Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

De C.Petrescu
ROMAN SUBIECTIV, MODERN,INTERBELIC, IONIC, AL EXPERIENTEI;prezinta
problematica intelectualului
Definitia romanului-(de la „Ion”),clasificari,trasaturi ale romanului subiectiv,ionic
Concepţia despre roman a lui Camil Petrescu
Opera lui Camil Petrescu marchează un moment semnificativ în dezvoltarea romanului
românesc. Acesta surprinde o formulă inovatoare pe care autorul a şi teoretizat-o şi în unele studii
teoretice.Astfel Camil Petrescu afirmă necesitatea unei noi structuri epice derivate din sincronizarea
literaturii cu filozofia şi ştiinţa: „o literatură trebuie să fie sincronă structural filozofiei şi ştiinţei”(Noua
structură şi operă a lui Marcel Proust). Îndepărtându-se de formula scriitorului obiectiv, tradiţional
Camil Petrescu realizează o proză analitică, subiectivă, caracterizată prin substanţialitate şi
autenticitate,cu narator- personaj,focalizare interna,”vue avec”, opusă celei clasice. Scriitorul
narează negând posibilitatea reflectării obiective a realităţii exterioare fiind convins că „nu putem
cunoaşte nimic absolut decât răsfrângându-se în noi înşine, decât întorcând privirea asupra
propriului nostru conţinut sufletesc” (Noua structură şi operă a lui Marcel Proust).
Scriitorul simte nevoia să se oprească asupra duratei interioare urmărind o realitate mult mai
complexă, realitatea propriei conştiinţe. Romanele sale devin expresia artistică a unei experienţe
trăite, discursul epic fiind o confesiune a celui care l-a realizat „un scriitor este un om care exprimă
în scris cu o liminară sinceritate ceea ce a simţit, ceea ce a gândit, ceea ce i s-a întâmplat
autorului dar şi epocii în care scrie, ceea ce i s-a întâmplat în viaţa lui dar şi celor pe care i-a
cunoscut”.
Camil Petrescu ca şi teoretician al romanului este preocupat şi de concretul psihologic, de
intimitatea trăirilor personajului „să nu descriu decât ceea ce văd, ceea ce aud, ceea ce se
înregistrează simţurile mele, ceea ce gândesc eu…Eu nu pot vorbi onest decât la persoana întâi”
este vorba deci de ideea de autenticitate, de transcriere in text a propriei realităţi psihologice.
Autorul îşi propune ca renunţând la sentimentalism, să exploreze realul fără a-l copia ,determinand
astfel nota de sinceritate a textului. El se opune naraţiunii realiste şi obiective al cărei model este
Rebreanu precum şi naratorului omniscient de tip demiurgic asa cum îl identificăm în „Ion”.
Autorul renunţă la conturarea unor tipuri literare, chiar dacă nu în totalitate ,la o intrigă lineară ,creând
o structură nouă specifica prozei moderne după modelul lui Proust. C.Petrescu este preocupat de
sondarea profunzimilor abisale ale psihicului uman aşa cum se întâmplă în orice roman modern.
În întemeierea concepţiei sale teoretice ale este influenţat de intuiţionismul lui Henri Bergson
şi de fenomenologia lui Edmond Husserl. Aceştia accentuau importanţa intuiţiei în surprinderea
realităţii, a duratei interioare şi autenticităţii trăirii umane. De aici provine şi folosirea memoriei
involuntare în discursul literar aşa cum o folosea Marcel Proust în ciclul de romane din „În căutarea
timpului pierdut”. După modelul acestuia, discursul literar nu se desfăşoară într-o ordine
cronologică, a unui timp exterior,ci fragmentat, frânt, corespunzător duratei interioare,
memoriei personale şi cronologice tulburi a propriilor noastre trăiri, ceea ce scriitoarea engleză
Virgina Woolf numea „tehnica fluxului conştiinţei”.
Geneză. Structură. Compoziţie
Camil Petrescu, adept al teoriei noocratice (termenul provine de la cuvântul grecesc
„nous”=intelect-teoria îşi propune idei referitoare la dominaţia intelectualului în societate) este un
partizan al lucidităţii intelectuale. Chiar dacă afirma „câtă luciditate, atâta dramă”, scriitorul este
creatorul romanului românesc modern tocmai pentru că opera sa propune o problematică exclusiv
intelectuală, fiind şi un alter ego al personajelor sale. (Ca şi în literatura universală, la momentul
respectiv romanul tradiţional al eposului dezvoltat în creaţii fluviu, fixând caractere şi tipologii devenea
prea strâmt pentru nevoia omului modern de a suplini fărâmiţarea excesivă a realizărilor ştiinţifice sau
a noilor teorii filosofice într-o operă de sinteză. Criza tradiţionalismului va fi desăvârşită prin roman în
mutarea accentului pe viaţa interioară, pe universul conştiinţei şi pe modificările acesteia.)
Romanul „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este documentul artistic al noii
structuri preconizate de Camil Petrescu îm proză. Este un roman de analiză după cum îl clasifică
criticul G.Ibrăileanu sau „autentist” în opinia lui Dumitru Micu.,ionic in clasificarea lui N.Manolescu.
Pentru Camil Petrescu acesta reprezintă un exerciţiu de virtuozitate a spiritului lucid care „a văzut
idei”, un roman al „artei pentru adevăr”.
Geneza romanului o regăsim în experienţa directă a autorului legată de Primul Război Mondial
căruia îi dedică un ciclu de versuri „Ciclul morţii” apărut în revista „Zburătorul”.
De un real interes în această direcţie sunt şi notele de jurnal ale autorului care a fost în Primul
Război Mondial. Încă din 1929 scriitorul anunţă în presă apariţia unor nuvele şi-a unui roman de
evocare a războiului cu titluri precum „Romanul căpitanului Andreescu” sau „Proces verbal de
dragoste şi de război”. De la proiectul iniţial al unei nuvele scriitorul o va îmbogăţi treptat până acesta
va dobândi dimensiunile şi problematica romanului.
Textul narativ este structurat in doua parti precizate inca din titlu,care indica si cele doua teme
ale romanului,reflectand experientele de cunoastere traite de protagonist-Stefan Gheorghidiu,dragostea
si razboiul.Daca prima parte reprezinta esecul iubirii matrimoniale,partea a doua,cu forma unui
jurnal de campanie,urmareste experienta acestuia de pe front,din timpul Primului Razboi
Mondial.Daca prima parte este in intregime fictionala,a doua valorifica jurnalul de campanie al
autorului,ceea ce da autenticitate operei.Aceasta raportare autentica la cele doua experiente
existentiale , necesare in actul cunoasterii si autocunoasterii de sine , dar si al lumii, precum si
naratiunea subiectiva, confesiva, cu valorificarea dosarelor de existenta-jurnalul de front al autorului-
integreaza opera in categoria romanului experientei.
Unitatea romanului este data de unicitatea constiintei care traieste si analizeaza aceste doua
experiente definitorii pentru existenta sa.
Romanul debuteaza printr-un artificiu de compozitie,care subliniaza structura sa de roman
modern.Astfel,actiunea primului capitol,LA PIATRA CRAIULUI IN MUNTE,este posterioara
intamplarilor relatate in restul Cartii I.Se evidentiaza astfel cele doua planuri temporale ale
discursului narativ:timpul nararii(prezentul frontului) si timpul narat(trecutul povestii de
iubire).In primavara anului 1916,in timpul concentrarii pe Valea Prahovei,Gheorghidiu asista la
popota ofiterilor la o discutie despre dragoste si fidelitate,pornind de la un fapt divers relatat in
presa:un barbat care si-a ucis nevasta infidela,a fost achitat la tribunal.Discutia declanseaza memoria
afectiva a protagonistului,care retraieste cei 2 ani si jumatate de casnicie cu Ela.
Problema dragostei in „Ultima noapte...”
Pentru Platon iubirea este „nazuinta de a zamisli intru frumusete’.adica o aderare intima la un
anume tip de viata umana care ni se pare cel mai bun pe care il gasim insinuat intr-o alta fiinta.Aceasta
traduce nevoia omului de a reface intregul androgin.pentru dante,poetul italian,”Dragostea misca
Soarele si Luna”.In acelasi timp iubirea este un proces al atentiei,de concentrare a acesteia asupra unei
persoane care devine pentru indragostit centrul universului.din aceasta perspectiva iubirea se apropie de
obsesie,deoarece se indragosteste cine vrea sa se indragosteasca,iar obsesia este o fixatie
patologica.dragostea este rezultatul unei atentii active,astfel indragostitul este absorbit ca un burete de
fiinta in jurul careia se cristalizeaza sentimentele sale.din starea de dragoste indragostitul nu poate fi
salvat decat printr-un soc primit cu violenta din exterior,care inlatura sau intrerupe focalizarea
atentiei.este si ceea ce i se intampla eroului nostru care traieste extazul ,dar si infernul iubirii.
Naratiunea in „Ultima noapte...” este subiectiva,prin prisma personajului narator si protagonist al
intamplarilor relatate si realizeaza la persoana I,printr-un lung monolog interior al lui Stefan
Gheorghidiu.Acesta comunica si se autoanalizeaza alternand planul interior(trairi,sentimente,reflectii)
cu planul exterior al lumii.Perspectiva care ni se ofera este profund personala,,iar constiinta eroului e de
o luciditate tragica in cautarea adevarului,a esentelor.Cele doua nopti sunt complementare intre
ele,conturand imaginea unei personalitati interogative,lucide,care se cauta pe sine.Romanul se deschide
cu o scena simbolica,altfel ulterioara in ordinea temporala care sugereaza comunicarea sufleteasca cu
camarazii sai.Pe de alta parte criza sufleteasca se acutizeaza in discutia de la popota referitoare la
fidelitate,dragoste si incredere in casnicie.Cele doua experiente existentiale,dragostea si razboiul il vor
defini ca fiinta si ca personalitate:”In fata mortii si in dragoste omul apare in autenticitatea
lui”,marturiseste naratorul.Autenticitatea inseamna traire in constiinta si un astfel de drum strabate si
Gheorghidiu, parcurgand in acelasi timp un drum al clarificarilor interioare:”cautam o verificare si o
identificare a eului”,marturiseste personajul.Eroul este un cautator lucid de experiente
fundamentale,necesare orgoliului sau.Stefan trebuie sa gaseasca in el insusi,in ipostaza de cautator in
absolut,miticul „axis mundi”,ideea de valoare care da sens si ordoneaza o intreaga lume:”N-as vrea sa
existe pe lume o experienta definitiva de la care sa lipsesc,mai exact sa lipseasca ea din intregul meu
sufletesc’.
Monografia indoielii,problema iubirii si a geloziei se contureaza in fraza introductiva a capitolului
„Diagonalele unui testament”:”Eram insurat de doi ani si jumatate cu o colega de la universitate si
banuiam ca ma insala”.Afirmatia se reia si se complica,reflectia impletind cadrul exterior cu cel
interior,sufletesc ce evoca pentru a analiza o poveste de iubire:dragostea de studenti saraci,bucuriile
simple,comuniunea intelectuala.Evenimentele nu sunt inregistrate dintr-o perspectiva traditionala,ci
sunt inregistrate miscarile interioare ale sufletului si constiintei nelinistite a lui Gheorghidiu cu
orgoliil,satisfactii,indignari,indoieli,ipoteze si interpretari.Retrospectiile(analepsele) succesive (masa la
unchiul Tache,lectia de filozofie,excursia la Odobesti,plimbarea la Sosea sau participarea la cursele
hipice) sunt toate pretexte pentru drama eroului.Important este drumul launtric al personajului spre sine
insusi,spre eul sau cel adevarat,nu atat istoria cuplului:”cautam o verificare si o identificare a eului
meu”,afirma Gheorghidiu,subliniind ca „nu m-as fi putut realiza decat intr-o dragoste
absoluta”.Datorita acestei aspiratii paroxistice spre absolut,indoiala este traita in registru cosmic ca o
„prabusire launtrica’sau „ o surpare a axei sufletesti”.
Iubirea este pentru Stefan o problema de cunoastere,nu de traire.In aspiratia lui spre absolut el cauta
mereu in lumea noastra etaloane de echilibru,puritate,adevar,lumina si ideal in dragoste,sau ceea ce el
denumeste „un monodeism”,adica o credinta intr-un singur zeu,acela al iubirii.Ela este de la inceput
pentru intelectualul rafinat,aplecat spre filozofie,cealalta jumatate a androginului mitic.Poate ca de aici
provine si alegerea numelui Ela,un posibil feminin de la „el”;ea este privita doar din perspectiva lui,a
barbatului.Se pare ca acesta nu cauta adevarul despre Ela si infidelitatea acesteia,ci este mai ales
preocupat de tradarea increderii,de zdruncinarea propriului echilibru intelectual.Cele doua imagini ale
femeii care apoi se multiplica „in oglinzi paralele’,in multiple alte rasfrangeri,sunt antitetice la modul
maniheist:ea este inger si demon,dupa modul in care isi arata una sau alta dintre ipostazele
fiintei.Eroul nu o vede pe ea ca fiinta reala,ci proiecteaza asupra femeii o anumita imagine a feminitatii
pe care sufletul si mintea au creat-o.Constient de propria subiectivitate Gheorghidiu afirma:”o iubire
mare e mai curand un proces de autosugestie”.In aceasta dilema insolubila intervine experienta
clarificatoare a razboiului.
Daca dragostea insasi dintre doua fiinte de sex opus este un razboi in care se pune problema
dominatiei,razboiul propriu-zis,cel adevarat ii provoaca personajului o iluminare spirituala.Anamneza*
momentelor traite in cuplu ii permite eroului ca prin intermediul memoriei involuntare sa plonjeze in
trecutul sau,de la primele intalniri,la momentele de indoiala si la despartiri.
Amandoi au fost studenti saraci si s-au casatorit din dragoste,starnind admiratia,dar si invidia celor
din jur.Desi ii placeau brunetele,Stefan se lasa cucerit de tanara studenta la Litere,care emana in jurul ei
seninatate,gratie si bunatate. Acest sentiment de simpatie se va consolida in timp prin lungi
convorbiri,prin participarea impreuna la cursurile de filozofie si matematica,expresie al supremului
devotament al Elei,care nu pricepea nimic din abstractiunile teoriilor matematice.Personajul este
mandru ca a fost preferat de femeia cu „ochi de clestar” pe care o admirau toti si care i s-a dedicat in
intregime lui.Intrarea in lumea mondena,dominata de bani,lux,moda,intrigi amoroase si afaceri ii prinde
nepregatiti pe cei doi.Ela se adapteaza mai usor acestei noi realitati,spre deosebire de sotul ei care va
observa ca mostenirea genereaza un proces de instrainare in cuplu.
Analiza noii situatii il face sa constate ca tanara sa sotie este preocupata de afaceri,ca-i reproseaza
lipsa de abilitate in relatiile cu ceilalti,tinuta vestimentara neingrijita,stangacia la dans,dupa cum
intelege ca ea nu isi doreste copii,ca prefera alt partener pentru petreceri si ca isi doreste sa fie la fel de
eleganta ca si verisoara sa Anisoara.
Barbatul devine gelos chiar daca acest sentiment i se pare teoretic o frivolitate si o vulgaritate in
acelasi timp,dar excursia la Odobesti ii ofera o serie de argumente si dovezi in favoarea infidelitatii.Ela
nu accepta decat compania d-lui G.,dialogheaza doar cu acesta,ii solicita ramuri inflorite de
mar,accepta sa o fotografieze,se plimba impreuna,se sprijina deseori de bratul sau,iar la masa se asaza
langa el si gusta din mancarea lui-gest cu valoare ritualica in cuplu.Amandoi solicita clatite,se lasa
asteptati la masa,Ela se abandoneaza in bratele lui in timpul dansului, si priveste mereu spre usa cand
G. Si o tanara doamna intarzie la cina.
Stefan isi da seama tot mai mult ca este dependent de dragostea Elei,ca nu poate scapa de aceasta
obsesie,dar in acelasi timp este un vanitos,un orgolios care nu poate sa devina sclavul erotic al sotiei
sale.Personajul prefera sa-si sacrifice pasiunea pe altarul vanitatii:in loc sa se piarda pe sine,prefera sa o
piarda pe ea pentru ca stie ca pasiunea nu aduce decat nefericire.
Datorita hipersensibilitatii sale,Stefan trece prin momente chinuitoare,un adevarat iad,de parca mii
de serpi ii sfasie sufletul,pentru ca nu are o certitudine,o dovada concreta a infidelitatii sotiei.Sosind pe
neasteptate intr-o noapte de la Azuga nu-si gaseste sotia acasa, iar servitoarea nu-i poate oferi nicio
informatie.Dupa o vreme de separatie,afla ca a fost la Anisoara,unde s-a dus sa doarma,dar si acest
lucru i se pare o inventie salvatoare.
Strabatand strazile orasului Campulung impreuna cu sotia sa,este multumit ca nimeni nu o saluta si
interpreteaza acest fapt ca o dovada a dorintei ei de a se izola de viata mondena a acestuia.Personajul
traverseaza treceri bruste de la agonie la extaz.Bucuria sa este intrerupta de aparitia d-lui G.,cunoscut
ca donjuan,barbat cu succes la femei.Umilit,ranit in orgoliul sau,Gheorghidiu incearca sa se desprinda
de imaginea ei si experienta razboiului il ajuta sa depaseasca acest prag dureros al fiintei.Numai asa va
putea sa scape de obsesiile trecutului si sa-l poata darui,eliberandu-se:”I-am scris ca-i las absolut tot ce
e in casa,de la obiecte de pret(...)la carti,de la lucruri personale la amintiri.Adica tot trecutul.”
Problema razboiului.Partea a doua a romanului este importanta pentru ca duce la limpezirea dramei
personale traite de Gheorghidiu.Experienta frontului este o experienta in care personajul isi verifica
inca o data propria fiinta:”Cautam o verificare si o identificare a eului meu...”.Razboiul este vazut in
ipostaza sa lipsita de glorie,din perspectiva combatantului,in maniera stendhaliana.In acelasi
timp,paginile despre razboi vor pune intr-o lumina critica societatea romaneasca implicata in Primul
Razboi Mondial.
Autorul considera razboiul ca un fenomen absurd,care degradeaza fiinta umana si tocmai de aceea
nu este de acord cu scrierile care vorbeau despre entuziasmul soldatilor in conflagratie.Pentru
personajul nostru razboiul inseamna o confruntare continua a individului cu moartea,o perpetua
provocare a propriului destin.In toiul luptelor,fiecare traieste sentimentul terorii,revelatia propriei stele.
Cap.”Ne-a acoperit pamantul lui Dumnezeu”,cuprinde pagini dintre cele mai dramatice,dar si mai
realiste din cate s-au scris in literatura despre razboi.Afirmatiile autorului prin intermediul personajului
referitoare la aceasta conflagratie mondiala dezmint in general tot ce s-a spus si scris despre eroismul
din razboi.
In realitate,pe front se simte lipsa armamentului,a unei strategii si tactici coerente,a echipamentului
si a hranei.Faptele de eroism se savarsesc din initiativa unor ofiteri curajosi sau pur si simplu la
intamplare.Faimoasele fortificatii pazite cu strasnicie de ochi indiscreti sunt parca niste gropi ramate de
porci.Se vorbeste de asemenea despre sarma ghimpata si despre vestitele „gropi de lup” in care
dusmanii ar trebui sa calce din nebagare de seama.In tren,in parlament si in presa se discuta despre
talentul romanilor in lupta cu baioneta,”arma secreta” a romanilor si despre necesitatea unei implicari
directe in razboi,sau dimpotriva,despre nevoia neutralitatii.Superficialitatea discutiilor,demagogia,lipsa
simtului realitatii,aduc nota caragialiana unor secvente.Atitudinea naratorului este de distantare ironica
fata de aceste evenimente relatate.
Critica societatii romanesti nu surprinde doar imaginea frontului,ci si a societatii inalte in care
domneste dorinta de parvenire,impostura,vulgaritatea,superficialitatea in general.Experienta razboiului
va reprezenta pentru personajul principal,S.Gheorghidiu,o modalitate de a se rupe de o lume in care se
simtea strain prin integrarea sa in iuresul colectiv in care pentru prima data planul
subiectiv,interior,coincide cu cel exterior.Individul si suferinta lui,neimplinirea in dragoste dispare,se
eclipseaza in aceasta experienta colectiva a razboiului.Descopera sentimente mai profunde care
anuleaza drama individuala si anume solidaritatea umana in fata mortiii,prietenia,atasamentul fata de
camarazi.Descopera ca numai acolo”in fata mortii si a cerului inalt poti cunoaste oamenii” si este
posibila o intalnire autentica a ta cu ceilalti.Personajul nu este un infrant,caci dupa confruntarea cu
moartea ajunge la concluzia:”Poate exista o lume superioara dragostei”.El va manifesta o intelegere
superioara a vietii si a rosturilor ei,dovada mostenirea lasata Elei.
S.Gheorghidiu face parte din categoria personajelor intelectuale,”suflete tari”,revoltate impotriva unei
lumi rau alcatuite,sentiment care izvoraste din dorinta de cunoastere si din credinta ca nu exista salvare
fara curajul adevarului.
Arta narativa:In concluzie,C.Petrescu este un prozator modern care include in operele sale
modalitatile analizei psihologice moderne: monologului interior,introspectia,memoria
involuntara,fluxul constiintei,fiind adeptul scrisului la pers.I si al unei naratiuni autodiegetice si
homodiegetice.Adesea aceasta se lasa in voia memoriei involuntare,fapt care ii permite sa patrunda
mai bine in miezul problemelor relatate.Modernitatea se manifesta si prin prezenta notelor
infrapaginale princare scriitorul se disociaza net de narator.Stilistic,anticalofilismul autorului se
manifesta prin acceptarea,dintre figurile de stil doar a comparatiei si a epitetului care nu aduc atingere
autenticitatii relatarii.

Caracterizarea lui S.Gheorghidiu,personaj principal,protagonist (tipul intelectualului)

Teoria personajului (de la caract. lui Ion)+ structura și compoziția romanului
Stefan Gheorghidiu face parte din categoria intelectualului insetat de absolut,reprezentand un tip de
personaj impus in literatura noastra de C.Petrescu.Inadaptat superior,lucid si hipersensibil,un cavaler
ratacit in modernitate,respectand etosul onoarei si cel pasional,care presupun risc,primejdie si
moarte,Gheorghidiu incearca sa recompuna lumea in functie de principiile sale si de aspiratia sa catre
o cunoastere totala.
El este protagonistul si personajul narator al romanului si in evolutia sa se raporteaza la doua
planuri temporale:timpul cronologic,in care G. povesteste experientele de pe front si timpul
psihologic,in care protagonistul rememoreaza drama iubirii.Faptul ca toate evenimentele sunt
prezentate din perspectiva lui,ne determina,ca cititori, sa-l consideram un narator necreditabil.modul de
a fi al protagonistului se reflecta in modul in care nareaza:lungul sau monolog interior exprima un
spirit analitic,critic si intelectualist in care epicul propriu-zis este subordonat analizei si interpretarii.
Eroul nostru traieste doua experiente limita pentru formarea lui ca om:dragostea si razboiul.prima
dintre aceste experiente este traita sub semnul incertitudinii si reprezinta „monografia
indoielii”.Suferinta sa provine,pe de o parte din iubirea tradata,iar pe de alta aprte din orgoliul ranit,din
vanitatea celui care nu poate accepta ca s-a inselat,ca abilitatea si intuitia sa psihologica si intelectuala
ar fi putut gresi.Portretul sau se contureaza astfel mai ales prin autoanaliza,introspectie,dar si
indirect prin fapte,gesturi,reactii,limbaj.S.G.traieste o mare iubire,pe care o rememoreaza pentru a
se limpezi in constiinta:”simteam ca femeia aceasta era a mea in exemplar unic:asa ca eul meu,ca
mama mea,ca ne intalnisem de la inceputul lumii,peste toate devenirile,amandoi si aveam sa pierim la
fel amandoi”,sentimente tipice iubirii curtene,de tip cavaleresc.De aceea el considera ca „cei care se
iubesc au drept de viata si de moarte,unul asupra celuilalt”.Iubirea reprezinta pentru el si un proces de
autosugestie.si de cunoastere,nu de traire.In aspiratia lui spre absolut el cauta mereu in lumea noastra
etaloane de echilibru,puritate,adevar,lumina si ideal in dragoste,sau ceea ce el denumeste „un
monodeism”,adica o credinta intr-un singur zeu,acela al iubirii.Ela este de la inceput pentru
intelectualul rafinat,aplecat spre filozofie,cealalta jumatate a androginului mitic.poate ca de aici provine
si alegerea numelui Ela,un posibil feminin de la „el”;ea este privita doar din perspectiva lui,a
barbatului.Se pare ca acesta nu cauta adevarul despre Ela si infidelitatea acesteia,ci este mai ales
preocupat de tradarea increderii,de zdruncinarea propriului echilibru intelectual.Cele doua imagini ale
femeii care apoi se multiplica „in oglinzi paralele’,in multiple alte rasfrangeri,sunt antitetice la modul
maniheist:ea este inger si demon,dupa modul in care isi arata una sau alta dintre ipostazele fiintei.Eroul
nu o vede pe ea ca fiinta reala,ci proiecteaza asupra femeii o anumita imagine a feminitatii pe care
sufletul si mintea au creat-o.Constient de propria subiectivitate Gheorghidiu afirma:”o iubire mare e
mai curand un proces de autosugestie”.In aceasta dilema insolubila intervine experienta clarificatoare a
razboiului.
Daca dragostea insasi dintre doua fiinte de sex opus este un razboi in care se pune problema
dominatiei,razboiul propriu-zis,cel adevarat ii provoaca personajului o iluminare spirituala.Anamneza*
momentelor traite in cuplu ii permite eroului ca prin intermediul memoriei involuntare sa plonjeze in
trecutul sau,de la primele intalniri,la momentele de indoiala si la despartiri.
Amandoi au fost studenti saraci si s-au casatorit din dragoste,starnind admiratia,dar si invidia celor
din jur.deso ii placeau brunetele,stefan se lasa cucerit de tanara studenta la Litere,care emana in jurul ei
seninatate,gratie si bunatate. Acest sentiment de simpatie se va consolida in timp prin lungi
convorbiri,prin participarea impreuna la cursurile de filozofie si matematica,expresie al supremului
devotament al Elei,care nu pricepea nimic din abstractiunile teoriilor matematice.Personajul este
mandru ca a fost preferat de femeia cu „ochi de clestar” pe care o admirau toti si care i s-a dedicat in
intregime lui.Intrarea in lumea mondena,dominata de bani,lux,moda,intrigi amoroase si afaceri ii prinde
nepregatiti pe cei doi.Ela se adapteaza mai usor acestei noi realitati,spre deosebire de sotul ei care va
observa ca mostenirea genereaza un proces de instrainare in cuplu.Stefan traieste astfel o criza de
identitate,un conflict intre esenta sa psihologica,morala,intelectuala si noua ipostaza sociala,impusa
prin conventie. Analiza noii situatii il face sa constate ca tanara sa sotie este preocupata de afaceri,ca-
i reproseaza lipsa de abilitate in relatiile cu ceilalti,tinuta vestimentara neingrijita,stangacia la
dans,dupa cum intelege ca ea nu isi doreste copii,ca prefera alt partener pentru petreceri si ca isi doreste
sa fie la fel de eleganta ca si verisoara sa Anisoara.
Barbatul devine gelos chiar daca acest sentiment i se pare teoretic o frivolitate si o vulgaritate in
acelasi timp,dar excursia la Odobesti ii ofera o serie de argumente si dovezi in favoarea infidelitatii.Ela
nu accepta decat compania d-lui G.,dialogheaza doar cu acesta,ii solicita ramuri inflorite de
mar,accepta sa o fotografieze,se plimpa impreuna,se sprijina deseori de bratulsau,iar la masa se asaza
langa el si gusta din mancarea lui-gest cu valoare ritualica in cupluAmandoi solicita clatite,se lasa
asteptati la masa,Ela se abandoneaza in bratele lui in timpul dansului, si priveste mereu spre usa cand
G. Si o tanara doamna intarzie la cina.
Stefan isi da seama tot mai mult ca este dependent de dragostea Elei,ca nu poate scapa de aceasta
obsesie,dar in acelasi timp este un vanitos,un orgolios ,posesiv,care nu poate sa devina sclavul erotic
al sotiei sale.Personajul prefera sa-si sacrifice pasiunea pe altarul vanitatii:in loc sa se piarda pe
sine,prefera sa o piarda pe ea pentru ca stie ca pasiunea nu aduce decat nefericire.
Datorita hipersensibilitatii sale,Stefan trece prin momente chinuitoare,un adevarat iad,de parca mii
de serpi ii sfasie sufletul,pentru ca nu are o certitudine,o dovada concreta a infidelitatii sotiei.Sosind pe
neasteptate intr-o noapte de la Azuga nu-si gaseste sotia acasa iar servitoarea nu-i poate oferi nicio
informatie.Dupa o vreme de separatie,afla ca a fost la Anisoara,unde s-a dus sa doarma,dar si acest
lucru i se pare o inventie salvatoare.
Strabatand strazile orasului Campulung impreuna cu sotia sa,este multumit ca nimeni nu o saluta si
interpreteaza acest fapt ca o dovada a dorintei ei de a se izola de viata mondena a acestuia.Personajul
traverseaza treceri bruste de la agonie la extaz.Bucuria sa este intrerupta de aparitia d-lui G.,cunoscut
ca donjuan,barbat cu succes la femei.Umilit,ranit in orgoliul sau,Gheorghidiu incearca sa se desprinda
de imaginea ei si experienta razboiului il ajuta sa depaseasca acest prag dureros al fiintei.Numai asa va
putea sa scape de obsesiile trecutului si sa-l poata darui,eliberandu-se:”I-am scris ca-i las absolut tot ce
e in casa,de la obiecte de pret(...)la carti,de la lucruri personale la amintiri.Adica tot trecutul.”
Partea a doua a romanului este importanta pentru ca duce la limpezirea dramei personale traite de
Gheorghidiu.Experienta frontului este o experienta in care personajul isi verifica inca o data propria
fiinta:”Cautam o verificare si o identificare a eului meu...”.Razboiul este vazut in ipostaza sa lipsita de
glorie,din perspectiva combatantului,in maniera stendhaliana.In acelasi timp,paginile despre razboi
vor pune intr-o lumina critica societatea romaneasca implicata in Primul Razboi Mondial.Desi ar fi
putut sa evite participarea la razboi,profitand de avera sa,asa cum procedeaza N.Gheorghidiu,unchiul
sau,S. se inroleaza voluntar din dorinta de atrai si aceasta experienta. Personajul considera razboiul
ca un fenomen absurd,care degradeaza fiinta umana si tocmai de aceea nu este de acord cu scrierile
care vorbeau despre entuziasmul soldatilor in conflagratie.Pentru personajul nostru razboiul inseamna o
confruntare continua a individului cu moartea,o perpetua provocare a propriului destin.In toiul
luptelor,fiecare traieste sentimentul terorii,revelatia propriei stele:”Stiu ca voi muri,dar ma intreb daca
voi putea indura fizic rana care imi va sfasia trupul”. Experienta razboiului va reprezenta pentru
personajul principal,S.Gheorghidiu,o modalitate de a se rupe de o lume in care se simtea strain prin
integrarea sa in iuresul colectiv in care pentru prima data planul subiectiv,interior,coincide cu cel
exterior.Individul si suferinta lui,neimplinirea in dragoste dispare,se eclipseaza in aceasta experienta
colectiva a razboiului.Descopera sentimente mai profunde care anuleaza drama individuala si anume
solidaritatea umana in fata mortii,prietenia,atasamentul fata de camarazi.Descopera ca numai
acolo”in fata mortii si a cerului inalt poti cunoaste oamenii” si este posibila o intalnire autentica a ta cu
ceilalti.Personajul nu este un infrant,caci dupa confruntarea cu moartea ajunge la concluzia:”Poate
exista o lume superioara dragostei”.El va manifesta o intelegere superioara a vietii si a rosturilor
ei,dovada mostenirea lasata Elei.
In concluzie,S.Gheorghidiu face parte din categoria personajelor intelectuale,”suflete tari”,revoltate
impotriva unei lumi rau alcatuite,sentiment care izvoraste din dorinta de cunoastere si din credinta ca
nu exista salvare fara curajul adevarului.

*anamneza=reamintire ,amintire;