Ion – Liviu Rebreanu

Apreciat de către Eugen Lovinescu, drept „prima mare creație obiectivă românească”

(Istoria Literaturii Române Contemporane), romanul „Ion” de Liviu Rebreanu, publicat în

1920, reprezintă un reper valoric în spațiul epic interbelic. Acesta constituie o frescă a satului

românesc din Transilvania la începutul secolului al XXlea, scriitorul ilustrând drama țăranului

și patima sa pentru pământ, dar și destinul intelectualității rurale într-un teritoriu aflat sub

dominație austro-ungară. Scriitorul a promovat unul dintre principiile fundamentale ale

realismului, cel al verosimilității; astfel Rebreanu mărturisește că: „Este, negreșit, o oglindă a

vieții, literatura, dar o oglindă selectivă, sintetică, care arată sufletul cel mare și etern al neamului și

al omului...”.

Rebreanu a fost preocupat să scrie o epopee a vieții țărănești și a evocat chipul aspru al

țăranului mistuit de străvechiul „glas al pământului”. Țăranul lui Rebreanu este un împătimit

al posesiunii, viața lui este guvernată de verbul „a avea”, universul rebrenian fiind stratificat

pe principii economice. Nu mai găsim în proza acestuia nimic din puritatea morală a

țăranului sadovenian, iar legătura cu Dumnezeu pare să se fi rupt.

La baza romanului stau persoane și întâmplări reale, cum ar fi: tânărul Ion Pop al

Glanetașului din satul Prislop și Rodovica, o tânără care înșelată fiid, s-a sinucis. Cea mai

puternică imagine care a stat la baza viitorului roman a fost însă aceea a unui tânăr îmbrăcat

în haine de sărbătoare care s-a aplecat și a sărutat pământul „ca pe o ibovnică”.

Din punct de vedere al temei, opera aduce în prim-planul semnificațiilor, satul

românesc la începutul secolului al XXlea cu cele două probleme ale sale: tema familiei dar și

tema iubirii, care ocupă o poziție privilegiată în roman, ea fiind adaptată la realitățile satului

dintr-un anumit moment istoric. În acest scop sunt prezentate în roman, cuplurile formate

din personaje precum Ion – Ana, Laura – Pintea, Florica – George Bulbuc, însă toate cuplurile

din acest roman vor avea parte de un destin tragic.

 Titlul situează în centrul romanului personajul eponim, conferindu-i statut de

protagonist, tânărului țăran cu prenume reprezentativ pentru comunitatea satului românesc.

Roman modern obiectiv, „Ion”, este o construcție masivă cu o arhitectură elaborată,

complexă, echilibrată și simetrică. Astfel, romanul pare „un corp sferoid”, în care începutul se

confundă cu sfârșitul. Elementele care asigură simetria romanului sunt: cele două părți cu

titluri simbolice: „Glasul Pământului” & „Glasul Iubirii”, fiecare parte al romanului are un

număr relativ egal de capitole (6 respectiv, 7), acestea având, de asemenea, titluri simbolice –

rezumative: „Iubirea”, „Nunta”, „Copilul”, „Sărutarea” ș.am.d.. Primul capitol se numește

„Începutul”, iar ultimul, „Sfârșitul”, sugerându-se astfel, atât relația incipit-final, cât și

ciclicitatea vieții. Aceasta este redată și prin metafora drumului cu care începe și se încheie

romanul. Motivul drumului are 2 semnificații: este un drum al vieții și al morții, dar și un

simbol al intrării și al ieșirii din universul ficțional.

Perspectiva narativă este obiectivă, naratorul omniscient și omniprezent relatează

întâmplările la persoana a III-a, creând asemenea unui demiurg, iluzia unei lumi reale,

întrucât cunoaște în întregime oamenii, faptele și locurile prezentate.

Acțiunea operei se petrece la începutul secolului al XXlea în satul transilvănean Pripas,

urmărind două planuri: destinul unui țăran sărac – Ion al Glanetașului – și, respectiv, cel al

intelectualității comunității rurale (preotul Belciug și familia învățătorului Herdelea). Primul

fir narativ surprinde încercarea lui Ion de a obține pământ pentru a-și schimba statutul social

în cadrul satului. Acesta o seduce pe Ana, fiica bogătanului Vasile Baciu, și o lasă însărcinată,

obligându-l pe tatăl ei să i-o dea de soție. Odată căsătorit, acesta se comportă nepăsător și

chiar brutal cu Ana care, alungată de tată și de soț și permanent nefericită, se sinucide.

Intrând în posesia pământurilor, în Ion se trezește celălalt glas – al iubirii, el râvnind la

tânăra Florica, căsătorită între timp cu George Bulbuc. Finalul este tragic: Ion este omorât cu

sapa de către George, iar averea sa revine bisericii, acest fapt reflectând atitudinea autorului

moralist care obligă personajele să plătească pentru încălcarea normelor morale.

 Incipitul romanului este construit în spiritul lui Stendhal, fiind „o oglindă purtată de-a

lungul unui drum”. Verismul imaginii inițiale se ivește din perspectiva panoramică, lectorul

fiindu-i descris satul Pripas dinspre exterior înspre interior. Treptat, viziunea panoramică se

restrânge, autorul optând pentru focalizarea „obiectivului” asupra „horei satului”, nu atât

element etnografic, cât și modalitate de pătrundere în conștiința protagoniștilor.

În opoziție, finalul romanului este creat prin cultivarea vorbelor care prezintă o

mișcare lentă: „Drumul trece prin Jidovița (...) și pe urmă se prinde-n șoseaua cea mai și fără

început”. Recurgând, prin urmare, la inserția elementelor ce asigură simetria textuală, autorul

reia și laitmotivul „crucii de lemn”, însă acum „Hristosul” are „fața poleită” de „o rază e soare

care parcă-l mângăia”, ca și cum păcatele săvârșite au fost un rău înlăturat, iar forța benefică

ocrotește din nou destinele oamenilor.”.

Opera capătă un caracter monografic, investigația narativă orientându-se spre

reliefarea obiceiurilor legate de marile momente ale existenței (nașterea, nunta,

înmormântarea), a relațiilor de familie, a realităților culturale și sociale, generate de

diferențele economice, a principalelor instituții (primăria, școala, biserica) și a scenelor din

viața de zi cu zi a satului transilvănean (hora, încăierarea de la cârciuma lui Avrum, muncile

bisericii, ș.a.m.d.).

Caracterizare – Ion Pop al Glanetașului

Opera urmărește în prim-plan, destinul lui Ion Pop al Glanetașului – țăran sărac, avid

de pământ, un adevărat exponent al lumii din care face parte. Însuși, Rebreanu, mărturisea

că „Ion simbolizează pasiunea țăranului român pentru pământul pe care s-a născut, pe care trăiește

și pe care moare”. Numele comun la personajului, specific satului românesc, evidențiază

statutul social modest al acestuia. Mai mult decât atât, Ion este un erou tragic, pus în situația

de a alege între patima ancestrală pentru pământ („Glasul Pământului”) și dragostea pentru

cea mai frumoasă fată din sat („Glasul Iubirii”), nereușind să împace chemările antagonice

care îi vor aduce sfârșitul.

 Judecat de diferiți critic, Ion este văzut în mai multe lumini:

• „O figură simbolică, mai mare decât natura” (E. Lovinescu)

• „O brută” (G. Călinescu)

• „Sufletul lui având destule cute ascunse, greu de sondat.” (L. Cioparaga)

În conturarea portretului protagonistului sunt utilizate atât caracterizarea directă, cât

și cea indirectă. Încă din primul capitol se realizează un scurt portret al personajului

principal: „ochi negri, lucitori ca două mărgele vii.”; „Iute și harnic ca mă-sa”; „chipeș, voinic dar

sărac”. Ion vine cu o zestre nativă, moștenind de la părinți atât calități cât și defecte: de la

mama – hărnicia („munca îi era dragă oricât ar fi fost de aspră”), iar de la tatăl său – asprimea și

impulsivitatea („deodată se aprinde ca focul și izbucnește”). Portretul său este realizat

caleidoscopic prin intermediul celorlalte personaje. Astfel, învățătorul Herdelea îl apreciază,

căci fusese cel mai bun elev al său, iar doamna Herdelea îl vede „cumsecade”, „e muncitor, e

harnic, e săritor, e isteț”. Fiind muncitor, reușește să păstreze puținul pământ rămas în familie

din cauza tatălui său bețiv și „unde punea el mâna, punea și Dumnezeu mila. Iar pământul îi era

drag ca ochii din cap.”.

Ion este stăpânit de forța pământului, astfel scriitorul urmărește în mod gradat,

dorința tânărului, care devine obsesivă. Acesta își dă seama că „dragostea nu ajunge în viață...

dragostea e numai adaosul. Altceva trebuie să fie temelia.”. Soluția de a lăsa în urmă sărăcia și de

a obține un statut în lumea satului (unde prestigiul este dat de obsesia pământului), o

reprezintă căsătoria cu „urâțica” și „searbăda”, dar bogata Ana, „care avea locuri, și case, și vite

multe.”.

Conflictul central al romanului se conturează în scena horei, în care autorul

evidențiază o serie de trăsături ale personajului prin intermediul caracterizării indirecte:

aceste își impune autoritatea în fața lăutarului („din doi pași fu lângă Briceag și-i porunci scurt:

Hai!”) și, în ciuda situației materiale și a statutului social modest, el devine un model pentru
tinerii din sat („ceilalți flăcăi se strânseră în jurul lui Ion, privindu-l cu respect și aruncându-i câte o

vorbă prin care să arate prietenie și admirație”). Ion se hotărăște să renunțe la dragostea pentru

Florica, cea mai frumoasă dar săracă fată din sat și dansează, în schimb, cu Ana care este

fiica „bogătanuluI” Vasile Baciu, promisă lui George Bulbuc, un tânăr țăran bogat. Din această

cauză, Ion intră în conflict cu Baciu care îl numește „hoț” și „sărăntoc”. Acestui conflict îi

urmează altul, cu George, la cârciuma lui Avrum. Deși, aparent, motivul îl constituie plata

lăutarilor – în esență, este confruntarea pentru mâna Anei, scena doborârii lui George,

anticipând finalui romanului, când rolurile se inversează.

O altă scenă semnificativă este cea a nunții, când cele două „glasuri” (cel al Pământului,

respectiv cel al Iubirii), se suprapun în sufletul flăcăului. Acesta dansează Cu Florica,

declarându-i dragostea („Tot a mea trebuie să fii”) și o ignoră pe Ana, realizând cu dezamăgire

că împreună cu pământul va trebui să o ia pe „urâțica ștearsă”. Renunță la gândul de a fugi cu

Florica deoarece își dă seama că ar rămâne pe veci sărac, în ciuda tuturor eforturilor sale,

aspect evidențiat prin intermediul monologului interior:„Adică ce-ar fi oare dacă aș lua-o pe

Florica și am fugi împreună în lume (...) Și să rămân tot calic... pentru o muiere!”. Naiv, acesta se va

mulțumi doar cu promisiunea pământurilor lui Vasile Baciu.

Însă și această promisiune este încălcată, Ion primind doar jumătate din pământ.

Dezumanizare personajului culminează în momentul în care, considerând că a fost înșelat de

tată și de fiică, acesta devine brutal cu Ana: o bate și o alungă, nici nașterea fiului lor nu îi

provoacă vreo urmă de înduioșare. Când tratează problema zestrei cu Vasile Baciu, Ion este

„semeț și cu nasul în vânt”, conștient că deține controlul asupra situației și că îl poate sili să-i

dea pământul mult râvnit. De asemenea, tânărul este prezentat în antiteză cu Baciu care, deși

se căsătorise tot pentru avere, și-a iubit și respectat soția, suferind cumplit după moartea

acesteia. Ana devine contextul luptelor dintre cei doi, o jucărie a destinului, alungată de tată

și de soț, care neavând parte de dragoste sau înțelegere din partea nimănui, găsește ca unică

soluție: sinuciderea. Nici măcar la priveliștea înspăimântătoare a femeii spânzurate, Ion nu

are regrete, întrucât se căsătorise cu pământurile ei, soția fiind clar o povară de care dorea să

scape.

Punctul culminant al romanului este scena sărutului pământului. Văzut ca o iubită,

pământul ilustrează în mod sugestiv, patima ancestrală a personajului: „Dorea să simtă lutul

sub picioare, să i se agațe de opinci, să-i soarbă mirosul, să-și umple ochii de culoarea lui

îmbătătoare.”. Se simte stăpânul absolut al pământului, Rebreanu conferindu-i dimensiuni

hiperbolice: „Se vedea acum mare și puternic, ca un uriaș din basme.”.

După moartea Anei și a copilului, pământul rămâne la său, însă ion constată că nu este

fericit. În el se trezește celălalt glas, al Iubirii, dragostea pătimașă pentru Florica – acum

căsătorită cu George – urmărindu-l în permanență cu o forță mai mare ca înainte: „Ce folos de

pământuri, dacă cine ți-e drag pe lume, nu-i al tău!”. Viclean, acest invocă falsa prietenie cu

George pentru a intra în casa acestora, apropiindu-se de cea care, în suflet, îi rămăsese unica

mireasă. Personajul va fi pedepsit aspru de către autor pentru încălcarea normelor morale, în

final find omorât cu sapa de către George. Sugestivă pentru destinul tragic al eroului este

fraza din scena înmormântării: „Ion fu coborât în pământul care i-a fost prea drag”.

- concluzia