Dinamica relaţiilor internaţionale, 1814-1914

Chestiunea Orientală (XVII-XIX) - caracteristici

• De la jumătatea secolului XV Imperiul Otoman a jucat un rol crucial în

evoluţia istoriei europene.
• 1250-1500, otomanii unifică Levantul sub stăpânirea lor cucerind de la est
la vest Anatolia şi Balcanii, de la Eufrat la Dunăre şi din Crimeea până în
zona egeeană. Controlul asupra strâmtorilor le oferă poziţia cheie în zonă.
Cucerirea zonelor arabe la începutul sec XVI adaugă controlul rutelor spre
India.
• De la începutul sec. XVI Imperiul a avut un rol decisiv în balanţa de putere
europeană, pentru o vreme fiind singurul stat capabil să provoace
dominaţia exercitată de Carol Quintul. Francezii, începând cu Francisc I şi
Henric al II-lea s-au folosit de otomani pentru a se opune Habsburgilor; la
fel si englezii sub Elisabeta I, pentru a putea deturna Armada.
• La jumătatea sec. XVI un armistiţiu a fost stabilit în Europa centrală şi sud-
estică între Habsburgi şi Otomani, dar în secolul următor, în contextul
ofensivei franceze contra Habsburgilor, sub Ludovic al XIV-lea, turcii şi-au
reluat politica expansionistă în funcţie anti-habsburgică. Asediul otoman al
Vienei a condus la formarea unei coaliţii puternice – Liga Sfântă (1684) şi
la reculul turcilor în următoarele 2 decenii.
• Rezultatul final tradus în pacea de la Karlovitz (1699) a fost unul suportabil
pentru turci graţie presiunilor eficiente exercitate de englezi şi de olandezi
– îngrijoraţi de progresul francezilor spre Rin – asupra Habsburgilor. Turcii
au apreciat serviciul acordând privilegii comerciale englezilor. Aşa s-a
născut influenţa specială a Angliei la Poartă, influenţă ce a rezistat până la
1878.
• Turcii au acceptat în această ocazie şi o altă evidenţă şi anume
superioritatea tehnologică şi militară a occidentalilor. Deşi decizia de
a-i imita a existat, iar experţi militari străini au fost invitaţi succesiv să
asigure opera de modernizare, retardul n-a fost niciodată recuperat.
• Cealaltă dezvoltare importantă rezultată din războiul dintre 1683-99 a
constant în emergenţa Rusiei în coaliţia anti-otomană şi în aria Marii
Negre (capturarea Azovului în 1696). Ruşii vor deveni în scurtă vreme
membri ai sistemului în timp ce Turcii vor trebui să aştepte până în 1841.
• Sistemul fluvial dens al Rusiei a favorizat expansiunea şi într-un anumit fel
a determinat axele sale: Dvina, Narva şi Neva către Baltica, Volga către
Marea Caspică, Urali şi Siberia, Donul şi Niprul către Marea Neagră.

1
 Dinamica relaţiilor internaţionale, 1814-1914

• Sub presiunea habsburgică şi rusă, mai ales după 1699, turcii au devenit
principalii campioni ai prezervării balanţei de putere alături de puterile
vestice. O atare politică a fost în mod particular ilustrată de protestul
contra împărţirii Poloniei (1772-1795)
• Chestiunea Orientală s-a născut efectiv odată cu dezastrul suferit de
otomani în confruntările cu ruşii între 1768-1774. Anexarea Crimeii în
1783 şi a zonelor adiacente nu numai că a plasat sub stăpânire rusă o
importantă populaţie musulmană, dar a rupt echilibrul de putere în zonă
Rusia ameninţând nu doar Constantinopolul ci întreaga situaţie din
Mediterana orientală. În limbajul cancelariilor occidentale, problema
orientală a însemnat de aici înainte problema prezervării balanţei de
putere în Europa sud-estică, respectiv a integrităţii imperiului otoman.
• Trei factori au influenţat decisiv evoluţiile din Orientului European în
modernitatea timpurie:
• [1] involuţia economică, administrativă şi militară a Imperiului Otoman,
începând cu finele sec. XVII. Imperiul a cunoscut un reviriment de scurtă
durată în ultimele decade ale secolului, reviriment ce a culminat cu asediul
Vienei în 1683
• [2] expansiunea Rusiei în Eurasia, motivată geostrategic, politic şi
economic, ori precizarea glacisului strategic rus începând cu finele
secolului XVII.
• [3] presiunea otomană în Europa centrală şi mai ales percepţia ameninţării
dictată de creşterea capabilităţilor otomane a condus la o nouă activare a
balanţei de putere în funcţie anti-otomană şi la reacţia Imperiului
Habsburgic, în a doua jumătate a sec. XVII.

2
 Dinamica relaţiilor internaţionale, 1814-1914

• Această nouă ofensivă anti-otomană a fost de alt calibru decât cele

precedente cele două tabere ne mai înfruntându-se de pe poziţii de forţă
similare (strategic, logistic, tehnologic). Coaliţia anti-otomană a avut
avantajul fundamental de a reuni state în care procesul de modernizare,
mai ales în ceea ce privea concentrarea autorităţii, diversificarea
structurilor, prelevarea etatistă a resurselor şi profesionalizarea armatei,
era în curs de desăvârşire. Foarte curând, la acest front s-a adăugat
Rusia reformată de Petru cel Mare.
• De la jumătatea sec. XVIII înainte, pentru aproximativ un secol, Habsburgii
au încetat a mai fi un element activ în zonă. Existenţa imperiului otoman la
frontiera de sud-est a devenit o necesitate. Politica austriacă s-a reactivat
odată cu mutarea centrului de greutate al Imperiului habsburg, respectiv,
odată cu accelerarea presiunii ruse în Balcani.

• Din nefericire otomanii au eşuat în a profita de oportunitatea de a participa

la Congresul de la Viena, distraşi fiind de rebeliunile interne. La Viena,
Talleyrand a ridicat formal problema unui acord general între Marile Puteri
echivalând cu o garanţie colectivă privind integritatea Imperiului otoman.
Austriecii şi Britanicii au sprijinit şi ei ideea ca „Imperiul Otoman să fie
inclus în tratatul general garantând status quo-ul european. Cum era de
aşteptat Rusia s-a opus şi ideea a fost abandonată.
• Pentru a izola Imperiul Otoman de Europa, Alexandru I a insistat în
septembrie 1815 asupra naturii creştine a Sfintei Alianţe. S-ar putea
observa aici că unul din motivele speciale pentru care Marea Britanie a
denunţat principiile Sfintei Alianţe avea de a face cu această finalitate. S-
ar putea observa de asemenea că o atare politică constituie baza
diplomaţiei greceşti faţă de Turcia şi astăzi.
• Profetic, Metternich ar fi afirmat că dezmembrarea Imperiului Otoman în
Balcani şi prăbuşirea balanţei de putere europene va însemna război
general.

• Cazul puterilor europene şi al chestiunii orientale după 1815 este util

pentru explorarea beneficiilor decurgând din cooperarea dintre marile
puteri în vederea soluţionării disputelor regionale.
• Toate marile puteri, cu excepţia Prusiei/Germaniei aveau interese speciale
in Balcani din considerente geostrategice.
• Principalul bun strategic din zonă era reprezentat de strâmtorile ce
controlau trecerea din Marea Neagră în Mediterana.
• Rusia şi Austria erau suplimentar motivate de proximitatea zonei în raport
cu propria frontieră.
• Interesele marilor puteri în regiune erau conflictuale.
• Conflictul major de interese continuu a fost cel dintre Rusia şi Austria, pe
de o parte, Rusia şi Marea Britanie, de cealaltă parte.
• Rusia privea Balcanii ca parte a glacisului său strategic şi considera că ar
fi putu dobândi o poziţie predominantă sprijinind statele balcanice
emergente în lupta lor pentru independenţă.

3
 Dinamica relaţiilor internaţionale, 1814-1914

• Drept urmare, cel puţin până către anii 60-70 ai veacului XIX Rusia a fost
cel mai important susţinător al naţionalismelor balcanice.
• Comportamentul celorlalte mari puteri a fost în esenţă unul reactiv,
fiind preocupate de efectele adverse pe care expansiunea rusă în Balcani
le-ar fi avut asupra balanţei de putere generale.
• Pentru britanici, expansiunea ruşilor spre sud est şi dobândirea controlului
asupra strâmtorilor ar fi echivalat cu răsturnarea balanţei de putere navale
în Mediterana orientală şi ameninţarea rutelor spre India.
• Austria s-a opus expansiunii ruse datorită proximităţii teritoriale ce s-
ar fi creat, cu atât mai periculoase cu cât Rusia manipula afilierile etnice şi
religioase cu slavii din Balcani.
• Stimularea naţionalismului sud slav ameninţa integritatea Imperiului
Habsburgic ce avea în componenţa sa o importantă parte din populaţia
sud-slavă.
• Răspunsul Marii Britanii la ameninţarea rusă s-a tradus în doctrina
menţinerii integrităţii Imperiului Otoman, respectiv, în acţiuni recurente
de susţinere diplomatică şi militară a turcilor (livrarea de armament
operată de austrieci pe parcursul războiului de independenţă grec,
intervenţia britanică în 1853, 1877-78 etc.)
• În esenţă, Concertul European a operat cu succes în Balcani, între 1815
şi 1852, în ciuda faptului ca au fost înfăptuite remanieri teritoriale
echivalând cu ciuntirea Imperiului Otoman.
• Cooperarea în Balcani ca şi în alte regiuni cu potenţial exploziv ridicat a
fost posibilă datorită unor factori derivând din statusul general al relaţiilor
dintre marile puteri după 1815: teama de un nou conflict major, echilibrul
satisfacţiilor, absenţa unei polarizări ideologice majore.
• Teama de un conflict major, bazată pe memoria distrugerilor Revoluţiei şi
a Războaielor napoleoniene a împins puterile spre transcendenţă:
cooperarea în vederea ameliorării disputelor regionale, în detrimentul
conflictelor de interese specifice.
• Primul exemplu major al unei astfel de cooperări are de a face cu războiul
de independenţă grec.
• 3 dintre marile puteri ale pentarhiei, Rusia, Marea Britanie şi Franţa au
cooperat în vederea susţinerii cauzei greceşti, în parte datorită presiunilor
exercitate de opinia publică informată (în cazul Marii Britanii şi al Franţei)
• În acest scop a fost utilizată o combinaţie de diplomaţie multilaterală
(tratatul de la Londra din 1827 si convenţia de la Londra din 1832) şi
intervenţie militară navală şi terestră (Navarino, războiul ruso-turc din
1828-29).
• Rezoluţia celor 3 mari puteri a reflectat compromisul dintre interesele lor
conflictuale:
• Grecia independentă a avut dimensiuni minuscule tocmai pentru a se
minimaliza pierderile teritoriale otomane
• Imperiul Otoman şi-a menţinut integritatea
• Atitudinea marilor puteri faţă de rivalii regionali a fost în mare parte
coercitivă şi regulatoare.

4
 Dinamica relaţiilor internaţionale, 1814-1914

In the nineteenth century, the Mediterranean Sea is a united theatre of operation. This unification is
permitted by two factors, such as in the XVIIth century: a technical one, the progressive introduction of
steamship, which allows long cruises all around the year; a political one, with the decay of Ottoman Empire:
the Eastern part of the Mediterranean basin is no longer closed to the Christians, who are now able to
launch major expeditions against Egypt (1801), in Greece (1827) and in the Black Sea (1855-1856).
Other difference with the XVIIIth there is no great war at sea in the Mediterranean between 1815 and 1914.
The only notable naval events are the destruction of the Turkish fleet by a combined British-French-Russian
fleet at Navarino (1827), an episode of gunboat diplomacy which degenerates in battle and the battle of
Lissa (1866) between Austrian and Italian fleets which is not a great affair by the number of the ships
involved, no by its strategically effects but has a great tactical impact by the weapon used (the ram). By
contrast, throughout the century, these is an intensive use of naval diplomacy, these is an intensive use of
naval diplomacy, linked to the Eastern Question. The survival of the Ottoman Empire until 1914 will be due
more to the diplomatic game between the great powers, and to the will of the hegemonic one more than to
its own forces.
British hegemony: diplomacy and strategy
After 1815, British sea control has become hegemonic. The global superiority of Great Britain is undisputed
and she is reinforced by local superiority. There is a Mediterranean squadron which is based on Malta and
which may receive fairly quickly reinforcements from the home fleet. Nevertheless, it would be erroneous to
see this period as one of quiet hegemony with a naval instrument so strong that Great Britain no longer
needs to use diplomatic alliances. The diplomatic game of the XVIIIth century will be pursued but with less
difficulties thanks to the naval and economic superiority. These alliances will perform remarkably well
throughout the century. The first potential enemy is France. After the Vienna treaty, French naval power is
destroyed and will never recover. But during the Monarchie de Juillet (1830-1848), King Louis-Philippe
begins a policy of naval restoration and colonial expansion. The axis of his Mediterranean policy is the
support of the Pasha of Egypt Mehemet Ali. Lord Palmerston has a nightmare : that Mehemet succeeds in
creating "an Independent state consisting of Syria, Egypt and Arabia. Once this was accomplished, then
Tunis and Tripoli would be pressed into the same system and France (which occupied Algiers in 1830)
would become practically mistress of the Mediterranean". It is to prevent this possibility that British
diplomacy organizes a coalition with Russia (tsar Nicholas I er dislikes Louis-Philippe), Prussia and Austria.
On the verge of war, Louis-Philippe refuses the perspective of war and retreats (1840). This crisis is a good
example of the British power which is sufficient to deter French government to push ahead his ambitions,
and of British diplomatic skillfulness, with the alliance of Russia which is already in competition with England
on the Eastern Question. But it shows also the limitations of peacetime British naval power. The Turkish
Sultan asked for British naval assistance against Mehemet Ali as soon as 1831, but England was very slow
to answer. It was not until 1839 that the Mediterranean fleet was seriously reinforced and this delay was
beneficial for Russia which succeeded in obtaining paramount influence over the Porte by the treaty of
Unkiar Skelessi (1833). This failure was not due to incompetence or blindness but simply to the weakness of
the Royal Navy : " With only 14 line-of-battle ships in commission and 2 others international crisis brewing -
Portugal and Holland were the critical areas - Britain was physically incapable of responding at once to the
Sultan's appeal ". Franco-Egyptian fleet outclassed the Mediterranean fleet, but Louis-Philippe understood
well that this local superiority would be only temporary and that France would be finally defeated if Great
Britain did put in action her global power. What is truly remarkable in the British conduct is that after
succeeding in obtaining the support of Russia against France, she succeeds 15 years later in obtaining
French support against Russia. The Crimean War breaks the Russian movement in direction of the
Mediterranean and the Near East for 2 decades. It is only after having denounced the limitation clause of the
Paris treaty after the French defeat against Germany (1871) that Russia tries to start again her diplomatic
progression in the Balkans but the initial success is cancelled by the coalition of Germany and Britain which
nullifies the San Stefano treaty (1878). Like in the XVIIIth century, we see that sea power is part of global
power and that strategy is part of policy alongside with diplomacy. During the XIXth century, Britain has the
most powerful naval instrument but it has also the most skilful and coherent diplomacy.