... ... 
 
 00 ... 0ank +1 ... ann 

de unde polinomul caracteristic are forma:


P(λ) = det(φB'(T) - λIn) = (λ0 - λ)k⋅Q(λ)
sau
(λ0 - λ)k | P(λ)
Dacă m0 este ordinul de multiplicitate al rădăcinii λ0 a polinomului caracteristic
atunci (λ - λ0) m | P(λ) şi (λ - λ0) m +1 nu divide P(λ). Rezultă deci că k ≤ m0 adică
0 0

dim Vλ ≤ m0. ‫ٱٱٱ‬


0

Propoziţia 8.3. Condiţia necesară şi suficientă ca endomorfismul T definit pe


K-spaţiul vectorial finit dimensional Vn să admită o bază în care să aibă forma
diagonală este ca rădăcinile polinomului caracteristic să fie toate în K şi pentru
fiecare din ele, ordinul de multiplicitate să coincidă cu dimensiunea subspaţiului
propriu.
Demonstraţie (Necesitatea) Presupunem că în baza B = {ei} matricea lui T
are forma diagonală, φB(T) = [λi δij ]. Renotând vectorii din B putem presupune că
primele h1 valori proprii sunt egale între ele şi le notăm λ1; următoarele h2 valori
proprii sunt egale între ele şi le notăm λ2, ş.a.m.d. ultimele hk valori proprii sunt egale
k
între ele şi le notăm λk. Evident ∑h i =1
i = n , iar λ1,..., λk sunt distincte.

Am obţinut din baza B primii h1 vectori ca fiind vectori proprii corespunzători la


valoarea proprie λ1 adică dim Vλ 1
≥ h1, următorii h2 vectori fiind vectori proprii

corespunzători valorii proprii λ2, adică dim Vλ ≥ h2, ş.a.m.d. ultimii hk vectori din bază
2

fiind vectori proprii corespunzători la valoarea proprie λk, adică di Vλ ≥hk. Avem deci k

inegalitatea:
dim Vλ ≥ hi , ∀ i = 1,k .
i
(8.2)

Scriind polinomul caracteristic pentru T în baza B avem:


λ1 − λ ... 0
... ... ... ... 0
0 ... λ1 − λ
h1

P(x) = det ( φB (T) − λIn ) = ... ... ... =


λk − λ ... 0
0 ... ... ... ...
0 ... λk − λ
hk

h1 h2 hk
= ( λ1 − λ ) ( λ 2 − λ ) ⋅ ⋅ ⋅ ( λk − λ ) .
Rezultă deci că λ1 are ordinul de multiplicitate h1, λ2 are ordinul de
multiplicitate h2,…,λk are ordinul de multiplicitate hk. Aceasta implică din (8.1)
inegalitatea: dim Vλ ≤ hi, ∀ i= 1,k care împreună cu (8.2.) ne dă condiţia cerută.
i

(Suficienţa). Notăm λ1,…,λk rădăcinile distincte ale polinomului caracteristic cu


k
ordinele de multiplicitate m1, m2,…,mk. Evident ∑m
i =1
i = n, iar condiţia din ipoteză

implică dim Vλ =mi. Aceasta înseamnă că în fiecare subspaţiu propriu Vλ putem


i i

considera câte o bază {ei1,ei2 ,...,eim } . Să arătăm că sistemul format de aceşti vectori,
i

B = {e11,e12 ,...,e1m1 ,e21,e 22 ,...,e 2m2 ,...,ek1,ek 2 ,...,ek mk } este liniar independent. Notăm vi=
mi

∑ λ e , i = 1,k şi avem vi∈ V , deci v1,…,vk sunt vectori din subspaţiile proprii
j =1
j
i
i
j λi

k
Vλ1 ,Vλ2 ,..., Vλk . Dacă ar exista vi≠0 atunci egalitatea ∑v
i =1
i =0 ar fi imposibilă deoarece

am avea vectori proprii corespunzători la valori proprii distincte liniar dependenţi,


mi
contrazicem Propoziţia 7.2. Urmează deci că vi=0, ∀i= 1,k sau ∑λ e
j =1
j
i
i
j =0, de unde

λij=0, ∀j= 1,mi ∀ i= 1,k , aceasta însemnând că sistemul B este liniar independent. Cum
k
în B sunt ∑m
i =1
i =n= dim Vn rezultă că B este bază iar matricea ataşată lui T are forma:

λ1 ... 0
... ... ... ... 0
0 ... λ1
m1

ΦB ( T ) = ... ... ... .


λk ... 0
0 ... ... ... ...
0 ... λk
mk

‫ٱٱٱ‬

Exemplu. T:R3→R3, T(x1,x2,x3)=(ax1+bx2+bx3,bx1+ax2+bx3,bx1+bx2+ax3), b≠0


ce are în baza canonică B0 matricea:
a b b 
ΦB0 (T) = b a b 
b b a 
Polinomul caracteristic P(λ)=(a+2b-λ)(a-b-λ)2 are valorile proprii reale λ1=a+2b,
rădăcină simplă iar λ2=a-b rădăcină dublă.
În subspaţiul Vλ să găsim o bază; fie v = ( x,y,z ) ∈ Vλ adică T(v)= λ1v care scrisă
1 1

matricial
 −2b b b   x  0 
 b −2b b  ⋅  y  = 0 

 b b −2b   z  0 

adică sistemul:
−2bx + by + bz = 0

bx − 2by + bz = 0
bx + by − 2bz = 0

cu soluţia:
x = λ

y = λ λ ∈ R
z = λ

deci V λ ={(λ,λ,λ) | λ∈R}={λ(1,1,1) | λ∈R} admite o bază formată din vectorul


1

f1=(1,1,1).
În subspaţiul V λ căutăm o bază; fie v=(x,y,z)∈ V λ adică T(v)=λ2v care implică
2 2

sistemul:
bx + by + bz = 0

bx + by + bz = 0
bx + by + bz = 0

cu soluţia:
 x = −α − β

y = α α,β ∈ R
z = β

deci V λ ={(-α-β,α,β) | α,β∈R}={α(-1,1,0)+β(-1,0,1) | α,β∈R} admite o bază formată


2

din vectorii f2=(-1,1,0) şi f3=(-1,0,1). Condiţia din Propoziţia 8.3 este îndeplinită pentru
că:
dim V λ =1=ordinul de multiplicitate al rădăcinii λ1
1

dim V λ =2=ordinul de multiplicitate al rădăcinii λ2.


2

Mai mult în demonstrarea suficienţei la Propoziţia 8.3. am dat şi un procedeu


de a găsi baza în care T are forma diagonală, punând la un loc vectorii din bazele
subspaţiilor proprii.
Atunci în baza B={f1,f2,f3} matricea lui T are forma:
a + 2b 0 0
ΦB (T) =  0 a−b 0 
 0 0 a − b 

matricea de trecere de la B0 la B fiind:


1 − 1 − 1  1 1 1
1
S = 1 1 1  şi inversa −1
S =  −1 2 − 1 iar
3
1 0 1   −1 −1 2 

 1 1 1 a b c  1 − 1 − 1  a + 2b a + 2b a + 2b 
1  ⋅ a a b  ⋅ 1 1 0  = 1  −a + b 2a − 2b − a + b 
S −1ΦB0 (T) ⋅ S = −1 2 − 1
3      3 
 −1 − 1 2  b b a  1 0 1   −a + b − a + b 2a − 2b 
1 − 1 − 1 a + 2b 0 0 
  
⋅ 1 1 0  =  0 a − b 0  .
1 0 1   0 0 a − b 

S-ar putea să vă placă și