Curs 13

Sisteme de alarmă şi alarme medicale

Sistemele de alarmă, deşi relative complicate şi uneori dau rateuri, sunt esenţiale pentru
detecţia intruşilor, a tentativelor de spargere şi protecţia locuinţei.
Butonul de panică, care este declanşat în cazul unui incident nedorit poate fi folosit şi în
cazul unei alarme medicale, fiind însă necesară o distincţie între cele două tipuri de alarme. Un
sistem de alarmă realizează trei tipuri de acţiuni:
- Declanşarea alarmei de către senzorii utilizaţi de sistem
- Transmiterea semnalelor de alarmare prin sistemele de comunicaţii pe cablu, radio, etc.
- Prelucrarea alarmei şi luarea de măsuri de companiile de securitate, serviciile medicale
sau alte instituţii abilitate (pompieri, poliţie companii de utilităţi, etc.).
Creşterea nivelului de trai şi a îngrijirii medicale precum şi controlul naşterilor a condus
la probleme demografice, o pondere tot mai mare în societate deţinând-o persoanele în vârstă.
Pentru asistarea acestora la domiciliu, a persoanelor bolnave sau cu handicap există alarme
medicale, care reduc la minim riscul accidentelor casnice şi cheltuielile necesitate de prezenţa
personalului de supraveghere. Se vorbeşte în acest caz de tele-asistenţă (tele-assistance).

Fig. 1. Inel pentru monitorizarea persoanelor

În acest sens există diverse sisteme mobile de comunicare prin voce sau încercări de
sisteme de detecţie video a căderilor persoanelor şi transmiterea automată sau la acţionarea unui
buton a unui semnal de alarmă, dacă se detectează ceva anormal.
Pentru protecţia bătrânilor sau a persoanelor cu probleme de sănătate aflate la domiciliu,
soluţia optimă combină un buton de panică, care însă nu poate fi acţionat întotdeauna, datorită
pierderii cunoştinţei, panicării sau problemelor de memorie la persoanele vârstnice, cu o
interogare de la distanţă periodică şi monitorizarea funcţiilor vitale ale persoanei în cauză (puls,
tensiune, ritm respirator, etc.).
Dispozitivele de monitorizare sau comunicare pot fi sub formă de pandantiv, inel, brăţară, etc. şi

1
sunt purtate permanent. Dispeceratul aferent poate trimite pe cineva care să intervină şi să ajute
persoana în cauză. În prezent se fac cercetări pentru realizarea de reţele corporale de senzori
(figura 2) care să monitorizeze permanent starea de sănătate a individului şi să-i asigure confort
termic.

Fig. 2. Reţea corporală de senzori

Securitatea accesului
Accesul în clădiri sau încăperi se face prin uşi, protejate cel puţin cu sisteme mecanice de
închidere (broaşte) sau electronice. Uşile pot fi automate, fiind deschise şi închise cu ajutorul
unor servomotoare de acţionare, comandate de senzori care detectează prezenţa persoanelor care
se apropie de uşă.
Senzorii utilizaţi pot fi de diverse tipuri: un senzor de presiune localizat în podea, sub
mochetă, care reacţionează la greutatea persoanei care l-a călcat, un senzor sau barieră cu
infraroşii care reacţionează la întreruperea fascicolului IR, un senzor de mişcare sau proximitate,
o telecomandă radio sau în infraroşu care comandă de la distanţă acţionarea uşii (de exemplu uşi
de garaje), un tag RFID* (sisteme de identificare cu radiofrecvenţă), care este citit în apropierea
uşii.
Sistemele de identificare RDIF sunt alcătuite în esenţă din patru componente:
1. TAG-uri – sunt componentele mobile ale sistemului fiind şi purtătoarele de
informaţie; având o capacitate de stocare de până la 2kB (FRAM sau EEPROM) acestea
se ataşează fizic produsului permiţând scrierea şi citirea informaţiilor şi asigurând astfel
identificarea (trasabilitatea) produsului. Sunt disponibile în diverse construcţii geometrice
(disc, cilindru) cu grad de protecţie IP68 şi acoperind un domeniu de temperaturi de la -40
la +210 grade Celsius.
2. capete de citire-scriere (transceivers) – permit citirea şi scrierea informaţiilor din/în
TAG-uri. Conectate la module dedicate (RFID modules) ele permit scrierea/citirea TAG-
urilor aflate în mişcare. Aceste module au grad de protecţie IP67.

* sisteme explicate la finalul cursului

2
 3. interfaţa de comunicaţie – asigură transmiterea informaţiilor spre/dinspre TAG-uri.
Interfeţele sunt disponibile în diferite clase de protecţie şi suportă comunicaţie
PROFIBUS (DPV0/DPV1), DeviceNet, Ethernet/Modbus-TCP, Ethernet/PROFINET IO,
Ethernet/EtherNet/IP.
4. sistemul de management şi baza de date – asigură stocarea, procesarea şi gestionarea
informaţiilor din procesul de producţie.

Pentru a înţelege similitudinea cu vechile sisteme de identificare, putem spune că TAG-

urile au înlocuit codurile de bare şi tranceiver-ele au înlocuit scanner-ele, rezultând un sistem de
identificare modern, adaptabil şi performant.
Securitatea accesului se bazează pe identificarea persoanei şi a drepturilor de acces de
care se bucură. Deschiderea uşii se face după o verificare bazată pe :
- Obiecte (de exemplu o cheie, un tag sau un card de acces magnetic sau cu cod de bare)
- Informaţii secrete (parolă de acces, cod tastat la claviatură, etc.)
- Date biometrice (amprente, scanare iris, detecţie voce, etc.)
Uşile sunt prevăzute şi cu senzori de siguranţă care să prevină deschiderea sau închiderea
uşii, dacă în raza ei de acţiune se află un obstacol material sau uman.
Un exemplu de uşă care asigură accesul persoanelor prin verificarea amprentelor
(maximum 78 amprente), cheie mecanică şi cod de la tastatură este prezentat în figura 3.
Folosirea ei implică un proces de antrenare-învăţare, utilizatorii trebuind să determine ce poziţie
şi nivel de presiune sunt necesare pentru detecţia corectă. Degetul a cărui amprentă este scanată
trebuie plasat în centrul ferestrei şi menţinut ferm în aceeaşi poziţie, fără a se mişca.

Fig. 3. Uşă cu verificarea amprentelor

Pentru securitatea accesului se pot utilizarea sisteme RFID, în special la controlul

accesului în clădiri publice.
Sistemele de control electronic al accesului sunt utilizate pentru verificarea automată a
autorizaţiilor de acces individuale în clădiri, imobile sau birouri. Există două feluri de sisteme
electronice de acest tip: sisteme “online” şi sisteme “offline”.
Sistemele online – tind să fie folosite acolo unde se face verificarea autorizaţiilor de acces
ale persoanelor doar la câteva intrări (intrările principale la birouri şi locaţii comerciale). În acest
tip de sistem, toate terminalele sunt conectate la un calculator central prin intermediul unei reţele.

3
 Fig.4. Exemple de identificare a unor persoane folosind tehnici RFID

Schema bloc a unui sistem de control a accesului este dată în figura 5. Calculatorul central
rulează baza de date în care fiecărui terminal i se atribuie datele pentru autorizarea accesului la
terminalul respectiv. Datele de autorizare sunt încărcate în terminale prin reţea şi salvate într-un
tabel.

Fig. 5. Schema bloc a unui sistem de control al accesului

Schimbarea autorizaţiei individuale de acces poate fi făcută direct de la calculatorul

central fără a avea cardul la dispoziţie. De exemplu, se poate elimina accesul neautorizat, în cazul
pierderii cardurilor de acces. Cardurile de acces din sistemele online pot stoca doar un număr mic
de date (număr unic de trecere).
Este posibil a se utiliza transponderele “read-only”. Înregistrarea timpului de intrare şi
controlul accesului sunt realizate printr-un singur terminal. Funcţiile cardului de acces fără
contact (figura 6) pot fi realizate de un ceas cu transponder.

4
 Fig.6. Card de acces RFID

Sistemele offline - sunt folosite în situaţiile când un număr mare de camere, la care au
acces doar câţiva oameni, sunt echipate cu sisteme electronice de acces. Fiecare terminal salvează
o listă cu cheile de identificare, pentru care accesul la acest terminal este autorizat. Nu există
cuplare în reţea cu alte terminale sau cu un calculator central.
Informaţiile cu privire la camerele la care cardul de acces permite intrarea sunt stocate pe
card sub forma unui tabel ce conţine cheile de identificare. Terminalul compară toate cheile de
identificare stocate pe card cu acelea din lista lui şi permite accesul de
îndată ce găseşte una la fel.
Transponderul este programat la o staţie de programare centrală, cum ar fi de exemplu la
recepţia de la hotel (odată cu sosirea clienţilor). Transponderul poate fi programat să fie valid
doar pe o anumită perioadă (de exemplu cheile de la hotel pot fi automat invalidate la plecarea
clienţilor).
În cazul pierderii cardului purtător de informaţii, cheile de identificare trebuie să fie şterse
din terminal, utilizând un program specializat.
În figura 7 este prezentat un terminal offline integrat în mânerul de la uşă. Zăvorul este deblocat
prin menţinerea transponderului în faţa lui.

Fig. 7. Terminal offline integrat în broasca uşii

Transponderele pot fi montate în parbrizele maşinilor, în ecusoanele angajaţilor, în inelele
de prindere a cheilor. Cititoarele pot fi montate în interiorul zidurilor, pe uşile de intrare şi de

5
ieşire, de-a lungul căilor de acces în locurile de parcare şi în garajele auto.
În figura 8 este ilustrată o aplicaţie simplă, de data aceasta pentru identificarea şi
urmărirea persoanelor fără orice intervenţie manuală utilizând sistemul RFID
SMARTPORTALTM.

Fig. 8. Identificarea persoanelor cu sistemul RFID Smart-Portal

Acesta este conceput să permită citirea automată a tag-urilor, (chiar dacă acestea sunt în
orice poziţie sau orientare) când acestea sunt în zona activă a antenei cititorului. După cum se
poate remarca în figură, antena cititorului este plasată în partea stângă şi partea dreaptă a zonei pe
unde trec persoanele. Când una sau mai multe persoane trec prin această zonă, automat se
realizează comunicaţia între tag-ul (aflat în posesia persoanei respective) şi cititor.

Evoluţia principalelor tehnologii AIDC (identificarea şi colectarea automata a datelor)

a. Tehnologia bazată pe coduri de bare
Codurile de bare reprezintă cea mai răspândită tehnologie din domeniul AIDC. Etichetele cu
coduri de bare sunt acum o imagine familiară, nu numai în domeniul comerţului, dar şi într-o largă
varietate de aplicaţii cuprinzând producţia, managementul activelor fixe, urmărirea documentelor,
controlul accesului, managementul depozitelor, distribuţie, manipularea materialelor, asistenţă medicală şi
multe alte domenii. Tehnologia codurilor de bare se bazează pe codarea datelor (alfa)numerice sub forma
unei succesiuni de bare şi spaţii de diferite dimensiuni, care pot fi citite de către maşini şi interpretate
imediat în formă digitală sau binară.
b. Codurile de bare unidimensionale – 1D
Etichetele convenţionale cu coduri de bare sunt adeseori denumite coduri de bare
unidimensionale, deoarece datele sunt codate în funcţie de lăţimea barelor şi spaţiilor. De asemenea
înălţimea acestora oferă mai multă uşurinţă în citire şi redundanţă a datelor, în termeni informatici. Acest
aspect furnizează o serie de avantaje în cazul în care parţi ale etichetei sunt distruse sau deteriorate sub
orice formă, mărind probabilitatea de a găsi o cale de scanare corectă undeva pe înălţimea codului. În
general un cod unidimensional permite codarea a câtorva zeci de digiţi.
Un cod de bare unidimensional clasic este utilizat în general pentru a coda un şir de date numerice sau
alfanumerice. Acesta poate fi utilizat ca mijloc de identificare fie a unui articol, căruia îi este ataşat codul
de bare, fie o sursă de informaţii depozitate într-o baza de date sau un sistem de management al
informatiilor şi care se pot accesa pe cale electronică. Aceasta modalitate de lucru a fost asemuită cu un

6
"număr de înmatriculare" care identifică în mod unic un autovehicul, dar care de asemenea dă
posibilitatea accesării informaţiilor despre vehicol, proprietar ş.a.m.d., date păstrate într-o bază de date
aflată la distanţă.
Deşi simbolul format din bare şi spaţii constituie o imagine bidimensională, data codată în simbol este
în esenţă, unidimensională. Înălţimea barelor şi spaţiilor oferă doar redundanţa, câtă vreme o linie
transversală dusă de-a lungul simbolului în poziţii diferite, conţine aceeaşi informaţie indiferent de
înălţimea la care are loc citirea.

c. Codurile de bare bidimensionale – 2D

Majoritatea aplicaţiilor tradiţionale de coduri de bare fac parte din familia "numărului de
inmatriculare", in care o combinaţie relativ scurtă de caractere este codată într-o etichetă, pentru a servi
drept indicator către informaţia stocată într-altă parte într-o bază de date. Aplicaţiile care necesită un
conţinut mai mare de informaţie codată, ceea ce necesită o densitate mai mare a codului de bare, au dus la
ceea ce în general este cunoscut sub numele de codare bidimensională - codare 2D.
În cadrul codării 2D, se pot distinge două modalităţi de codare a datelor. Prima categorie cuprinde
codurile matriciale şi cele cu puncte, în care datele sunt codate într-o manieră bidimensională spaţială, pe
baza unui şablon asemănător cu o tablă de şah, dar adeseori deosebindu-se prin alte caracteristici grafice
folosite pentru a identifica simbologia şi a determina orientarea simbolului. Cea de-a doua categorie
cuprinde simbologiile suprapuse sau cu rânduri multiple în care datele sunt organizate ca rânduri de date
seriale în format bare/spaţii, adeseori folosind reguli de codare unidimensionale (stacked).
Caracteristica principală a acestei modalităţi de stocare a datelor o reprezintă posibilitatea de a
transporta fişiere sau, în funcţie de simbologie, de a stoca un "număr de înmatriculare" într-un spaţiu
mult mai redus decât cel necesar în cazul unidimensional. Capacitatea de a transporta un fişier de date
oferă fundamentul pentru aplicaţii în care dispare necesitatea de a accesa baze de date aflate la distanţă,
oferind astfel o mai mare flexibilitate şi un control local.
Citirea simbolurilor 2D se face rapid, folosindu-se o gamă crescândă de echipamente, la distanţe
cuprinse între contact direct şi câţiva metri, depinzând de sistem şi de dimensiunile simbolurilor.
Simbolurile cu randuri multiple sunt, în general, prelucrate de dispozitive raster bazate pe laser, în timp ce
cele matriciale necesită, în mod invariabil, un sistem de captură de imagini bazat pe camere video CCD.
Aceste sisteme pot fi utilizate si pentru citirea simbolurilor cu rânduri multiple.

d. Tehnologia bazată pe cartele magnetice

Cartelele magnetice sunt un exemplu de tehnologie AIDC bine cunoscut şi larg utilizat.
Elementul principal constă în banda magnetică cu una, două sau trei piste. Au fost introduse standarde
pentru cartelele magnetice, standarde referitoare la formatul fizic al dispunerii, metodei de codare,
densităţii şi calităţii codării datelor şi un altul referitor la aplicaţii acoperind conţinutul şi formatul datelor.
Mediul magnetic este, uzual, o peliculă fină de răşină care conţine particule de material magnetic,
capabile să înregistreze datele într-o manieră foarte asemănătoare celei folosite de casetele magnetice sau
de floppy disc-uri. Informaţia este depozitată pe cartelă prin intermediul unei unităţi de programare.
Citirea se face prin trecerea cartelei prin faţa unui cap magnetic. Semnalele induse în capul magnetic pot fi
apoi amplificate, condiţionate şi decodate. Pentru diferite aplicaţii, banda magnetică se aplică pe diverse
suporturi, cele de hârtie rigidă sau plastic fiind cele uzuale.

7
 e.Tehnologia bazată pe identificare prin radiofrecvenţă
Identificarea prin radio frecvenţă (RFID) combină unele dintre avantajele memoriilor cu atingere
cu avantajul că datele stocate se pot interoga la distanţă, fără a fi necesar contactul direct şi fără
necesitatea vizibilităţii directe.

Fig. 9. Sistem RFID

Un sistem RFID cuprinde un element de marcare ("eticheta") care este ataşat articolului ce
urmează să fie identificat şi un cititor ("identificator") care este utilizat pentru a interoga eticheta prin
intermediul undelor radio sau a microundelor sau prin inducţie electromagnetică, în funcţie de tipul
etichetei. Acestea conţin circuite care permit recepţionarea unui semnal de putere scăzută transmis de
identificator şi generarea unui răspuns care este recepţionat şi prelucrat de identificator.
Răspunsul poate fi retransmis sau reflectat într-o formă modificată folosind aceeaşi frecvenţă
purtătoare pentru a transporta un cod de identificare şi orice alte informaţii stocate în etichetă.
"Inima" purtătorului de informaţie este un circuit integrat care conţine un număr serial unic pe 64
biţi şi o memorie de 256Kb în care pot fi introduse pagini de informaţie şi chiar imagini. Purtătorul de
informaţie poate fi de diverse forme şi dimensiuni (etichete, insigne, card-uri, brelocuri, capsule de sticlă
sau plastic, etc.). Un exemplu concret este Smart label-ul (eticheta inteligentă). Acest tip de etichetă constă
într-un circuit integrat şi o antenă, introduse într-o folie subţire de plastic, fără a necesita baterie. Eticheta
poate fi personalizată pentru fiecare tip de client.
Raza de lucru pentru sistemele RFID depinde de factori cum ar fi frecvenţa, alimentarea pasivă
sau activă şi antena (atât la etichetă cât şi la identificator). Un sistem RFID activ de joasă frecvenţă poate
comunica la o distanţă de 1 – 4,5 m, în timp ce unul de înaltă frecvenţă poate acoperi 30 – 45 m. Se pot
obţine arii de acoperire mai mari prin utilizarea unor antene cu amplificare mai mare sau prin utilizarea
unor puteri mai mari. În orice caz, trebuie avute în vedere standardele şi legislaţia care reglementează
emisiile electromagnetice şi, acolo unde este cazul, trebuie să ne conformăm lor.
Fiecare interogator este de fapt un transceiver operând pe o anumită frecvenţă, în benzile
standardizate (inductiv 100 Hz – 500 kHz, radio 1 MHz – 1 GHz, microunde peste 1 GHz) şi poate
conţine elemente de decodificare electronice. Fiecare interogator poate fi legat direct la calculatorul gazdă
sau la un sistem dedicat pentru achiziţia datelor.
Criteriile care trebuiesc avute în vedere la alegerea variantei de tehnologie RFID pentru o anume
aplicaţie sunt:
• raza şi frecvenţa de lucru,

8
 • datele conţinute de etichetă,
• mărimea, greutatea, lucrul activ sau pasiv,
• poziţionarea, viteza de răspuns şi selectivitatea.

Fig. 10. Smart label - eticheta inteligentă (elementul de marcare)

Opţiunile privind frecvenţa de lucru sunt influenţate de reglementările privind telecomunicaţiile şi

de toleranţele de interferenţă în regiunile în care sunt folosite tehnologii RFID. În majoritatea statelor
europene, multe dintre sisteme operează până la 150 kHz, unele operând şi la 400 kHz. Aceasta din urmă
se află aproape de marginea de jos a benzii AM, iar dispozitivele care o folosesc sunt susceptibile la
interferenţe. În general, în fiecare ţară există organisme care reglementează aceste aspecte şi este bine să
fie contactate înainte de a trece la proiectarea unui astfel de sistem. Pentru Europa si Africa benzile de
operare sunt:
• Sub 125 kHz – dispozitive cuplate inductiv, pentru care majoritatea ţărilor nu solicită autorizarea
sistemelor care operează în această bandă;
• Banda de 13 MHz – elemente electronice de supraveghere;
• 430 – 460 MHz – aplicaţii industriale, ştiinţifice şi medicale;
• 2,35 – 2,45 GHZ – aplicaţii cu spectru distribuit şi RFID.
În ultimii ani au avut loc progrese importante, ceea ce a dus la apariţia unei noi generaţii de
dispozitive sofisticate şi cu cost redus, permiţând evitarea coliziunilor şi posibilitatea unor citiri multiple
prin care mai multe etichete pot fi citite simultan atunci când se află toate în aceeaşi zonă. Deşi costurile
sunt oarecum mai ridicate decât în cazul tehnologiilor bazate pe etichete, tehnologiile RFID pot furniza
soluţii eficiente pentru o largă varietate de aplicaţii :
• urmărirea produsului de la asamblare până la desfacere, fără a schimba eticheta;
• livrarea rapidă a coletelor;
• urmărirea bagajelor şi a călătorilor în aeroporturi şi pe liniile aeriene;
• accesul şi securitatea automobilelor;
• controlul accesului;
• urmărirea mijloacelor fixe;
• urmărirea circulaţiei mărfurilor în depozitele mari;
• servicii de închiriere;
• industria bunurilor de larg consum;
• tranzacţii
• parcări;
• pompe de benzină;

9
 • comerţ electronic;
• transport;
• controlul traficului de frontieră, etc.
Avantajele esenţiale ale unui sistem de înregistrare şi identificare bazat pe Radio Frecvenţă sunt:
• Viteza - sistemul accelerează scanarea şi identificarea obiectelor, nefiind necesară poziţionarea în
faţa scannerului pentru a fi citite şi pot fi operate simultan peste 30 etichete/sec.
• Siguranţa - înlătură sortarea manuală şi corectarea erorilor la un volum mare de procesări
• Securitate - protejează împotriva furtului şi a falsificării produselor
• Costul - se reduce numărul de etichete ataşate pe produs. Prin viteză şi siguranţă se reduce costul
pe munca manuală.
• Informaţia - un astfel de sistem ajută la informarea clientului despre: unde se află coletul
acestuia, ce valiză este încărcată în fiecare container de avion sau dacă un produs este original sau
fals.
• Mediul - poate fi folosit în medii dure (murdărie, grăsime, medii chimice corozive, îngheţ,
expunere la soare, etc.) singurul element expus fiind purtătorul.

f. Tehnologia bazată pe memorii cu atingere

Această tehnologie este o tehnologie de identificare bazată pe stocarea electronică a informaţiei.
Aceasta se bazează pe memorii semiconductoare adeseori încapsulate în carcase asemănătoare cu bateriile
tip "nasture". Suprafaţa conductivă a capsulei asigură transferul de date la şi de la cipul de memorie.
Datele sunt conţinute într-o memorie nevolatilă RAM statică de 1 – 4 Kb, iar transferul este realizat prin
folosirea unui cititor cu contact, care permite transferul bidirecţional de date.

10