Bacteriologie Generala

BACTERIOLOGIE GENERAL|
1.1.DEFINIŢIA ŞI OBIECTUL DE
STUDIU AL MICROBIOLOGIEI
Microbiologia (gr.micros=mic, bios=viaţă şi

logos=ştiinţă) este ştiinţa care se ocupă cu studiul
vieţuitoarelor invizibile cu ochiul liber, denumite microbi sau
microorganisme.
Microorganismele au apărut pe pământ în urmă cu
aproximativ 3 miliarde de ani şi au evoluat, cu succesiuni de
ordinul minutelor între generaţii, diversificându-se atât de
mult, încât astăzi constituie o lume invizibilă imensă, ce
justifică opinia potrivit căreia trăim într-o lume a
microorganismelor şi nu într-o lume cu microbi.
Ele au o structură celulară sau subcelulară şi sunt
foarte diferite ca morfologie, caracteristici metabolice şi
poziţie în arborele filogenetic şi sistematica biologică.
Considerând dimensiunea microscopică ca principal
element comun şi criteriu de încadrare, specialiştii au inclus
în categoria microorganismelor, virusurile, bacteriile,
ciupercile microscopice (micromiceţii sau fungii), algele şi
protozoarele.
Termenul de „microb”, creat de S e d i l l o t în 1878 a
fost utilizat însă numai pentru desemnarea bacteriilor,
110
virusurilor şi micromiceţilor, protozoarele rămânând prin

convenţie şi tradiţie în sfera de preocupări a parazitologiei.
Relativ recent, în categoria microorganismelor au fost
incluşi încă doi agenţi patogeni neconvenţionali: viroizii (D i
e n e r, 1971), cu o structura subcelulară mai simplă decât
cea a virusurilor şi prionii (P r u s i n e r - premiul Nobel
1997), care sunt proteine infecţioase transmisibile,
incriminate în etiologia encefalopatiilor spongiforme la om
(boala Kreutzfeld – Jacob, boala kuru, boala Alzheimer,
insomnia familială fatală, boala Gerstmann-Straüssler ) şi la
diverse specii de animale (encefalopatia spongiformă a
bovinelor sau boala vacii nebune, encefalopatia transmisibilă
a nurcilor, boala cronică cahectizantă a cervideelor,
encefalopatia ongulatelor exotice, encefalopatia spongiformă
felină, tramblanta oilor sau scrapia, encefalopatia
transmisibilă a vizonului).
Ca urmare a dezvoltării cunoştinţelor despre
microorganisme, din domeniul vast al microbiologiei s-au
desprins treptat ramuri sau ştiinţe distincte, care au un
caracter fundamental (bacteriologia, virusologia, micologia,
protozoologia, algologia) sau aplicativ (microbiologia
medicală, medical-veterinară, industrială, marină, a
alimentelor, a solului, a petrolului, etc.).
1.2. SISTEMATICA MICROORGANISMELOR
Stabilirea poziţiei microorganismelor în sistematica

biologică a întâmpinat în decursul anilor dificultăţi obiective,
generate de criteriile care au stat la baza împărţirii lumii vii în
două, trei, patru sau chiar cinci regnuri, de marea diversitate a
acestor vieţuitoare, cât şi de faptul că unele categorii de
microorganisme se apropie prin unele caracteristici de regnul
111
animal (protozoarele) iar altele de regnul vegetal (algele,

ciupercile microscopice, bacteriile).
Privite în ansamblu, aceste vieţuitoare au însă
trăsături distinctive de restul lumii vii, fiind situate de fapt pe
o treaptă inferioară de evoluţie şi organizare.
Luându-se drept criteriu de bază nivelul de organizare
biologică (subcelular, unicelular, sau pluricelular; eucariot
sau procariot), la propunerea lui H a e c k e l (1866), reluată
de Stanier (1964 ), microorganismele au fost incluse într-un
al treilea regn, alături de cel vegetal şi animal, regnul
Protista, divizat în protiste superioare care grupează
microorganismele eucariote (algele, protozoarele,
micromiceţii) şi protiste inferioare, reprezentate de
microorganismele procariote (algele albastre-verzi şi
bacteriile).
In 1968, M u r r a y încadrează bacteriile şi algele
albastre-verzi(cianobacteriile) în regnul Procaryotae, taxon
însuşit de Determinatorul Bergey (1984) – lucrare de o înaltă
probitate ştiinţifică, unanim acceptată de către bacteriologii
din întreaga lume.
Un an mai târziu (1969), W h i t t a k e r creează un
nou regn-regnul Fungi - care grupează ciupercile
microscopice.
Virusurile, deoarece se deosebesc de celelalte
microorganisme prin cel puţin două trăsături esenţiale –
structura subcelulară şi lipsa metabolismului propriu – au fost
încadrate într-un regn de sine stătător, regnul Vira.
112
1.3. ISTORICUL MICROBIOLOGIEI
Evoluţia cunoştinţelor despre microorganisme poate fi

împărţită în patru etape mai importante (Răducănescu
H., Bica-Popii Valeria, 1986; Carp-Cărare M.,2001):
♦ etapa intuitivă, de admitere ipotetică a existenţei
microorganismelor;
♦ etapa descoperirii microorganismelor, a studiului
lor morfologic şi a primelor încercări de
diferenţiere şi clasificare a acestora;
♦ etapa constituirii microbiologiei ca ştiinţă şi a
dezvoltării ei pe baze moderne;
♦ etapa contemporană de dezvoltare a
microbiologiei.
1.3.1. ETAPA INTUITIVĂ, DE ADMITERE

IPOTETICĂ A EXISTENŢEI
MICROORGANISMELOR
Această etapă se întinde din antichitate şi până în a 2-a

jumătate a secolului XIX. Ea este caracterizată prin
elaborarea de către diferiţi învăţaţi a unor ipoteze sau
teorii care încearcă să explice contagiozitatea unor
îmbolnăviri, dintre care merită a fi reţinute următoarele:
a) Teoria miasmatică a celebrului medic grec

HIPOCRAT din COS (460-380 î.e.n.) reprezintă
prima teorie medicală de profunzime.
Conform acestei teorii, bolile molipsitoare sunt produse
de miasme vehiculate prin aer. Este însă admisă şi
113
posibilitatea transmiterii bolilor prin “ape alterate aduse

de la distanţă”. Astfel de consideraţiuni teoretice sunt
urmate şi de recomandări practice, cum ar fi executarea
de fumigaţii cu sulf sau esenţe aromate şi fierberea apei,
în cazul apariţiei bolilor molipsitoare. HIPPOCRAT este
primul care face observaţii privind existenţa unor cauze
comune la bolnavii care prezintă aceleaşi manifestări de
boală.
Tot în antichitate au mai fost admise puncte de vedere
privind cauza transmiterii unor boli, de către unii istorici
şi scriitori:
♦ THUKIDIDE (465-388 î.e.n.) atribuie apariţia
epidemiilor unor factori de contagiune –
contagium animatum. Renumitul istoric grec a
făcut în acelaşi timp observaţii privind
imunitatea, menţionând în scrierile sale că
după trecerea prin boală nu se produc
îmbolnăviri a doua oară.
♦ MARCUS TERENTIUS VARO (116-27 î.e.n.)
corelează apariţia unor îmbolnăviri cu
particularităţile zonale ale locului respectiv, ca
de exemplu existenţa mlaştinilor. Filozoful
roman admite ca probabilă prezenţa în
regiunile palustre a unor animale minuscule –
aniamlia minuta- ce plutesc în aer şi cărora le
revine responsabilitatea etiologică a
îmbolnăvirilor.
Teoria miasmatică a fost însă cea mai bine

consolidată, având valoarea unei teorii medicale. De
aceea ea a persistat şi în evul mediu, coexistând cu teoria
contagiunii până în timpurile moderne.
114
b) Teoria contagiunii, emisă de către medicul şi

poetul italian GIOROLAMO FRACASTORO
(1478-1553), cunoscut şi sub numele latinizat
HYERONIMUS FRACASTORIUS.
în lucrarea sa “De contagionibus, de morbis contagios et
eorum curatione”, FRACASTORO numeşte particulele
responsabile de boli, “seminaria” sau “contagium
vivum” şi le consideră entităţi vii, capabile de
multiplicare. Lucrarea cuprinde şi precizări asupra
modalităţilor de contagiune: directă, indirectă, la distanţă.
Una dintre ideile noi care apar în teoria lui
FRACASTORO,este aceea a afinităţii elective a
germenilor pentru anumite specii animale sau pentru
unele organe.
1.3.2. ETAPA DESCOPERIRII MICROORGANISME-

LOR, A STUDIULUI LOR MORFOLOGIC ŞI
A PRIMELOR ÎNCERCĂRI DE
DIFERENŢIERE ŞI CLASIFICARE A
ACESTORA
Această perioadă începe odată cu ultimele decenii ale

secolului al XVII-lea şi se întinde până în a doua jumătate
a secolului al XIX-lea. Ea este caracterizată prin
cunoaşterea nemijlocită a obiectului microbiologiei şi este
tributară progresului tehnic în plin avânt.
a) Inventarea microscopului. Descoperirea
microorganismelor nu ar fi fost posibilă fără
apariţia instrumentelor de amplificare optică.
Prima încercare de construcţie a unui microscop
se datorează lui ROGER BACON în secolul
XIII, urmat abia peste aproximativ două secole
115
de fraţii ZACCHARIAS şi HANS JENSEN

(1590) şi de GALILEO GALILEI (1610).
ROBERT HOOKE (1665) aduce perfecţionări
microscopului şi-l foloseşte pentru cercetarea
structurii organismelor vegetale. în aceaşi
perioadă au apărut şi alţi constructori de
microscoape, printre care se numără şi
LEUWENHOECK.
b) Descoperirea microorganismelor ANTONY

VAN LEUWENHOECK (1632-1723)
construieşte un microscop care se pare că mărea
de 300 ori, cu ajutorul căruia face cercetări în
salivă şi puroi, examinează spermatoizi, solzi de
fluturi etc. Fiind dotat cu un pătrunzător spirit
de observaţie şi capacitate de sesizare a noului,
LEUWENHOECK observă, descrie şi
desenează (fig. 1) în lucrarea sa “Arcana
naturae ope microscopiorum detecta”,
microorganisme, astăzi omologabile cu
bacteriile şi ciupercile inferioare, pentru care
foloseşte denumirea “animalcula”. Lucrarea
este prezentată la Societatea Regală de
Biologie din Londra în 1675, este tipărită la
DELFT în 1695 şi reprezintă certificatul de
naştere al microbiologiei.
Secolul al XVIII-lea a marcat puţine progrese în

cunoaşterea lumii microbiene descoperite de
LEUWENHOECK.
Cercetările întreprinse s-au concretizat în acumulări de
date cu caracter predominant empiric privind morfologia
microorganismelor.
116
c) Primele încercări de diferenţiere şi

clasificare a microorganismelor . LINNÉ
(1707-1778) ţine seama de existenţa acestor
vieţuitoare şi în lucrarea sa “Systema
naturae” apărută în 1735, le încadrează într-
un singur gen, căruia îi dă numele de
“chaos”, sugestiv pentru stadiul
cunoştinţelor despre microbi din acel timp.
d) Primele încercări de diferenţiere şi

clasificare a microorganismelor. LINNÉ
(1707-1778) ţine seama de existenţa acestor
vieţuitoare şi în lucrarea sa “Systema
naturae” apărută în 1735, le încadrează într-
un singur gen, căruia îi dă numele de
“chaos”, sugestiv pentru stadiul
cunoştinţelor despre microbi din acel timp.
117
Fig. 1 Desenul lui LEUWENHOECK în care sunt redate

bacteriile observate în salivă
FRIEDRICH MÜLLER între 1773-1786 este primul care

subliniază faptul că nu toate microorganismele sunt
identice şi propune împărţirea lor în două genuri: Vibrio
şi Monas. Ulterior se fac şi alte propuneri de noi genuri şi
specii. Apar primele sisteme de clasificare ale
microorganismelor.
FERDINAND COHN în 1854 crează termenul de
bacterie şi împreună cu EHRENBERG desprind acest
grup de microorganisme din regnul animal şi
argumentează încadrarea lui în regnul vegetal, pe baza
prezenţei peretelui celular. Astfel, în cadrul vieţuitoarelor
microscopice, bacteriile devin un grup de sine stătător,
diferenţiat, deocamdată pe baza criteriilor morfologice.
1.3.3. ETAPA CONSTITUIRII MICROBIOLOGIEI

CA ŞTIINŢ| ŞI A DEZVOLTĂRII EI PE
BAZE MODERNE
Această etapă cuprinde a doua jumătate a secolului al

XIX-lea. Ea este strâns legată de apariţia a două
personalităţi: LOUIS PASTEUR şi ROBERT KOCH,
care prin contribuţiile lor şi a şcolilor pe care le-au creat,
au fundamentat microbiologia ca ştiinţă şi au declanşat
dezvoltarea ei impetuoasă.
Tot în această perioadă se situează şi începuturile
imunologiei, ramură a ştiinţelor biologice, astăzi de sine
stătătoare, dar care îşi are originea şi s-a dezvoltat până
nu demult în strânsă conexiune cu microbiologia.
118
a) Rolul lui LOUIS PASTEUR şi a şcolii sale în

revoluţionarea microbiologiei.
LOUIS PASTEUR (1822-1895) a fost un savant de larg
orizont şi de o excepţională fecunditate, profunzime şi
probitate ştiinţifică. Cu toate că a fost chimist ca formaţie
şi că în primii săi ani de activitate a elaborat câteva
valoroase lucrări de chimie, PASTEUR şi-a dedicat
întreaga sa activitate studiului microorganismelor.
Mobilul schimbării domeniului său de cercetare l-a
constituit studiul unor procese chimice care, în final, s-au
dovedit a fi produse de microorganisme. Plecând de la
această constatare, PASTEUR şi-a lărgit treptat sfera de
investigaţii asupra microorganismelor. Astfel, s-a ajuns la
depăşirea etapei morfologice de studiu a
microorganismelor şi inaugurarea etapei fiziologice, în
care pe prim plan trece investigarea activităţilor
enzimatice microbiene, cu implicaţiile acestora pentru
diferite domenii ale activităţii umane.
Cele mai importante descoperiri ale lui PASTEUR în
domeniul microbiologiei şi a biologiei în general, sunt
redate sintetic în continuare.
• Demonstrarea naturii microbiene a
fermentaţiilor. Solicitat fiind să elucideze
unele probleme ale procesului de vinificaţie,
PASTEUR dovedeşte că orice fermentaţie este
“un act corelativ unui fenomen vital”. El
infirmă teoria lui LEIBIG, conform căreia
fermentaţiile erau considerate rezultatul
descompunerii microorganismelor. în 1865,
PASTEUR descoperă fermentaţia butirică şi
bacteriile anaerobe.
• Fundamentarea naturii microbiene a
infecţiilor. PASTEUR stabileşte relaţia
cauzală microb-infecţie pe care o verifică
119
experimental. Pornind de la studiul unor boli

ale larvelor fluturelui de mătase, PASTEUR
şi-a extins mai târziu studiile asupra unor
infecţii ale animalelor şi omului. El
demonstrează că prezenţa germenilor în
organele oilor moarte de antrax nu este
consecinţa bolii, ci cauza acesteia. în
concluziile sale, PASTEUR porneşte de la
analogia existentă între fermenaţie şi infecţie,
ambele procese fiind efectul activităţii
biologice a bacteriilor.
• Infirmarea definitivă a teoriei generaţiei
spontane. Actualizată în secolul al XIX-lea de
FELIX-ARCHIMEDE POUCHET, teoria
generaţiei spontanee constituia în acea
perioadă o frână în dezvoltarea ştiinţelor
biologice. Bazat pe descoperirile sale privind
mecanismele fermentaţiilor şi a infecţiei,
PASTEUR demonstrează fără echivoc că
microorganismele nu apar spontan. Ele ajung
în substraturile în care se multiplică, din aer,
de pe suprafaţa obiectelor care vin în contact
cu aerul etc. Un substrat nutritiv sterilizat într-
un recipient închis la flacără, rămâne practic
steril la infinit. Aceste experinţe au stat şi la
baza introducerii sterilizării în practica
medicală.
• Prepararea unor vaccinuri. Vaccinul contra
holerei aviare a fost primul vaccin
antibacterian bazat pe atenuarera germenilor în
condiţii de laborator. Această descoperire a
fost consecinţa unei întâmplări. PASTEUR a
uitat o tulpină de Pasteurella multocida la
termostat şi a constatat apoi că ea nu mai
120
reproduce infecţia la găini. Mai mult chiar,

găinile inoculate au devenit rezistente la
infecţia cu o tulpină virulentă aparţinând
aceleeaşi specii.
Inspirat din această întâmplare, PASTEUR a atenuat şi
bacilul cărbunelui. Pe baza unei experienţe ştiinţifice,
organizate după un protocol bine stabilit în 1881, în
localitatea Pouilly le Fort, este spectaculos demonstrată
eficacitatea vaccinului anticărbunos pasteurian pentru
oaie.
Geniul lui PASTEUR este şi mai pregnant ilustrat prin
prepararea vaccinului antirabic. Fără a cunoaşte natura
agentului etiologic al turbării, PASTEUR reuşeşte în
1885 să obţină prin treceri succesive intracerebrale pe
iepure, virusul rabic fix, incapabil să reproducă turbarea
pe cale subcutanată, dar cu proprietăţi imunizante.
Practica imunizării antirabice cu virusuri fixe s-a păstrat
până în zilele noastre.
• Izolarea şi identificarea agenţilor etiologici ai
unor infecţii ale omului şi animalelor. Lui
PASTEUR îi revine meritul de a fi izolat şi descris
mai mulţi germeni printre care Clostridium
septicum (vibrionul septic al lui PASTEUR),
stafilococii şi streptococii.
PASTEUR a avut numeroşi elevi, în jurul lui
constituindu-se o şcoală la care s-au format o serie de
eminenţi microbiologi, din rândul cărora se cuvine a fi
menţionaţi:
♦ EMILE ROUX (1853-1933), alături de
YERSIN, s-a distins, printre altele, în studiul
toxinelor microbiene.
♦ EDMOND ISIDORE ETIENNE NOCARD
(1850-1903) împreună cu ROUX izolează şi
121
identifică mai mulţi germeni cunoscuţi astăzi

sub numele de micoplasme.
♦ CHARLES EDUARD CHAMBERLAND
este autorul unor inovaţii tehnice deosebit de
utile activităţii curente de laborator, ca de
exemplu primul filtru bacteriologic şi
autoclavul.
Printre discipolii lui PASTEUR se numără şi VICTOR
BABEŞ, fondatorul şcolii româneşti de microbiologie.
Marile descoperiri ale lui PASTEUR n-au întârziat să-şi
găsească laturi aplicative şi în alte domenii ale medicinei.
Aşa a fost cazul introducerii antisepsiei în chirurgie de
către JOSEPH LISTER (1827-1917), cel mai convins şi
activ susţinător al teoriei biologice a lui Pasteur, căruia îi
scria: ,, dacă veţi veni vreodată la Edinburg, veţi găsi,
cred, cea mia bogată răsplată văzând în spitalul nostru ce
binefaceri pentru umanitate produce opera
dumneavoastră."”Este vorba despre considerabila scădere
a mortalităţii prin infecţia de spital, ca urmare a folosirii
fenolului.
b) Rolul lui ROBERT KOCH şi a şcolii sale în

dezvoltarea microbiologiei.
ROBERT KOCH (1843-1910), medic de ţară, animat de
o neobosită sete de cunoaştere şi o enormă putere de
muncă, trebuie considerat al doilea fondator al
microbiologiei ştiinţifice. Contribuţiile sale cele mai
importante în acest sens au fost următoarele:
• Stabilirea criteriilor pe baza cărora un
microorganism poate fi considerat agentul
cauzal al unei boli.
Aceste criterii sunt exprimate sub forma a trei
condiţii cunoscute sub numele de postulatele sau
triada lui KOCH. în conceperea şi formularea lor,
122
KOCH s-a inspirat din lucrările profesorului său

JAKOB HENLE (1809-1885). Postulatele
elaborate între anii 1878 şi 1884 precizează că, un
microb poate fi considerat agentul cauzal al unei
boli atunci când:
- se găseşte la toţi indivizii care au prezentat
aceleaşi semne de boală;
- se izolează şi se menţine în culturi pure, care
- inoculate, reproduc în condiţii experimentale, o
infecţie identică sau asemănătoare cu infecţia
naturală.
Cu toate că nu oglindesc toate faţetele procesului
complex al infecţiei microbiene, postulatele lui
KOCH au contribuit substanţial la fundamentarea
ştiinţifică a patologiei bolilor infecţioase.
• Punerea la punct a tehnicii de izolare a
bacteriilor în culturi pure. Obţinerea culturilor
pure a fost condiţionată de introducerea în
practica de laborator a mediilor de cultură solide
pe care bacteriile se dezvoltă sub formă de
colonii.
Posibilitatea izolării în culturi pure a marcat un
important pas înainte în practica individualizării
germenilor din punct de vedere taxonomic.
• Semnalarea primului fenomen de alergie şi
prepararea primei substanţe revelatoare.
KOCH a observat o sensibilitate deosebită a
cobailor inoculaţi cu bacilul tuberculozei, care, în
cazul unei reinoculări, reacţionează prin apariţia
unei inflamaţii urmate de un ulcer la locul
inocularii. Această reacţie este cunoscută sub
numele de fenomenul lui KOCH. Totodată, cu
intenţia iniţială de a prepara un vaccin, ROBERT
KOCH a obţinut tuberculina care, în stare
123
purificată (PPD), este utilizată şi astăzi ca preparat

revelator în diagnosticul alergic al tuberculozei.
• Izolarea şi identificarea agenţilor etiologici ai
unor infecţii grave ale omului şi animalelor.
KOCH a stabilit etiologia tuberculozei umane,
obţinând în culturi pure agentul cauzal
(Mycobacterium tuberculosis), pentru care şi
astăzi este uzual apelativul “Bacilul lui Koch” ,ca
nume comun.
O altă bacterie izolată şi descrisă de KOCH este
agentul holerei umane (Vibrio cholerae).
Şcoala germană de microbiologie fondată de ROBERT
KOCH a fost şi ea ilustrată prin renumiţi bacteriologi,
printre care s-au numărat Friedrich Löffler şi Hans
Christian Gram.
FRIEDRICH LÖFFLER (1852-1915), izolează şi descrie
agenţii etiologici ai morvei şi rujetului, imaginează reţeta
unor medii de cultură şi a unor tehnici de colorare şi
împreună cu PAUL FROSCH (1860-1928) descoperă
virusul febrei aftoase.
HANS CHRISTIAN GRAM (1853-1938) introduce în
anul 1884 metoda de colorare care-i poartă numele,
rămasă până astăzi tehnica de bază pentru examenele
bacteriologice curente.
în perioada marilor descoperiri ale lui PASTEUR şi
KOCH este elucidată cauza a numeroase infecţii, fiind
identificaţi şi descrişi agenţii etiologici ai acestora de
către o serie de bacteriologi de renume: ESCHERICH,
(Escherichia coli, 1882), NICOLAIER şi KITASATO,
(Clostridium tetani, 1884), BRUCE, (Brucella melitensis,
1887), NOCARD şi ROOX (Mycoplasma mycoides,
1898) etc.
a. Descoperirea virusurilor.
124
Cu toate că anterior descoperirii lor, JENNER şi

PASTEUR au preparat vaccinuri antivirale , primul virus
a fost pus în evidenţă abia în anul 1892.
DIMITRI IOSIFOVICI IVANOVSKI (1869-1920), un
botanist rus, descoperă virusul mozaicului tutunului,
precizând că această boală este produsă de un microb
extrem de mic, invizibil la microscop, care traversează
porii filtrelor bacteriologice. După şase ani (1898),
LOFFLER şi FROSCH descoperă primul microb filtrabil
patogen pentru animale- virusul febrei aftoase.
b. Începuturile imunologiei.
Pe baza marilor descoperiri din domeniul microbiologiei

şi paralel cu aceasta, ia naştere şi se dezvoltă imunologia.
EDWARD JENNER (1749-1823), un medic englez,
preparase cu aproximativ un secol în urmă (1798)
vaccinul contra variolei umane dintr-o suspensie de
cruste recoltate de pe ugerul vacilor cu variolă.
Din lucrările lui JENNER se inspiră PASTEUR în
prepararea vaccinurilor contra holerei aviare, cărbunelui
şi turbării.
Aceste importante descoperiri destinate rezolvării unor
probleme practice de mare stringenţă sunt urmate de
cercetări privind mecanismele de apărare antimicrobiană
ale organismului animal.
Cele mai importante probleme elucidate în ultimele
decenii ale secolului al XIX-lea, care conferă suport
teoretic metodelor imunologice deja intrate în practica
prevenirii bolilor microbiene, sunt:
♦ stabilirea proprietăţilor antimicrobiene ale
sângelui şi tumorilor de către FODOR în 1887;
125
♦ descoperirea fenomenului de fagocitoză de

către ILIA MECINIKOV (1845-1916);
♦ prepararea primelor seruri imune de către
BABEŞ şi LEPP în 1889, urmaţi de BEHRING
şi KITASATO în 1890;
♦ investigarea mecanismelor unor reacţii antigen-
anticorp (precipitare –KRAUS, 1887;
imunocitoliza –PFEIFFER şi ISAEFF, 1894;
fixarea complementului –BORDET, 1899).
HANS BUCHNER (1850-1902) şi PAUL EHRLICH

(1854-1915) sunt autorii primelor teorii privind modul de
formare al cuplului antigen-anticorp. Teoria “catenelor
laterale” a lui EHRLICH subliniază substratul chimic care
stă la baza constituirii cuplului.
1.3.4. ETAPA CONTEMPORANĂ DE

DEZVOLTARE A MICROBIOLOGIEI
Etapa pe care microbiologia a parcurs-o de la

începutul secolului XX este dominată de o serie de
importante descoperiri, datorate, în mare măsură,
implementării în microbiologie a noilor metode
corespunzătoare progresului tehnico-ştiinţific din chimie,
optică, electronică, şi alte domenii de activitate.
Cele mai de seamă cuceriri ale microbiologie
contemporane pot fi considerate următoarele:
introducerea substanţelor chimioterapice şi antibiotice în
tratamentul bolilor microbiene, cunoaşterea detaliilor
structurale şi a proceselor fiziologice de fineţe ale
microorganismelor, începuturile, urmate de progresul
rapid al studiilor de genetică microbiană, descoperirea
126
ultrastructurii virusurilor şi a mecanismelor infecţiei

virale, dezvoltarea imunologiei şi afirmarea ei ca ramură
independentă a ştiinţelor biologice.
a) Îmbogăţirea arsenalului terapeutic

antimicrobian.
Până în primele decenii ale secolului XX numeroase boli
microbiene erau practic incurabile, fapt care a determinat
menţinerea unui procent ridicat de mortalitate în cazul
unor epidemii ca antraxul, pesta, holera etc.
Chimioterapicele au fost introduse în practica medicală
de către PAUL EHRLICH, care a obţinut salvarsanul,
folosit cu succes în tratamentul sifilisului în jurul anului
1910. Chimioterapia şi-a lărgit considerabil sfera de
aplicaţii odată cu descoperirea sulfamidelor.Cu toate că
prima sulfamidă a fost preparată de PAUL GELMO încă
din 1908, folosirea lor pe scară largă în tratamentul
infecţiilor microbiene a început abia în anul 1932 când
GERHARD DOMACK a avut iniţiativa utilizării în acest
scop, a prontozilului (sulfamida roşie), preparat de
MIETSCH şi KLARER.
Antibioticele au intrat în patrimoniul terapiei
antimicrobiene în anul 1941, când ERNST CHAIN şi
HOWARD FLOREY tratează primii pacienţi cu
penicilină. Efectul antibacterian al acestei substanţe a fost
descoperit încă din 1929 de către ALEXANDER
FLEMING, în urma sesizării antagonismului exercitat de
o ciupercă din genul Penicillium faţă de o cultură de
stafilococ. în anii următori au fost identificate şi extrase
numeroase alte antibiotice (WAKSMAN obţine în 1944
streptomicina din Streptomyces griseus, BURKHOLDER
extrage în 1947 cloromicetina, din Streptomyces
venezuelae etc.), iar unele au fost obţinute prin sinteză sau
semisinteză, încât astăzi medicina dispune de de un
127
arsenal foarte bogat de antibiotice, de o mare varietate

din punct de vedere al originii şi al spectrului de
activitate.
b) Adâncirea studiului morfologiei şi fiziologiei

microorganismelor. Cunoaşterea detaliilor de structură şi a
mecanismelor fiziologice de fineţe au fost determinate de
progresele din domeniul fizicii şi chimiei contemporane.
Vizualizarea virusurilor şi cunoaşterea ultrastructurii
microorganismelor a fost posibilă datorită inventării
microscopului electronic. Primele microscoape
electronice au fost construite în perioada 1930-1940 de
către firma Siemens şi aproximativ din aceaşi perioadă
datează şi primele cercetări electronooptice în domeniul
microbiologiei.
Aprofundarea cunoaşterii mecanismelor fiziologice ale
microorganismelor este tributară dezvoltării biochimiei şi
introducerii în biologie a modului de lucru cu izotopi
radioactivi. Astfel, a devinit posibilă cunoaşterea
structurii chimice a microorganismelor, studierea
activităţii lor enzimatice, stabilirea cu ajutorul atomilor
marcaţi a soartei diferitelor substanţe din mediu în raport
cu procesele vitale, etc.
c) Descoperirea determinanţilor genetici ai

microorganismelor şi dezvoltarea geneticii microbiene.
Primele observaţii, care mai târziu au contribuit la

descoperirea sediului informaţiei genetice, aparţin lui
GRIFFITH. în 1928, acesta a constatat că pneumococii
avirulenţi, aparţinând tipului serologic II, se pot
transforma în pneumococi virulenţi aparţinând tipului
serologic III, dacă sunt inoculaţi la animale în amestec cu
o suspensie de pneumococi de tip III omorâţi prin
128
căldură. în 1944, reluând experimentul lui GRIFFITH,

OSWALD AVERY stabileşte că responsabilitatea
transformării revine AND-ului eliberat de pneumococii
de tip III omorâţi, care a pătruns în celulele
pneumococilor de tip II, aducând cu sine mesajul genetic
ce codifică însuşirile caracteristice tipului III.
Descoperirea lui AVERY stă la baza geneticii moleculare
moderne, ea dovedindu-şi valabilitatea pentru toate
vieţuitoarele.
în anii următori au fost demonstrate şi alte posibilităţi de
recombinare genetică la bacterii. Astfel, LEDERBERG şi
TATUM au descris în 1946 fenomenul de conjugare, iar
ZINDER şi LEDERBERG, în 1952, fenomenul de
transducţie fagică. Elucidarea acestuia din urmă a fost
posibilă datorită unei întregi suite de descoperiri
anterioare, începând cu virusurile bacteriofage semnalate
de TWORT în 1915 şi fenomenul de lizogenie descris de
BORDET şi CIUC| în 1920.
O importantă contribuţie la dezvoltarea geneticii
bacteriene au avut JACOB şi MONOD, prin elucidarea
mecanismului genetic de reglare a variaţiilor fenotipice pe
baza teoriei operonului.
1.3.5. DEZVOLTAREA MICROBIOLOGIEI îN

ROMÂNIA
începuturile cercetării şi practicii microbiologice în

România se situează spre sfârşitul secolului al XIX-lea.
a) Şcoala românească de microbiologie

medicală a avut ca fondator pe marele savant VICTOR
BABEŞ (1854-1925), care s-a format lucrând în perioada
129
1881-1884 în laboratorul lui PASTEUR şi în 1885 în

laboratorul lui KOCH.
BABEŞ a desfăşurat o prodigioasă activitate ştiinţifică
elaborând peste 1.000 lucrări, 25 monografii şi primul
tratat de bacteriologie, în colaborare cu VICTOR
CORNIL, în 1883.
Descoperirea în 1887 a incluziilor produse de virusul
turbării în celulele piramidale din cornul lui Ammon,
cunoscute sub denumirea de “incluziile lui Babeş-Negri”,
a serurilor imune (împreună cu LEPP în 1889), a
paraziţilor din hematiile unor specii de animale – pentru
care a fost creat genului Babesia, în semn de recunoaştere
a paternităţii acestei descoperiri -, reprezintă contribuţiile
cele mai importante ale lui VICTOR BABEŞ la tezaurul
ştiinţei româneşti şi universale.
Pe lângă acestea, trebuie menţionate numeroasele sale
cercetări privind antagonismului bacterian şi descrierea
granulelor metacromatice din citoplasma bacilului
difteriei (corpusculii Babeş-Ernst).
Paralel cu activitatea ştiinţifică, VICTOR BABEŞ a
dezvoltat şi o bogată activitate didactică, organizatorică şi
obştească, conturându-se ca o figură luminoasă de savant
patriot.
Savanţii care ulterior au dezvoltat în mod strălucit şcoala
de microbiologie medicală românească au fost: IOAN
CANTACUZINO (1863-1934), CONSTANTIN
IONESCU-MIH|ESTI (1883-1962), MIHAI CIUCA
(1883-1969), DUMITRU COMBIESCU (1887-1961), iar
în domeniul virusologiei CONSTANTIN LEVADITI
(1874-1952) şi ŞTEFAN S. NICOLAU (1896-1967).
b) Şcoala de microbiologie veterinară.
130
Elev al lui VICTOR BABEŞ, PAUL RIEGLER (1867-

1938) a fost fondatorul şcolii româneşti de microbiologie
veterinară.
El a introdus practica diagnosticului bacteriologic în
medicina veterinară românească şi a fondat în 1911
Institutul de seruri şi vaccinuri de uz veterinar (în acea
perioadă, al treilea de acest fel în lume), care în 1922
primeşte numele lui PASTEUR. Ca cercetător, a
desfăşurat o susţinută activitate ştiinţifică, remarcându-se
prin lucrările sale privind bacilul morvei.
RIGLER a fost primul profesor de Microbiologie şi
Anatomie Patologică la Şcoala de Medicină Veterinară
din Bucureşti, având marele merit de a fi creat o şcoală în
cadrul căreia s-au format personalităţi de seamă, care s-au
distins pe plan naţional şi internaţional, continuându-i
opera.
ALEXANDRU VECHIU (1890-1954) s-a remarcat
printr-o activitate multilaterală. El a condus, după
RIGLER, Institutul Pasteur şi Catedra de Microbiologie.
VECHIU a fost printre primii cercetători care au reuşit
adaptarea virusului pestei porcine, pe iepure.
ALEXANDRU CIUCA (1880-1972) a fost profesor de
Boli Infecţioase la Facultatea de Medicină Veterinară din
Bucureşti. Prin activitatea sa ştiinţifică a adus contribuţii
importante în probleme ca: infecţia experimentală cu
bacilul morvei la taurine, tipizarea virusului febrei aftoase
prin RFC, tratamentul durinei cu neosalvarsan, etc.
CONSTANTIN CERN|IANU (1890-1972) s-a remarcat
printr-un studiu amplu asupra piroplasmelor şi o
îndelungată activitate ca director al Institutului Pasteur.
ILIE POPOVICI (1902-1982), personalitate multilaterală,
a avut contribuţii deosebite în domeniul preparării de noi
vaccinuri contra febrei aftoase, turbării, agalaxiei
contagioase a oilor şi caprelor şi holerei aviare.
131
VLADIMIR WYNOHRADNIK (1902-1972) a adus o

contribuţie substanţială la dezvoltarea cercetării
virusologice în medicina veterinară şi a organizat
producţia biopreparatelor antipestoase porcine în cadrul
Institutului Pasteur.
NICOLAE STAMATIN (1905-1993), profesor de
Microbiologie la Facultatea de Medicină Veterinară din
Bucureşti, continuând tradiţia inaugurată de PAUL
RIGLER, a contribuit la înflorirea şcolii româneşti de
Microbiologie Veterinară. Practica veterinară îi datorează,
printre altele, două vaccinuri cu mare valoare profilactică:
vaccinul anticărbunos preparat din tulpina acapsulogenă
1190 R şi vaccinul antirujetic preparat din tulpina VR2 -
vaccinuri adoptate astăzi şi în alte ţări. Totodată,
cercetările fundamentale întreprinse în domeniul biologiei
sporogenezei, a antagonismului microbian, a
bacteriofagilor speciilor din genul Bacillus, contribuţiile
aduse în domeniul clasificării stafilococilor şi
pasteurelelor, completează palmaresul care îl situează pe
NICOLAE STAMATIN printre reprezentanţii de frunte ai
bacteriologiei veterinare româneşti.
NICOLAE MUNTIU (1909-1977), după o serie de lucrări
inedite privind bacilul morvei, a iniţiat şi organizat
cercetarea şi producţia de biopreparate în domeniul febrei
aftoase.
Pe lângă ,,pionierii” Microbiologiei româneşti, se cuvine
a fi menţionate şi alte personalităţi reprezentative, care au
desfăşurat o rodnică activitate pe tarâmul microbiologiei
veterinare, ca:
♦ ALEXANDRU POP, microbiolog, erudit a
adus contribuţii originale în domeniul
brucelozei şi al unor probleme de imunologie
teoretică.
132
♦ CONSTANTIN SURDAN a elaborat

numeroase lucrări privind pararickettsiile.
♦ VALENTIN VOLINTIR, pionier al unor
domenii de cercetare, a diagnosticat şi izolat,
primul în ţara noastră, agenţi etiologici ca
Listeria monocytogenes, Moraxella bovis etc.
♦ POPA OCTAVIAN, autor al unor lucrări
privind salmonelozele animalelor şi cursuri de
Microbiologie şi Imunologie la F.M.V.
Timişoara.
♦ ANDREI STOENESCU (1914-2001), strălucit
reprezentant al microbiologiei veterinare
româneşti, a condus destinele disciplinei de
Microbiologie şi Imunologie în cadrul
Facultăţii de Medicină Veterinară Iaşi, din anul
1962 (data înfiinţării disciplinei), până în anul
1974. Profesorul Stoenescu a desfăşurat o
prestigioasă activitate de cercetare,
concretizată în peste 130 lucrări ştiinţifice
originale. Demne de menţionat, datorită
priorităţii lor naţionale, sunt studiile privind
encefalomielita infecţioasă (boala de Teschen)
la porc în nordul Moldovei.
♦ ALEXANDRU GRECIANU (1930-1998),
distins intelectual, remarcabil cercetător
microbiolog şi cadru didactic de excelenţă, a
continuat consolidarea şcolii de Microbiologie
din cadrul F.M.V. Iaşi, în perioada 1974-1995.
Pe plan ştiinţific, a adus contribuţii originale la
metodica identificării grupului E. coli şi la
stabilirea corelaţiilor existente între serogrup şi
specia animală receptivă.
133
Institutul Pasteur, disciplinele de Microbiologie şi

Imunologie de la cele patru facultăţi de Medicină
Veterinară, laboratoarele centrale, reţeaua laboratoarelor
judeţene şi a laboratoarelor din întreprinderi de industrie
alimentară, reprezintă astăzi cadrul care asigură
dezvoltarea practicii şi a cercetării în domeniul
microbiologiei veterinare la noi în ţară.
2.1. CONCEPTUL DE BACTERIE
Bacteriologia este ramura microbiologiei care se

ocupă cu studiul bacteriilor.Termenul de bacterie a fost creat
134
de F e r d i n a n d C o h n în 1872, odată cu încercarea de a

elabora una dintre primele clasificări ale acestor
microorganisme.
Bacteriile sunt microorganisme unicelulare cu
structură procariotă - tip de organizare caracterizat prin lipsa
membranelor intracelulare, spre deosebire de tipul eucariot la
care nucleul şi unele organite (cloroplastele, mitocondriile)
posedă membrane proprii.
Materialul genetic sau genomul bacterian este
reprezentat de un cromozom format dintr-o moleculă mare
de ADN şi de unităţi ereditare extracromozomale numite
plasmide, constituite din molecule de ADN mult mai mici
(aproximativ 1% din masa cromozomului).
Bacteriile sunt lipsite de mitocondrii, aparat Golgi şi
reticul endoplasmatic propriu-zis. Funcţiile acestor structuri,
caracteristice celulei eucariote, sunt suplinite de alte
componente celulare, mai ales de membrana citoplasmatică.
135
Caracterele diferen]iale `ntre principalele categorii de microorganisme (dup\ M.Carp-C\rare, 2001)

Caracterul diferen]ial Prioni Viroizi Virusuri Bacterii Ciuperci
Num\rul tipurilor de acid - 1 (ARN) 1(ADN SAU ARN) niciodat\ 2 (ADN + ARN) 2 (ADN + ARN)
nucleic ambii
Tipul de organizare Acelular Acelular Acelular Celular procariot Celular eucariot
Organizarea materialului - ARN de talie Genom viral Un singur Mai mul]i
genetic mic\ cromozom [i cromozomi
plasmide
Echipament enzi-matic [i Absente Absente Absente Prezente Prezente
activitate metabolic\
proprie
Cre[tere Absent\ Absent\ Absent\ Prezent\ Prezent\
Mod de reproducere Sintez\ amplificat\ Sunt sintetiza]i Sunt sintetizate de celula gazd\ Independent, Independent, sexuat
prin conversie de celula gazd\ sciziparitate sau asexuat
Capacitate de Nu este cazul Nu este cazul Nu este cazul Absent\ Prezent\

diferen]iere celular\
Parazitism absolut Constant obligat Constant obligat Constant, obligat Absent Absent
Forme biologice de P.P.C.: protein\ ARN mic • Virion infec]ios, temporar • Celul\ • Miceliu sau
existen]\ `n natur\ prionic\ celular\ intranuclear extracelular vegetativ\, capabil\ pseudomiceliu
normal\ • Virus vegetativ, de diviziune • Spor (form\ de
P.P.S.: protein\ intracelular, `n curs de sintez\ • Spor (form\ de reproducere)
prionic\ din scrapie • Virus integrat, fixat `n conservare )
patologic\ genomul celulei gazd\
Pozi]ia pe scara La grani]a dintre Idem La grani]a dintre viu [i neviu Microorganisme cu Microorganisme cu
filogenetic\ viu [i neviu organizare procariot\ diverse grade de
organizare
110
Bacteriile sunt metabolic active, dispunând de un echipament

enzimatic propriu care realizează reacţiile celulare de degradare şi
biosinteză.
Nutriţia este de tip absorbtiv, din punct de vedere al
accesului substanţelor nutritive în celulă şi de tip chimiotrof sau
fototrof, după modul de obţinere a energiei necesare proceselor
nutritive.
Principala modalitate de multiplicare a bacteriilor este
diviziunea simplă binară sau sciziparitatea.
Unele specii bacteriene pot exista în natură sub două forme
biologice alternative: forma vegetativă care reprezintă celula
bacteriană propriu-zisă, dotată cu toate însuşirile caracteristice
speciei din care face parte şi forma sporulată, care este o formă de
rezistenţă şi de conservare a speciei în condiţii ostile, improprii
vieţii. Spre deosebire de celula vegetativă biologic activă, sporul
bacterian este o formă dormandă, caracterizată prin absenţa
funcţiilor de multiplicare şi a celor biosintetice şi cu o foarte redusă
intensitate a celorlalte activităţi vitale.
Bacteriile se diferenţiază de celelalte grupe de
microorganisme prin caracterele prezentate în tabelul 1.
2.2. NOŢIUNI DE TAXONOMIE ŞI

NOMENCLATURĂ BACTERIANĂ
2.2.1. TAXONOMIA BACTERIILOR
Taxonomia (gr. taxon = grup) sau sistematica biologică este

ştiinţa clasificării, în a cărei sferă de preocupări intră următoarele
obiective:
♦ stabilirea criteriilor taxonomice;
110
♦ clasificarea indivizilor sau a unităţilor de bază în

categorii taxonomice (taxoni) pe baza criteriilor
stabilite;
♦ nomenclatura sau denumirea taxonilor.
♦ identificarea unităţilor necunoscute prin comparaţie
cu sistemul taxonomic rezultat din primele trei
operaţiuni.
Un taxon biologic reuneşte o sumă de indivizi asemănători
între ei în virtutea descendenţei dintr-un strămoş comun, deci
posesori ai unei informaţii genetice comune. Prin urmare,
clasificarea organismelor vii este o clasificare naturală sau
filogenetică.
Comparativ cu celelalte regnuri, clasificarea organismelor
procariote pe baza acestui criteriu a întâmpinat numeroase
dificultăţi, generate de cauze obiective, dintre care menţionăm:
♦ numărul redus de caractere morfologice şi insuficienţa
amprentelor fosile care reflectă filogenia ;
♦ bacteriile nu pot fi studiate ca indivizi, ci ca populaţii,
din cauza dificultăţilor de manipulare a unei singure
celule;
♦ apariţia frecventă în populaţiile bacteriene a variantelor.
în consecinţă, clasificarea bacteriilor s-a sprijinit deseori pe
criterii fenotipice discutabile, din care derivă gradul mult mai mare
de convenţional şi arbitrar al taxonomiei bacteriene, în comparaţie
cu cel al plantelor şi animalelor.
Gruparea bacteriilor în categorii taxonomice pe criterii
filogenetice a devenit posibilă relativ recent, prin aplicarea
tehnologiilor moderne de biologie moleculară şi biochimie în
studiile de genetică bacteriană.
Principalii parametri luaţi în studiu, în acest scop, sunt :
1. conţinutul relativ de guanină + citozină( G+C%) al ADN
purificat; cu cât conţinutul G+C a două bacterii este mai apropiat, cu
atât acestea sunt mai înrudite;
111
2. omologia secvenţelor nucleotidice ale ADN, cuantificată

prin formarea moleculelor hibride pornind de la două catene ADN
cu origini diferite;
3. studiul secvenţelor oligonucleotidice ale ARN ribozomal;
gradul de înrudire a două organisme este direct proporţional cu
omologia secvenţelor nucleotidice din ADN sau cu numărul de
secvenţe oligonucleotidice comune din ARN ribozomal.
4. studiul structurii primare a enzimelor izofuncţionale sau
a citocromului C;
5. studiul imunologic al proteinelor bacteriene omoloage.
Pe baza criteriului omologiei materialului genetic, în
ultimii ani clasificările convenţionale ale bacteriilor au fost supuse
unor repetate remanieri.
Deşi acest criteriu de identificare şi încadrare taxonomică a
bacteriilor este, indiscutabil, cel mai obiectiv, din cauza gradului
crescut de dificultate tehnică şi a aparaturii pe care o reclamă, în
practica bacteriologică curentă se recurge în continuare la
identificarea pe baza caracterelor fenotipice (morfologice, culturale,
metabolice, antigenice, ecologice, de patogenitate, de sensibilitate la
factori fizici, chimici şi biologici, etc. ).
2.2.1.1. Categorii de taxoni
Conceptul de specie bacteriană. Unitatea taxonomică de

bază a lumii vii este specia.
În cazul organismelor superioare, din regnul vegetal sau
animal, există criterii bine stabilite de delimitare a speciilor, cel mai
important fiind capacitatea de încrucişare.
Luând în considerare acest criteriu de bază, specia poate fi
definită ca o comunitate reproductivă formată din populaţii care
habitează un anumit areal şi ai căror indivizi se încrucişează liber în
natură cu orice individ de sex opus, dând naştere la descendenţi
112
fertili care menţin relativ omogen fondul de gene al populaţiei

(Buiuc G.,1999).
Spre deosebire de reproducerea organismelor superioare,
diviziunea celulară a bacteriilor este o înmulţire vegetativă, iar
schimbul de material genetic prin conjugare (vezi cap. Genetică)
este rar şi nu reprezintă un caracter de specie. Aceste diferenţe, la
care se adaugă deosebirile fenotipice mai puţin tranşante ale
bacteriilor şi capacitatea mult mai mare de a suferi variaţii fenotipice
şi genotipice, sporesc gradul de dificultate în delimitarea speciilor
bacteriene şi găsirea unui punct de vedere unitar asupra conceptului
de specie bacteriană.
Din cele câteva încercări de definire, cărora literatura
ultimelor decenii le-a acordat mai multă atenţie ( S t a m a t i n-
1958; C o w a n- 1975; G o r d o n – 1978; S t a l e y şi K r i e g –
1984; citaţi de Răducănescu şi col., 1986) rezultă că speciile
bacteriene ar putea fi privite ca populaţii de celule cu caractere
fenotipice comune, prin care diferă semnificativ de alte populaţii.
Fiecare populaţie care aparţine unei specii poartă numele de tulpină
bacteriană (clonă sau suşă). Ea este o cultură pură care îşi are
originea într-o singură izolare dintr-un mediu natural.
Pentru practica bacteriologică, tulpina bacteriană are, prin
analogie cu organismele superioare, valoarea unui individ. Toate
examenele necesare identificării bacteriilor şi încadrării lor
taxonomice se execută pe tulpini şi nu pe celule izolate, plecând de
la premiza că o populaţie care constituie o tulpină provine din
descendenţa uneia sau a unui număr restrâns de celule şi că este
genetic omogenă.
Studiile de taxonomie bacteriană se efectuează întotdeauna
pe un număr cât mai mare de tulpini. Pentru fiecare specie
bacteriană, într-una din colecţiile bacteriene recunoscute pe plan
internaţional, se găseşte o tulpină tip sau de referinţă la care se
raportează şi cu care se compară celelalte tulpini din specia
respectivă.
113
Periodic, avându-se în vedere fenomenele de variabilitate

care se produc în orice populaţie bacteriană, tulpinile din colecţii se
clonează. Operaţia de clonare constă în dispersarea germenilor pe
medii solide, urmată de transplantarea unui număr de colonii izolate.
în urma examinării subculturilor, se selecţionează pentru a fi păstrate
mai departe în colecţie, clonele ale căror proprietăţi se apropie, pe
cât posibil până la identificare, de proprietăţile iniţiale pe care le
prezenta tulpina respectivă la izolarea ei din mediul natural.
Păstrarea tulpinilor bacteriene în colecţii se realizează prin
treceri (pasaje) pe medii proaspete la intervale de timp impuse de
longevitatea în culturi a speciei, sau prin liofilizare.
Subdiviziunile speciei bacteriene.
Crearea unor subdiviziuni în cadrul speciei se justifică prin
existenţa unor diferenţe de diverse grade de esenţialitate între
tulpini. Aceste subdiviziuni sunt subspecia şi varianta sau tipul.
Subspecia implică diferenţe privind caractere importante,
fără a depăşi însă limitele admise pentru specie.
Varianta (var.) sau tipul se abate de la genotipul speciei
printr-un singur caracter diferenţial, sau printr-un număr restrâns de
caractere. Este taxonul infrasubspecific cu care se operează cel mai
frecvent în practica bacteriologică.
în funcţie de caracterul diferenţial se pot distinge mai multe
categorii de variante sau tipuri ( tab. 2).
Taxonii de rang superior speciei, în succesiunea lor
ascendentă, sunt: genul, familia, ordinul, clasa şi diviziunea
(încrengătura sau phylum).
Genul reprezintă un grup taxonomic alcătuit din mai multe
specii înrudite cu specia tip. El poate fi format dintr-o singură specie
(gen monotipic), sau, obişnuit,din mai multe specii. Toate bacteriile
îşi au locul în cadrul unui gen, iar identificarea genului stă la baza
diagnosticului bacteriologic curent.
Familia grupează mai multe genuri înrudite, dintre care unul
este considerat genul tip. Numeroase genuri nu au fost încadrate încă
în familii.
114
Ordinul este un taxon format din familii înrudite, mai rar

utilizat, puţine grupe de bacterii fiind încadrate în ordine.
Clasa este un taxon superior, care grupează mai multe ordine
înrudite.
Diviziunea reprezintă o grupare de clase înrudite.
Tabelul 2
Taxoni infraspecifici (după Staley şi Krieg cit. de
Răducănescu şi col., 1986 , completat de autoare)
Denumirea Sinonim Caracterul diferenţial
taxonului
Biovar Biotip Proprietăţi biochimice sau fiziologice
speciale
Serovar Serotip Particularităţi de structură antigenică
Patovar Patotip Patogenitatea pentru organisme gazdă
din anumite specii
Fagovar Fagotip Sensibilitatea faţă de anumiţi
bacteriofagi
Morfovar Morfotip Caractere morfologice aparte
Chimio- sau Chimio- sau Particularităţi metabolice
chemovar chemotip
Colicino- sau Colicino- sau Sensibilitate diferită la anumite colicine
bacteriocinovar bacteriocinotip sau bacteriocine
2.2.1.2. Clasificarea bacteriilor
In ultimele cinci decenii au apărut mai multe încercări de

clasificare a bacteriilor, P r e v o t (1957 şi 1961), K r a s i l n i c o v
(1959), S k e r m a n (1967), M u r r a y (1974). Ultima clasificare a
apărut în 1994 în cadrul Manualului de Sistematică Bacteriană a lui
B e r g e y (tab. 3).
Cele patru filumuri se diferenţiază prioritar prin structura
peretelui celular. Clasele, familiile, genurile şi speciile sunt
departajate pe baza unor caractere morfologice, fiziologice,
biochimice, ecologice, etc.
115
Tabelul 3
Clasificarea bacteriilor la nivelul taxonilor superiori
Diviziunea (Phylum) Clasa

I. Gracilicutes – bacterii Gram negative I.1. Scotobacteria
I.2. Anoxyphotobacteria
I.3. Oxyphotobacteria
II. Firmicutes – bacterii Gram pozitive II.1. Firmibacteria
II.2. Thallobacteria
III. Tenericutes – bacterii lipsite de perete III.1. Mollicutes
celular
IV. Mendosicutes – perete celular lipsit de IV.1. Archaeobacteria
stratul de peptidoglican
Clasificarea uşurează efortul de identificare a speciilor în

scopuri practice, acesta fiind de altfel, obiectivul principal al
manualului amintit anterior.
2.2.2. NOMENCLATURA BACTERIILOR
Conform normelor generale de nomenclatură în biologie,

fiecare bacterie este denumită, după sistemul binominal al lui Linné,
prin două cuvinte latinizate (de exemplu, Bacillus anthracis), care
caracterizează foarte sintetic bacteria respectivă.
Primul cuvânt indică genul şi este un substantiv la singular
de origine latină, greacă, sau de altă origine, dar latinizat. Numele
genurilor sunt inspirate, de regulă, de :
♦ unele caractere morfologice, frecvent forma şi modul de
grupare (Bacillus = baston mic; Staphylococcus =
116
ciorchine de strugure; Sarcina = pachet, etc.), asociate

uneori cu habitatul natural al bacteriei (Lactobacillus =
bastonaş din lapte);
♦ numele bacteriologului care a izolat primul bacteria
respectivă sau a avut merite deosebite în studiul ei:
Brucella (Bruce), Pasteurella (Pasteur), Escherichia
(Escherich), etc.
Numele genului se scrie cu iniţială majusculă, întreg sau, în

cazul unor enumerări şi numai atunci când precede numele speciei,
prescurtat: B. anthracis, E. coli, S. aureus.
Cel de-al doilea cuvânt denumeşte specia şi este descriptiv
pentru substantivul care reprezintă genul. El poate fi:
♦ un adjectiv acordat gramatical cu numele genului
(Proteus vulgaris, Clostridium septicum, Pasteurella
multocida, etc.);
♦ un substantiv la cazul genitiv (Streptococcus lactis,
Mycobacterium tuberculosis, Bacillus anthracis, etc.);
♦ un nume propriu la cazul genitiv (Providencia rettgeri),
etc.
Numele speciei se scrie întotdeauna cu literă mică. El se

poate referi la:
♦ un caracter morfologic, cultural sau biochimic
(Staphylococcus aureus, Lactobacillus acidophilus, etc.);
♦ gazda receptivă la care produce infecţii (Brucella suis,
Streptococcus equi, Mycoplasma gallinarum, etc.);
♦ boala, un simptom sau o leziune caracteristică
(Clostridium tetani, Bacillus anthracis, Mycoplasma
agalactiae, Listeria monocytogenes, etc.);
♦ numele bacteriologului care a descris primul bacteria
(Actinobacillus lignieresii, Clostridium chauvoei,
Coxiella burneti, etc.).
117
Numeroase specii bacteriene au şi nume comune, folosite

deseori în vorbirea curentă, ca de exemplu : bacilul piocianic sau
bacilul puroiului albastru, pentru Pseudomonas aeruginosa; bacilul
lui Koch sau B.K., pentru Mycobacterium tuberculosis; bacilul
tetanosului, pentru Clostridium tetani, etc.
Pentru o tulpină bacteriană care nu a fost încă identificată se
foloseşte denumirea de ,,izolat”, iar după încadrarea în gen, până la
precizarea speciei, denumirea genului urmată de abrevierea
termenului species: sp. pentru singular şi spp. pentru plural (ex.
Streptococcus sp., Salmonella spp.).
Subspeciile şi variantele se denumesc adăugând la numele
speciei, termenii subspecies (prescurtat subsp.), respectiv varietas
(prescurtat var.), urmaţi de numele subspeciei sau variantei
respective: Campylobacter fetus subsp. fetus; Francisella tularensis
var. palearctica, etc.
Variantele sau tipurile se mai notează cu cifre (la
Streptococcus pneumoniae şi Brucella spp.), litere (la Clostridium
perfringens şi Clostridium botulinum), sau prin specificarea
antigenilor O şi H, (la Escherichia coli şi Salmonella spp.).
Un caz particular se întâlneşte la leptospire şi salmonele,
unde serotipurile sunt tratate, din punct de vedere al nomenclaturii,
la fel ca speciile, pentru denumirea serotipurilor de Salmonella
utilizându-se frecvent numele localităţilor de unde au fost izolate : S.
dublin, S. panama, S. branderburg, etc.
Ordinul şi familia sunt denumite cu numele genului celui
mai reprezentativ pentru gruparea taxonomică respectivă, la care se
adaugă sufixele ,,ales” pentru ordin şi ,,aceae” pentru familie (ex.
genul reprezentativ Rickettsia, ordinul Rickettsiales, familia
Rickettsiaceae).
Încrengătura şi clasa – taxoni de rang superior – au
denumiri constituite dintr-un nume generic şi diverse sufixe. La ora
actuală, în taxonomia bacteriană se manifestă tendinţa de a se opera
118
din ce în ce mai puţin cu aceste categorii taxonomice, din cauza

relativităţii şi ineficienţei lor.
În unele cazuri, clasificările operează cu ordine, familii şi
intermediari (subordine, subfamilii, triburi), iar alteori, se ignoră şi
acestea, operându-se direct cu categoriile: gen, specie (uneori
subspecie) şi variantă (tip).
2.3. MORFOLOGIA SI BIOLOGIA

BACTERIILOR
2.3.1. MORFOLOGIA CELULEI VEGETATIVE
Cunoaşterea caracteristicilor morfologice (formă,

dimensiuni, mod de grupare, afinităţi tinctoriale, particularităţi
morfologice) are o importanţă deosebită în cercetarea şi identificarea
bacteriilor, deoarece acestea constituie criterii taxonomice de bază.
2.3.1.1. Forma si modul de grupare a bacteriilor
Forma celulelor bacteriene este greu de apreciat în probele

prelevate din mediile naturale, motiv pentru care morfologia
bacteriilor se studiază pe celulele cultivate în condiţii artificiale, de
laborator, pe medii de cultură adecvate.
Forma bacteriilor este controlată genetic, dar este influenţată
într-o mare măsură de factorii de mediu (temperatură, pH,
compoziţia mediului de cultură, etc.) şi de vârsta culturii. Deoarece
condiţiile de cultură se modifică în timp putând cauza apariţia unor
forme aberante, morfologia bacteriilor se apreciază numai pe culturi
tinere (proaspete).
119
După forma celulei, bacteriile pot fi grupate în patru

categorii distincte: sferice, cilindrice, spiralate sau helicoidale şi
pătrate (fig.3.).
Fig.3 Forme posibile la bacterii

1.coc sferic; 2.coc oval; 3.coc asimetric cu un pol ascuţit şI unul rotunjit;
4.coc asimetric reniform; 5.formă cocoidă; 6.cocobacil; 7.bacil fin;
8.bacil asimetric în formă de măciucă; 9.bacil cu capetele retezate;
10.bacil cu capetele rotunjite; 11.vibrion; 12.spirochetă cu spire mari;
13.spirochetă cu spire mici; 14. bacterii pătrate
La cele mai multe specii bacteriene, celulele – fiice rezultate

în urma diviziunii se separă şi rămân independente datorită mişcării
browniene, activităţii flagelilor în cazul bacteriilor mobile, curenţilor
de convecţie din mediu etc. La unele specii însă, majoritatea
celulelor-fiice nu se despart timp de una sau mai multe generaţii,
formând constant grupări caracteristice cu valoare taxonomică.
Modul de grupare a bacteriilor este determinat de raportul
geometric dintre planurile succesive de diviziune şi de tendinţa
celulelor-fiice de a rămâne unite.
120
• Bacteriile sferice
In terminologia curentă aceste bacterii poartă denumirea de
coci. Ele pot avea formă sferică, ovală, lanceolată sau reniformă,
diametrele celulei fiind aproximativ egale. In funcţie de raporturile
care se stabilesc între celulele-fiice după diviziune, cocii pot fi
izolaţi sau grupaţi. Principalele moduri de grupare sunt (fig. 4):
Fig.4. Modalităţile de grupare a cocilor în funcţie de orientarea

planurilor de diviziune celulară.(după Tortora J.G. şi col.,1997)
121
a) diplococul, care rezultă prin diviziunea celulelor în

planuri succesive paralele, celulele fiice rămânând
grupate câte două;
b) streptococul, constituit din coci înlănţuiţi ca urmare a
diviziunilor succesive în planuri paralele şi a
persistenţei legăturilor între celulele-fiice pe parcursul
mai multor generaţii;
c) tetrada sau tetracocul - o grupare de patru celule
rezultată din două diviziuni succesive în planuri
perpendiculare;
d) sarcina - o grupare de opt coci sub forma a două
tetrade suprapuse, care rezultă în urma a trei
diviziuni în planuri perpendiculare: al doilea pe primul
şi al treilea pe primele două;
e) stafilococul, la care planurile succesive de diviziune
sunt dispuse în direcţii diferite, astfel încât celulele
rezultate formează grămezi neregulate, asemănătoare
ciorchinilor de struguri.
• Bacteriile cilindrice cunoscute sub denumirea

comună de bacili, au formă de bastonaşe. Raportul dintre cele două
axe variază însă foarte mult, încât, unii bacili au un aspect
filamentos, uneori ramificat, iar alţii se apropie de forma sferic-
ovală, fiind numiţi din acest motiv cocobacili.
Bacilii pot fi drepţi sau uşor încurbaţi la mijloc sau la una din
extremităţi, cu capetele tăiate drept ca la Bacillus anthracis, rotunjite
ca la majoritatea speciilor, ascuţite ca la Fusobacterium fusiformis,
sau dilatate în formă de pişcot sau de haltere - caracteristică a
genului Corynebacterium.
122
Diviziunea bacililor are loc după un singur plan transversal

pe axul longitudinal. După diviziune, bacilii pot rămâne izolaţi sau
grupaţi câte doi (diplobacili), în lanţuri cu lungimi variabile
(streptobacili), în palisadă (asemănător dinţilor unui pieptene), sau
sub formă de idiograme chinezeşti (fig. 5)
Filamentul este considerat de unii autori o formă iar de alţii,

un mod de grupare. Se pare că ultimul punct de vedere este mai
corect întrucât filamentul reprezintă în realitate un plasmodiu,
multiplicarea citoplasmei şi a materialului nuclear nefiind urmată şi
de constituirea pereţilor celulari şi a membranelor citoplasmatice
separatoare între celule.
Formele ramificate sunt o excepţie la bacterii. Ele reprezintă

tot plasmodii şi sunt caracteristice actinomicetelor - grup de bacterii
limitrofe, din punct de vedere morfologic şi al poziţiei taxonomice,
ciupercilor.
• Bacteriile spiralate sau helicoidale

In funcţie de numărul de spire şi flexibilitatea peretelui
celular, există trei subtipuri morfologice de bacterii spiralate :
a) vibrionul, cu aspect de virgulă sau asemănător literei

,,S”;
b) spirilul, cu mai multe spire şi un perete celular rigid, care
îi conferă stabilitate morfologică şi dimensională.;
c) spirocheta, alcătuită de asemenea din mai multe spire,
dar care sunt flexibile (se pot strânge sau relaxa) datorită
elasticităţii peretelui celular .
123
Fig.5. Modalităţile de grupare a bacililor:

1.diplobacil; 2.grupare în forma literei V; 3.streptobacil; 4.filament;
5.filament cu citoplasmă granulară; 6.formă ramificată; 7.grupare în
palisadă; 8. grupare în ideograme chinezeşti.
• Bacteriile pătrate au fost puse în evidenţă în probele

de apă hipersalină prelevate din bălţile Peninsulei Sinai. Ele
formează adesea placarde de 4-16 celule rezultate din mai multe
diviziuni succesive, la care se disting cu multă claritate planurile de
diviziune. Forma pătrată a acestor bacterii şi faptul că sunt mult
aplatizate (0,1 – 0,5 µm grosime) se explică prin lipsa presiunii
interne a celulelor în mediu hiperosmotic, situaţie în care,
teoretic,bacteriile pot lua orice formă.
124
2.3.1.2. Constantele fizice
Dimensiunile bacteriilor variază în funcţie de specie, între

0,1 –15 micrometri (µm) lungime (bacteriile filamentoase ajunând
până la 500 µm) şi 0,02 – 2 µm, diametru transversal. Din acest
punct de vedere, bacteriile pot fi grupate în trei categorii: mici 0,3 –
1,5/0,1 –0,5 µm (ex. Brucella spp.); mijlocii 2 – 3/0,5 – 1 µm
(ex.Escherichia spp.); mari 10 - 15/1 - 2 µm (ex. Bacillus spp.,
Clostridium spp. ).
In general, există o corelaţie între lungimea şi diametrul
transversal al celulelor bacteriene, fără ca aceasta să constituie o
regulă. Astfel, germenii din genurile Bacillus şi Clostridium, care
sunt cei mai lungi (cu excepţia celor filamentoşi), sunt în acelaşi
timp şi cei mai groşi, pe când bacilul rujetului (Erysipelothrix
rhusiopathiae), a cărui lungime poate ajunge la 3 – 4 µm, este foarte
subţire (0,2 – 0,4µm, diametru transversal ).
Volumul bacteriilor oscilează între 0,oo3 x 10-12 (ex.
Mycoplasma spp. ) şi 7,068 x 10-12 (Bacillus megatherium ).
Densitatea sau greutatea specifică a celulelor bacteriene
este ceva mai mare decât a apei, situându-se între 1,07 şi 1,032.
Valoarea acestui indice diferă în funcţie de compoziţia chimică a
bacteriilor, care variază de la o specie la alta şi este influenţată de
condiţiile de mediu şi de vârsta celulei. Astfel, celulele tinere, care
sunt turgescente, au o densitate mai mică decât cele îmbătrânite, iar
la bacteriile cultivate pe medii lichide, densitatea este mai mică
decât la cele cultivate pe medii solide.
Datorită densităţii apropiate de cea a apei, bacteriile plutesc
în mediile lichide, din care pot fi separate prin centrifugare.
125
2.2.1.3. Structura celulei bacteriene
Celula bacterină este constituită dintr-un înveliş şi un

conţinut. Unele specii bacteriene sunt prevăzute în plus cu organite
de mişcare (cilii sau flagelii) şi/sau cu organite de aderenţă ( pilii sau
fimbriile).
In figura numărul 6 este reprezentată schematic structura
unei bacterii ipotetice, cu toate componentele menţionate.
Fig.6 Structura unei celule bacteriene tipice (după Măzăreanu C, 1999)
126
Învelişul
Principalele componente ale învelişului celulei bacteriene
sunt:
♦ membrana citoplasmatică, prezentă la toate bacteriile în
contact intim cu citoplasma;
♦ peretele celular situat la exteriorul membranei, prezent

la toate bacteriile cu excepţia micoplasmelor;
♦ capsula şi glicocalixul – structuri extraparietale prezente

numai la un număr restrâns de specii bacteriene şi numai
în anumite condiţii de mediu.
Membrana citoplasmatică
Numită şi membrană plasmatică sau membrană celulară,

această componentă esenţială a tuturor bacteriilor acoperă de jur
împrejur citoplasma, separând-o de faţa internă a peretelui celular.
Examinată la microscopul electronic, membrana citoplasmatică
apare ca o formaţiune triplu stratificată, cu o grosime de 7,5 – 10
nanometri, constituită dintr-un strat subţire electronotransparent,
delimitat de ambele părţi de câte un strat mai gros, electronoopac.
Scheletul biochimic al membranei este constituit dintr-un
strat dublu de fosfolipide amfipatice cu o orientare polară a
regiunilor hidrofile, spre exterior şi respectiv spre interior şi a celor
hidrofobe, faţă în faţă (fig.7).
Acest strat bimolecular fosfolipidic conferă membranei rolul
de barieră osmotică şi oferă un sediu numeroaselor proteine
enzimatice care se deplasează spre exteriorul sau interiorul celulei.
127
Fig.7 Membrana citoplasmatică - reprezentare schematică a

unui model tridimensional (după Lodish şi Rothman,1979; cit.de Zarnea
G., 1983).
Membrana citoplasmatică serveşte drept filtru selectiv,

permiţând accesul substanţelor nutritive în celulă şi eliminarea
cataboliţilor - procese reglate enzimatic de către sistemele de
transport şi permeaze. Ea este implicată, de asemenea, în reglarea
proceselor de diviziune celulară şi sporogeneză.
Prin invaginarea şi plierea membranei spre interiorul celulei
bacteriene iau naştere nişte formaţiuni numite mezozomi (fig.8),
care se leagă de genomul bacterian şi care, în funcţie de configuraţia
pliurilor, pot fi veziculari sau saciformi, lamelari şi tubulari.
128
Fig.8 Structura schematică a mezozomului bacterian (după Reusch şi

Burger, 1973; cit.de Zarnea G.,1983).
Mezozomii sunt sediul unei intense activităţi enzimatice şi

îndeplinesc următoarele funcţii biologice:
♦ suplinesc lizozomii şi mitocondriile – organite absente în
celula de tip procariot;
♦ reglează replicarea genomului în procesul de diviziune
celulară;
♦ participă la formarea septului transversal care separă celulele
după diviziune;
129
♦ reprezintă zonele specializate pentru pătrunderea în celulă a

fragmentelor de ADN în cursul procesului de transformare
genetică.
Peretele celular
Este situat la exteriorul membranei citoplasmatice fiind mai

gros decât aceasta (15 – 30 nanometri), rigid şi poros.
Structura morfochimică a peretelui celular este determinantă
pentru grosimea, gradul de rigiditate şi afinitatea sa faţă de anumite
substanţe colorante (afinitate tinctorială). In funcţie de modul în
care se colorează prin metoda Gram, bacteriile se împart în Gram
pozitive (colorate în violet) şi Gram negative (colorate în roşu), iar
prin metoda Ziehl – Neelsen, în acidorezistente şi neacidorezistente.
La bacteriile Gram pozitive peretele este gros şi rigid, iar la cele
Gram negative este mai subţire şi mai elastic.
Pe baza prezenţei, respectiv a absenţei peretelui celular şi a
însuşirilor sale mai sus menţionate, G i b b s o n şi M u r r a y au
propus clasificarea regnului Procaryotae în trei subdiviziuni:
Mollicutes – bacteriile fără perete (micoplasmele), Firmicutes –
bacteriile Gram pozitive cu peretele gros şi rigid, Gracilicutes –
bacteriile Gram negative cu peretele mai subţire şi mai elastic.
Peretele celular este format dintr-un strat bazal care aderă la
membrana citoplasmatică, similar ca şi compoziţie chimică la toate
bacteriile şi un strat superficial cu o structură diferită la cele trei
categorii tinctoriale (Gram pozitive, Gram negative, acidorezistente),
numit stratul structurilor speciale.
Stratul bazal este un polimer glicopeptidic numit
peptidoglican sau mureină (lat. murus = zid). El este format din
macromolecule lungi de zaharide (N-acetilglucozamină şi acid N-
acetilmuramic) dispuse paralel şi legate între ele prin punţi
polipeptidice, realizând astfel o reţea care încorsetează celula şi îi
conferă rezistenţă mecanică (fig. 9).
130
Fig.9 Model de structură moleculară a peptidoglicanului (după

Tripper şi Wright,1977; cit. Zarnea,1983): G = N-acetilglucozamină; M =
acid N-acetilmuramic; Y = punţi polipeptidice;
La bacteriile Gram pozitive, stratul structurilor speciale

conţine polizaharide şi proteine iar la numeroase specii, acizi
teichoici, lipoteichoici şi teichuronici (reprezentaţi în fig.9, sub
forma unor tuburi flexibile), care conferă peretelui rigiditate.
Peretele bacteriilor Gram negative, deşi mai subţire, are o
structură mai complexă. Stratul bazal este format dintr-un complex
peptidoglican-lipoproteină, iar stratul structurilor speciale este
constituit dintr-o membrană externă în care predomină
131
liopopolizaharidele (LPS). Componenta lipidică a membranei

externe diferă foarte puţin de la o specie bacteriană la alta, în timp ce
componenta poliglucidică are specificitate chimică şi antigenică
(antigenul somatic ,,O”), pemiţând identificarea serologică şi
serotipizarea mai multor specii bacteriene (Escherichia coli,
Salmonella spp, Pasteurella multocida, etc.). Poliglucidul ,,O”
îndeplineşte şi rolul de receptor pentru bacteriofagi, iar în ansamblul
său, complexul LPS are funcţia de endotoxină.
Fig.10 a. Structura peretelui bacterian la bacteriile Gram pozitive

(după Hart T. şi Shears P., 1997)
132
Intre peretele celular şi membrana citoplasmatică a

bacteriilor Gram negative se găseşte un spaţiu periplasmatic, care
conţine proteine de legare cu rol în chimiotaxie şi numeroase enzime
(fosfatază alcalină, enzime hidrolitice, deoxiribonucleaze, etc.) cu
rol în pregătirea substanţele care au traversat peretele, pentru
trecerea lor prin membrana citoplasmatică. Stratul structurilor
speciale este mai bine reprezentat cantitativ la speciile Gram
negative, în comparaţie cu cel bazal, raport inversat la speciile
Gram pozitive (fig. 10 a, b).
La bacteriile acidorezistente, structurile speciale sunt foarte
bogate în complexe formate din acid micolic şi ceruri, fapt care
explică rezistenţa acestora la decolorarea cu acizi (coloraţia Ziehl –
Neelsen).
Peretele celular are o semnificaţie biologică multiplă:
♦ prin rigiditatea sa, asigură menţinerea formei celulelor
bacteriene;
♦ îndeplineşte rol protector faţă de factorii nocivi de mediu,
în special faţă de şocul osmotic, având în vedere că
mediile de viaţă ale bacteriilor sunt hipotonice în raport
cu conţinutul celulei bacteriene;
♦ prin porii săi, mediază schimbul de substanţe între mediu
şi celulă;
♦ participă la procesul de creştere şi diviziune celulară,
urmând membrana citoplasmatică în formarea septurilor
transversale care separă celula-mamă în cele două celule-
fiice;
♦ conţine receptori pentru bacteriofagi şi bacteriocine;
♦ conţine enzime autolitice care se activează în momentul
sporulării eliberând sporul prin liza sporangiului şi în
momentul germinării, determinând liza învelişurilor
sporale.
133
Orice factor care alterează sau inhibă sinteza

peptidoglicanului (fermenţi litici, antibiotice, carenţe nutritive , etc.)
determină, atât ,,in vitro” cât şi ,,in vivo”, apariţia unor bacterii cu
morfologie modificată, cunoscute sub denumirile de protoplaşti şi
sferoplaşti. Iniţial, aceste forme au fost descrise de către
Klieneberger – Nobel în 1935 sub denumirea de forme ,,L”, după
numele Institutului Lister din Londra.
Fig.10.b. Structura peretelui bacterian la bacteriile Gram

negative (după Hart T. şi Shears P., 1997)
134
Protoplaştii sunt celule bacteriene lipsite de perete celular,

obţinute prin tratarea bacteriilor Gram pozitive cu lizozim sau
penicilină. Ei au o formă sferică, indiferent de forma iniţială a
bacteriei din care provin şi sunt foarte sensibili la şocul osmotic.
Deoarece funcţia de barieră osmotică a membranei citoplasmatice
este mult mai labilă în lipsa protecţiei conferite de peretele celular
rigid, în mediile hipotonice protoplastul se lizează.
Sferoplaştii rezultă din bacteriile Gram negative sub
influenţa aceloraşi factori. Ei păstrează însă porţiuni din peretele
celular, deoarece factorii litici amintiţi (lizozimul, penicilina) sunt
inactivi faţă de compuşii lipidici ai peretelui celular. In consecinţă,
aceste bacterii cu perete defectiv iau forme diferite: filamentoase,
piriforme, cu aspect de înmugurire, etc. Spre deosebire de
protoplaşti, sferoplaştii sunt mai rezistenţi la factorii de mediu,
având capacitatea de a-şi resintetiza peretele celular în medii de
cultură optime, lipsite de factorul care a indus defecţiunea.
Capsula
Este o formaţiune extraparietală, prezentă numai la unele

specii bacteriene şi numai în anumite condiţii de mediu. Speciile
patogene capsulează de regulă în organism sau în cazul prezenţei în
mediul de cultură a unui lichid organic (ser sanguin, plasmă, lichid
ascitic, etc.)
Bacteriile capsulogene care interesează patologia veterinară
sunt: Bacillus anthracis, Streptococcus pneumoniae, Klebsiella
pneumoniae , Clostridium perfringens, Pasteurella multocida.
Capsulele acestor specii se deosebesc prin gradul de aderenţă
la peretele celular, grosime, consistenţă şi structură chimică.
Pe baza aderenţei la peretele celular, a grosimii şi
consistenţei, se pot distinge patru tipuri de capsulă (fig.11):
135
♦ microcapsula, sub forma unui strat fin şi aderent,

nedetectabilă prin metodele microscopice uzuale,
caracteristică pentru Pasteurella multocida ;
♦ capsula propriu-zisă, cu o grosime aproximativ egală cu
cea a celulei bacteriene, consistentă şi evidenţiabilă prin
metode speciale de colorare, întâlnită la Bacillus
anthracis şi Streptococcus pneumoniae;
♦ substanţa mucoasă capsulară moale, sub forma unei
mase amorfe care uneori nu mai păstrează raporturi
anatomice cu celula bacteriană ;
♦ zooglea , constând într-o masă mucilaginoasă
neorganizată care înglobează mai multe celule bacteriene,
întâlnită la unele specii saprofite.
Fig.11 Tipurile de structuri capsulare la bacterii:

1.microcapsula; 2.capsula propriu-zisă; 3.strat mucos; 4.zooglee.P.C. -
perete celular; M.C. – microcapsulă; mc – membrană citoplasmatică.
Din punct de vedere chimic, capsula este formată din 98%

apă, restul fiind reprezentat de polizaharide sau polipeptide, în
funcţie de specie.
136
Capsulogeneza este un proces cu determinism genetic,

supus variaţiilor fenotipice şi genotipice.
Variaţiile fenotipice se produc sub influenţa factorilor de
mediu, în principal factori nutritivi. De regulă, organismul animal
reprezintă un mediu favorabil capsulogenezei, spre deosebire de
mediile de cultură abiotice uzuale, care devin favorabile numai prin
adăugarea unor substanţe proprii organismului (ser, plasmă, lichid
ascitic, etc.).
Variaţiile genotipice sunt rezultatul mutaţiilor. Selectarea în
condiţii experimentale a mutantelor acapsulogene s-a dovedit a fi
utilă în practica preparării vaccinurilor, deoarece tulpinile
acapsulogene sunt nepatogene (ex. tulpina de Bacillus anthracis
1190 R, acapsulogenă, apatogenă, edematogenă şi imunogenă).
Funcţia biologică a capsulei este de a proteja celula
bacteriană faţă de acţiunea unor factori nocivi. In cazul speciilor
patogene, capsula are un rol important în evitarea procesului de
fagocitoză, constituind un important factor de agresivitate. Inafara
organismului, prin conţinutul crescut de apă, capsula protejează
bacteriile de efectele desicaţiei.
Glicocalixul
Este o structură mai simplă decât capsula, constituită dintr-o

reţea de fibre de natură poliglucidică cu aspect de pâslă. El este
prezent numai la unele bacterii şi numai în condiţii naturale de
mediu, fiind absent ,,in vitro”. Pentru bacteriile patogene,
glicocalixul constituie un factor de colonizare a diverselor epitelii,
având rol în menţinerea unor infecţii urinare şi intestinale. Pe lângă
aderenţă, această formaţiune conferă bacteriilor rezistenţă faţă de
bacteriofagi şi bacteriile prădătoare.
137
Conţinutul
Conţinutul celulei bacteriene se compune din citoplasmă şi
genom bacterian.
Citoplasma
Citoplasma celulei bacteriene are consistenţă de gel, nu

prezintă curenţi citoplasmatici şi în consecinţă, nici deplasări
evidente ale elementelor componente.
La celulele tinere şi în condiţii normale de dezvoltare,
citoplasma aderă la membrană şi se prezintă ca o masă densă,
omogenă şi intens colorabilă. La celulele îmbătrânite, citoplasma îşi
pierde treptat afinitatea tinctorială, se retractează centripet şi capătă
o structură granulară cu numeroase vacuole .
Citoplasma reprezintă sediul materialului genetic şi al unor
structuri cu caracter de granule, incluzii şi vacuole. Spre deosebire
de celulele eucariote, in citoplasma celulelor bacteriene lipsesc
mitocondriile, aparatul Golgi şi reticulul endoplasmatic propriu-zis.
Ribozomii sau granulele lui Palade reprezintă elementele

de bază ale citoplasmei, în care apar ca mici granule relativ sferice,
cu un diametru de 10-20 nanometri, numărul lor fiind de ordinul
zecilor de mii.
Din punct de vedere chimic, ribozomii sunt alcătuiţi din
acid ribonucleic (65%) şi proteine (30-35%).
Sub raport funcţional, ribozomii constituie sediul sintezei
proteinelor structurale şi enzimatice, pe baza informaţiei genetice
preluate de la ADN prin intermediul ARN-ului mesager.
In faza de creştere activă a celulei bacteriene se formează
conglomerate de ribozomi, numite polizomi sau poliribozomi,
elementul de legătură reprezentându-l filamentele fine de ARN –
mesager.
138
Activitatea ribozomilor bacterieni poate fi inhibată de unele

antibiotice cum sunt streptomicina, neomicina şi tetraciclinele. La
organismele eucariote, ribozomii sunt insensibili faţă de antibiotice,
fapt care permite utilizarea acestora în terapia bolilor infecţioase,
fără afectarea organismului.
Incluziile sunt structuri inerte, prezente inconstant în

citoplasma bacteriilor. Ele reprezintă materiale de rezervă care se
acumulează în celulă direct proporţional cu vârsta şi conţinutul
mediului în substanţe nutritive. Din punct de vedere chimic,
incluziile sunt formate din polimeri organici (amidon, glicogen, acid
poli-β-hidroxibutiric), cristale de substanţe anorganice (sulf,
carbonat de calciu) şi polimeri anorganici. Din ultima categorie de
substanţe, la numeroase specii bacteriene sunt prezente incluziile de
polimetafosfat, cunoscute sub denumirile de corpusculi Babeş-Ernst
sau granule de volutină (din cauza prezenţei lor în număr mare la
specia Spirillum volutans). Ele apar la microscop sub forma unor
granulaţii metacromatice, deoarece se colorează mai intens decât
restul citoplasmei (fig.12).
Fig.12 .Granulaţii
metacromatice
evidenţiate la
microscopul fotonic (în
cerc)şi electronic.
(după Winkler cit. de
Zarnea G.,1963).
139
Cromatoforii, prezenţi la bacteriile fotosintetizante, sunt

organite specializate în procesele de biosinteză prin mecanisme
analoage fotosintezei plantelor.
Vacuolele sunt variabile ca mărime (0,3 – 0,5 µm) şi număr
(6-20/celulă), fiind mai frecvent întâlnite la celulele tinere. Ele pot
conţine lichide cu rol în reglarea presiunii osmotice, sau gaze.
Vacuolele cu gaze sunt prezente în citoplasma unor bacterii din sol,
capabile să capteze azotul atmosferic şi la bacteriile acvatice aerobe
pe care le antrenează la suprafaţa apei, asigurându-le contactul cu
oxigenul atmosferic.
In citoplasma celulelor bacteriene se găseşte cea mai
importantă parte din echipamentul enzimatic răspunzător de
metabolismul celulei, precum şi diferite tipuri de ARN (mesager,
ribozomal şi solubil).
Pigmenţii sunt substanţe colorate prezente în citoplasma
bacteriilor cromogene. Speciile patogene pentru om şi animale,
producătoare de pigmenţi sunt: Staphylococcus aureus,
Pseudomonas aeruginosa, Rhodococcus equi, Mycobacterium
tuberculosis.
în funcţie de structura chimică pigmenţii bacterieni se
împart în:
• pigmenţi fenazinici, cum sunt fluoresceina de culoare
galbenă şi piocianina de culoare albastră-verde,
prezente la mai multe specii din genul Pseudomonas;
• pigmenţi carotenoizi, de culoare roşie, galbenă sau
portocalie, cum sunt lutexina, xantina, licopenul,
sintetizaţi în principal de către stafilococi;
• pigmenţi melanici, de culoare brună, frecvenţi la
bacteriile fixatoare de azot din genul Azotobacter;
• pigmenţi antocianici, elaboraţi mai ales de actinomicete,
printre care şi unele specii producătoare de antibiotice
din genul Streptomyces;
140
• derivaţi pirolinici de tipul clorofilelor, prezenţi la

bacteriile fotosintetizante.
După localizarea pigmenţilor în celulă şi posibilităţile de
difuzare în mediu, bacteriile cromogene se clasifică în:
• bacterii cromofore, a căror pigmenţi rămân cantonaţi la
locul sintezei;
• bacterii paracromofore, care au pigmenţii localizaţi în
peretele celular;
• bacterii cromopare, ai căror pigmenţi sunt eliminaţi în
mediu, colorându-l.
Semnificaţia biologică a pigmenţilor bacterieni diferă în
funcţie de natura chimică a pigmentului şi de specia pigmentogenă,
fără a fi complet elucidată.
Rolul clorofilelor în fotosinteză este bine stabilit, însă
asupra funcţiei celorlalţi pigmenţi, părerile emise au valoare
ipotetică.
Astfel, pigmenţii carotenoizi se pare că protejează bacteriile
de acţiunea radiaţiilor ultraviolete, iar piocianina şi unii pigmenţi
elaboraţi de actinomicete se comportă ca antibiotice, intervenind în
fenomenele de antagonism microbian.
Unii pigmenţi, cum sunt flavoproteina produsă de
Lactobacillus delbrueckii şi ftiocolul produs de Mycobacterium
phlei, sunt din punct de vedere biologic, vitamine.
în practica identificării bacteriilor, prezenţa pigmenţilor este
un criteriu taxonomic valoros şi uşor decelabil.
Citoplasma constituie sediul metabolismului bacterian unde
se desfăşoară procesele de asimilaţie şi dezasimilaţie, precum şi alte
funcţii vitale ale celulei bacteriene cum sunt reproducerea şi
sporogeneza.
Materialul genetic
141
Materialul genetic al bacteriilor este constituit din material

genetic nuclear şi din plasmide .
Materialul genetic nuclear este format dintr-un singur

cromozom şi nu este delimitat de o membrană proprie. Pentru a
marca aceste diferenţe faţă de nucleul celulelor eucariote, termenul
de ,,nucleu” a fost înlocuit cu termenii de ,,nucleoid”, ,,genom
bacterian”, ,,cromozom bacterian” sau ,,nucleozom”.
Cromozomul este constituit dintr-o moleculă de ADN

bicatenar, pliat prin răsucire şi suprarăsucire de aproximativ 100 de
ori, având o formă asemănătoare cu a celulei bacteriene - sferică în
cazul cocilor şi alungită în cazul bacililor. El ocupă 5-16% din
volumul celulei.
Plasmidele sunt molecule mici de ADN dublu catenar,

independente de cromozom, caracteristice pentru celula procariotă.
Pentru desemnarea lor se utilizează deseori termenii de material
genetic auxiliar sau extracromozomal.
Plasmidele reprezintă aproximativ 1% din mărimea şi masa
moleculară a cromozomului şi sunt, în majoritatea lor, transferabile
de la o celulă bacteriană la alta în cadrul fenomenului de conjugare.
Atât cromozomul cât şi plasmidele au posibilitatea de
autoreplicare. Replicarea plasmidelor are loc independent de cea a
cromozomului.
Funcţia biologică a materialului genetic constă în
determinarea caracterelor care definesc fiecare specie bacteriană şi
transmiterea lor ereditară. Având în vedere posibilitatea de transfer a
plasmidelor, se poate aprecia că ele au un rol major în procesul de
circulaţie a informaţiei genetice în cadrul populaţiilor bacteriene,
care are ca rezultat o mai bună adaptare a acestora la condiţiile de
mediu.
Organitele celulare
142
Organitele celulare (cilii sau flagelii şi pilii sau fimbriile)

sunt formaţiuni extraparietale, prezente numai la unele specii
bacteriene, cu rol în procesele de adaptare la mediu.
Cilii (flagelii )
Sunt organite de formă cilindrică, cu diametrul de 12-25

nanometri şi lungimea de 25-30 micrometri, întâlnite mai ales la
bacteriile alungite – bacili, vibrioni, spirili – şi mai rar la formele
cocoide. Au rol în mişcare, bacteriile ciliate fiind mobile.
Intre speciile bacteriene ciliate există diferenţe sub aspectul
numărului şi al modului de dispunere a cililor pe suprafaţa celulei
bacteriene, distingându-se următoarele categorii de bacterii: atricha
(neciliate), monotricha (un singur cil dispus polar), amfitricha (câte
un cil la ambii poli), lofotricha (un smoc de cili la unul din poli) şi
peritricha (numeroşi cili amplasaţi pe toată suprafaţa celulei) – fig.
13
Fig. 13 Numărul şi modalităţile de dispunere a cililor pe
143
suprafaţa celulei bacteriene: 1. atricha; 2. monotricha;3. lofotricha; 4.

lofotricha; 5. peritricha.;
Părţile componente ale unui cil sunt: corpusculul bazal,

articulaţia sau cârligul şi filamentul helicoidal extracelular (fig.
14).
Corpusculul bazal reprezintă componenta cilului prin care
acesta se ataşează de celula bacteriană. La bacteriile Gram
pozitive el este compus din 2 discuri :
♦ discul M (de membrană), numit şi rotor, dispus în grosimea
membranei citoplasmatice, care se roteşte liber în spaţiul
membranar şi,
♦ discul S , sau stator, cu o poziţie supramembranară.
144
Fig.14 Ultrastructura cililor la bacteriile Gram negative (a) şi

modul de ancorare a acestora în peretele celular
(b)- după Larpent şi col., 1990.
La bacteriile Gram negative, structura se complică prin

apariţia unor discuri suplimentare – discul P, inclus în stratul
peptidoglicanic şi discul L, situat în membrana externă - care au
rolul de a asigura ancorarea întregii structuri într-un perete celular
mai complex.
Cele patru discuri sunt interconectate printr-un ax de
transmisie.
Articulaţia sau cârligul este o zonă flexibilă care se
interpune între axul de transmisie şi filament.
Filamentul extracelular sau cilul propriu-zis reprezintă
partea flexibilă, în general spiralată a cilului. Din punct de vedere
chimic, cilii sunt constituiţi din flagelină, o proteină antigenică
(antigenul ,,H’’) cu masa moleculară de 40000 daltoni.
Cu ajutorul cililor, bacteriile se pot deplasa cu viteza de
20-80 micrometri pe secundă, echivalând cu de 40 de ori
lungimea celulei bacteriene. Pentru comparaţie, menţionăm faptul
că ghepardul, considerat cel mai rapid dintre animale, aleargă cu
o viteză care nu depăşeşte de trei ori lungimea corpului pe
secundă .
Bacteriile realizează o mişcare de rostogolire când cilii se
rotesc în sensul acelor de ceasornic şi o deplasare în linie dreaptă
când aceştia se rotesc în sens antiorar. In determinarea direcţiei de
deplasare intervin mecanismele de tip chimiotactic. Substanţele
utile metabolismului bacterian (glucidele, aminoacizii, ionii de
calciu şi de magneziu, oxigenul pentru bacteriile aerobe,etc.) sunt
145
atractante, exercitând un chimiotactism pozitiv asupra bacteriilor

ciliate, iar cele nocive (alcoolii, ionii de hidrogen, ionii hidroxil,
metalele grele, etc.) au un efect repelant (de respingere), printr-un
chimiotactism negativ.
Analog capsulogenezei, sinteza cililor este dirijată de
factori genetici a căror represare şi depresare este realizată de
factorii mediului ambiant. Factorii de mediu capabili să inducă
variaţii fenotipice în geneza şi motilitatea cililor sunt temperatura
şi diverse substanţe chimice. Astfel, Yersinia enterocolitica şi
Listeria monocytogenes sunt mobile numai la 20-22 ºC (nu şi la
37ºC), serurile hiperimune specifice inhibă mobilitatea
salmonelelor şi a altor specii ciliate, iar acidul boric şi
sulfatiazolul inhibă mobilitatea speciei Proteus vulgaris.
Variaţiile genotipice se traduc prin obţinerea de mutante aciliate.
Deşi mobilitatea bacteriilor este corelată, în general, cu prezenţa
cililor, există şi bacterii mobile neciliate. Este cazul
myxobacteriilor, care se deplasează prin glisare şi a spirochetelor,
care, cu ajutorul unor filamente axiale intracitoplasmatice
(endoflageli), execută mişcări de rotaţie în jurul axului
longitudinal, mişcări de translaţie şi mişcări de flexie şi extensie,
ca efect al contracţiei acestor structuri (Laprent J. P. şi col.,
1990).
Pilii (fimbriile)
Pilii sunt apendici filamentoşi mult mai subţiri şi mai scurţi decât
cilii dar mult mai numeroşi, aşezaţi peritrich pe suprafaţa
bacteriilor şi vizibili numai la microscopul electronic. Denumirile
prin care sunt desemnate aceste structuri sugerează caracteristicile
lor morfologice: fimbrii (lat. fimbria = franjuri), pili (lat. pilus =
păr).
146
Spre deosebire de cili, pilii nu posedă un aparat corespunzător

corpusculului bazal.
In funcţie de unele caractere morfologice, de număr şi de funcţia
biologică pe care o îndeplinesc, se deosebesc 6 tipuri de pili,
notate cu cifre romane de la I la V şi cu litera F (pilul sexual sau
donor).
In ultimii ani există tendinţa de a departaja, din punct de vedere
semantic, cei doi termeni - ,,fimbrii” şi ,,pili” - în sensul utilizării
primului pentru desemnarea tipurilor I-V şi a celui de-al doilea,
numai pentru pilii de sex.
Fimbriile sunt formaţiuni tubulare compacte, fără canal

axial, cu dimensiuni cuprinse între 1-20 µm lungime şi 3-14 nm
diametru. Ele sunt dispuse pericelular, uneori polar sau bipolar,
numărul lor variind între 1 şi 1000 per celulă.
Sinteza fimbriilor este controlată de gene cromozomale iar
creşterea lor se face prin depunere de fimbrilină - o proteină cu
masa moleculară de 16600 daltoni– la extremitatea liberă a
filamentului.
Fimbriile conferă bacteriilor capacitatea de a adera la suprafaţa
epiteliilor şi a altor substraturi, fiind considerate factori de
patogenitate.
Pilii de tip F, denumiţi şi pili sexuali, sunt structuri tubulare
străbătute de canal axial, în structura cărora intră o
fosfoglicoproteină (pilina), ale cărei molecule sunt ansamblate
după o simetrie helicoidală. Ei sunt codificaţi de o plasmidă sau
un epizom numit factorul ,,F” (de fertilitate sau de sex), care
conferă celulei purtătoare proprietatea de donor de material
genetic sau celulă - mascul F+.
147
Rolul pililor ,,F” este analog organului copulator, deoarece prin

lumenul lor are loc transferul de ADN de la o celulă bacteriană F+
la una F- în cadrul procesului de conjugare - o formă primitivă de
sexualitate, singura posibilă la bacterii. Pilii de tip F sunt
evidenţiabili la unele bacterii cu ajutorul bacteriofagilor care
prezintă specificitate pentru pilii de sex, numiţi fagi masculi.
2.3.2. FIZIOLOGIA BACTERIILOR
2.3.2.1. Compoziţia chimică a celulei

bacteriene
Compoziţia chimică elementară a bacteriilor, sub aspectul

conţinutului în elemente biogene, nu diferă de a celorlalte
organisme vii.
Compoziţia moleculară se diferenţiază însă de cea a
organismelor vegetale şi animale prin prezenţa unor constituenţi
moleculari specifici bacteriilor.
O celulă bacteriană conţine aproximativ 3000-6000 tipuri
de molecule diferite, dintre care aproximativ jumătate aparţin
compuşilor anorganici cu masă moleculară mică (apa şi sărurile
minerale), iar cealaltă jumătate, compuşilor organici cu diverse
grade de complexitate structurală.
2.3.2.1.1. Compuşii anorganici
Apa reprezintă aproximativ 75-80 % din greutatea umedă a

celulei bacteriene, în care se găseşte sub formă liberă sau legată
inseparabil de alte structuri chimice.
148
Ea constituie mediul care asigură vehicularea substanţelor

nutritive şi a metaboliţilor, precum şi desfăşurarea reacţiilor
chimice care stau la baza proceselor vitale.
Sărurile minerale reprezintă 2 – 30% din greutatea
bacteriilor uscate. Elementele care intră în compoziţia lor sunt: P,
K, Na, Cl, S, O, H, Fe şi în proporţii mai reduse, Mg, Cu, şi Zn.
Sărurile minerale îndeplinesc următoarele funcţii
biologice:
• asigură reglarea presiunii osmotice la nivelul membranei
citoplasmatice;
• realizează sistemul tampon adecvat menţinerii pH-ului
optim al mediului celular;
• activează unele sisteme enzimatice, rol pe care îl
îndeplinesc mai ales ionii de Cu şi de Mg;
• intră în structura unui important număr de constituienţi
celulari (rol plastic).
2.3.2.1.2. Compuşii organici
Glucidele totalizează 4 – 25% din greutatea celulelor

bacteriene uscate, proporţia lor variind în funcţie de specia
bacteriană, vârsta culturii şi compoziţia chimică a substratului
nutritiv. Ele sunt reprezentate de aproximativ 200 tipuri de
molecule, incluzând mono-, di-, tri- şi polizaharide. Spre
deosebire de celula vegetală, în structura bacteriilor nu intră
celuloza. Semnificaţia biologică a glucidelor este diferită:
glucidele simple iau parte la metabolismul intermediar al celulei,
iar polizaharidele îndeplinesc, după caz, rol plastic, energetic sau
de material de rezervă.
Lipidele, prezente în celula bacteriană în proporţie de 1 –
20 % din greutatea uscată a bacteriilor, pot fi din punct de vedere
149
chimic, gliceride, fosfatide, steride şi ceruri. O lipidă frecvent

întâlnită sub formă de incluzii citoplasmatice este poli-β-
hidroxibutiratul. Fosfatidele şi cerurile sunt prezente cu precădere
la bacteriile acido-alcalo-alcoolo-rezistente din genul
Mycobacterium, iar conţinutul în steroli constituie o
particularitate a micoplasmelor.
Alături de glucide, lipidele constituie rezervele nutritive
ale celulei bacteriene cu un potenţial energetic crescut.
Acizii nucleici. Spre deosebire de virusuri, care conţin un
singur tip de acid nucleic, în celula bacteriană sunt prezenţi ambii
acizi nucleici.
Acidul dezoxiribonucleic (ADN) reprezintă aproximativ
1/5 din conţinutul celulei, fiind constituientul nucleoidului,
respectiv al cromozomului bacterian şi al plasmidelor (fragmente
de material genetic extracromozomal).
Acidul ribonucleic (ARN), se găseşte în citoplasmă sub
cele trei forme diferite sub aspectul mărimii moleculei şi al
funcţiei biologice pe care o îndeplinesc în mecanismul sintezei
proteinelor: ARN mesager, ARN de transport sau solubil şi ARN
ribozomal.
ARN-ul total constituie 10 – 20 % din greutatea uscată a
celulei.
Rolul biologic al acizilor nucleici este acelaşi la toate
organismele vii. El a fost menţionat la structura celulei bacteriene
şi urmează a fi detaliat în capitolul de genetică microbiană.
Proteinele reprezintă aproximativ 60% din greutatea
uscată a bacteriilor şi constituie componentele esenţiale pentru
viaţa celulei bacteriene. Ele se găsesc atât în stare pură cât şi sub
formă de complexe lipo- sau glicoproteice.
150
Din punct de vedere al rolului pe care îl îndeplinesc,

proteinele bacteriene pot fi grupate în :
• proteine constitutive, care fac parte din structura
diferitelor componente celulare, şi
• proteine enzimatice, care constituie biocatalizatorii
întregii activităţi metabolice a celulei bacteriene.
Rolul lor esenţial în viaţa celulei justifică tratarea lor în
continuare mai pe larg.
Enzimele constituie, în ansamblul lor, aparatul sau
echipamentul enzimatic al celulei bacteriene. El este caracteristic
pentru fiecare specie bacteriană şi reprezintă, prin urmare, un
important criteriu taxonomic. Punerea în evidenţă a enzimelor
bacteriene prin reacţii sau teste biochimice face parte din conduita
curentă a identificării bacteriilor.
Enzimele bacteriene prezintă caracterele generale ale tuturor
enzimelor şi anume:
• sunt eficiente în cantităţi extrem de mici;
• se regăsesc nemodificate la sfârşitul reacţiei;
• au o mare specificitate de substrat.
Proteinele enzimatice pot fi simple sau conjugate. în al doilea
caz, enzima activă (holoenzima) este formată din două
componente, inactive când se găsesc separat: apoenzima
(proteina care determină specificitatea reacţiei) şi coenzima (ioni
metalici, substanţe organice, vitamine, etc.) – fig.15.
151
Fig. 15 Structura unei holoenzime.
Coenzimele ajută enzimele să accepte atomii proveniţi de

la substrat sau să cedeze atomii necesari substratului. Două dintre
cele mai importante coenzime implicate în metabolismul
bacterian sunt NAD (nicotinamidă-adenină-dinucleotid) şi NADP
(nicotinamidă-adenină-dinucleotid-fosfat).
Reacţiile mediate enzimatic parcurg următoarele etape :
1. suprafaţa substratului intră în contact cu o regiune
specifică a enzimei numită situs activ;
2. se formează un complex temporar substrat-enzimă;
3. moleculele substratului sunt transformate prin rearanjarea
atomilor, desfacerea structurii moleculare sau
combinarea cu o altă moleculă substrat;
4. moleculele substratului transformat, respectiv produşii de
reacţie, se separă de molecula enzimatică;
5. enzima astfel eliberată poate reacţiona din nou cu o
moleculă de substrat.
152
Activitatea enzimelor este influenţată de factorii de mediu

(temperatură, pH), concentraţia substratului, prezenţa sau absenţa
inhibitorilor enzimatici.
Inhibitorii enzimatici pot fi necompetitivi (sărurile metalelor
grele, cianurile, acidul tanic, acidul tricloracetic, etc.) şi
competitivi. Aceştia din urmă, numiţi antimetaboliţi, sunt
substanţe cu structuri spaţiale identice cu acelea ale substratului
specific enzimei. Datorită acestui fapt, ei sunt capabili să intre în
competiţie cu substratul, fixându-se pe situsul activ al enzimei pe
care îl blochează ireversibil. în consecinţă, substratul rămâne
nemodificat iar bacteriile se găsesc în imposibilitatea de a-l utiliza
pentru sinteza propriilor constituienţi.
Fenomenul are o mare importanţă în practica medicală, stând
la baza utilizării unor medicamente cu acţiune bacteriostatică cum
sunt sulfamidele, antibioticele, etc.
Enzimele bacteriene pot fi clasificate după mai multe
criterii şi anume:
După locul de acţiune în raport cu celula, se împart în:
♦ exoenzime, sintetizate în celulă şi eliminate în exterior, unde
descompun substanţele cu moleculă complexă în molecule
mai mici, accesibile celulei bacteriene;
♦ endoenzime nedifuzabile în mediu, care pot fi decelate în
filtratele culturilor lizate. Acestea sunt, în majoritatea
cazurilor, enzime de sinteză cu rol în procesele anabolice.
După permanenţa sintezei lor în cursul vieţii bacteriilor,
enzimele se împart în:
♦ enzime constitutive, elaborate permanent de bacterie
indiferent de substratul pe care se dezvoltă;
♦ enzime adaptative (inductibile), sintetizate numai în prezenţa unui
anumit substrat. Substratul exercită o acţiune de depresare a genelor
153
responsabile de sinteza enzimei adaptative. Apariţia enzimei

adaptative constituie un fenomen de variaţie fenotipică.
♦ enzime inductive (mutative) inexistente în mod obişnuit la o anumită
specie bacteriană. Ele apar consecutiv unei mutaţii, iar sinteza lor are
loc numai la mutanta respectivă.
2.3.2.2. Nutriţia la bacterii
Microorganismele, ca şi celelalte organisme vii, sunt

caracterizate printr-o activitate fiziologică neîntreruptă, mai mult
sau mai puţin intensă, în cursul căreia cresc, se divid, îşi modifică
structura, compoziţia chimică şi poziţia în mediu, etc.
Exercitarea acestor activităţi presupune prezenţa în mediile
lor de viaţă a unor substanţe nutritive utilizabile în sinteza
constituienţilor celulari (surse plastice) şi a unor surse de energie.
Se înţelege prin nutriţie bacteriană, modalităţile prin care
bacteriile utilizează aceste surse pentru creştere şi multiplicare
(Ivanof A. şi col., 1982).
2.3.2.2.1. Exigenţe şi tipuri nutritive la bacterii
Considerate în ansamblu, microorganismele sunt cele mai

omnivore organisme deoarece îşi realizează metabolismul folosind
cele mai diverse surse de substanţe nutritive: de la N molecular, CO 2
şi S, până la substanţele organice complexe.
Necesităţile nutritive ale bacteriilor s-au putut stabili prin
utilizarea mediilor sintetice. S-au conturat astfel tipuri principale de
154
nutriţie pe baza a două criterii importante: sursa de energie şi sursa

de carbon necesar constituirii materialului celular.
In raport cu sursa de energia pe care o utilizează, bacteriile se
încadrează în două tipuri principale :
♦ tipul fototrof, care utilizează energia luminoasă,
transformând-o în energie de legare chimică cu ajutorul
unor pigmenţi asemănători clorofilei, şi
♦ tipul chimiotrof, lipsit de pigmenţi fotosintetizanţi,
pentru care unica sursă de energie o reprezintă reacţiile
biochimice de oxidoreducere a unor substanţe organice
sau anorganice.
în ceea ce priveşte sursa de carbon, se diferenţiază :
♦ tipul litotrof (lith = piatră) sau autotrof (în sensul de
independent , liber) căruia îi aparţin bacteriile capabile
să-şi sintetizeze toţi constituenţii celulari plecând de la
carbon anorganic (CO2 ), şi
♦ tipul organotrof sau heterotrof în care se încadrează
bacteriile dependente de materia organică, care nu se pot
dezvolta decât în prezenţa substanţelor organice ca surse
de energie şi C.
Deci, în timp ce autotrofele prin sintezele lor
generează substanţe organice, heterotrofele le descompun.
Ansamblând cele două criterii, bacteriile fototrofe pot fi
grupate în fotoautotrofe (fotolitotrofe) şi fotoorganotrofe
(fotoheterotrofe), iar bacteriile chimiotrofe se pot clasifica, de
asemenea, în chimioautotrofe (chimiolitotrofe) şi
chimioorganotrofe (chimioheterotrofe).
In rândul bacteriilor chimiotrofe se pot diferenţia tipuri
intermediare capabile să utilizeze atât compuşi organici cât şi
anorganici. Astfel, există bacterii capabile să utilizeze carbonul
organic sau anorganic şi azotul anorganic constituind un subtip
numit mezotrof.
155
O redare sintetică a principalelor tipuri nutritive şi a

caracteristicilor acestora se găseşte în tabelul 4.
Posibilitatea de a utiliza diverse substraturi nutritive este
condiţionată de gradul de dotare a bacteriilor cu echipament
enzimatic.
Tabelul 4
Tipuri nutritive la bacterii
Tipuri Capacita te Surse Surse de Surse de Felul

nutriti ve de sinteză de azot energie bacteriilor
carbon
Autotrof Totală CO2 NH3 Lumina Bacterii

fototrofe
(fotosinteză)
Substanţe
anorganice
Bacterii
(reacţii
chimiotrofe
chimice)
Mezotrof Incompletă CO2 sau C NH3 Reacţii Bacterii
pentru N organic chimice sulfato-
reducătoare
Facultati vă
pentru C
Hetero-trof Atenuată C organic N Reacţii Bacterii
organic chimice chimio-
organotrofe
Sub acest aspect atât în rândul bacteriilor autotrofe cât şi

al celor heterotrofe există mari diferenţe individuale, în sensul că
unele specii, ca de exemplu cele din genul Pseudomonas, pot
utiliza ca unică sursă de carbon şi energie 70 – 200 substanţe
chimice diferite, în timp ce altele sunt foarte ,,specializate",
utilizând un număr limitat de nutrienţi (bacteriile metilotrofe
156
utilizează numai metanul şi metanolul, bacteriile celulozolitice

numai celuloza, ş.a.m.d.).
Deoarece bacteriile autotrofe nu interesează bacteriologia
medicală şi medical-veterinară, în continuare vor fi menţionate
numai sursele de substanţe organice pentru cele mai importante
elemente biogene necesare bacteriilor chimioheterotrofe,
categorie în care se încadrează majoritatea bacteriilor patogene.
Principala sursă de carbon pentru aceste bacterii o
reprezintă glucidele şi polialcoolii şi într-o proporţie mai redusă
diferiţi acizi organici, cetonele, lipidele, acizii graşi, etc.
Sursele de azot organic sunt reprezentate în primul rând
de aminoacizi, urmaţi în cazul a numeroase specii, de alte
substanţe cu azot, diferite ca grad de complexitate: uree, peptone,
proteine. Unele bacterii patogene pot folosi şi surse de azot
anorganic, cum este amoniacul rezultat din hidroliza ureei sau din
reducerea nitraţilor în nitriţi şi a nitriţilor în amoniac.
Pe lângă de carbon şi azot, toate bacteriile au nevoie de
macroelemente (P, S, O, H, K, Mg, Fe, Ca, Mn, etc.) şi
microelemente (Cu, Zn, Mo, etc.), acestea din urmă fiind
indispensabile activităţii catalitice a unor enzime.
Concomitent cu sursele plastice şi energetice de bază,
pentru numeroase bacterii patogene este indispensabilă prezenţa
în mediul lor de viaţă a unor substanţe pe care acestea sunt
incapabile să le sintetizeze.
Ele au fost numite factori de creştere, în cazul unei nevoi
permanente, şi factori de plecare, în cazul când substanţa
respectivă este necesară doar la izolare şi uneori în primele
subculturi.
Astfel de factori sunt reprezentaţi de vitamine, aminoacizi,
hematine, baze azotate purinice şi pirimidinice, etc. De exemplu,
157
bacteriile din genul Haemophilus reclamă unul sau doi factori de

creştere şi anume :
♦ factorul X sau hematina, un feropigment prezent în
hematii, astfel că sursa de factor X curent folosită în
laborator este sângele hemolizat, şi
♦ factorul V reprezentat NAD sau NADP, care se găseşte
în ţesuturi animale şi vegetale, bacterii şi levuri (frecvent
utilizându-se extractul de drojdie de bere).
Prin urmare, mediile utilizate în practica bacteriologică pentru
cultivarea bacteriilor ,,in vitro” trebuie să aibă o compoziţie
adecvată exigenţelor nutritive ale acestora.
In cazurile în care nevoile specifice de factori de creştere sau de
plecare sunt cunoscute, aceştia pot fi incluşi ca atare în
compoziţia mediilor de izolare.
Deoarece, de cele mai multe ori, aceste necesităţi nu sunt precis
identificate, mediile pentru izolarea bacteriilor cu exigenţe
nutritive se prepară din medii uzuale, adaugând, ca sursă de
factori de creştere sau de plecare, substanţe organice complexe şi
ieftine cum sunt: extractul de drojdie de bere, serul sanguin,
sângele, lichidul ascitic, etc.
2.3.2.2.2. Accesul substanţelor nutritive în celula

bacteriană
O parte din substanţele nutritive pătrund în celula

bacteriană, ca atare, străbătând prin porii peretelui celular şi
membrana citoplasmatică. Cele care, din caza mărimii
moleculelor sau a structurii complexe, nu pot traversa învelişurile
158
celulare, sunt în prealabil reduse dimensional şi structural de către

exoenzime.
Dacă traversarea peretelui celular este un act pasiv, acesta
îndeplinind rolul unui filtru mecanic, pătrunderea prin membrana
citoplasmatică se realizează prin patru modalităţi diferite şi
anume: difuzia pasivă, difuzia facilitată, translocaţia de grup şi
transportul activ.
Difuzia pasivă (simplă, liberă sau nemediată) este

procesul de trecere liberă a substanţelor solubile prin membrana
citoplasmatică, de la o concentraţie mai ridicată la o concentraţie
mai scăzută, fără a interacţiona cu moleculele din structura
acesteia şi fără consum de energie. Deoarece forţa de propulsie
este gradientul de concentraţie, difuzia încetează în momentul
când substratul ajunge la aceeaşi concentraţie atât în interiorul
celulei bacteriene cât şi în mediu.
Difuzia pasivă se limitează la apă, unele gaze (oxigen,
bioxid de carbon), acizi graşi, substanţe liposolubile şi anumiţi
ioni, deoarece concentraţia celor mai mulţi metaboliţi este mai
mare în interiorul decât înafara celulei.
Condiţia esenţială pentru substanţele care difuzează pasiv
este mărimea moleculei, care nu trebuie să depăşească 0,6 – 0,8
nm.
Difuzia facilitată se realizează prin intervenţia unor

proteine prezente în membrana citoplasmatică, cu o poziţie
transmembranară, numite proteine-carrier sau permeaze. Ele au
rol de purtător specific, mărind viteza de traversare a
moleculelor dizolvate, de câteva sute de ori în raport cu difuzia
liberă.
159
Difuzia facilitată se desfăşoară în trei faze (fig. 16):
Fig. 16 Difuzia facilitată (după Tortora J.G. şi col, 1997)
1. recunoaşterea şi legarea specifică a substanţei transportate de

către proteina-purtător;
2. translocaţia substanţei prin membrană;
3. disocierea complexului substanţă-purtător, de partea opusă a
membranei.
Transportul substanţelor prin acest mecanism se
realizează sub impulsul gradientului de concentraţie, în ambele
sensuri (în sau din celulă), fără consum de energie. Proteinele–
purtător facilitează difuzia transmembranară atâta timp cât de o
parte şi de cealaltă a membranei există o diferenţă de concentraţie
a substratului respectiv.
160
Translocaţia de grup este o altă modalitate de transport

mediat de proteinele-carrier, care presupune transformarea
chimică a substanţelor în timpul transferului din exterior în
interiorul celulei bacteriene. Transformarea constă într-un proces de
fosforilare, mediat de un complex enzimatic numit sistemul fosfotransferazei.
Datorită faptului că produsul pătruns în celulă nu se
acumulează, deoarece diferă chimic de cel iniţial, transportul
poate continua fără consum de energie chiar şi atunci când
concentraţia intracelulară a substratului modificat este mult mai
mare.
Acest sistem intervine în transportul glucozei, sub formă
de glucozo-6-fosfat şi a altor glucide şi polialcooli: fructoza,
sorboza, manoza, respectiv sorbitolul, manitolul, etc.
Spre deosebire de difuzia facilitată, în translocaţia de grup
transportul este unidirecţional; glucidele fosforilate nu pot fi
eliminate din celulă, deoarece sub această formă nu mai au
afinitate pentru proteinele–purtător.
Transportul activ este procesul prin care diferite

substanţe solubile (glucide, aminoacizi, peptide, nucleotide, ioni)
sunt ,,pompate“ în celulă prin membrana citoplasmatică,
acumulându-se nemodificate chimic, în concentraţii de sute şi mii
de ori mai mari decât în exterior.
Transportul se realizează cu ajutorul permeazelor, ca şi în
cazul difuziei facilitate, cu deosebirea că acestea intervin activ
consumând energie, deoarece transportul substanţelor se face
împotriva gradientului de concentraţie. Procesul este similar cu
propulsarea unui lichid ,,la deal“, contra gravitaţiei.
Substanţele transportate activ rămân în interiorul celulei,
deoarece proteinele-carrier, sub influenţa energiei de cuplare,
suferă modificări conformaţionale, care fac ca situsul de legare
161
îndreptat spre interiorul celulei să devină inaccesibil, în timp ce

afinitatea pentru substratul extern rămâne aceeaşi.
Prin particularităţile sale, transportul activ are o
importanţă deosebită în procurarea de nutrienţi din mediile în care
aceştia se găsesc în concentraţii mici şi în menţinerea unor
concentraţii interne relativ constante a diferiţilor metaboliţi în
raport cu fluctuaţiile mari din mediul extern.
Primul sistem de transport activ identificat este cel al β-
galactozidpermeazei la E. coli, care poartă situsul de recunoaştere
şi de transport al lactozei. Acest sistem de transport permite
bacteriei să folosească lactoza şi să acumuleze în celulă acest glucid,
sau analogii lui, în concentraţie de 500 de ori mai mare decât în mediu.
2.3.2.3. Metabolismul bacterian
Prin analogie cu celula vegetală şi animală, metabolismul

bacterian implică totalitatea reacţiilor biochimice catalizate
enzimatic care permit bacteriilor să obţină din nutrienţi, atât
compuşii necesari pentru sinteza constituienţilor celulari, cât şi
energia necesară pentru aceste sinteze şi pentru alte activităţi care
necesită consum de energie.
Activitatea metabolică a bacteriilor poate fi diferenţiată în
metabolism energetic, care include catabolismul şi respiraţia şi
metabolism de sinteză sau anabolism.
2.3.2.3.1. Catabolismul
Substraturile exogene care pot constitui surse energetice şi

plastice pentru bacteriile heterotrofe sunt reprezentate, în
162
majoritatea cazurilor, de compuşi organici cu structură complexă:

proteine, glucide, lipide. Eliberarea energiei prin procesele de
catabolism se realizează treptat, în trei faze distincte.
(Răducănescu H. şi col., 1986)
Faza I .
Macromoleculele sunt dezansamblate în unităţile lor de
construcţie: proteinele în aminoacizi, polizaharidele în
monozaharide, iar lipidele în glicerol şi acizi graşi. In această
primă fază se eliberează de obicei mai puţin de 1% din energia
totală a macromoleculelor, care se pierde în bună parte sub formă
de căldură.
Faza II.
Aminoacizii, monozaharidele şi acizii graşi rezultaţi în
prima etapă suferă o degradare incompletă cu formarea de
produşi intermediari (amoniac, acid piruvic, acizi graşi inferiori,
etc.), bioxid de carbon şi apă. Energia eliberată reprezintă
aproximativ o treime din energia totală a substraturilor iniţiale.
In această fază, hexozele pot fi metabolizate pe diverse căi
(glicoliză, calea Entner-Doudoroff sau calea
hexozomonofosfatului) dar produşii finali nu sunt foarte diferiţi.
In mod similar, aminoacizii pot fi catabolizaţi pe căi diferite,
însă, indiferent de calea utilizată, rezultatul constă în formarea de
acetil-Co A sau de intermediari ai ciclului acizilor tricarboxilici
(ciclul Krebs) .
Faza III
In cursul acestei faze, produşii intermediari sunt
descompuşi până la CO2 şi H2O pe calea acizilor tricarboxilici,
rezultând, de regulă, cantitatea maximă de energie. Nu toate
163
substraturile ajung însă la această ultimă fază. In multe cazuri,

degradarea se opreşte la produşii intermediari, care sunt deseori
preluaţi sub formă de precursori şi introduşi în filiera reacţiilor
anabolice, sub acţiunea enzimelor biosintetizante.
Pentru produşii finali rezultaţi din activitatea catabolică,
celula bacteriană dispune de multiple căi de utilizare, şi anume :
• hidrogenul rezultat din procesele de oxidare este introdus în
circuitul respirator pentru reacţiile de reducere, cu cedare
către alţi acceptori.
• oxigenul rezultat în urma reacţiilor de reducere este
valorificat în procesele de oxidare;
• energia rezultată în diferitele etape ale degradării catabolice
este utilizată în procesele endergonice ale biosintezelor
celulare.
2.3.2.3.2. Respiraţia
Bacteriile chimiotrofe îşi procură cea mai importantă parte a

energiei prin procesul de respiraţie celulară, care constă într-o
succesiune de reacţii de oxido-reducere biologică ce pot avea loc
în aerobioză sau anaerobioză*(Stamatin N., 1965; Zarnea G.,
1970,1984)
*
Bacteriile, ca toate celelalte vieţuitoare, respiră, ceea ce în sensul
obişnuit al cuvântului înseamnă că ele consumă oxigen pentru a produce
cu ajutorul lui reacţii chimice exoterme, eliberatoare de energie.
Pasteur a observat cel dintâi că unele specii bacteriene trăiesc şi se
înmulţesc în absenţa oxigenului mai bine chiar decât în prezenţa lui, deci
respiră fără oxigen. Această constatare, pe lângă altele, a dus la o
lărgire a conţinutului noţiunii de respiraţie, în sensul că se numeşte
proces respirator orice reacţie chimică eliberatoare de energie care se
petrece in vivo, în prezenţa sau în absenţa oxigenului.
164
Prin oxido-reducere biologică se înţelege pierderea atomilor

de H (e¯ şi H +) din molecula unei substanţe chimice (S) care se
oxidează eliberând energie şi transferul lor către o substanţă
acceptoare (A) care se reduce, conform ecuaţiei:
SH2 + A< => S + AH2 + energie
Respiraţia la bacterii se rezumă, în esenţă, la preluarea

hidrogenului rezultat din reacţiile catabolice, prin intermediul
unor enzime numite dehidrogenaze şi cedarea lui către un
acceptor final care poate fi oxigenul sau altă substanţă.
După natura acceptorului final de electroni de H,
respiraţia bacteriană este de trei tipuri :
1. respiraţia aerobă (oxibiotică), un proces de de oxidare
completă a substraturilor cu ajutorul oxigenului molecular
ca acceptor final de H şi eliberarea unei cantităţi mari de
energie;
2. respiraţia anaerobă (anoxibiotică) în care acceptorul final
de H poate fi orice substanţă anorganică, exceptând
oxigenul (NO3-, SO4-, S, CO2);
3. fermentaţia, un proces de oxido-reducere biologică care are
loc în condiţii de anaerobioză sau în prezenţa oxigenului dar
fără intervenţia lui şi în care energia este obţinută prin
utilizarea compuşilor organici, atât ca donatori cât şi ca
acceptori de electroni. Spre deosebire de respiraţia aerobă,
în cursul fermentaţiei se eliberează o mică parte din energia
conţinută în substrat, rezultând numeroşi produşi de
degradare parţială. Aceştia variază foarte mult în raport cu
substratul şi calea metabolică *∗.

*Fermentaţia lactică constă în transformarea hexozelor în acid
lactic. Ea este caracteristică unor specii din genurile Lactobacillus şi
Streptococcus, responsabile de acidifierea laptelui nefiert. Aceste
bacterii sunt utilizate în industria prelucrării laptelui, sub formă de
165
Deoarece eliberarea bruscă a energiei din substraturile

oxidate - într-o singură treaptă (aşa cum arată reacţia de mai sus)
- ar fi dăunătoare pentru celulă, transferul hidrogenului către
acceptorul final se realizează în mai multe etape, cu participarea
unui întreg arsenal de enzime respiratorii, care servesc ca
acceptori tranzitorii de hidrogen.
Ele se reduc şi se oxidează succesiv prin preluarea şi
respectiv, cedarea hidrogenului de la una la alta către acceptorul
final, constituind sistemul transportor de electroni sau catena
de respiraţie celulară.
In funcţie de structura chimică şi ordinea în care intră în
acţiune de-a lungul catenei de respiraţie, enzimele respiratorii
bacteriene se încadrează în trei grupe.
1. Grupa dehidrogenazelor piridinice formată din enzimele
ale căror coenzime sunt NAD (nicotinamidă-adenină-
dinucleotid) şi NADP (nicotinamidă-adenină–dinucleotid-
fosfat). Fracţiunea activă a acestor coenzime este
nicotinamida, care se poate găsi sub două forme alternative:
oxidată (NAD şi NADP) şi redusă (NADH 2 şi NADPH2).
Reacţia dintre un substrat oxidabil şi o coenzimă din grupul
nicotin-adenin-dinucleotidelor constă în dehidrogenarea
(oxidarea) celui dintâi şi hidrogenarea (reducerea)
coenzimei. Cum NAD şi NADP sunt uşor disociabile de
maiele, pentru obţinerea diferitelor sortimente de iaurturi şi brânzeturi.

Fermentaţia alcoolică produce alcool din hexoze. Este rar întâlnită
la bacterii, fiind caracteristică levurilor şi unor miceţi.
Fermentaţia acidă mixtă este caracteristică bacteriilor enterice şi
multor specii saprofite, care eliberează prin fermentarea glucozei, acid
piruvic, acid lactic, acid formic, acid succinic şi etanol.
Alte fermentaţii posibile sunt: fermentaţia propionică cu formare de acid
propionic; fermentaţia butilen-glicolică cu formare de
acetilmetilcarbinol şi butilen-glicol; fermentaţia butilic-butirică din care
rezultă o cantitate mare de acetonă (cu posibilităţi de exploatare
industrială), alcool izopropilic, butanol ş.a.
166
apoenzimele lor, fiecare poate participa succesiv la

numeroase reacţii de oxido-reducere, după cuplarea lor cu
diferite apoenzime.
2. Grupa dehidrogenazelor flavinice este reprezentată de
enzimele respiratorii flavoproteice, care conţin o grupare
prostetică solid fixată (cofactor), reprezentată în majoritatea
cazurilor de FAD (flavin-adenin-dinucleotid). La bacteriile
aerobe, aceste enzime îndeplinesc rolul de transportori de
hidrogen între dehidrogenazele piridinice şi citocromi.
De la dehidrogenaze, indiferent de natura lor, atomii de hidrogen
cedează electronii (e¯) citocromilor, iar ei trec în mediul celular
sub formă de protoni (H + ).
3. Sistemul citocromilor constă într-un grup de proteine
conjugate, conţinând fiecare un grup prostetic solid fixat
numit ,,hem”, în care fierul poate fi oxidat şi redus în mod
reversibil prin câştigarea sau pierderea unui electron:
+ e-
Fe+++ < = > Fe++
Citocromul iniţial din acest sistem (citocromul b) acceptă,

unul câte unul, electronii transferaţi de la dehidrogenaze, pe care
îi transferă mai departe citocromului c care, la rândul său,
efectuează un transfer similar citocromului a. Acesta din urmă
transferă fiecare electron acceptorului final, reprezentat de
oxigenul molecular (O2), prin intermediul unei enzime speciale
numită citocromoxidază.
Când fierul sub formă redusă (Fe++) din hemul ultimului
citocrom este reoxidat (Fe+++) sub acţiunea citocromoxidazei,
oxigenul molecular este redus şi se transformă în ionul O
¯capabil să se unească cu protonii ( H+ ) din mediul celular
pentru a forma apa (H2 O).
167
In cursul metabolismului, în funcţie de natura substratului

şi de enzimele prezente în celulă, bacteriile utilizează diverse
combinaţii de acceptori tranzitorii de hidrogen de-a lungul
lanţului de respiraţie celulară (fig. 17).
Fig.17 Reprezentarea schematică a modalităţilor de utilizare a transportorilor

de electroni în cursul metabolismului bacterian:
A – reacţii de oxido-reducere la bacteriile aerobe, care utilizează o
serie completă de transportori de electroni; B – metabolism aerob cu
utilizarea exclusivă a flavinei ca transportor intermediar; C –
transportul de electroni în procesele fermentative, realizat obişnuit de
un singur transportor (NAD sau NADP).
O parte din energia eliberată prin oxido-reducere se pierde
sub formă de căldură sau este utilizată direct pentru unele funcţii
celulare (transport, biosinteze, mobilitate, etc.), iar energia
suplimentară (care depăşeşte nevoile de moment ale celulei
bacteriene) este înmagazinată într-un compus organic cu fosfor, sub
forma unor legături intens energetice numite legături macroergice .
Principalul compus macroergic este acidul adenozin-
trifosforic (ATP) care derivă din acidul adenozin-monofosforic
(AMP) prin două fosforilări oxidative consecutive, cuplate cu
lanţul respirator (fig. 18).
168
169
Fig.18 Catena de respiraţie celulară cuplată

cu fosforilarea oxidativă.
Prima fosforilare duce la formarea acidului adenozin-

difosforic (ADP) care are o singură legătură macroergică şi care,
la rândul lui, prin adiţionarea unei molecule de fosfat anorganic se
transformă în ATP, înmagazinând o cantitate dublă de energie.
Atât ATP cât şi ADP pot ceda cu uşurinţă fosforul iar energia
eliberată prin desfacerea legăturilor macroergice devine accesibilă
consumului pentru diferitele nevoi ale celulei
170
In funcţie de modalitatea utilizată pentru eliberarea

energiei şi de comportamentul faţă de oxigenul molecular,
bacteriile pot fi grupate în cinci tipuri respiratorii.
1. Bacteriile strict – sau obligatoriu – aerobe (Bacillus
anthracis, Pseudomonas aeruginosa, Mycobacterium
tuberculosis, etc.) folosesc oxigenul molecular ca acceptor
final de hidrogen, având sistemul citocromilor bine
reprezentat (citocromi de tipurile a, a3 , b, c, c1). Prin
urmare, au nevoie de prezenţa continuă a oxigenului
atmosferic. Aviditatea de oxigen a acestor bacterii face ca
ele să se dezvolte foarte bine pe suprafaţa mediilor solide.
In cazul însămânţărilor efectuate în masa mediilor agarizate
şi în mediile lichide, creşterea are loc numai la suprafaţă
(fig 19a). Pentru a obţine culturi abundente de bacterii
aerobe în mediile lichide este necesară o aerare a mediului.
Incapacitatea de a se dezvolta în anaerobioză s-ar datora
lipsei enzimelor necesare respiraţiei anaerobe, sau faptului
că, pentru aceste bacterii, produşii finali ai respiraţiei
anaerobe sunt toxici.
171
2. toxic şi de aceea, în scopul cultivării, se utilizează diferite

metode pentru Bacteriile strict sau obligatoriu – anaerobe
(Clostridium tetani, Clostridium botulinum, Fusobactrium

spp, Bacteroides spp. ş.a.) nu se pot dezvolta în prezenţa
oxigenului (fig 19 c). Pentru ele oxigenul este eliminarea
sau blocarea acţiunii lui. Cultivarea în absenţa oxigenului se
realizează, în mod curent, prin incubarea culturilor în
aparate speciale numite anaerostate sau prin incorporarea în
mediul de cultură a unor substanţe puternic reducătoare
(tioglicolat de sodiu, cisteină, sulfit de sodiu, etc.).
Fig. 19 Efectul concentraţiei oxigenului asupra creşterii bacteriilor.

Bacteriile strict anaerobe sunt lipsite de enzimele
respiratorii din categoria citocromilor, implicit de
citocromoxidază. In această deficienţă rezidă şi explicaţia
anaerobiozei lor stricte, deoarece în prezenţa O2, care se
comportă ca acceptor final de H, nu se mai formează apa ci
peroxidul de hidrogen (produs toxic), conform reacţiei:
S – H2+ O2 — > S + H2 O2
172
Bacteriile aerobe, spre deosebire de cele anaerobe, nu

sunt expuse acţiunii toxice a apei oxigenate, deoarece ele sau nu
produc acest peroxid sau, dacă-l produc, au două posibilităţi de
a-l transforma în produşi inofensivi: fie prin intrarea în acţiune a
catalazei, care îl descompune în apă şi oxigen (H2 O2 —catalază—
> H2 O + ½ O2 ), fie prin utilizarea lui ca acceptor de hidrogen în
oxidările catalizate de peroxidaze, care îl reduc la apă (H2 O2 + 2
(H)—peroxidază— > 2 H2 O).
Bacteriile anaerobe sunt lipsite de catalază şi peroxidază
şi ca atare sunt susceptibile de a suferi de pe urma acţiunii H 2 O2
care se acumulează în mediu în concentraţii toxice.
După o altă ipoteză, moartea anaerobilor în prezenţa
oxigenului nu s-ar datora acestor deficienţe, ci ar fi determinată
de afectarea ireversibilă a proteinelor enzimatice care, la aceste
bacterii, sunt foarte sensibile la oxidare. O dovadă în sprijinul
acestei ipoteze o constituie faptul că, anaerobii obligaţi pot fi
cultivaţi în prezenţa oxigenului, dacă în mediul de cultură se
introduce una din substanţele reducătoare mai sus menţionate,
pentru a-i menţine potenţialul redox la un nivel scăzut.
3. Bacteriile aerobe, anaerobe facultativ sunt bacterii aerobe
care şi-au dezvoltat capacitatea de a supravieţui în absenţa
oxigenului. Ele sunt dotate enzimatic cu posibilităţi de a
obţine energie atât prin procesele de oxidare aerobă cât şi
prin fermentaţie, în funcţie de disponibilităţile de oxigen.
Cultivate în bulion şi în masa mediilor solide, ele epuizează
în scurt timp oxigenul dizolvat, continuând să se dezvolte în
condiţii anaerobe (fig.19 b). In această categorie se
încadrează majoritatea speciilor bacteriene care interesează
patologia umană şi veterinară .
4. Bacteriile anaerobe, aerotolerante sunt bacteriile anaerobe
la izolare, care în subculturi devin tolerante faţă de oxigen
(fig.19 d). Un exemplu tipic îl constituie specia Clostridium
perfringens.
173
5. Bacteriile microaerofile (Campylobacter spp, Helicobacter

spp., Brucella spp. ş.a.) au nevoie de o cantitate de oxigen
mai redusă decât concentraţia existentă în aer, astfel încât în
tuburile cu medii solide însămânţate prin incorporarea
inoculului, cultura se dezvoltă într-un orizont limitat, acolo
unde se realizează concentraţia respectivă (fig.19 e).
Această particularitate - microaerofilia - s-ar datora
sensibilităţii unora dintre enzime la condiţiile de oxidare
puternică. Prin urmare, cultivarea acestor bacterii reclamă
incubarea în termostate cu atmosferă reglabilă, care să
conţină oxigen 5-7%, bioxid de carbon 8-10% şi azot 85%
(Buiuc D., 1999).
6.
2.3.2.3.3. Anabolismul
Anabolismul constă în secvenţe de reacţii enzimatice,

desfăşurate în trepte, prin care se efectuează sinteza
constituienţilor celulari pornind de la precursori reprezentaţi de
produşii intermediari ai catabolismului sau de substanţele
preluate direct din mediu.
Ca şi procesele de catabolism, reacţiile de biosinteză se
realizează tot în trei faze care se succed în sens invers :
• producerea de subunităţi care vor intra în componenţa
macromoleculelor specifice fiecărui constituient celular;
• activarea subunităţilor cu ajutorul energiei eliberate prin
descompunerea compuşilor macroergici de tip ATP , în
care a fost stocată pe parcursul degradării diferiţilor
compuşi;
• formarea de macromolecule prin polimerizarea sau
condensarea subunităţilor activate.
174
Totuşi, căile catabolice şi anabolice pentru un anumit

substrat nu sunt complet reversibile. Astfel, reacţiile anabolice au
ca punct de plecare, de cele mai multe ori, compuşi intermediari
foarte diferiţi de cei care rezultă din catabolismul compusului
respectiv, iar enzimele implicate sunt parţial diferite. De exemplu,
catabolismul serinei duce la formarea de piruvat, în timp ce
sinteza ei începe de la 3-fosfoglicerat; histidina este catabolizată
la α-cetoglutarat, iar sinteza ei este iniţiată de la ribozo-5-fosfat;
degradarea glicogenului la acid lactic este catalizată de 12
enzime, dintre care numai 9 catalizează reacţii reversibile .
2.3.2.4. Creşterea şi multiplicarea bacteriilor
2.3.2.4.1. Creşterea bacteriilor
Celula bacteriană creşte pe seama depunerii de substanţă

celulară rezultată din metabolismul de biosinteză şi a sporirii
conţinutului în apă. Creşterea se poate realiza uni- sau
multidimensional, în funcţie de locul şi modalitatea de dispunere
a substanţei nou elaborate.
După L a m a n n a (cit. de Zarnea G., 1984), există
următoarele posibilităţi teoretice de creştere a celulei bacteriene
(fig.20):
175
176
Fig. 20 Modalităţi de creştere la bacterii: 1 – celula bacteriană imediat

după diviziune; 2 – creşterea la o singură extremitate; 3 – la ambele
extremităţi; 4 - în zona septului transversal; 5 – prin intususcepţiune; 6
– prin depunere de substanţă în zona periferică a celulei.
1. creşterea la una din extremităţi;

2. creştera la ambele extremităţi;
3. creşterea în vecinătatea constituirii viitorului sept de
diviziune;
4. creşterea prin intususcepţiune (depunerea de substanţă
nouă, diseminat şi intercalat printre constituienţii celulari
preexistenţi);
5. creştere prin depunerea materialului nou în zona
periferică a celulei (limitrof învelişului).
In cursul creşterii celulei bacteriene, raportul
suprafaţă/volum se micşorează treptat datorită faptului că, în timp
ce suprafaţa bacteriilor se dublează, volumul lor se triplează. Ori,
activitatea normală a bacteriilor este condiţionată de existenţa
unui raport optim între volumul celulei, care consumă şi suprafaţa
ei, prin care se face absorbţia substanţelor nutritive şi eliminarea
cataboliţilor. In consecinţă, pe parcursul creşterii, aportul de
177
substanţe nutritive satisface din ce în ce mai puţin exigenţele

metabolice ale celulei iar echilibrul ei chimic se alterează,
deoarece circulaţia substanţelor prin difuzie în ambele sensuri
devine mai dificilă. Din cauza acestor perturbări, atunci când
disproporţia dintre suprafaţă şi volum atinge un anumit punct
critic, raportul lor adecvat se restabileşte prin diviziunea celulei.
Astfel, diviziunea celulară este prin ea însăşi o formă necesară de
reglare a activităţii celulei bacteriene.
2.3.2.4.2. Multiplicarea bacteriilor
Formele de multiplicare
Spre deosebire de organismele pluricelulare, la care

multiplicarea celulelor duce la mărirea taliei individului, la
bacterii şi la toate celelalte organisme unicelulare, ea are ca
rezultat creşterea numărului de indivizi şi implicit a populaţiei
respective.
Majoritatea speciilor bacteriene se multiplică numai prin
diviziune directă (diviziune simplă, sciziparitate), unele
(micoplasmele, actinomicetele) putându-se multiplica şi pe alte
căi: prin corpi elementari, ramificare , înmugurire, spori.
Ca regulă generală, multiplicarea bacteriilor este asexuată,
deşi uneori ea poate fi precedată de forme rudimentare de
sexualitate, care constau într-un schimb de material genetic între
două celule bacteriene prin fenomenul de conjugare (vezi cap.de
Genetică bacteriană ).
178
Multiplicarea prin diviziune directă constă în scindarea

unei celule bacteriene care a atins punctul critic de creştere în
două celule-fiice, cel mai frecvent identice. La bacteriile de
formă alungită (bacili, spirochete), diviziunea se face transversal
după un plan perpendicular pe marele ax al celulei, în centrul
acesteia şi rareori excentric. La coci, diviziunea se poate realiza
după unul, două sau trei planuri perpendiculare succesive.
In urma diviziunii, celulele rezultate se pot separa sau, la
numeroase specii, pot să rămână unite una sau mai multe
generaţii realizând grupări caracteristice cu valoare taxonomică.
Diviziunea celulei bacteriene este precedată şi iniţiată de
replicarea semiconservativă a AND-ului cromozomal, în
momentul în care corpii nucleari nou formaţi sunt disponibili
pentru segregare, astfel încât cele două celule–surori să fie
înzestrate cu o copie exactă a genomului celulei parentale.
Spre deosebire de celulele eucariote, la care separarea
materialului nuclear se realizează graţie aparatului mitotic, la
bacterii segregarea este asigurată de mezozomii pe care
membrana citoplasmatică îi formează prin invaginare până la
nivelul fiecărui corp nuclear. In acest mod, replicarea materialului
genetic este corelată cu creşterea celulară, prin intermediul
semnalelor chimice transmise de membrana citoplasmatică în
creştere, sistemului enzimatic de reglare a replicării.
Separarea celulei bacteriene în cele două celule-fiice se
poate realiza în două moduri: prin ştrangularea celulei şi prin
formarea unui sept transversal.
Diviziunea prin ştrangulare, caracteristică bacteriilor care

aparţin tipului cultural “S„ se realizează prin îngustarea mediană
a celulei, determinată de invaginarea concomitentă a membranei
citoplasmatice şi a peretelui celular (fig. 21).
179
Fig.21
Reprezentarea
schematică a
diviziunii
bacteriilor prin
ştrangulare
(după Bisset cit.
de Zarnea,
G.,1963.)
Diviziunea prin sept transversal se caracterizează prin

constituirea, într-o primă fază, a unui sept rezultat din invaginarea
membranei citoplasmatice, pentru ca, în a doua fază, să se
constituie şi partea de perete celular ce urmează să despartă
celulele-fiice rezultate.
Acest mod de diviziune se întâlneşte cu predilecţie la
bacteriile aparţinând tipului cultural rugos - ”R„ (fig.22).
Fig. 22 Reprezentarea schematică a diviziunii bacteriilor prin sept

transversal (după Bisset cit. de Zarnea G., 1963).
180
Multiplicarea prin corpi elementari a fost descrisă la

chlamidii, bacterii la care, pe lângă diviziunea directă, există
posibilitatea desfăşurării unui ciclu vital.
Punctul de plecare al acestui ciclu este reprezentat de
structuri mici corpusculare, electronoopace, cu un diametru
aproximativ de 0,2 – 0,5 micrometri, numite corpi elementari. In
celula gazdă, fiecare corp elementar creşte, transformându-se în
corp iniţial sau reticulat care ajunge la 0,8 – 1,5 micrometri. In
continuare, corpii reticulaţi se multiplică prin diviziune iar
celulele-fiice se reorganizează, în sensul transformării lor în corpi
elementari.
Multiplicarea prin ramificare, înmugurire şi spori -

proprie ciupercilor microscopice (miceţi filamentoşi şi levuri) –
este întâlnită doar la actinomicete şi unele bacterii
fotosintetizante.
Dinamica multiplicării bacteriilor
Deoarece examinarea directă a bacteriilor în diferite medii

naturale este foarte dificilă, se cunosc puţine date referitoare la
multiplicarea populaţiilor bacteriene în natură (Zarnea G., 1994).
Cultivarea bacteriilor în laborator a permis însă un studiu
detaliat al dinamicii procesului de multiplicare în condiţii
experimentale şi al relaţiilor dintre multiplicare şi factorii de
mediu.
S-a constatat astfel, că o cultură bacteriană prezintă în
cursul existenţei sale patru faze, distincte prin viteza de
multiplicare a germenilor şi prin numărul de celule vii pe unitatea
de volum.
181
Aceste faze sunt: faza iniţială de adaptare (de latenţă sau

de lag1), faza de multiplicare exponenţială sau logaritmică, faza
staţionară şi faza de declin (fig. 23).
Un aspect esenţial pentru practica examenului
bacteriologic este faptul că proprietăţile mediului de cultură
(starea de agregare, compoziţia chimică, pH – ul, etc.) generează
o serie de particularităţi ale multiplicării, referitoare la viteza de
succesiune a diviziunilor celulare, morfologia bacteriilor,
expresia macroscopică a populaţiilor bacteriene (caracterele
culturale), longevitatea bacteriilor în culturi, etc. (Răducănescu
H. , Valeria Bica Popii, 1986
1
(engl. to lag =a întârzia, a rămâne în urmă)
182
183
Fig.23 Curba de multiplicare a bacteriilor.
Particularităţile multiplicării bacteriilor în vas închis.
Cultivarea bacteriilor în vase închise, în cantităţi

determinate de mediu, este metoda uzuală de cultivare a
bacteriilor în laboratoarele de diagnostic.
Inoculum este reprezentat, fie de un produs patologic în
care se suspectează prezenţa bacteriilor, fie de o cantitate mică de
cultură de pe un alt mediu artificial.
A. Multiplicarea în mediile lichide.
184
Faza de latenţă este cuprinsă între momentul introducerii

celulelor bacteriene în mediu, prin însămânţare sau transplantare
şi momentul când încep să se multiplice.
Este o perioadă de adaptare la noile condiţii, eventual de
modificare a acestora (Stamatin N.,1965), caracterizată prin lipsa
diviziunii şi moartea unor celule bacteriene din cauza
neacomodării.
Bacteriile viabile acumulează în celulă metaboliţii
esenţiali şi sistemele enzimatice necesare creşterii.
Durata perioadei de adaptare este condiţionată de
următorii factori:
• specia bacteriană (la majoritatea speciilor durează în
medie două ore, iar la bacilii tuberculozei, câteva zile);
• calitatea nutritivă a mediului însămânţat şi diferenţele
faţă de mediul din care provine inoculum (atunci când
acesta provine dintr-un alt mediu sau este un produs
patologic, adaptarea reclamă o perioadă mai lungă de
timp decât atunci când provine din acelaşi mediu de
cultură);
• vitalitatea bacteriilor însămânţate (cele provenite din
culturi îmbătrânite, produse patologice învechite sau
procese supurative cronice se adaptează mai greu, în
timp ce bacteriile din culturi tinere, din procese
supurative acute, sunt active metabolic şi se adaptează
mai uşor).
In cazul sporilor, transformarea lor în celule vegetative
presupune uneori o prelungire a perioadei de adaptare.
Faza de multiplicare exponenţială sau logaritmică se
caracterizează prin multiplicarea celulelor bacteriene, la debut cu
o viteză progresiv mărită, apoi, într-un ritm constant şi
185
caracteristic pentru fiecare specie bacteriană în condiţii bine

definite (mediu de cultură, temperatură, Ph, etc.).
La majoritatea bacteriilor patogene şi condiţionat
patogene (vezi cap. Noţiuni de ecologie microbiană), în condiţii
optime, diviziunile se succed la intervale de 20-30 de minute -
timp care reprezintă vârsta unei generaţii şi care este urmat de
dublarea populaţiei bacteriene. O excepţie fac bacilii
tuberculozei, la care intervalul dintre două diviziuni este de 3-15
ore (în funcţie de specie).
In această fază, culturile bacteriene conţin celule tinere
care prezintă toate proprietăţile morfo-fiziologice caracteristice
speciei şi o intensitate maximă a tuturor proceselor vitale.
Datorită metabolismului foarte activ, ele sunt considerabil mai
sensibile la acţiunea agenţilor antibacterieni (antibiotice,
chimioterapice) decât în celelalte faze ale multiplicării.
Durata fazei de multiplicare logaritmică este în medie de
6-24 de ore, cu aceeaşi excepţie – bacilii tuberculozei – la care
ritmul lent de diviziune face ca această perioadă să se
prelungească până la 15-60 de zile.
Faza staţionară urmează unei scurte perioade
(aproximativ 2 ore) în care multiplicarea nu se mai produce în
progresie geometrică ci într-un ritm care scade progresiv.
Incetinirea multiplicării este determinată de modificarea
mediului de cultură (scăderea concentraţiei nutrienţilor,
acumularea metaboliţilor toxici în concentraţii inhibitorii,
reducerea conţinutului în oxigen , etc.), dar mai ales de realizarea
unei concentraţii maxime de celule bacteriene pe unitatea de
volum (3×107 - 3×109 pe ml).
O dovadă a faptului că principala cauză este o problemă
de spaţiu, o constituie multiplicarea de înlocuire care
caracterizează această perioadă, în care rata de creştere a
186
populaţiei bacteriene este nulă. Practic, diviziunile continuă

numai în limita disponibilităţilor de spaţiu create prin moartea
unor celule.
Această fază durează de la câteva ore până la 7-8 zile, în
funcţie de specie.
Faza de declin se caracterizează prin absenţa diviziunilor
şi moartea logaritmică a celulelor bacteriene, până la sterilizarea
mediului.
Cauzele care duc la moartea bacteriilor sunt multiple şi
sunt legate în special de epuizarea substanţe nutritive, diminuarea
rezervelor respiratorii şi acţiunea toxică exercitată de cataboliţii
acumulaţi în mediu.
Uneori, un număr mic de bacterii poate supravieţui câteva
săptămâni sau luni pe seama substanţelor nutritive eliberate prin
autoliza celulelor moarte. Fenomenul este cunoscut sub
denumirile de reluarea creşterii, creştere criptică sau canibalism.
S-a estimat că pentru un supravieţuitor sunt necesare substanţele
provenite de la aproximativ 50 de celule moarte (Grecianu Al.,
1986 ).
In faza de declin, bacteriile prezintă un polimorfism
accentuat determinat de prezenţa celulelor îmbătrânite, cu forme
atipice (celule sferice, mici sau gigante, deformate, filamentoase,
ramificate, etc.) şi cu afinitate tinctorială scăzută.
Evitarea erorilor generate de aceste modificări reclamă
efectuarea examenelor pentru încadrarea taxonomică, testarea
patogenităţii, testarea sensibilităţii bacteriilor ş.a., numai pe
culturi în faza exponenţială.
B. Multiplicarea bacteriilor pe mediile solide.
187
Particularităţile multiplicării pe mediile solide se

datorează în primul rând absenţei mişcărilor browniene, care
asigură dispersarea bacteriilor în masa mediilor lichide şi accesul
nediscriminatoriu al celulelor la resursele nutritive. Prin urmare,
atât pe suprafaţa, cât şi în profunzimea mediilor solide, în urma
multiplicării bacteriilor rezultă aglomerări de milioane de celule,
care, în funcţie de abundenţa inoculului şi activitatea aparatului
ciliar, pot îmbrăca macroscopic două forme: colonia izolată şi
gazonul bacterian.
Colonia reprezintă o masă compactă de celule, rezultate,
de regulă, din multiplicarea unei singure celule bacteriene.
După declanşarea fazei logaritmice, diviziunile se
distanţează treptat, pe măsură ce colonia creşte, deoarece între
celulele bacteriene care o compun se creează diferenţe privind
posibilităţile de acces la substanţele nutritive sau la oxigen (în
cazul speciilor aerobe), în funcţie de poziţia lor: limitrofă
mediului sau în centrul coloniei.
Celulele de la periferia coloniilor, care beneficiază de un
aport optim de oxigen şi de nutrienţi, se multiplică activ, în timp
ce bacteriile din centrul coloniei pot fi moarte.
Dezvoltarea unei colonii bacteriene este condiţionată, nu
numai de interacţiunile celulelor individuale, ci şi de influenţa
coloniilor vecine. Astfel, cu cât coloniile sunt mai numeroase şi
mai dese, cu atât sunt mai mici, din cauză că se jenează reciproc
prin eliminarea de metaboliţi toxici şi prin diminuarea
concentraţiei nutrienţilor.
Coloniile bacteriene diferă prin formă, relief, margini,
dimensiuni (0,1 mm - 3-4 mm), suprafaţă, grad de opacitate,
prezenţa sau absenţa pigmentului, etc.
188
Aceste particularităţi au permis diferenţierea a două tipuri

principale de colonii: colonia de tip ,,S” (netedă) şi colonia de
tip ,,R’’ (rugoasă).
Colonia de tip ,,S” (engl. smooth=neted) reprezintă
rezultatul multiplicării în condiţii optime, la majoritatea speciilor
bacteriene (excepţie fac Bacillus anthracis, antracoizii şi
Mycobacterium tuberculosis).
Este rotundă, bombată, cu suprafaţa netedă şi lucioasă şi
marginile regulate (fig.24). Coloniile netede se detaşează cu
uşurinţă de substrat şi formează suspensii omogene şi stabile în
soluţie salină izotonică (NaCl 9%).
Bacteriile care formează astfel de colonii sunt dispuse
izolat sau în grupuri mici (diplo, lanţuri scurte) şi prezintă stratul
structurilor speciale al peretelui bacterian şi capsula (în cazul
speciilor capsulate), bine sintetizate. Prin urmare, structura lor
antigenică este completă, iar atunci când aparţin speciilor
patogene, corespund formei virulente cu patogenitate şi rezistenţă
la fagocitoză, maxime. In bulion, aceste bacterii cresc repede,
tulburându-l uniform
Colonia de tip „ R” (engl. rough = rugos) este plată, cu
suprafaţa rugoasă, zbârcită şi marginile neregulate (fig. 25).
Aspectul se datorează tendinţei celulelor de a forma lanţuri lungi
189
190
sau filamente, care se întretaie schimbându-şi reciproc direcţia şi

care formează bucle atunci când întâlnesc în mediu un obstacol
mecanic.
Fig. 24 Colonie bacteriană de tip ,,S” (după Zarnea G., 1970).
Fig.25 Colonie bacteriană de tip ,,R” (după Zarnea G.,1970).
191
Acest tip de colonie este specific variantelor acapsulogene

şi bacteriilor necapsulate ca specie, care şi-au pierdut capacitatea
de sinteză normală a structurilor speciale de perete. Drept urmare,
aceste bacterii au o structură antigenică incompletă şi aparţin, de
regulă, variantelor cu patogenitate atenuată sau nevirulente.
Face excepţie specia Mycobacterium tuberculosis, al cărei
tip cultural la izolare este ,,R” şi la care pierderea capacităţii de
sinteză a factorului cord (o glicolipidă din structura peretelui
celular) se însoţeşte de o variaţie R→S.
Coloniile de tip „ R” formează suspensii neomogene în
soluţie salină fiziologică, iar în bulion cresc aglutinat, formând un
sediment la fundul tubului.
Dezvoltarea bacteriilor pe mediile solide sub formă de
colonii izolate stă la baza tehnicilor uzuale de izolare a bacteriilor
în culturi pure.
Gazonul sau pânza reprezintă cultura care rezultă prin
confluarea coloniilor în cazul însămânţărilor abundente, sau prin
invazia mediului de către bacteriile cu aparat ciliar foarte activ, ca
urmare a fenomenului de roire sau căţărare .
Culturi continue
Durata fazei de creştere exponenţială a culturilor bacteriene

în vas închis (culturi discontinue) nu permite acumularea unei
cantităţi mari de biomasă. Deoarece numeroase bacterii sunt utilizate
la scară industrială pentru obţinerea unor produse utile (vitamine,
enzime, hormoni, etc.), este necesară conservarea fazei logaritmice o
lungă perioadă de timp.
192
Acest deziderat se poate realiza dacă mediul de cultură este

reînoit continuu, concomitent cu eliminarea produşilor de
catabolism.
La nivel de laborator, culturile continue se pot obţine cu
ajutorul unei instalaţii speciale numită chemostat (fig. 26).
Spre deosebire de cultura statică, în care concentraţia
substratului scade pe măsură ce bacteriile se multiplică, ducând în
final la diminuarea ratei de creştere, în chemostat, adăugarea
mediului proaspăt în mod continuu stabilizează concentraţia
substratului şi rata de creştere.
Fig. 26. Schema unui

chemostat.
2.3.3. MORFOLOGIA ŞI BIOLOGIA SPORULUI
193
BACTERIAN
Sporul bacterian este o formă de conservare a unor specii

bacteriene în condiţii nefavorabile, prin rezistenţa sa crescută la
factorii nocivi pentru celula vegetativă.
Procesul de formare a sporului are loc în interiorul celulei
vegetative (endospor) şi poartă denumirea de sporogeneză. In
condiţii de mediu optime are loc germinarea sporului, din care va
rezulta o nouă celulă vegetativă.
Faptul că într-o celulă vegetativă se formează un singur
spor, iar prin germinarea acestuia rezultă o singură celulă
vegetativă, demonstrează că sporogeneza la bacterii nu reprezintă
o cale de înmulţire. Excepţie fac actinomocetele, singurele
bacterii la care, ca şi la ciupercile microscopice, sporul reprezintă
o formă de reproducere.
Atât sporogeneza cât şi germinarea se găsesc sub controlul
unor gene cromozomale (aproximativ 50) care acţionează
alternativ, fiind represate sau depresate de diverşi factori interni
sau din mediul ambiant.
Speciile sporogene patogene pentru om şi animale aparţin
genurilor Bacillus şi Clostridium. Cocii, cu excepţia speciei
Sporosarcina ureae , nu formează spori.
2.3.3.1. Sporogeneza
Sporogeneza este un proces de formare în interiorul
celulei bacteriene a unei celule de tip nou, diferită din punct de
vedere chimic, enzimatic şi fiziologic.
In celula vegetativă, asupra genelor care codifică acest
proces acţionează inhibitor un represor sintetizat pe baza unor
compuşi chimici preluaţi din mediu. Când substanţele respective
sunt epuizate şi represorul nu mai este prezent în celulă, genele
194
sunt depresate şi se exprimă fenotipic prin declanşarea procesului

de sporogeneză. Alţi factori care influenţează favorabil
sporogeneza sunt: anumite limite de temperatură (la Bacillus
anthracis între 18o C şi 400 C), uscăciunea, prezenţa oxigenului la
bacteriile aerobe şi absenţa lui la cele anaerobe, o anumită
densitate a germenilor pe unitatea de volum, etc.
Sporogeneza evoluează în trei faze succesive (fig. 27):
stadiul preparator, formarea presporului şi maturarea acestuia.
Fig. 27 Fazele sporogenezei: 1 – celula bacteriană în stadiul premergător

sporogenezei; 2 – scindarea materialului genetic cromozomal; 3 –
formarea presporului prin constituirea septului de sporogeneză; 4 –
formarea cortexului; 5 – formarea celorlalte învelişuri sporale; 6 –
spor liber (după Răducănescu H. şi col.,1986).
195
Pregătirea celulei pentru procesul de sporogeneză constă în

replicarea semiconservativă a AND-ului nuclear cu formarea a doi
cromozomi distincţi.
Formarea presporului presupune, într-un stadiu incipient,
separarea celor doi cromozomi printr-un sept transversal rezultat
din invaginarea membranei citoplasmatice. Cele două segmente
celulare vor evolua pe căi diferite, unul devenind prespor iar
celălalt, sporangiu.
Presporul îşi măreşte gradul de refringenţă şi de opacitate
faţă de lumină şi electroni, paralel cu încetarea replicării
cromozomului şi iniţierea organizării învelişurilor sporale.
Sporangiul, reprezentat de restul celulei vegetative, se autolizează
sub acţiunea unor enzime specifice eliberând sporul (ex. Bacillus
cereus), sau rămâne ataşat de spor un timp nedefinit (ex.
Clostridium tetani), fără a se putea preciza dacă păstrează sau nu
însuşirile vieţii
Maturarea sporului reprezintă stadiul final de organizare
a constituenţilor sporali, însoţit de dobândirea însuşirilor
biologice caracteristice. Ea se realizează prin următoarele
transformări care se petrec în prespor:
• morfogeneza învelişurilor sporale;
• apariţia unor compuşi chimici specifici, inexistenţi în
celula vegetativă;
• reducerea sensibilă a activităţii metabolice;
• dobândirea rezistenţei la factorii fizici şi chimici faţă de
care celula vegetativă este sensibilă.
•
2.3.3.2. Morfologia sporului
In frotiuri, sporii se pot găsi liberi, ataşaţi de celula în care s-
au format sau în interiorul acesteia, având formă rotundă, ovală sau
196
cilindrică. In cazul când sporul rămâne în interiorul sporangiului, el

poate fi aşezat central, subterminal (în apropierea unui capăt),
terminal (la unul din capete) sau lateral (fig. 28).
Diametrul sporului poate fi egal, mai mare sau mai mic în
comparaţie cu diametrul transversal al celulei bacteriene. In
funcţie de poziţia sporului şi raportul dintre cele două diametre,
bacteriile sporulate pot adopta diferite forme cu semnificaţie
taxonomică, şi anume:
• bacil nedeformat (bacteridie) cu sporul situat central,
caracteristică pentru bacteriile din genul Bacillus;
• bacil deformat de sporii care depăşesc diametrul
transversal al celulei vegetative (clostridie), având aspect de:
♦ lămâie, când sporul este situat central;
♦ sticlă de lampă de petrol, când sporul
este situat subterminal;
♦ rachetă de tenis sau băţ de chibrit, cu
spor sferic terminal;
• bacil asimetric cu sporul excentric, caracteristic speciei
Bacillus laterosporus.
Fig.28 Raporturi posibile între spor şi sporangiu:

1 – spor liber; 2 – spor central nedeformant; 3 – 6, diferiţi spori cu
diametrul transversal mai mare decât al celulei (3 - central; 4 –
subterminal; 5 – terminal; 6 – lateral).
197
2.3.3.3. Ultrastructura sporului
Părţile componente ale sporului bacterian, pornind de la

interior spre exterior sunt (fig.29):
Fig.29 Anatomia sporului:

1 – sâmburele sporului; 2 – sporoplasma; 3 – nucleoplasma; 4 –
ribozomi; 5 – cortex; 6 - învelişuri sporale externe; 7 – exosporium.
198
1. inima sporului numită şi sâmbure, ,, core “ sau

protoplast sporal, cuprinde:
♦ sporoplasma, corespunzătoare citoplas-
mei, dar mai densă şi cu aspect granular,
şi
♦ materialul nuclear sau nucleoplasma.
2. membrana internă (intina) similară membranei
citoplasmatice, care rezultă din creşterea septului sporal
în jurul protoplastului;
3. cortexul sporal constituit din peptidoglican modificat,
similar peretelui bacterian;
4. învelişul extern (exina sau tunicile sporale),
pluristratificat;
5. exosporium, un înveliş suplimentar analog capsulei,
prezent numai la sporii anumitor specii;
6. corpii parasporali, formaţiuni cristaloide obseservate pe
suprafaţa sporilor unor specii bacteriene patogene pentru
insecte (ex. Bacillus thuringiensis)
Afinităţile tinctoriale ale sporului diferă de cele ale celulei
vegetative, astfel încât prin metoda Gram se colorează palid
numai conturul sporului, nu şi conţinutul. Pentru colorarea
acestuia sunt necesare metode energice, care presupun colorarea
la cald cu soluţii concentrate, capabile să impregneze structurile
dense ale sporului.
2.3.3.4. Particularităţile sporului

Particularităţile biochimice
Din punct de vedere biochimic, sporii se caracterizează
printr-un conţinut mai redus în apă liberă, săruri de fosfor, săruri
de potasiu şi acizi nucleici. Ei conţin într-o proporţie mai mare
decât celula vegetativă, cisteină, ioni de calciu şi ioni magneziu.
199
In spor se găsesc şi unii compuşi chimici absenţi în celula

vegetativă, cum sunt enzimele litice sporale şi acidul dipicolinic
(circa 10% din greutatea uscată a sporului), prezent sub formă de
sare de calciu (dipicolinat de calciu).
Particularităţile fiziologice ale sporului constau în

faptul că procesele metabolice se desfăşoară cu o intensitate mult
redusă, sporul fiind o celulă dormantă, care nu realizează
schimburi de substanţe cu mediul ambiant, care nu creşte şi nu se
multiplică.
Insuşirile biologice
Sporii bacterieni se caracterizează printr-o rezistenţă
foarte mare la căldură, radiaţii, uscăciune şi acţiunea substanţelor
chimice, asigurând supravieţuirea speciei în natură o perioadă
îndelungată (zeci, sute, sau chiar mii de ani)2.
De exemplu, sporii de Bacillus anthracis îşi păstrează
capacitatea de germinare timp de peste 70 de ani şi rezistă câteva
ore la 120 0 C şi câteva minute la 1800 C căldură uscată. Sporii
altor specii îşi menţin viabilitatea timp de o săptămână în fenol
5% şi mai multe săptămâni în alcool.
Rezistenţa sporilor la factorii nocivi din mediul extern este
asigurată de un complex de factori dintre care o importanţă majoră
prezintă :
• starea de deshidratare (apă 40-50%, faţă de 80-90% la
formele vegetative) şi conţinutul foarte scăzut în apă
liberă; apa ,,legată” de diverse structuri nu poate participa
2
S-au gasit spori viabili în roci care s-au format în era cuaternară şi care au
fost scoase de la adâncimi de 37-45 m. Prezenţa unui număr de 5-10
spori pe gram de rocă, exclude contaminarea ulterioară (Zarnea G.,
1983) .
200
la reacţiile chimice de denaturare şi coagulare a

proteinelor prin căldură, antiseptice şi dezinfectante ;
• prezenţa unei cantităţi mari de dipicolinat de calciu, care
are rolul de a modifica conformaţia proteinelor
enzimatice, conferindu-le astfel termostabilitate;
• numărul mare de învelişuri protectoare.
2.3.3.5. Germinarea sporului
Germinarea sporului reprezintă procesul de transformare

a sporului în celulă vegetativă activă.
Germinarea este declanşată de umiditate, o temperatură
apropiată de optimum termic al speciei, dar şi de şocul termic
(încălzirea bruscă la 60- 800 C ), Ph-ul cuprins între 6 şi 8,
prezenţa în mediu a glucozei, aminoacizilor, nucleozidelor şi a
altor substanţe utile metabolismului bacterian.
Germinarea se realizează în două faze morfologic şi
biologic distincte:
♦ iniţierea germinării, când sporul se măreşte în volum
consecutiv absorbţiei de apă şi elimină în mediu
dipicolinat de calciu, peptidoglican şi alte substanţe de
origine sporală, pierzându-şi majoritatea însuşirilor
specifice.
♦ distrugerea învelişurilor sporale şi trecerea în faza
vegetativă prin reluarea activităţii metabolice şi
redobândirea tuturor însuşirilor morfologice şi fiziologice
caracteristice celulei vegetative.
Au o acţiune inhibantă asupra germinării, apa distilată,
glicerina, şi unele antibiotice care interferează cu sinteza peretelui
celular, a proteinelor şi a acizilor nucleici.
201
2.3.3.6. Implicaţiile sporogenezei în patologie şi

epidemiologie
Bacteriile sporogene se caracterizează printr-o existenţă

saprofită. Nişa ecologică naturală a speciilor sporulate patogene
pentru om şi animale este solul. De aici, bacteriile pot ajunge
accidental în organism, provocând îmbolnăviri cunoscute sub
denumirea generică de infecţii telurice (antraxul, tetanosul,
cărbunele emfizematos), sau în alimente, unde elaborează toxine
determinâd intoxicaţii (Clostridium botulinum) şi toxiinfecţii
alimentare (Bacillus cereus, Clostridium perfringens).
2.3.4. GRUPE DE BACTERII CU PARTICULARIT|ŢI

MORFOFIZIOLOGICE
2.3.4.1. Rickettsiile
Microorganismele din acest grup au fost considerate o

lungă perioadă de timp ca având o poziţie intermediară între
bacterii şi virusuri, datorită dimensiunilor reduse şi parazitismului
intracelular obligatoriu. Studiul ultrastructurii şi al fiziologiei
rickettsiilor au convins pe sistematicieni să le încadreze definitiv
în rândul bacteriilor, pe baza următoarelor argumente:
♦ conţin ambii acizi nucleici;
♦ au un echipament enzimatic propriu;
♦ au aceleaşi componente structurale (citoplasmă, aparat
nuclear, membrană citoplasmatică şi perete celular);
202
♦ nu sunt sintetizate de celula pe care o parazitează,

asemănător virusurilor, ci se multiplică prin diviziune
simplă binară.
Parazitismul intracelular obligatoriu al acestor bacterii s-ar
datora, fie permeabilităţii excesive a membranei citoplasmatice
care nu poate reţine unii metaboliţi esenţiali (defect compensat
prin dezvoltarea intracelulară), fie dificultăţilor de acoperire a
nevoilor energetice prin mijloacele enzimatice proprii, fiind deci
paraziţi de energie.
Primul reprezentant al acestui grup de germeni a fost
izolat şi descris de cercetătorul american H o w a r d T e y l o r
R i c k e t t s în 1910, ca agent etiologic al unei boli la om,
transmisibilă prin căpuşi, cunoscută sub denumire de ,,febra
pătată a munţilor stâncoşi“. In cursul experienţelor, R i c k e t t s
s-a infectat cu acestă bacterie şi a murit la vârsta de numai 40 de
ani. In 1915, cercetătorul austriac Stanislas Provaz
e k izolează şi descrie al doilea reprezentant al grupului
rickettsiilor, care produce la om tifosul exantematic, având parte
în cursul lucrărilor de aceeaşi soartă tragică ca şi R i c k e t t s.
Alte entităţi morbide produse de aceşti germeni sunt
tifosul endemic cauzat de R.mooseri şi febra Q ( engl. query=
necunoscut, bizar ) produsă de Coxiella burneti.
Pentru a cinsti memoria tânărului savant a cărui viaţă a
fost sacrificată pe altarul ştiinţei, toate microorganismele cu
caractere asemănătoare agentului febrei pătate a munţilor stâncoşi
au primit denumirea generică de ,, rickettsii”. Ele au fost
încadrate în ordinul Rickettsiales, care cuprinde trei familii, 13
genuri şi peste 50 de specii.
Morfologic, rickettsiile sunt bacterii mici (0,1 – 2 µm) de
formă bacilară sau cocoidă, imobile, necapsulate, nesporulate,
Gram negative. Deoarece prin metoda Gram se colorează slab,
având o uşoară acidorezistenţă, rickettsile se colorează în mod
203
obişnuit prin metode speciale: Stamp, Machiavello, Giemsa,

Castaneda ş.a..
Fiind obligatoriu parazite, rickettsiile se găsesc numai în
organismele infectate. O caracteristică a acestor bacterii este
transmiterea lor la om prin intermediul insectelor hematofage
(purice, păduche, căpuşă), care constituie vectori activi şi
rezervor natural .
Rickettsiile se cultivă, la fel ca virusurile, pe ouă
embrionate de găină şi pe culturi celulare. Vârsta optimă a
embrionilor este de 6-9 zile iar calea de inoculare cea mai
eficientă este cea intravitelină, deoarece provoacă moartea
embrionilor în 2-4 zile.
Controlul multiplicării rickettsiilor se face în frotiuri din
sacii vitelini, în care se observă un număr mare de germeni.
2.3.4.2. Chlamidiile
Chlamidiile sunt bacterii parazite obligatoriu intracelular,

deoarece sunt incapabile să producă compuşi macroergici de tip
ATP pentru stocarea energiei. Prin urmare, asemănător rickettsiilor,
chlamidiile sunt paraziţi de energie. (Zarnea G., 1983; Răducănescu
H. şi col., 1986; Răpuntean Gh., Răpuntean S., 1999; Măzăreanu C.,
1999).
Ele alcătuiesc ordinul Chlamidiales, care conţine o singură
familie – Chlamidiaceae, cu două specii: Chlamidia trachomatis şi
Chlamidia psittaci.
Morfologic, se prezintă sub formă cocoidă şi dimensiuni de
0,2 – 1,5 µm.
204
Chlamidiile au un ciclu vital specific, caracterizat prin

alternanţa a două stadii: unul infecţios şi altul reproductiv (fig. 30).
Fig.30 Ciclul de multiplicare la Chlamidia psittaci ( după Moulder, 1964,

cit. de Zarnea G., 1983)
Ciclul este iniţiat de forme extracelulare infecţioase numite

corpi elementari, care, ,,in vitro”, au o viaţă latentă. Aceştia au
forma unor sferule electronoopace de 0,2 – 0,5 µm, cu un perete
celular rigid şi un nucleoid compact, nefuncţional. în celulele-
gazdă, în care pătrund prin endocitoză, corpii elementari suferă un
proces de activare, însoţit de trecerea nucleoidului, din forma
compactă într-o reţea fibrilară laxă, accesibilă enzimelor de
transcriere şi replicare. Ca urmare a activării, corpii elementari se
205
divid, dând naştere formelor vegetative metabolic active numite

corpi reticulaţi, lipsite de infecţiozitate.
Corpii reticulaţi cresc în dimensiuni (0,8 – 1,5 µm), peretele
celular devenind subţire şi fragil, apoi se multiplică prin diviziuni
binare repetate, prin fragmentare sau înmugurire, rezultând mai
mulţi corpi mici, care, prin maturare se transformă în noi corpi
elementari.
Aceştia se eliberează din celula parazitată consecutiv lizei
pereţilor celulari, astfel încât, după aproximativ 30 de ore de la
debutul infecţiei, ciclul se repetă.
Patogenitatea chlamidiilor se manifestă printr-o serie de boli
cauzate omului şi animalelor: Chlamidia trachomatis produce
diferite infecţii la om (trahom, conjunctivite, uretrite) iar Chlamidia
psittaci cauzează psitacoza şi ornitoze la om şi păsări, pneumonii
(ovine, bovine, porcine), poliartrite (viţel, porc), enterite, infecţii
genitale, etc.
2.3.4.3. Micoplasmele
Descrise iniţial sub denumirea de germeni PPLO

(,,pleuropneumonia like organisms” = organisme asemănătoare cu
agentul pleuropneumoniei bovideelor), micoplasmele sunt bacterii
lipsite de perete celular.
Datorită acestei caracteristici, unică în lumea bacteriilor, ele
au fost incluse într-un filum distinct – Tenericutes, cu o clasă -
Mollicutes şi un ordin – Mycoplasmatales.
Denumirea de ,,Mollicutes” este inspirată de proprietatea
esenţială a învelişului acestor germeni, care, din cauza absenţei
peretelui celular, este moale şi elastic (lat. mollis = moale; cutis =
piele).
206
Micoplasmele manifestă
o plasticitate morfologică
deosebită (polimorfism), în
sensul că, în cadrul aceleeaşi
specii forma celulelor poate
varia mult: celule cocoide,
bacilare, filamentoase (fig. 31).
Faptul că forma filamentoasă-
caracteristică miceţilor – este
frecvent întâlnită la aceste
bacterii, a sugerat denumirea
ordinului în care ele au fost
încadrate.
Fig. 31 Micoplasma pneumoniae (după Tortora şi col., 1989, citat de

Măzăreanu C.,1999)
Această varietate nu împiedică însă diferenţierea speciilor,
deoarece, cultivate în condiţii de mediu bine controlate, fiecare
specie se prezintă cu o morfologie caracteristică (fig. 32). Celulele
micoplasmelor sunt foarte mici, variind între 0,1 – 0,25 µm. în
funcţie de specie, sunt imobile sau se deplasează prin alunecare
(glisare), rotaţie, flexiune, sau cu ajutorul unui cil (Zarnea G.,1983).
Ultrastructura lor este foarte simplă, fiind alcătuite numai din
structurile esenţiale pentru creştere şi multiplicare: membrana
citoplasmatică, ribozomi şi o moleculă de ADN dublu catenar.
Structura, dimensiunile reduse şi lipsa peretelui celular conferă
micoplasmelor următoarele proprietăţi: sensibilitate osmotică,
rezistenţă la antibioticele care acţionează asupra peretelui celular,
capacitatea de a traversa filtrele impenetrabile pentru bacteriile cu
perete celular.
Multiplicarea pare să îmbrace mai multe modalităţi:
diviziune, înmugurire, fragmentarea filamentelor.
207
Pe mediile artificiale,
micoplasmele se dezvoltă dacă se
adaugă în compoziţia acestora
steroli şi alţi factori de creştere.
Coloniile sunt foarte mici (sub 1
mm diametru), vizibile doar cu lupa
binoculară şi au aspectul de,, ouă
ochiuri”.
în condiţii naturale,
micoplasmele sunt frecvent
parazite, fenomen facilitat de
natura chimică a membranei
citoplasmatice (similară
membranelor gazdei), care face ca
celulele bacteriene să nu fie
recunoscute de fagocite ca
,,nonself”.Unele micoplasme s-au
dovedit patogene, fiind considerate
agenţii etiologici ai unor entităţi
clinice bine conturate Fig. 32 Două specii de
(pleuropneumonia contagioasă a micoplasme: A. Micoplasma
bovinelor, genitalium; B. Spiroplasma sp.,
(linia = 0,1 µm) – după
Măzăreanu C., 1999.
agalaxia contagioasă a oilor şi caprelor, boala cronică respiratorie la
găini, etc.) şi a unor infecţii cu diverse localizări: mamite, poliartrite,
conjunctivite, septicemii, etc. Practic, sunt afectate toate speciile de
animale domestice şi sălbatice, păsările şi animalele marine.
208
2.3.4.4. Formele ,,L”.
Formele ,,L” ale bacteriilor au fost descoperite de

Klieneberger Nobel în 1935 la Institutului Lister (Londra), de unde
şi denumirea de forme ,,L”. Studiind o tulpină de Streptobacillus
moniliformis izolată din pulmonul unor şoareci de laborator,
cercetătoarea a constatat coexistenţa în culturi a două forme
morfologice distincte: forme bacilare caracteristice speciei şi forme
granulare mici pe care le numeşte forme ,,L” şi le consideră iniţial
germeni proveniţi dintr-o contaminare exogenă.
Ulterior însă, asemenea forme au fost descrise şi la alte specii
aparţinând genurilor Salmonella, Proteus, Escherichia,
Streptococcus, Staphylococcus, Shigella, Bacillus, Clostridium,
Neisseria, etc., dovedindu-se că ele reprezintă variante morfologice
lipsite de perete celular. Această concluzie s-a bazat pe observaţia că
ambele forme, atât cele bacilare cât şi cele granulare, au proprietăţi
biochimice şi serologice identice (Zarnea G.,1983; Grecianu Al.,
1986).
Formele ,,L” pot să apară spontan sau prin inducţie cu
substanţe care distrug peretele celular sau inhibă sinteza acestuia,
cum sunt lizozimul şi penicilina. în geneza lor au mai fost
incriminaţi diferiţi alţi factori nefavorabili, ca: radiaţiile, anticorpii
specifici, bacteriofagii, substanţe cu un anumit grad de nocivitate
(glicina, cromul hexavalent, etc.).
Pe lângă particularităţile morfologice, lipsa peretelui celular conferă

formelor ,,L” şi alte caractere distinctive faţă de specia
de origine şi anume :
- au o sensibilitate crescută la variaţiile de presiune
osmotică;
- nu se colorează prin metoda Gram, ci cu soluţie Giemsa;
- sunt rezistente la antibioticele care acţionează asupra
peretelui celular, în special la penicilină, dar sunt mult
209
mai sensibile faţă de antibioticele care acţionează la

nivelul citoplasmei bacteriene;
- sunt lipsite de antigenii ,,H”, ,,K” şi de receptorii pentru
bacteriofagi;
- coloniile au aceeaşi morfologie (mici, cu diametrul de 2-
3 mm, slab delimitate, încrustate în geloză), indiferent de
specia bacteriană din care provin;
- când derivă din specii patogene, au în general o
patogenitate mult mai redusă;
Formele ,,L” au o importanţă de ordin epidemiologic prin
rezistenţa lor faţă de antibiotice, infecţiile în care intervin fiind
cronice şi cu tendinţă la recădere.
Deoarece micoplasmele au multiple analogii cu formele ,,L”,
iniţial acestea au fost considerate ca fiind forme ,,L” stabilizate
(ireversibile la forma iniţială), apărute spontan în natură ca rezultat
al unei mutaţii. Studiile de genetică moleculară au infirmat însă
această ipoteză, pe baza lipsei de omologie a ADN.
2.3.4.5 Spirochetele
Spirochetele se diferenţiază de restul bacteriilor prin

următoarele caracteristici:
1. structura internă helicoidală, care le imprimă forma
spiralată;
2. raportul foarte mare dintre lungime (3-500 µm) şi
diametrul transversal (18 nm), fiind atât de subţiri încât
străbat membranele filtrante impermeabile pentru
celelalte bacterii;
3. mobilitatea accentuată datorată endoflagelilor.
Corpul celulei bacteriene este constituit din următoarele
elemente (fig. 33): cilindrul protoplasmatic, flagelii periplasmici şi
teaca externă.
210
Cilindrul protoplasmatic (protoplast helical), învelit de

membrana citoplasmatică şi peretele celular, are o organizare internă
de tip procariot, identică din punct de vedere structural şi biochimic
cu a bacteriilor clasice.
în jurul cilindrului protoplasmic helical sunt înfăşurate nişte
structuri filamentoase numite fibrile periplasmice sau filamente
axiale, al căror număr variază de la o specie la alta (între 2 şi 100) şi
care sunt asemănătoare flagelilor, ca structură, compoziţie chimică şi
funcţie.
Fig. 33 Structura spirochetelor

a) amplasarea şi înfăşurarea filamentelor axiale; b) secţiune transversală
printr-o spirochetă cu un număr mare de filamente axiale (după
Măzăreanu C., 1999).
211
Ansamblul reprezentat de cilindrul protoplasmatic şi

fibrilele periplasmice este învelit de o membrană subţire,
triplustratificată, numită teacă externă, echivalentă membranei
externe a peretelui celular la bacteriile Gram negative
Datorită prezenţei acestei formaţiuni, fibrilele periplasmice,
spre deosebire de cilii propriu-zişi, sunt structuri endocelulare,
localizate în spaţiul delimitat de peretele celular şi teacă.
Ele sunt fixate cu un capăt la un pol al celulei, celălalt
rămânând liber. Capetele libere de la cele două smocuri de filamente
axiale depăşesc zona ecuatorială a celulei şi se întrepătrund, dând
impresia unui filament continuu. La unele specii, filamentele
depăşesc extremităţile cilindrului protoplasmatic, devenind parţial
flageli externi.
Spirochetele sunt mobile datorită filamentelor axiale, care
imprimă corpilor bacterieni trei tipuri de mişcare: rotaţie în jurul
axului longitudinal, flexie şi translaţie.
Spirochetele se întâlnesc în medii foarte variate: ape
curgătoare, lacuri, mări, ape uzate, substanţe organice în
descompunere, corpul animalelor şi omului. Sunt aerobe, facultativ
anaerobe sau anaerobe. Nu sporulează şi se înmulţesc prin
diviziunea binară. Un număr important de specii sunt patogene
pentru om şi/sau animale. Ele fac parte din genurile Treptonema (T.
pallidum – agentul etiologic al sifilisului), Serpulina (S.
hyodysenteriae –agentul etiologic al dizenteriei treponemice a
porcului), Borrelia (B. anserina – patogenă pentru păsări) şi
Leptospira (L. interrogans – pluripatogenă).
2.3.4.6. Actinomicetele.
Actinomicetele reprezintă un grup de bacterii polimorfe,

frecvent filamentoase, cu tendinţă la ramificare, Gram pozitive (fig.
34). Datorită prezenţei miceliului la majoritatea speciilor şi a
sporilor de diseminare, poziţia lor sistematică a fost controversată,
212
fiind considerate iniţial fungi. încadrarea taxonomică a

actinomicetelor în clasa Bacteria, ordinul Actinomycetales, familia
Actinomycetaceae, s-a efectuat pe baza unor caractere, ca: structura
de tip procariot, dimensiunea inferioară fungilor (diametrul
transversal al filamentelor este de aproximativ zece ori mai mic),
compoziţia chimică (lipsa celulozei şi a chitinei din structura
peretelui celular), activitatea metabolică (prezenţa unor forme strict
anaerobe şi cu nutriţie de tip chimioautotrof), sensibilitatea la
acţiunea unor fagi de tip bacterian, sensibilitatea la antibioticele
antibacteriene şi rezistenţa la celeMorfologic,
antifungice, etc. actinomicetele
prezintă o mare varietate în
funcţie de specie, materialul în
care se găsesc şi vârsta culturii.
Actinomyces bovis, spre
exemplu, în culturi are aspectul
unui bacil mic şi fin, pe când în
frotiurile din leziuni se prezintă
sub forma unor filamente lungi şi
subţiri, uneori ramificate şi cu
extremităţile dilatate.
Pe mediile de cultură,
majoritatea speciilor formează
colonii complexe alcătuite din
micelii multinucleate,
ramificate.
Fig 34. Aspectul filamentos al
actinomicetelor ( Actinomyces israellii)
Ele se diferenţiază morfologic şi funcţional în regiuni cu rol

vegetativ şi regiuni cu rol reproductiv.
Majoritatea speciilor de actinomicete produc pigmenţi de
diferite culori: galben, portocaliu, roşu, violet, albastru, verde,
213
cenuşiu. Uneori pigmentul difuzează în mediu, care, la rândul lui,

poate influenţa pigmentogeneza prin compoziţie.
Sporii actinomicetelor, numiţi şi actinospori, au diferite
forme: sferici, ovali, alungiţi, cilindrici, unii prezentând şi diferite
ornamentaţii (ţepi, butoni, peri). După modul de formare, ei se pot
grupa în trei tipuri principale: sporangiospori, endospori şi spori
hifali.
Nutriţia actinomicetelor este omnivoră, permiţându-le să se
dezvolte pe substraturi dintre cele mai diferite (lipide, parafine,
fenoli, lignină, taninuri, cauciuc, etc.). Majoritatea speciilor sunt
saprofite în sol, pe resturi vegetale, plante, bălegar, în apa şi
nămolul lacurilor, având un rol important în mineralizarea
rezidurilor organice. Pe medii de cultură artificiale, aceste bacterii
sintetizează substanţe din grupul
vitaminelor (B1, B2, B12, biotină, acid folic, acid pantotenic, acid
nicotinic) şi diferiţi compuşi care dau culturilor un miros
caracteristic de pământ, de camfor sau de fructe.
Dintre actinomicete, foarte cunoscut şi studiat pentru
importanţa sa în practica medicală este genul Streptomyces. El
cuprinde un mare număr de specii producătoare de anlibiotice. De
altfel, peste 50% dintre actinomicetele izolate din sol produc
antibiotice, iar cca. 60% dintre antibioticele cunoscute sunt produse
de actinomicete.
Unele actinomicete sunt patogene pentru om, animale şi
plante (Zarnea G.,1983; Răpuntean Gh. şi col., 1999).
Streptomyces scabies produce râia comună la cartofi, Actinomyces
bovis este considerat agentul etiologic al actinomicozei bovine (o
osteomielită supurativă localizată la nivelul maxilarelor), A. vîscosus
şi A. hordeovulneris sunt patogene pentru câini la care provoacă
abcese cu diverse localizări, A. israelii este patogenă în principal
pentru om.
214
2.3.5. GENETICA BACTERIANĂ
Genetica este ramura biologiei care studiază două fenomene

biologice fundamentale: ereditatea şi variabilitatea speciilor.
Ereditatea este însuşirea biologică generală a vieţuitoarelor
de a conserva proprietăţile structurale şi funcţionale ce
caracterizează specia şi de a le transmite nemodificate din generaţie
în generaţie.
Variabilitatea reprezintă latura opusă stabilităţii ereditare,
care duce la apariţia unor diferenţe între descendenţi şi genitori,
asigurând evoluţia speciilor.
Aşezarea geneticii pe bazele ei actuale se sprijină, în
principal, pe studiile efectuate pe bacterii şi virusuri, cu toate că
aceste microorganisme au intrat relativ târziu în sfera de preocupări
a geneticienilor.
Experimentul microbiologic cu semnificaţie pentru genetica
modernă, efectuat în 1928 de G r i f f i t h şi reluat în 1944 de
O.T. A v e r y şi colaboratorii (vezi fenomenul de transformare), a
demonstrat pentru prima dată rolul acizilor nucleici de purtători ai
informaţiei genetice.
Din momentul acestei descoperiri epocale, geneticienii au
realizat că utilizarea bacteriilor ca model experimental în studiile de
genetică prezintă câteva avantaje majore şi anume:
♦ simplitatea şi rapiditatea efectuării experimentului;
♦ numărul imens de indivizi într-un volum foarte mic
(miliarde / ml);
♦ durata foarte redusă a intervalului dintre două diviziuni
(15-20 de minute), care face ca în 24 de ore să se
succeadă 72 de generaţii;
♦ posibilitatea detectării rapide a variaţiilor;
215
♦ accesibilitatea investigării şi manipulării materialului

genetic.
Astfel, caracterul rudimentar de organizare a
microorganismelor, considerat cândva o piedică în efectuarea
experienţelor de genetică, a devenit un argument.
Ca urmare, genetica microbiană s-a dezvoltat rapid şi a
devenit o ştiinţă de avangardă a biologiei, conturând şi
fundamentând, de fapt, aproape toate cunoştinţele actuale de
genetică moleculară.
Legea unităţii lumii vii, în diversitatea formelor ei de
manifestare, a dobândit prin cercetările moderne de genetică
microbiană şi moleculară, o bază biologică de interpretare profund
ştiinţifică şi obiectivă.
2.3.5.1. Ereditatea la bacterii şi mecanismele ei
2.3.5.1.1. Compoziţia moleculară a materialului genetic
Suportul material al eredităţii este acidul dezoxiribonucleic

(ADN) care constituie genomul bacterian.
El este constituit din două lanţuri (catene) polinucleotidice
paralele, legate între ele prin punţi de hidrogen astfel încât
formează un dublu helix cu spire regulate. Fiecare nucleotid este
format dintr-o pentoză (dezoxiriboza), o bază azotată purinică
(adenina, guanina) sau pirimidinică (timina, citozina) şi un radical
fosforic (fig.35).
216
Fig.35 Structura şi
orientarea celor două
catene polinucleotidice ale
AND (după Tamaş V., şi
col., 1981)
In structura unui lanţ polinucleotidic, succesiunea bazelor

azotate se poate face într-o infinitate de variante, în timp ce
legătura dintre polinuclotidele adiacente este în mod constant de
tip covalent 3' – 5' fosfodiester. Aceste legături se realizează
între o grupare OH din poziţia 3' a dezoxiribozei aparţinând unui
mononucleotid şi gruparea OH situată în poziţia 5' a
dezoxiribozei din mononucleotidul adiacent, prin intermediul
radicalului fosforic (fig. 36).
Catenele dublului helix sunt reunite prin punţi de hidrogen
care leagă gruparea aminată a bazei situată pe un lanţ cu cea
hidroxilică a bazei de pe lanţul complementar. împerecherea bazelor
este guvernată de ,,legea complementarităţii bazelor azotate”
conform căreia, o purină se leagă în mod constant de o pirimidină şi
invers.
Specificitatea acestui mod de legare are un caracter riguros şi
constă în faptul că adenina se leagă întotdeauna cu timina prin două
217
punţi de hidrogen, iar guanina de citozină prin trei punţi de hidrogen.

Rezultă astfel patru tipuri de legături posibile: A - T, T - A, G - C şi
C - G.
Raportul A + T/ G + C este constant pentru ADN-ul unei
specii, dar variază de la o specie la alta, constituind un criteriu
taxonomic de bază.
2.3.5.1.2. Unităţile funcţionale ale materialului

genetic la bacterii
Secvenţa bazelor azotate pe traiectul longitudinal al catenei

ADN stă la baza unităţilor funcţionale ale materialului genetic.
Gena este secvenţa de ADN care, transcrisă într-una sau mai
multe molecule de ARNm, este capabilă să controleze sinteza unei
proteine responsabilă pentru un anumit caracter.
Fiecare genă are o poziţie determinată pe cromozom, numită
locus. Un locus poate fi ocupat de o singură genă (de tip nonalelic)
sau de gene alternative numite alele, care controlează exprimări
diferite ale aceluiaşi caracter.
în cadrul genei se pot distinge două unităţi infragenice:
cistronul şi poziţia.
218
Fig.36 Structura unor fragmente din macromolecula de ADN şi ARN.

Cistronul este o secvenţă funcţională din genă la nivelul
căreia se poate transcrie o moleculă de ARN-m responsabilă pentru
219
sinteza unei proteine date. In majoritatea cazurilor, o genă este

constituită dintr-un singur cistron.
Poziţia (mutonul, reconul) este cea mai mică secvenţă dintr-
un cistron la nivelul căreia poate fi localizată o mutaţie sau un
fenomen de recombinare genetică.
Operonul este un complex funcţional de gene care
acţionează sub controlul aceleeaşi gene operatoare şi reglatoare.
Cromozomul, care la bacterii se identifică cu genomul,
reprezintă totalitatea materialului genetic nuclear (nucleoidul).
Plasmidele, constituind în ansamblul lor plasmonul, sunt
molecule de ADN extracromozomale, a căror replicare este
independentă de cromozom.
Genomul bacterian (nucleoidul, cromozomul)
Genomul bacterian este constituit dintr-o singură moleculă

de ADN dublu catenar, cu o configuraţie circulară, având lungimea
de 1100-1400 micrometri şi diametrul de 25Å. Masa moleculară a
ADN-ului nuclear este de ordinul 109 daltoni, permiţându-i stocarea
informaţiei pentru sinteza a 5000 – 6000 molecule proteice diferite.
Comparativ cu celula eucariotă, cantitatea de material genetic din
celula bacteriană este de 1000-22000 de ori mai mică.
întrucât molecula de ADN depăşeşte de mai multe sute de ori
lungimea celulei bacteriene, ea este pliată pe baza răsucirii şi
superrăsucirii în jurul propriului ax, alcătuind un corp cromatic
compact de aproximativ 1500 de ori mai mic decât propria sa
dimensiune în stare desfăşurată.
In mod normal, bacteriile aflate în faza de repaos (în culturi
staţionare şi vechi) au un singur cromozom, deci sunt uninucleate. In
faza de creştere exponenţială a culturilor pe medii optime, celulele
bacteriene pot fi multinucleate având doi sau mai mulţi cromozomi,
ca rezultat al unei lipse de sincronizare între ritmul mai accelerat de
replicare a ADN-ului şi ritmul normal de diviziune celulară.
220
Fig.37 Mecanismul replicării moleculei de ADN. Săgeţile negre curbate

indică direcţiile de rotaţie ale catenelor (după Zarnea G.,1970).
Apariţia bacteriilor multinucleate se mai poate datora acţiunii

unor factori care interferează diviziunea celulară, cum este spre
exemplu penicilina, care blochează sinteza componentei muramice
221
a peretelui celular. Acesta nu mai poate participa la formarea

septului transversal de diviziune şi astfel apar celulele filamentoase
sau globuloase cu mai mulţi nuclei.
Indiferent de numărul nucleilor prezenţi la un moment dat în
celulă, bacteriile sunt organisme haploide deoarece nucleii provin
dintr-un singur cromozom parental şi sunt genetic identici.
Multiplicarea cromozomului şi transmiterea echivalentă a
informaţiei genetice la celulele-fiice sunt asigurate prin replicarea
semiconservativă a macromoleculei de ADN (fig. 37). Chiar şi
atunci când celula bacteriană primeşte material genetic exogen prin
transfer de la o altă celulă, diploidia nu este decât parţială şi
tranzitorie.
Cu ajutorul mijloacelor moderne de cercetare s-au putut
identifica genele componente şi locusul fiecăreia pe cromozomul
bacterian, ajungându-se pe această cale la alcătuirea de hărţi
genetice detaliate ale unor specii bacteriene. Escherichia coli –
specia de referinţă în cercetările de genetică - este bacteria cu cele
mai multe gene cartografiate (fig.38).
Cromozomul bacterian poartă informaţia genetică esenţială
pentru existenţa bacteriei, informaţie codificată de genele care
controlează metabolismul energetic şi de biosinteză, creşterea,
diviziunea şi reglarea diferitelor activităţi celulare.
Plasmidele (Plasmonul)
Plasmidele sunt molecule mici de AND dublu catenar

extracromozomial, cu o configuraţie circulară. Ele reprezintă sub
aspect cantitativ, aproximativ 1% din masa genomului
Plasmidele pot fi clasificate pe baza mai multor criterii.
a) în funcţie de capacitatea lor de integrare în cromozom, se
împart în două categorii:
- plasmide propriu-zise, care au întotdeauna o existenţă
autonomă şi sunt neintegrabile în cromozom, şi
222
- epizomi, care pot avea o existenţă autonomă, de fază

plasmidică, dar care se pot integra temporar în
cromozom. Integrarea se realizează prin deschiderea
ambelor formaţiuni circulare – plasmidă şi cromozom –
urmată de reunirea lor prin extremităţi într-un singur
dublu helix inelar.
Fig.38 Harta cromozomului la E.coli.

Distanţele sunt măsurate în minute necesare transferului prin conjugare.
Sunt menţionate câteva locusuri din cele câteva sute cunoscute:
locusuri ale genelor de sinteză a treoninei (thr),leucinei (leu), etc.,de
utilizare a unor zaharuri ca lactoza (lac), galactoza (gal), de
rezistenţă cromozomală la streptomicină (str), acid nalidixic (nal). în
interior sunt marcate câteva din punctele de integrare a factorului F,
dând naştere la diverse tulpini Hfr; orientarea săgeţii arată ordinea
în care sunt transferate genele cromozomale în conjugare (după
Ivanof A.şi col., 1982).
223
b) Pe baza posibilităţii de a se transfera de la o celulă

bacteriană la alta prin procesul de conjugare, plasmidele se împart
în:
– plasmide neconjugative sau criptice, incapabile de a se
transfera prin conjugare, şi
– plasmide conjugative (conjugoni) care au capacitatea de
a trece de la o celulă bacteriană la alta prin conjugare.
Plasmidele, ca şi cromozomul bacterian, sunt ataşate
de membrana citoplasmatică prin intermediul mezozomilor şi
sunt dotate cu proprietăţi autoreplicante. In stare autonomă
replicarea lor este independentă şi necorelată cu replicarea
genomului, iar în stare integrată se replică simultan cu acesta.
Prezenţa plasmidelor nu este esenţială pentru definirea
genotipului şi nici pentru supravieţuirea bacteriilor în condiţii
normale de mediu, deoarece ele nu codifică desfăşurarea
activităţilor vitale ale celulei. Plasmidele poartă o informaţie
genetică accesorie, ,,de confort”, care permite bacteriilor o mai
bună adaptare la condiţiile de mediu noi sau modificate, motiv
pentru care mai sunt numite minicromozomi, material genetic
auxiliar sau suplimentar.
Prin urmare, plasmidele pot lipsi, sunt transmise de la o
celulă bacteriană la alta, sau pot fi pierdute, fără ca celula de
origine să sufere.
Principalele tipuri de plasmide sunt: plasmidele F (de
fertilitate), plasmidele R (de rezistenţă faţă de antibiotice),
plasmidele ,,col”(de colicinogeneză sau bacteriocinogeneză),
plasmidele ,,ent”(de enterotoxicitate) şi genomul fagic integrat.
Plasmidele F.
Identificarea plasmidelor F, numite şi factori de fertilitate sau
de sex, este strâns corelată cu descoperirea de către L e d e r b e r g
şi T a t u m (1946) a fenomenului de conjugare.
224
Prezenţa plasmidelor F într-o celulă bacteriană îi conferă

capacitatea de donor de material genetic, deoarece ele codifică
sinteza pilului sexual sau conjugativ, prin lumenul căruia are loc
transferul.
Plasmidele F sunt plasmide mari (20 x 10 6 daltoni), trec cu
uşurinţă din faza plasmidică în faza epizomală şi invers şi sunt
conjugative. în afară de transferul lor propriu, plasmidele F sunt
capabile să ,,mobilizeze” în vederea transferului şi alte categorii de
material genetic, cum ar fi unele plasmide care în starea lor obişnuită
sunt neconjungative şi fragmente de cromozom.
în funcţie de prezenţa sau absenţa plasmidelor F în celulă, de
faza plasmidică sau epizomală în care acestea se află, celulele
bacteriene se împart în:
-
- F - lipsite de plasmide F, echivalente unor celule femele,
care sunt receptoare de material genetic;
+
- F - cu factorul F în faza plasmidică, echivalente unor
celule mascule donatoare de material genetic prin
transmiterea factorului F ;
- Hfr (High frequency of recombination = cu mare
frecvenţă de recombinare) – cu plasmide F în faza
epizomală, considerate supermascule având în vedere
posibilitatea lor de a transfera un număr variabil de gene
cromozomale, uneori o replică a cromozomului în
întregime ;
- F’ – celulă masculă purtătoare de factor F în faza
plasmidică, în urma reversiei lui din faza epizomală. în
acest caz, factorul F conţine secvenţe din materialul
genetic cromozomal pe care le va transfera celulelor
receptoare.
Harta genetică a plasmidelor F este constituită din
aproximativ 12 gene, posibilitatea de transfer prin conjugare fiind
controlată de genele ,,tra”, care codifică sinteza pilul sexual prezent
la bacteriile F+.
225
Plasmidele F îşi exprimă cu o frecvenţă relativ redusă

capacitatea de transfer, datorită controlului de tip represiv căruia le
sunt supuse genele ,,tra”. Derepresarea acestora şi iniţierea
conjugării este de regulă rezultatul unei mutaţii plasmidice.
Bacteriile F+ sunt, de cele mai multe ori, incapabile de a primi
material genetic de la alţi donori - proprietate numită “excluzia
intrării”.
Plasmidele R (de rezistenţă) sunt implicate în determinismul
genetic al rezistenţei extracromozomale la antibiotice. Unele sunt
conjungative, iar altele neconjungative.
Plasmidele R conjungative se transmit cu uşurinţă de la o
celulă bacteriană la alta, fenomen cunoscut sub denumirea
de ,,R- infecţie”. Ele sunt mai mari decât cele neconjugative,
având o masă moleculară de aproximativ 20 – 80 x 106 daltoni, iar
genle care le compun sunt grupate în 3 ansambluri funcţionale:
♦ Genele care condifică capacitatea autoreplicantă
(replicatorul);
♦ genele care determină rezistenţa faţă de antibiotice
(determinanţii r ).
♦ genele care controlează posibilitatea de transfer,
constituind factorul RTF (,,rezistance transfer factor”),
absent la plasmidele R neconjugative. Această secvenţă
de gene se poate desprinde de plasmida R, devenind
independentă şi comportându-se asemănător cu o
plasmidă F.
Numărul determinanţilor r poate varia de la 1 până la un număr care asigură
rezistenţa la toate antibioticele utilizate în terapie la un moment dat.
Prin urmare, antibiorezistenţa indusă bacteriilor de prezenţa
factorului R este de tip ,, multi steep “, deosebindu-se de rezistenţa
cromozomală la antibiotice (consecutivă unei mutaţii), care este de
tip ,,one- steep”(faţă de un singur antibiotic). In mod obişnuit,
plasmidele de rezistenţă conţin până la 6 determinanţi r , pentru
226
notarea cărora se utilizează prescurtările uzuale pentru antibiotice,

urmate de litera ,,r”.
Prima hartă genetică a unei plasmide R (fig. 39) a fost
întocmită în anul 1963 de către cercetătorul de origine japoneză
W a t a n a b e, cel care a demonstrat că rezistenţa multiplă faţă de
antibiotice este infecţioasă, în sensul că ea se poate transmite de la o
celulă bacteriană la alta.
Fig.39 Harta genetică a unui factor R,

cuprinzând determinanţii genetici ai rezistenţei la antibiotice şi factorul de
transfer al rezistenţei (RTF) – după Watanabe cit. de Zarnea G., 1970.
Transferul factorului R se realizează prin conjugare (fig. 40)

sau, în cazul plasmidelor neconjugative, prin transducţie mediată de
fagii cu dimensiuni mari. Transferul prin conjugare se realizează
227
însă în egală măsură de la donatori F + şi F– , necesitând sinteza unei

substanţe cu rol în formarea punţilor de conjugare. Structura
morfologică a acestor punţi este asemănătoare cu cea a sexpililor de
conjugare.
228
Fig.40 Transmiterea rezistenţei infecţioase la antibiotice,

implicând transferul factorului R prin conjugare (după Zarnea G.,1970).
229
230
BACTERIOLOGIE GENERALA
Spre deosebire de antibiorezistenţa dobândită prin mutaţie, care

nu apare decât după prima diviziune celulară, exprimarea
fenotipică a antibiorezistenţei prin factor R are loc imediat după
transfer: instalarea rezistenţei la sulfamide necesită doar 2 minute,
la cloramfenicol 4 minute, la tetracicline 5 minute şi la
streptomicină 11 minute. De asemenea, rezistenţa infecţioasă la
antibiotice se propagă în populaţia bacteriană cu o frecvenţă
ridicată, care contrastează vizibil cu frecvenţa joasă a instalării
rezistenţei prin mutaţie (o celulă dintr-o populaţie bacteriană de
107 – 108 celule).
Plasmidele R se integrează rareori în cromozom, însă între
ele au loc deseori fenomene de reasortare care se realizează prin
inserţia sau desprinderea de elemente genetice mobile.
între diferitele plasmide R pot exista relaţii de
incompatibilitate, exprimate prin imposibilitatea coexistenţei lor în
celulele aceleeaşi specii bacteriene. Această constatare a dus la
clasificarea plasmidelor în grupe de incompatibilitate (peste 15
grupe la E. coli, 6 grupe la Pseudomonas, etc.). Plasmidele R au fost
evidenţiate la majoritatea membrilor familiei Enterobacteriaceae, la
bacteriile din genurile Pseudomonas, Staphylococcus,
Streptococcus, Clostridium, ş.a.
Transferul factorului R se realizează între tulpinile bacteriene
din aceeaşi specie dar şi între speciile înrudite taxonomic, oriunde
există o floră bacteriană mixtă: în intestin, de exemplu, dar şi înafara
organismului, în produsele patologice recoltate de la animalul
bolnav. Acest aspect prezintă importanţă epidemiologică având în
vedere posibilitatea de transfer a factorului R de la bacteriile
purtătoare nepatogene, care constituie microbiota normală a
organismului, la bacteriile patogene invadatoare, înrudite taxonomic.
De exemplu, tulpini de E.coli şi de Proteus spp. pot transmite
factorul R, bacteriilor din genurile Salmonella şi Shigella, care devin
astfel rezistente la acelaşi spectru de antibiotice (Duca Eugenia şi
col., 1979; Grecianu Al., 1976).
140
înafară de R-infecţie, deci câştig de rezistenţă la antibiotice,

s-a constatat că plasmidele R se pot pierde cu uşurinţă, având un
grad slab de fixitate în celula bacteriană. Ele pot fi eliminate spontan
sau sub acţiunea unor factori fizici (raze ultraviolete, păstrarea timp
îndelungat în anumite condiţii de temperatură) şi chimici (diferite
substanţe colorante, detergenţi, etc.).
Aspectele privind câştigarea şi pierderea factorului R impun
o anumită conduită în practicarea antibiogramei. Pentru ca testul să
evidenţieze situaţia reală a sensibilităţii faţă de antibiotice a
tulpinilor bacteriene testate, este obligatorie însămânţarea produsului
patologic în prima oră sau imediat după recoltare şi efectuarea
antibiogramei pe cultură primară, ori de câte ori este posibil
(densitate suficientă a bacteriei infectante, produs necontaminat sau
slab contaminat).
Rezistenţa faţă de antibiotice determinată de plasmidele R se
realizează prin cel puţin patru mecanisme (Zarnea G.,1984):
1. blocarea transportului antibioticului în celulă de către
proteinele-purtător prin modificarea stucturii acestora;
2. alterarea ţintei asupra căreia acţionează antibioticul,
reprezentată de ribozomi sau ARN-polimeraza, prin
înlocuirea unor aminoacizi din structura proteinelor
constitutive;
3. utilizarea unei căi alternative (paralele) celei perturbate
de antibiotic;
4. producerea unor enzime care inactivează antibioticele.
Referitor la ultimul mecanism de acţiune, A n d e r s o n şi
D a t t a (cit. de Grecianu Al., 1986) au demonstrat în 1967 că
rezistenţa la penicilină determinată de factorul R se datorează
producerii unei enzime hidrolitice – penicilinaza – care transformă
penicilina în acid penicilinoic, derivat inactiv.
Ulterior, au fost identificate şi alte enzime capabile să
inactiveze antibioticele şi a căror sinteză este controlată de
plasmidele R. Spre exemplificare, menţionăm streptomicin-
adeniltransferaza şi cloramfenicol-acetiltransferaza, enzime care prin
140
adenilarea şi respectiv acetilarea antibioticelor respective, împiedică

legarea lor de ribozomi.
Plasmidele Col (de colicinogeneză sau bacteriocinogeneză)

sunt determinanţii genetici ai colicinelor sau bacteriocinelor.
Acestea sunt substanţe antibiotice active faţă de tulpini bacteriene
din aceeaşi specie sau aparţinând unor specii strâns înrudite
taxonomic. Celulele bacteriene care conţin factor ,,col” sunt imune
faţă de colicina omologă.
Ca şi celelalte plasmide, plasmidele ,, col” pot fi
conjungative şi neconjungative.
Plasmidele ,,col” conjungative sunt mai mari, cu masa
moleculară de 40 - 80 x 108 daltoni şi sunt compuse din 100-200
gene.
Plasmidele ,,col” neconjungative sunt mai mici, având masa
moleculară de numai 4,2 – 8 x 10 6 daltoni. Activitatea lor
autoreplicantă este mai intensă, în celulă găsindu-se totdeauna un
număr mai mare de copii, comparativ cu cel al plasmidelor ,,col”
conjugative.
Grupele de gene comune ambelor tipuri de plasmide sunt:
• genele care codifică autoreplicarea;
• gena determinantă a sintezei bacteriocinei;
• gena responsabilă pentru sinteza proteinei de
imunitate.
Plasmidele ,,col” conjungative posedă în plus genele ,,tra”,
responsabile de transfer.
Genomul fagic integrat. Virusurile pot exista în natură sub

trei forme: virion (virus matur sau complet), virus vegetativ şi virus
integrat sau provirus. Forma de virus integrat sau provirus se
caracterizează prin integrarea reversibilă a genomului viral în
genomul celulei gazdă, unde se comportă ca un fragment de
material genetic propriu celulei, replicându-se şi transmiţându-se
celulelor fiice în timpul diviziunilor celulare.
140
Acest fenomen a fost semnalat prima dată virusurile

bacteriofage (virusuri care parazitează bacteriile) de către B o r d e t
şi C i u c ă în 1921 (cit. de Răducănescu H. şi col., 1986).
Genomul fagic integrat în cromozomul bacterian (profagul)
are toate însuşirile unei plasmide în faza ei epizomală. Integrarea
profagului în genomul bacterian poartă numele de lizogenie, iar
populaţiile bacteriene la care s-a produs acest fenomen sunt numite
lizogene. Tulpinile bacteriene lizogene sunt imune faţă de infecţia cu
acelaşi bacteriofag. în 1949, R o u n t r e e (cit. de Răducănescu H.
şi col., 1986) dovedeşte însă posibilitatea polilizogeniei, adică a
integrării mai multor fagi diferiţi în genomul aceleeaşi celule
bacteriene.
Termenul ,,lizogenie” a fost inspirat din caracteristica
populaţiilor lizogene, rezistente la liza fagică datorită imunităţii mai
sus menţionate, dar generatoare de liză fagică în contact cu o
populaţie lizosensibilă, care nu conţine fagul integrat.
Posibilitatea populaţiilor lizogene de a provoca liza
populaţiilor sensibile se datorează faptului că, la o tulpină lizogenă
genomul fagic nu se integrează în 100% din celulele populaţiei
respective. într-un număr foarte redus de celule, virusul este
multiplicat, iar virionii eliberaţi prin liză sunt insesizabili în
populaţia lizogenă. în contact cu populaţia lizosensibilă, ei
generează însă liza evidentă a acesteia.
Fenomenul de integrare a bacteriofagilor a fost studiat în
detaliu de L e d e r b e r g în 1951, pe modelul fagului λ la
Escherichia coli. Genomul fagic este constituit din aproximativ 35
gene, din care 6 participă la stabilirea şi menţinerea lizogeniei prin
inserarea genomului fagic în cromozomul bacterian.
Stabilizarea sistemului fag integrat – bacterie este asigurată
de o proteină represor care reprimă transcrierea informaţiei genelor
fagice responsabile de replicarea, biosinteza şi morfogeneza noilor
virioni. Singurele gene virale care rămân în funcţie sunt cele care
controlează biosinteza genomului fagic integrat.
140
Poziţia genomului fagic pe cromozomul bacterian este, în

cazul unor fagi, întotdeauna aceeaşi, în timp ce alţi fagi se pot
integra în mai multe regiuni ale cromozomului.
Acest tip de ciclul evolutiv al virusurilor este numit ciclu

reductiv sau lizogenizant, în opoziţie cu cel productiv sau litic, în
care genomul fagic rămâne în stare autonomă, sau trece în stare
autonomă desprinzându-se din cromozom şi dirijează activitatea
celulei gazdă în sensul producerii de noi virioni (fig.41).
Odată cu reluarea ciclului productiv, unii fagi pot ancora
fragmente din cromozomul bacterian sau din plasmide, transferând
genele astfel preluate, la bacteriile pe care le vor infecta într-o etapă
următoare, prin fenomenul de transducţie.
Prezenţa unui genom fagic în cromozomul bacterian poate
determina însuşiri diferite celulelor populaţiei lizogene, în funcţie de
suplimentul de informţie genetică conţinută în bacteriofagul integrat.
Dobândirea unor proprietăţi noi de către o populaţie
lizogenă, consecutiv integrării bacteriofagului, se numeşte conversie
fagică sau lizogenă. Determinanţii genetici ai acestor proprietăţi
sunt asociaţi constant cu genomul fagic, ceea ce deosebeşte
conversia, de transducţia fagică. Astfel de proprietăţi bacteriene
sunt toxinogeneza la Corynebacterium diphteriae, producerea
eritrotoxinei la streptococii de grup A, schimbarea structurii
antigenice la Salmonella typhi, creşterea ratei de sporogeneză la
Bacillus anthracis, sinteza de bacteriocine, etc.( Zarnea G., 1986)
2.3.5.1.3. Transcrierea şi traducerea informaţiei

genetice
Informaţia din genomul bacterian este transpusă în activitatea
vitală a celulei prin mecanismele de transcriere şi traducere, al
căror suport material îl constituie acizii ribonucleici.
Acizii ribonucleici au o compoziţie chimică asemănătoare
cu cea a acidului dezoxiribonucleic, de care se deosebesc prin
următoarele particularităţi:
140
140
Fig.41 Raporturile dintre genomul fagilor temperaţi şi cromozomul bacterian în cazul bacteriilor lizogene:
după infecţie, genomul fagic poate să rămână autonom în citoplasmă, unde se replică şi iniţiază o infecţie
litică, sau este integrat ca profag în cromozomul bacteriei, care astfel devine lizogenă (după Watson, cit. de
Zarnea G., 1970)
140
140
• pentoza este reprezentată de riboză, în locul

dezoxiribozei;
• uracilul (U) substituie timina (T);
• configuraţia moleculară a secvenţei nucleotidelor este
monocatenară.
Pe baza funcţiei pe care o îndeplinesc, acizii ribonucleici se
împart în trei categorii: acizi ribonucleici mesageri (ARNm), solubili
sau de transport (ARNs) şi ribozomali (ARNr).
Acizii ribonucleici mesageri (ARNm) au o configuraţie

moleculară lineară şi aceeaşi secvenţă de baze ca AND-ul de pe care
sunt transcrişi, cu deosebirea că în locul timinei conţin uracil.
Informaţia genetică este determinată de succesiunea bazelor
azotate pe lanţul de ADN, transcrisă pe ARNm, iar combinaţiile de
câte trei baze de pe traseul lanţului de ARNm, sunt responsabile de
poziţia aminoacizilor în structura polipeptidelor.
Secvenţa a trei baze care codifică sinteza unui aminoacid
poartă denumirea de tripletă sau codon. în afară de codonii purtători
de informaţie genetică, există şi triplete care nu codifică aminoacizi
(triplete non sens), ci intervin în mecanismele de stopare a sintezei
lanţurilor peptidice. în toate sistemele vii, acelaşi aminoacid este
codificat de acelaşi codon - corelaţie care poartă numele de cod
genetic. Caracterul universal şi legic al codului genetic stă la baza
unităţii şi diversităţii lumii vii.
Acizii ribonucleici solubili sau de transport (ARNs sau

ARNt) sunt constituiţi dintr-un lanţ pliat în aşa fel încât molecula
are aspectul unui trifoi cu patru foi (fig. 42).
La extremitatea a două din cele 4 ramuri ale moleculei se
găsesc sedii de cuplare cu un înalt grad de specificitate şi anume:
♦ anticodonul (nodocul), reprezentat de bazele azotate
complementare celor din codonii care se succed de-a
lungul lanţului de ARNm (de exemplu, unui codon
141
ACG– adenină-citozină-guanină îi va corespunde un

anticodon UGC- uracil – guanină-citozină );
♦ zona de acceptare pentru aminoacid, reprezentată de o
grupare chimică complementară acestuia, astfel încât
fiecărui aminoacid îi corespunde un ARNs specific.
Acizii ribonucleici ribozomali (ARNr), intră în structura

ribozomilor.
Fig. 42 Configuraţia moleculei de ARN solubil (după Răducănescu H.,

şi col.,1986).
142
Ribozomii (granulele lui Palade) sunt formaţiuni

corpusculare diseminate în citoplasmă, la nivelul cărora are loc
traducerea informaţiei genetice, concretizată în sinteza proteinelor
prin ansamblarea aminoacizilor în lanţuri polipeptidice.
în celula bacteriană se găsesc în medie 20000 – 30000 de
ribozomi de tip 70 S. Din punct de vedere al structurii chimice,
ribozomii sunt ribonucleoproteine, grupate în două subunităţi
diferite ca formă şi mărime (fig. 43): o subunitate mică,
asemănătoare cu o pereche de haltere asimetrice şi o subunitate
mare, având forma aproximativă a unui fotoliu.
Cele două subunităţi se unesc şi se disociază reversibil. în
timpul sintezei proteinelor, ele sunt cuplate în aşa fel încât gâtul
halterei se sprijină de spătarul fotoliului, delimitând un canal prin
care se deplasează ARNm.
Fig. 43 Reprezentarea schematică a structurii ribozomilor
143
Ribozomii prezintă două sedii sau situsuri de cuplare: unul

destinat ataşării aminoacidului nou transportat de ARNs (situsul A-
acceptor sau aminoacid), situat pe subunitatea mai mică şi altul pe
care este translocat şi menţinut ARNs sosit anterior, până în
momentul formării legăturii dintre cei doi aminoacizi (situsul P –
peptidic sau donor), în vederea formării lanţului peptidic.
Transcrierea constă în sinteza ARNm, având ca matriţă o

secvenţă de pe un lanţ al moleculei de ADN (un cistron), sub
acţiunea unei transcriptaze: ARNm polimeraza ADN dependentă.
Iniţierea sintezei ARNm se declanşează într-o regiune a
ADN numită promotor. La bacterii, promotorii au, de regulă, aceeaşi
secvenţă de baze. Astfel, la distanţa de 10 nucleotide înaintea
situsului de iniţiere a ARNm se găseşte suita de baze U A U A A T
G, cunoscută ca secvenţă Pribnow. Sinteza ARNm dureză până în
momentul intervenţiei mecanismelor de stop, reprezentate de
semnale de transmitere, constituite din secvenţe poli A şi de unele
proteine specifice, cum este cazul factorului ,,rho” evidenţiat la
Escherichia coli.
Traducerea este un mecanism complex prin care mesajul

genetic, transmis de la ADN prin ARNm, este recepţionat şi citit la
nivelul ribozomilor, în vederea constituirii lanţurilor peptidice.
Acestea se formează prin secvenţializarea aminoacizilor transportaţi
la ribozomi de către ARNs.
în traducerea informaţiei genetice se pot distinge mai multe
faze şi anume:
1. ataşarea ARNm de ribozomi la nivelul situsului A, în

cursul deplasării acestuia prin canalul delimitat de cele
două subunităţi constituiente ale ribozomilor;
144
2. iniţierea lanţului peptidic pe baza semnalului reprezentat

de un codon de iniţiere (AUG sau GUG), care recunoaşte
un anumit tip de ARNs ce transportă metionina formilată;
complexul ARNs-aminoacid este ataşat la situsul A al
ribozomului, fiind apoi translocat pe situsul P. Odată cu
această translocare, situsul A este eliberat, ARNm
deplasându-se şi ataşând de ribozom, codonul următor.
3. creşterea lanţului peptidic prin ataşarea de aminoacizi
printr-un mecanism similar celui de iniţiere;
4. încheierea sintezei lanţului peptidic prin acţiunea unui
mecanism de stop, declanşată de sosirea la nivelul
ribozomului a unuia dintre codonii non sens (UAA. UAG
şi UGA).
Această colinearitate AND →ARNm →proteine, în
transferul şi materializarea informaţiei genetice, este un exemplu
concludent de aplicare în biologie a ,,teoriei informaţiei”.
2.3.5.1.4. Autoreglarea proceselor de biosinteză
Celula bacteriană dispune de mecanisme eficiente de

autoreglare permanentă a proceselor de biosinteză, care-i permit
să funcţioneze ca un veritabil sistem biocibernetic, pe principiul
maximei eficienţe şi economii.
Aceste mecanisme sunt:
1. inducţia enzimatică, care reprezintă introducerea în funcţie
a unor dispozitive de producţie celulară;
2. represia enzimatică, care reprezintă procesul invers, de
scoatere din funcţie a acestor dispozitive;
3. inhibiţia activităţii enzimelor, care constă în modificarea
nivelului de activitate a unor dispozitive, fără a merge până
la scoaterea lor din funcţie.
145
Primele două categorii de mecanisme au fost explicate pe

baza unui model general de reglare genetică a sintezei proteinelor
conceput de F. J a c o b şi J. M o n o d (1961), cunoscut sub
denumirea de “teoria operonului”.
Controlul genetic prin operon al inducţiei şi represiei sintezei

enzimelor.
Operonul inductibil.
Teoria lui J a c o b şi M o n o d a fost elaborată pe baza
studiului reglării genetice a sintezei enzimelor prin care Escherichia
coli descompune lactoza. De aceea autorii au desemnat acest operon
cu simbolul “lac”.
Majoritatea tulpinilor acestei specii (tulpini lac+) au
proprietatea de a folosi lactoza ca unică sursă de carbon şi energie.
Dizaharidul este introdus în celulă prin transport activ, cu
participarea beta-galactozid-permeazei, apoi este scindat în glucoză
şi galactoză sub acţiunea beta-galactozidazei şi a tiogalactozid-
transacetilazei.
Numărul moleculelor de beta-galactozidază într-o celulă de
Escherichia coli este foarte redus în cazul când mediul nu conţine
lactoză şi ajunge până la aproximativ 3000 în prezenţa substratului.
Controlul genetic al sintezei celor trei enzime se realizează
prin gene cu poziţii limitrofe pe cromozom. Studiul relaţiei dintre
concentraţia substratului din mediu şi nivelul sintezei enzimelor
menţionate au permis lui J a c o b şi M o n o d formularea “teoriei
operonului”, pe care ei îl definesc ca pe o secvenţă de gene
structurale care se găsesc sub controlul aceloraşi gene operatoare şi
reglatoare.
Genele structurale deţin informaţia genetică privind
structura enzimelor care catalizează reacţiile metabolismului
146
bacterian. în cazul operonului ,,lac” ele au fost notate cu simbolurile

z, y şi a.
Gena operatoare (operonul) este segmentul cromozomic
adiacent genelor structurale, care funcţionează ca receptor specific
de semnale induse din citoplasmă. Pe baza acestor semnale, gena
operatoare iniţiază sau întrerupe transcrierea informaţiei genetice de
pe genele structurale pe ARNm. Gena operatoare poate adopta faţă
de genele structurale, două poziţii alternative: a. deschis (poziţie de
start), declanşând transcrierea informaţiei genetice şi sinteza
enzimelor sau b. închis (poziţie de stop), blocând transcrierea
informaţiei genetice şi procesul de biosinteză.
Promotorul este un segment al moleculei de AND cu poziţie
intermediară între genele structurale şi gena operatoare, care
declanşează transcrierea.
Gena reglatoare, numită şi genă de represor este o unitate
genetică de control care îndeplineşte funcţii multiple şi anume:
• acţionează ca transmiţător de semnale;
• determină viteza de transcriere a informaţiei genetice pe
ARNm şi prin aceasta, rata sintezei enzimei;
• codifică sinteza represorului.
Acţiunea operonului este declanşată sau oprită de semnale
chimice, reprezentate de inductor, de regulă prezent în mediu şi de
represor sintetizat de celulă.
Rolul de inductor îl are substratul faţă de care celula
sintetizează enzima sau secvenţa de enzime capabile să-l
descompună (lactoza constituie inductorul pentru beta-galactozid-
permează, beta-galactozidază şi tiogalactozid – transacetilază).
Represorul este un constituent citoplasmatic polipeptidic sau
proteic a cărui sinteză este codificată de gena reglatoare, care-i
determină totodată structura şi specificitatea de acţiune. Compoziţia
chimică şi masa moleculară a represorilor variază în funcţie de
inductor şi de enzima în a cărei sinteză intervin. Ei sunt sintetizaţi în
cantităţi foarte mici, o singură moleculă fiind suficientă pentru
147
reglarea sintezei a 100 000 molecule proteice. Represorul acţionează

ca un semnal chimic asupra operatorului, determinându-l să
blocheze transcrierea genelor structurale pe ARNm.
Represorul este sintetizat permanent în celulă şi se poate
găsi, sub aspectul funcţionalităţii sale, în două ipostaze:
• aporepresor inactiv, care rezultă din combinarea

represorului cu inductorul pe baza unor structuri alosterice
complementare;
• represor activ sau funcţional, care se cuplează cu gena
operatoare, în vecinătatea primei gene structurale (în cazul
operonului lac, limitrof genei z), blocând astfel transcrierea;
Deci, reglarea sintezei enzimelor implicate în reacţiile
catabolice este asigurată de operonii inductibili, prin inducţie şi
represie.
Inducţia este determinată de prezenţa inductorului
(substratul specific enzimei) şi constă în următoarele fenomene:
• inductorul se combină cu represorul, inactivându-l prin
transformarea în aporepresor;
• gena operatoare rămâne nereprimată şi intră în poziţie
deschisă, de start, declanşând transcrierea informaţiei
genetice de pe genele structurale pe ARNm;
• ARNm se ataşează de ribozomi, unde informaţia genetică
este decodificată şi se exprimă fenotipic prin sinteza enzimei
sau grupului de enzime codificate de operon.
Represia este mecanismul declanşat de absenţa inductorului,
când represorul, rămas liber sub forma activă, se cuplează cu gena
operatoare blocând astfel sinteza enzimelor codificate de genele
structurale.
148
Operonul represibil
Spre deosebire de operonii inductibili, care controlează
descompunerea diferitelor substanţe pentru a le face accesibile
metabolismului bacterian, operonii represibili sunt majoritatea celor
care codifică sinteza substanţelor necesare celulei bacteriene.
Modelul operonului represibil se bazează pe studiile lui
Y a n o f s k y (1976) şi S o o l (1977) privind controlul genetic al
sintezei triptofanului (operonul “trp”).
Prezenţa triptofanului în mediul de cultură al unei tulpini de
Escherichia coli ,,trp”+ inhibă selectiv formarea triptofan-sintetazei,
enzimă care participă la biosinteza acestui aminoacid.
Produsul terminal al căii de biosinteză a tiptofanului
reprezintă, prin urmare, un semnal pentru celulă, care, printr-un
fenomen de feedback negativ, adică de represie prin produs final,
opreşte sinteza enzimei devenită inutilă.
Principala deosebire în reglarea funcţionării celor două tipuri
de operoni, constă în faptul că gena reglatoare a operonului
inductibil codifică sinteza represorului în forma lui activă, acesta
transformându-se în aporepresor inactiv în urma cuplării lui cu
inductorul din mediu, în timp ce, în cazul operonilor represibili, gena
reglatoare codifică represorul sub forma lui inactivă. Activarea
represorului se face în prezenţa substratului specific enzimei, care
are rol de corepresor.
Astfel, triptofanul îndeplineşte rolul de corepresor în
menţinerea în stare inactivă a ansamblului de gene capabile să-i
codifice sinteza. în absenţa triptofanului, operonul ,,trp” este
depresat datorită revenirii represorului în starea lui inactivă, din
cauza lipsei corepresorului.
O formă particulară de represie, caracteristică
metabolismului glucidic, este represia prin catabolit. în acest caz,
rolul de corepresor este îndeplinit de un catabolit. Acesta va activa
represorul, care, la rândul său, va bloca sinteza enzimei ce urmează
să catalizeze următoarea treaptă a filierei anabolice.
149
Inhibiţia activităţii enzimelor
Inhibiţia activităţii enzimelor, numită şi inhibiţie prin

produs final, retroinhibiţie sau inhibiţie prin feedback este un
mecanism de reglare genetică a activităţii enzimelor, de mare
promptitudine şi fineţe. Ea se aseamănă ca efect cu represia, dar
diferă de aceasta prin mecanism, oportunitate şi viteză.
în cazul represiei, este oprită sinteza enzimei prin acţiunea
represorului, în timp ce, în cazul retroinhibiţiei este blocată
activitatea enzimelor, nu însă şi sinteza lor.
Pentru explicarea mecanismului retroinhibiţiei, M o n o d,
C h a n g e u x şi I a c o b (1961, 1963) au elaborat un model bazat
pe principiul reacţiilor alosterice.
Conform acestuia, proteinele enzimatice au două sedii
reactive cu specificitate stereochimică, faţă de două substanţe
diferite: un sediu specific de combinare cu substratul, care reprezintă
,,locul activ”, răspunzător de activitatea biologică a enzimei şi un al
doilea sediu, cu o configuraţie stereochimică complementară unui
metabolit. Acest sediu reprezintă ,,suprafaţa alosterică”, iar
metabolitul care se cuplează cu enzima este numit ,,efector
alosteric”.
Enzima îşi poate modifica reversibil activitatea biologică în
funcţie de sediul şi natura substanţei cu care se combină. în
momentul când pe suprafaţa enzimei se fixează efectorul alosteric,
aceasta devine incapabilă de a se mai cupla şi de a acţiona asupra
substratului. Efectorul alosteric are deci o acţiune inhibitoare asupra
enzimei, care devine inactivă biologic.
Celula are posibilitatea să selecteze între cele două
mecanisme prin feedback (represie sau retroinhibiţie), în funcţie de
nevoile activităţii celulare.
Represia, reprezentând anularea unei activităţi productive
(sinteza unei enzime), este un proces mai lent şi mai tardiv, care nu
150
poate răspunde unei nevoi imediate a celulei. Retroinhibiţia însă,

blochează extrem de rapid o cale metabolică, fiind astfel mult mai
eficientă în satisfacerea unor nevoi imediate de reglare a
metabolismului bacterian.
Figura numărul 44 redă modelul general de control al
biosintezei proteinelor la bacterii, după Monod, Changeux şi Jacob
(cit. de Zarnea G.,1970), ilustrând mecanismele de acţiune ale
inducţiei, represiei prin produs final, represiei prin catabolit şi
retroinhibiţiei.
Descoperirea mecanismelor de reglare genetică a
metabolismului bacterian a oferit explicaţia extraordinarei capacităţi
a acestor organisme de a se adapta la medii noi şi de a utiliza cu o
eficienţă maximă, resurse nutritive dintre cele mai diferite.
Graţie acestor mecanisme, celula bacteriană nu risipeşte
niciodată nutrienţii sau energia în sinteze inutile, ci produce
întotdeauna metaboliţi intermediari şi enzime în cantităţi echilibrate.
151
Fig.44. Modelul general de control al biosintezei proteinelor la bacterii

(după Monod,Changeaux şi Jacob).
2.3.5.2. Variabilitatea la bacterii şi mecanismele ei
În cursul multiplicării microorganismelor, la fel ca la celelalte

grupe de vieţuitoare apar fenomene de variaţie.
Întrucât în bacteriologie nu se poate opera curent cu celula
bacteriană ca individ, variaţiile fenotipice se urmăresc pe tulpini
bacteriene, care sunt populaţii relativ omogene din punct de vedere
genetic, ţinând seama de faptul că se obţin prin operaţiunea de
clonare (transplantarea unei colonii izolate).
Spre deosebire de plante şi animale, la microorganisme
variabilitatea este mult mai accentuată, datorită simplităţii tipului de
organizare şi activitate biologică, precum şi a succesiunii rapide a
152
generaţiilor. în funcţie de mecanismul de producere şi de

caracteristicile lor, variaţiile bacteriene pot fi grupate în două
categorii: fenotipice şi genotipice (tabel 5).
Tabelul 5
Caracterele distinctive între variaţiile fenotipice şi genotipice

Variaţii
Caracterul Fenotipice Genotipice

c
o
n
s
i
d
e
r
a
t
Se realizează Acţiunea mediului Mutaţii şi
prin recombinări genetice
Starea Nu comportă modificări
genomului Comportă modificări
struc
tural
e
Rolul factorilor Inductori al variaţiei prin
de mediu actualizarea unei Selectivi ai
posibilităţi genetice varia
ntelo
r
153
Proporţia Toate sau majoritatea

celulelor Foarte mică
afectate dintr-o (1/108 - 109 )
populaţie
bacteriană
Transmiterea Da; descendenţii
variaţiei la Nu formează o clonă
descendenţi variantă
2.3.5.2.1. Variaţiile fenotipice
Genotipul reprezintă complexul de gene care determină

realizarea unui anumit fenotip (caracter, însuşire). Exprimarea
aceluiaşi genotip prin mai multe fenotipuri este posibilă datorită
genelor alele.
Variaţiile fenotipice (negenetice sau fiziologice) sunt
dependente de factorii de mediu, faţă de care constituie fenomene de
adaptare.
Factorii de mediu determinanţi ai acestor variaţii, care
acţionează ca inductori sau corepresori, pot fi diferite substanţe din
mediul de cultură, temperatura de cultivare, etc.
Variaţiile fenotipice afectează o întreagă populaţie bacteriană
simultan, sunt instabile (în sensul că dispar odată cu factorul
inductor) şi nu se transmit ereditar, deoarece nu implică nici o
modificare în structura genomului.
Variabilitatea fenotipică poate interesa toate caracterele
celulei bacteriene: morfologice, culturale, biochimice, antigenice,
etc. Redăm în continuare câteva exemple ilustrative.
1.Variaţii ale capsulogenezei.
154
Speciile capsulate Bacillus anthracis şi Diplococcus

pneumoniae îşi sintetizează capsula numai în organismul animalului
infectat sau pe mediile de cultură care conţin lichide organice (ser,
sânge 5-10%). Pe mediile simple, în absenţa substanţelor necesare
capsulogenezei, ele formează culturi de variante acapsulogene.
Pierderea capsulogenezei poate deveni şi un caracter ereditar.
Un exemplu în acest sens îl constituie tulpinile de Bacillus anthracis
acapsulogene obţinute prin cultivarea pe sânge defibrinat de cal
(tulpina 1190 R - Stamatin, 1936) sau pe ser de cal, în atmosferă de
bioxid de carbon (tulpina 34 F2 – Sterne, 1937). Ambele tulpini şi-au
pierdut definitiv capacitatea de a se încapsula în organismul animal,
caracterul de acapsulogeneză devenind genotipic.
Deoarece capsula conferă bacteriilor protecţie antifagocitară,
prin pierderea ei bacteriile îşi pierd implicit virulenţa şi capacitatea
de a determina procese septicemice.
2.Variaţii ale aparatului ciliar.

Speciile ciliate pot deveni imobile în prezenţa unor factori de
mediu care au efect inhibitor asupra cilogenezei. Astfel, sinteza
cililor la speciile Listeria monocitogenes şi Yersinia enterocolitica
are loc la 20 – 250 C, fiind inhibată la 370 C.
în mod asemănător, o serie de substanţe ca insulina, acidul
boric, sulfatiazolul, tripaflavina, serurile anti-,,H”, dacă sunt incluse
într-un mediu de cultură solid pot anula fenomenul de roire la
bacteriile din genul Proteus.
3.Variaţii privind sporogeneza.

Cultivarea speciilor sporogene pe medii cu antiseptice sau pe
medii bogate în ioni de calciu poate induce apariţia de variante
asporogene. Acelaşi efect represor asupra genelor responsabile de
sporogeneză îl exercită anumite valori termice. La Bacillus
anthracis, de exemplu, sporogeneza are loc numai în intervalul 12–
42,50 C. Varianta asporogenă se deosebeşte de tulpina originală
155
sporogenă prin caractere culturale noi şi printr-o virulenţă mai

redusă (Grecianu Al., 1976).
4.Variaţii privind caracterele culturale.

Aspectul coloniilor este caracteristic fiecărei specii şi variază
în raport cu mediul (măsura în care sunt asigurate sursele
nutritive pentru sinteza diferitelor structuri) şi cu starea genetică a
bacteriei .
în general, tipul de colonie ,,S” este considerat ca fiind
normal pentru majoritatea speciilor bacteriene. Excepţiile sunt B.
anthracis, antracoizii şi M. tuberculosis care, pe medii adecvate
exigenţelor lor nutritive, formează colonii de tip ,,R” .
S-a constatat însă că prin învechirea culturilor, coloniile
de tip ,,S”, la unele specii, au tendinţa de a se transforma treptat
în colonii de tip ,,R”, fenomen cunoscut sub denumirea de
disociaţie ,,S”↔ ,,R” sau rofizare. în producerea acestei variaţii,
rolul inductor este atribuit acumulării de cataboliţi şi epuizării
substanţelor necesare pentru sinteza unor structuri de înveliş
(capsulă, perete).
Deoarece genomul bacteriei nu suferă modificări,
transformarea este reversibilă în urma transplantării pe medii
proaspete, cu o compoziţie adecvată exigenţelor nutritive ale
speciei.
Rofizarea este însoţită de o serie de modificări de ordin cultural,
fiziologic şi de patogenitate, pe care le redăm în tabelul 6.
Tabelul 6
Caracterele distinctive ale formelor ,,S” şi ,,R” la bacterii
Caracterul Forma ,,S” Forma ,,R”

considerat
156
Morfologia celulei în limitele speciei Forme filamentoase

Cultura pe medii Colonii netede, lucioase, Colonii mate, rugoase, cu
solide cu margini regulate margini neregulate
Cultura în medii Turbiditate uniformă Sediment floconos
lichide
Capsula Prezentă Absentă
Stabilitatea în soluţie Stabilă Aglutinează
0,8% NaCl
Stabilitatea în soluţie Stabilă Aglutinează
1/500 de tripaflavină
Patogenitatea Prezentă Atenuată sau absentă
Infecţia indusă Acută Cronică
5.Variaţii ale însuşirilor de patogenitate.
Patogenitatea unei bacterii poate suferi variaţii în sensul

atenuării sau, dimpotrivă, în sensul exaltării ei.
Reducerea patogenităţii bacteriilor se realizează prin
mijloace fizice, chimice şi biologice, în scopul obţinerii de tulpini
vaccinale.
Dintre mijloacele fizice, în mod curent se utilizează
temperaturile disgenetice, superioare confortului termic al speciei
supuse atenuării.
Factorii chimici atenuanţi sunt reprezentaţi de diverse
substanţe care, introduse în mediul de cultură, frânează dezvoltarea
normală a germenilor.
Apelând la cel de-al doilea mijloc, C a l m e t t e şi G u é r i n
au obţinut atenuarea unei tulpini de Mycobacterium bovis
(tulpina ,,Lait Nocard”) în urma a 198 de treceri pe cartof glicerinat
cu bilă de bou, pe parcursul a 11 ani (1908 – 1919). Vaccinul B.C.G.
este utilizat şi astăzi pe scară largă în medicina umană pentru
vaccinarea antituberculoasă a copiilor.
157
Mijloacele biologice de atenuare constau în inocularea în

serie a unei tulpini bacteriene pe o specie animală care, în mod
natural, este rezistentă la infecţia respectivă. Consecutiv acestor
pasagii repetate, se obţine o reducere a patogenităţii faţă de specia
sau speciile natural sensibile.
Exaltarea patogenităţii bacteriilor se realizează prin trecerea
repetată a unei bacterii pe o gazdă în mod natural sensibilă (de la
animalul bolnav la ce sănătos, în cursul infecţiilor naturale).
6. Variaţii ale caracterelor biochimice.

Variaţiile fenotipice ale caracterelor biochimice constau în
sinteza enzimelor adaptative indusă de substrat, care exercită o
acţiune de derepresare a genelor respective.
La E. coli, de exemplu, sinteza beta-galactozidazei şi a
celorlalte enzime codificate de operonul ,,lac” este condiţionată de
prezenţa lactozei în mediul de cultură.
Gama caracterelor care sunt supuse variaţiilor fenotipice este
extrem de largă şi numărul exemplelor de felul celor prezentate mai
sus este nelimitat pentru lumea bacteriană.
2.3.5.2.2. Variaţiile genotipice
Cercetările de genetică a microorganismelor au demonstrat

faptul că stabilitatea materialului genetic nu este absolută, el fiind
susceptibil, într-o anumită măsură, să sufere diverse modificări
structurale. Genotipul modificat este stabil, transmisibil ereditar şi se
exprimă printr-un fenotip diferit de cel normal (corespunzător
genotipului sălbatic).
Mecanismele de producere a variaţiilor genotipice sunt
mutaţiile şi recombinările genetice.
158
Mutaţiile sunt consecinţa unor modificări în structura

genomului, care se produc atât în faza stabilă a ADN-ului cât şi în
cursul autoreplicării acestuia, fără aport de material genetic străin.
Recombinările genetice sunt rezultatul unui proces de
transfer unidirecţional de material genetic, de la o celulă donatoare
la una acceptoare, care dobândeşte caractere noi în funcţie de
informaţia genetică cuprinsă în materialul primit.
Mutaţiile
Mutaţiile reprezintă modificări ale numărului sau secvenţei
bazelor azotate din structura moleculei de ADN. Ele survin brusc şi
se exprimă fenotipic prin apariţia în sânul unei populaţii omogene, a
unei ,,mutante”, adică a unui individ capabil de a transmite
descendenţilor caractere noi, prin care se deosebeşte de populaţia
omogenă în care a apărut.
Una din teoriile cele mai pertinente asupra mecanismelor
moleculare ale mutaţiilor este teoria ,,copierii greşite” a informaţiei
genetice de pe catena complementară în cursul autoreplicării
semiconservative a ADN – ului (W a t s o n şi C r i c k, 1953).
Aceste erori de transcriere pot consta în:
• substituţia unei baze azotate cu alta;
• deleţia sau suprimarea unei baze sau a unui bloc de baze;
• inserţia sau adiţia unei baze sau a unui bloc de baze
suplimentare;
• inversarea succesiunii bazelor, care în cursul copierii îşi
schimbă poziţia.
Clasificarea mutaţiilor se poate efectua după mai multe
criterii.
1. După modul de apariţie, mutaţiile se împart în induse şi

spontane.
159
Mutaţiile induse sunt consecinţa acţiunii dirijate, în scop

experimental, a unor factori de mediu numiţi agenţi mutageni
deoarece sunt capabili să determine modificări în structura ADN.
(Răducănescu H. şi col., 1986; Zarnea G.,1986).
Agenţii mutageni mai frecvent utilizaţi sunt factori fizici
(radiaţiile ultraviolete, radiaţiile ionizante,) şi chimici (5-
bromuracilul, 2-aminopurina, acidul nitros, coloranţii de acridină,
hidroxilamina, nitrozoguanidina, etc.), care acţionează asupra ADN
în diferite moduri. Unii agenţi mutageni, cum sunt analogii bazelor
azotate, induc erori de replicare a ADN prin substituirea bazelor
normale (ex. 5-bromuracilul se substituie timinei, determinând
încorporarea în catena complementară a guaninei în locul adeninei,
rezultatul fiind înlocuirea perechii de baze originare A-T cu G-C),
alţii acţionează asupra precursorilor necesari sintezei ADN, iar alţii
asupra unor sisteme enzimatice corelate cu sinteza ADN.
Mutaţiile induse sunt utilizate în practică în scopul obţinerii
unor tulpini bacteriene cu însuşiri dorite, utile în diverse domenii de
activitate. Astfel, există preocupări privind obţinerea de mutante
bune imunogene (necesare preparării vaccinurilor şi serurilor),
mutante capabile să determine calităţi gustative deosebite unor
produse alimentare, mutante bune producătoare de antibiotice sau
vitamine, mutante auxotrofe∗ utilizate în experienţele de inginerie
genetică, etc.

Mutantele (variantele) auxotrofe rezultă din bacteriile prototrofe (tulpini
sălbatice, izolate din natură), prin pierderea sau dobândirea capacităţii
de a metaboliza diferiţi compuşi chimici. Mutantele auxotrofe au permis
descoperirea recombinării la bacterii.
160
Mutaţiile spontane sunt cele care apar în natură datorită unor

cauze necunoscute, în condiţii de mediu obişnuite şi fără intervenţia
unui factor decelabil.
Totuşi, plecând de la datele cunoscute privind mecanismele
moleculare ale mutaţiilor induse - date care arată că nici o mutaţie
nu se produce fără o cauză - Z a m e n h o f (cit. de Zarnea
G.,1986) interpretează caracterul ,,spontan” al mutaţiilor ca
rezultând din faptul că factorii lor determinanţi reali sunt
omniprezenţi în natură şi necunoscuţi. Au fost incriminaţi ca având
un rol în producerea mutaţiilor ,,spontane”, numeroşi factori fizici
naturali (temperatura, radiaţiile UV, radiaţiile cosmice,
radioactivitatea unor substanţe, etc.), dar şi unele substanţe rezultate
din metabolismul celular normal.
S-a constatat, de exemplu, că unele purine şi diferiţi derivaţi
ai purinelor au efect mutagen asupra speciei Escherichia coli, astfel
încât şi unele mutaţii ,,spontane” ar putea fi induse în realitate de
mutageni endogeni.
2. După mărimea segmentului genetic modificat, mutaţiile
pot fi punctiforme şi extinse.
Mutaţiile punctiforme corespund alterării unui singur
nucleotid (cea mai mică unitate structurală a materialului genetic)
sau a unui singur codon (cea mai mică unitate funcţională).
Mutaţiile extinse sunt cele care afectează o genă alcătuită din
mai mulţi codoni (mutaţie genică), sau chiar mai multe gene
(mutaţie poligenică).
3. După sens, mutaţiile se împart în mutaţii înainte şi mutaţii
înapoi.
Mutaţiile ,,înainte” (foreword mutations) implică o
modificare de la o stare genetică considerată, arbitrar, ca
fiind ,,normală” (corespunzătoare tipului sălbatic), la o stare nouă
(mutantă), cum ar fi, de exemplu, pierderea capacităţii de a
capsula la o specie capsulogenă sau obţinerea unei mutante
161
auxotrofe, capabilă să metabolizeze o substanţă inaccesibilă

speciei bacteriene respective.
Mutaţiile ,,înapoi” sau regresive, retromutaţiile (,,back” sau
,,reverse mutations”) afectează o celulă mutantă, determinând
revenirea acesteia la tipul sălbatic, iniţial, al speciei. Pe baza
aceloraşi exemple date la mutaţiile ,,înainte”, mutaţiile ,,înapoi”
vor consta în redobândirea capacităţii de a capsula şi respectiv
pierderea proprietăţii de a metaboliza substanţa accesibilă
metabolic numai mutantei auxotrofe.
4.După posibilitatea exprimării fenotipice se pot deosebi 3
feluri de mutaţii.
a) Mutaţii imperceptibile, când modificarea structurii din
genom nu se exprimă fenotipic.
b) Mutaţii perceptibile, care se exprimă fenotipic prin
apariţia sau pierderea unor însuşiri sesizabile.
c) Mutaţii letale, în care alterarea mesajului genetic este
incompatibilă cu viaţa, iar consecutiv producerii mutaţiei,
bacteria moare.
5.în funcţie de caracterul fenotipic afectat, mutaţiile pot fi:
a) morfologice, care privesc capsulogeneza,
cilogeneza, sporogeneza, etc.;
b) metabolice sau biochimice, care constau în
dobândirea sau pierderea capacităţii de sinteză a unei enzime şi
implicit, obţinerea mutantelor auxotrofe;
c) antigenice, care se exprimă de cele mai multe ori
prin modificarea tipului antigenic;
d) de patogenitate, generatoare de mutante apatogene, cu
patogenitate atenuată sau exacerbată;
162
e) de rezistenţa la agenţii inhibitori fizici, chimici sau

biologici, cum este cazul mutantelor antibiorezistente.
Indiferent de tip, mutaţiile la bacterii au următoarele
caracteristici comune: spontaneitatea, discontinuitatea, raritatea,
stabilitatea şi specificitatea.
Spontaneitatea. Modificările produse de factorii mutageni

apar într-un moment imprevizibil, iar faptul că interesează o anumită
genă este un fenomen întâmplător. Mutaţia are deci un caracter
spontan, fenomenul mutaţional fiind distribuit aleator în timp şi
spaţiu genetic.
Caracterul spontan mai rezidă şi în faptul că mutaţia se
produce în lipsa factorului de mediu faţă de care celula bacteriană
cu genom modificat manifestă un comportament mutant. L u r i a şi
D e l b r ü k (cit.de Răducănescu H. şi col.,1986) au fost primii care
au demonstrat în 1943 că mutantele streptomicinorezistente de
E.coli apar în absenţa antibioticului. Punerea în evidenţă a
mutantelor este posibilă însă numai pe agar cu streptomicină, care
permite dezvoltarea mutantelor, inhibând restul celulelor bacteriene
sensibile. Deci, mediul cu antibiotic nu induce mutaţia, ci o relevă.
Discontinuitatea se referă la faptul că, o mutantă poate să

apară brusc sau trecând prin etape succesive.
163
Raritatea. Probabilitatea ca o bacterie să sufere o mutaţie

într-o unitate definită de timp, de obicei egală cu timpul unei
generaţii, este foarte mică. în majoritatea cazurilor, ea se situează în
jurul valorii de 1 dintr-o populaţie de 105-109 celule bacteriene.
Stabilitatea. Spre deosebire de variaţiile negenetice,

proprietăţile noi obţinute prin mutaţie persistă în absenţa agentului
care a servit la selecţie şi se transmit ereditar.
Specificitatea. Fiecare caracter poate suferi o mutaţie,

independent de celelalte caractere. Rezistenţa la penicilină, de
exemplu, este independentă de rezistenţa la sterptomicină.
Probabilitatea ca o bacterie să devină, prin mutaţie, rezistentă la
ambele antibiotice este egală cu produsul probabilităţilor individuale
ale celor două mutaţii.
Recombinările genetice
Recombinările genetice constau în transferul de material

genetic cromozomal sau plasmidic de la o celulă donatoare la o
celulă receptoare, urmat de recombinarea acestuia cu genomul
endogenot.
Ele au un grad de asemănare cu procesele sexuale, de care se
deosebesc prin următoarele particularităţi:
• absenţa unei veritabile fuziuni a celor două celule şi
genomuri;
• caracterul unidirecţional al transferului.
• contribuţia inegală a celor două celule implicate.
Celula acceptoare de ADN devine temporar şi parţial
diploidă, deoarece conţine pe lângă materialul genetic propriu
(endogenotul) şi materialul genetic străin (exogenotul) primit de
la donor. Ea dobândeşte astfel caracterul unui merozigot. Starea
164
normală, haploidă, a celulei receptoare se restabileşte prin

integrarea exogenotului în materialul genetic propriu.
Ca urmare a integrării exogenotului, celula acceptoare
dobândeşte unul sau mai multe caractere noi, care constituie
,,markerii” genetici prin care se identifică recombinările.
Studiile privind fenomenul de recombinare genetică la
bacterii au fost efectuate în condiţii de laborator, optime sub
raportul densităţii tulpinilor bacteriene, al compoziţiei mediilor de
cultură, al temperaturii, Ph- ului, etc. Tendinţele de extrapolare a
datelor obţinute în laborator, la mediile naturale, au oscilat între
două extreme: de la negarea posibilităţii producerii lor în mediile
naturale, până la ideea că bacteriile ar fi într-o stare de flux
genetic permanent (prin intermediul plasmidelor transmisibile)
datorită căreia, în urma înglobării de ADN străin, ar putea fi
compromisă însăşi identitatea speciilor (Zarnea G., 1994).
Recombinările genetice se realizează prin 3 categorii de
mecanisme: transformarea, transducţia şi conjugarea.
Transformarea
Transformarea constă în transferul de material genetic de la o

celulă donatoare, din care este eliberat prin autoliză sau extracţie
chimică, către o celulă receptoare în care pătrunde prin
traversarea învelişurilor acesteia.
Fenomenul de transformare a fost descoperit de G r i f f i t h
în 1928 cu ocazia experienţelor privind patogenitatea
pneumococului (fig.45).
Injectând la şoareci două tipuri de pneumococi distincţi
antigenic, tipul S III capsulogen şi virulent (sub formă de
suspensie de germeni omorâţi) şi tipul R II acapsulogen şi
165
nevirulent (sub formă de suspensie de germeni vii), G r i f f i t h

a izolat de la şoarecii morţi, pneumococi aparţinând tipului
virulent. El nu a putut să explice atunci, cum a fost posibilă
transformarea pneumococilor nevirulenţi sub influenţa
germenilor virulenţi omorâţi.
Fig. 45 Experienţa de transformare a pneumococilor efectuată de

Griffith.
Natura agentului transformant care opera în experienţele lui

G r i f f i t h a fost cunoscută abia în 1944, când A v e r y, Mc
Carty şi Mac L e o d au arătat că fragmente de ADN, eliberate
prin liza bacteriilor moarte sau prin extracţie chimică, pătrund în
celulele pneumococul viu înzestrându-l cu determinanţii genetici
ai sintezei polizaharidelor capsulare de tip S III.
166
în mod similar pot fi transmişi determinanţii genetici ai

rezistenţei la antibiotice, ai sintezei enzimelor implicate în
catabolismul sau anabolismul celular, etc.
Descrisă iniţial la pneumococ (Streptococcus pneumoniae),
transformarea genetică a fost pusă în evidenţă ulterior la cel puţin
încă 17 specii aparţinând genurilor: Streptococcus, Haemophilus,
Bacillus, Neisseria, Salmonella, Pasteurella, etc.
Pe lângă transformarea genetică intraspecifică, au fost
descrise şi numeroase cazuri de transfer interspecific (
Haemophilus influenzae √ Haemophilus parainfluenze, Bacillus
subtilis ∏ Bacillus niger, Pseudomonas fluorescens ∏
Pseudomonas aeruginosa, etc.) şi chiar intergeneric ( Neisseria
∏ Moraxella, Micrococcus ∏ Staphylococcus, etc.).
Fenomenul de transformare se realizează în mai multe etape
şi depinde de unele condiţii pe care trebuie să le îndeplinească
materialul genetic transferabil şi celula receptoare.
ADN transformant trebuie să fie dublu catenar, să aibă
configuraţie ciclică şi o masă moleculară minimă de 1-5 x 10 6
daltoni. Numărul celulelor transformate creşte proporţional cu
lungimea ADN donator, concentraţia acestuia în mediu şi durata
perioadei de contact cu bacteriile receptoare.
Pe de altă parte, transformarea este posibilă numai dacă
bacteria receptoare se găseşte în aşa-numita ,,stare de
competenţă”, care îi permite să interacţioneze cu un fragment de
ADN exogen şi să-l înglobeze ireversibil.
Această însuşire este determinată genetic, fiind dovedită
posibilitatea mutagenezei spre competenţă a unor tulpini
bacteriene necompetente, precum şi obţinerea de mutante
necompetente din tulpini competente. Escherichia coli, de
exemplu, nu suferă procesul de transformare genetică în mod
natural, datorită lipsei stării de competenţă.
167
Competenţa este o stare fiziologică tranzitorie a celulei

bacteriene, care variază mult în cursul diferitelor faze ale
multiplicării şi de la o specie bacteriană la alta. La Streptococcus
pneumoniae, de exemplu, maximum de competenţă se situează la
mijlocul fazei de multiplicare exponenţilă, iar la Bacillus subtilis,
la sfârşitul ei.
Se pare că agentul inductor al stării de competenţă este o
,,proteină activator” sintetizată de celula receptoare. Ea iniţiază o
serie de alterări ale peretelui bacterian prin intermediul enzimei
murein-hidrolaza, demascând receptorii pentru ADN din structura
membranei citoplasmatice (Zarnea G.,1986). Celulele
competente au peretele celular mai poros şi o suprafaţă intens
electropozitivă, favorizând legarea fragmentelor de ADN,
încărcate electronegativ.
Totodată, la nivelul mezozomilor se produc modificări care
sugerează posibilitatea implicării acestora în transportul ADN-
ului transformant.
Proporţia celulelor competente dintr-o populaţie bacteriană
variază de la 10-20% la Bacillus subtilis, la 100% în cazul unor
specii din genul Haemophilus.
Procesul de transformare se realizează în mai multe etape,
după cum urmează:
♦ fixarea fragmentului de ADN exogen pe celula
receptoare la nivelul receptorilor specifici ;
♦ înglobarea ADN-ului transformant în celulă, sub formă
monocatenară, cu ajutorul unei endonucleaze localizate
în membrana celulară, care hidrolizează una din catene în
timp ce ,,împinge” cealaltă catenă prin membrană;
♦ legarea reversibilă a catenei ADN-ului străin de o
secvenţă complementară a ADN-ului endogen, prin
interacţiuni ionice;
168
♦ integrarea ireversibilă a catenei ADN-ului transformant în structura

ADN-ului receptor, prin substituirea unui segment de
catenă pe baza omologiei nucleotidelor la situsul de
legare.
♦ replicarea materialului genetic integrat odată cu
replicarea întregii molecule de ADN endogen, a cărei
parte componentă a devenit şi transmiterea ereditară a
informaţiei genetice dobândite.
Caracterele noi ale celulelor transformate reprezintă
,,markeri”, adică însuşiri pe baza cărora celulele care au suferit
transformarea pot fi izolate de restul populaţiei bacteriene cu
ajutorul mediilor selective.
Deşi transformarea este un proces descoperit în laborator,
numeroase observaţii pledează pentru existenţa sa în natură, unde
acţionează ca un mecanism prin care unele specii ,,moştenesc”
de la bacteriile moarte determinanţii genetici ai unor caractere,
care le conferă o capacitate mai mare de adaptare la condiţiile de
mediu.
Transducţia fagică
Transducţia este procesul prin care un fragment de

cromozom bacterian este transferat de la o celulă bacteriană la
alta prin intermediul capsidei anumitor fagi temperaţi.
Fenomenul a fost descoperit de Z i n d e r şi L e d e r b e r g
(1952) care, studiind fenomenul de recombinare genetică pe două
tulpini auxotrofe diferite de Salmonella typhimurium, au realizat
că se pot obţine celule prototrofe în absenţa contactului direct
între celulele mutantelor auxotrofe, transferul de gene fiind
mediat de un bacteriofag temperat (P22 ).
169
Transducţia presupune, aşadar, trei parteneri (celula

donatoare, fagul transductor şi celula receptoare) şi următoarele
etape (fig. 46) :
1. infectarea tulpinii bacteriene donatoare cu virusul
bacteriofag;
2. evoluţia infecţiei fagice în celulele donatoare sub forma
ciclului litic (productiv) sau a ciclului lizogenizant
(reductiv), când fagul preia un fragment de ADN din
genomul celulei gazdă, devenind astfel fag transductor;
3. eliberarea fagului transductor din celule donatoare prin
liza acesteia;
4. infectarea tulpinii bacteriene receptoare cu virusul
transductor;
5. încorporarea fragmentului de ADN preluat de fag din
celula donatoare, în genomul celulei receptoare, fenomen
care poate fi asociat cu lizogenizarea acesteia.
În funcţie de ciclul evolutiv al bacteriofagului transductor şi

de materialul genetic transferat prin fag, transducţia poate fi
împărţită în două tipuri distincte: transducţie generalizată şi
specializată
170
Fig.46 Reprezentarea schematică a unei experienţe de transducţie (după Zarnea G., 1970).
167
Trasducţia generalizată presupune transducerea oricărei

gene cromozomale, indiferent de poziţia ei în cromozom. Ea se
realizată în majoritatea cazurilor atunci când infecţia fagică
evoluează sub forma ciclului litic, care presupune replicarea
ADN-ului viral şi traducerea informaţiei genetice virale,
concretizată în sinteza proteinelor care intră în structura capsidei.
Fagii de transducţie generalizată se formează printr-o
greşeală de ansamblare, când unele capside fagice încorporează
ADN bacterian în loc de ADN fagic, sau ADN bacterian şi o
cantitate mică de ADN fagic. Mărimea fragmentului cromozomal
încorporat este proporţională cu cea a genomului fagic normal,
astfel încât ei nu se deosebesc ca dimensiuni, formă, caracteristici
de adsorbţie şi proprietăţi antigenice, de fagii normali, alături de
care se formează (Zarnea G.,1986).
Fagii de transducţie generalizată sunt întotdeauna defectivi,
în sensul că nu se replică şi nu lizează celula gazdă, deoarece sunt
lipsiţi de genele virale esenţiale.
După infecţia unei celule bacteriene cu un fag de transducţie
generalizată, genele bacteriene introduse în celula receptoare se
recombină cu ADN cromozomal din celula respectivă prin
înlocuirea unor determinanţi genetici ai receptorului cu cei
proveniţi de la donator.
Transducţia specializată, cunoscută şi sub denumirea de
transducţie restrictivă sau localizată, presupune provenienţa
fagului transductor dintr-o bacterie lizogenă. Ea are loc în
momentul reversiei fagului din forma epizomală de profag în cea
de virus vegetativ, iar fragmentele de ADN transduse sunt
întotdeauna cele din vecinătatea situsului unde a fost integrat
genomul fagic.
Odată cu excizia genomului viral din cel bacterian, de
genomul viral vor rămâne ataşate secvenţele nucleotidice
adiacente acestuia, care vor fi vehiculate de fag la populaţia
169
acceptoare. Astfel, s-a stabilit că fagul λ (lambda), care infectează

celulele de Escherichia coli, se integrează într-o regiune a
cromozomului situată între operonii “gal” şi “bio” pe care îi
transduce în mod obişnuit.
170
în cazul transducţiei specializate, plusul de ADN preluat din

genomul bacterian nu înlocuieşte nici o secvenţă din genomul
fagic, de aceea masa genomului fagic transductor este mai mare
decât a fagului normal.
încorporarea materialului genetic transdus în genomul celulei
receptoare are un caracter instabil în cazul când se integrează
împreună cu genomul viral şi stabil în condiţiile neintegrării
genomului viral transductor.
Fenomenul de transducţie are o incidenţă scăzută; într-un
filtrat în care se găsesc bacteriofagi, numai un virion din 10 5-108
particule fagice se comportă ca fag transductor, iar la bacteriile
receptoare, care au primit material genetic nou prin transducţie,
caracterul dobândit (markerul) corespunzător materialului genetic
primit, se exprimă fenotipic numai la una din 105 bacterii.
Conjugarea
Conjugarea este o modalitate de transfer de material genetic

printr-un pil sexual, în urma contactului direct dintre celula
donatoare şi cea receptoare, opuse ca sexualitate .
Descoperirea fenomenului de conjugare s-a datorat
cercetărilor efectuate de L e d e r b e r g şi T a t u m în 1946, pe
trei tulpini de Escherichia coli, diferite din punct de vedere al
exigenţelor nutritive:
♦ o tulpină sălbatică (prototrofă) de E. coli K12 , capabilă
să sintetizeze singură 4 aminoacizi (biotina, metionina,
treonina şi leucina) şi
171
♦ două tulpini auxotrofe, din care una capabilă să

sintetizeze doar biotina şi metionina, iar cealaltă, treonina
şi leucina.
Autorii au cultivat cele trei tulpini pe medii de cultură
minimale (uzuale), care nu conţineau cei 4 aminoacizi menţionaţi
mai sus. Tulpina sălbatică s-a dezvoltat bine pe acest mediu,
deoarece şi-a sintetizat cei 4 aminoacizi necesari, în timp ce nici
una din mutantele auxotrofe n-a crescut, ele nefiind capabile să-şi
sintetizeze câte 2 din cei 4 aminoacizi necesari. însămânţând însă
pe acelaşi mediu minimal un amestec din ambele mutante
auxotrofe, s-au dezvoltat aproximativ 20 de colonii. Deci,
împreună ele au fost capabile să sintetizeze cei 4 aminoacizi.
Căutându-se explicaţia acestui fenomen, s-a avut în vedere
faptul că, utilizarea unor tulpini dublu mutante, deficiente în ceea
ce priveşte sinteza a câte doi factori de creştere, exclude
posibilitatea unei retromutaţii spontane la condiţia prototrofă,
deoarece probabilitatea acestui fenomen este extrem de redusă.
Rămânea ca plauzibilă ipoteza unui transfer genetic între
cele două tulpini diferite genotipic, însămânţate împreună pe
mediul minimal.
Cultivarea lor într-un mediu lichid, în câte una din ramurile
unui tub în formă de ,,U”, separate printr-un filtru poros, nu a mai
avut ca efect apariţia de celule prototrofe, ceea ce a confirmat
presupunerea că dezvoltarea de colonii prototrofe pe mediul solid
era rezultatul unui transfer genetic, realizabil numai în condiţiile
unui contact direct între celulele celor două tulpini. Faptul că
deplasarea repetată, sub presiune, a lichidului de cultură dintr-o
parte în alta a filtrului separator, era ineficientă pentru
reconstituirea prototrofiei, excludea intervenţia ca agent
transformant a ADN- ului eliberat din celulele lizate şi sugera
necesitatea unui contact obligatoriu între celulele intacte, vii.
172
Ulterior, studii de microscopie electronică şi analiza genetică

au confirmat această ipoteză, dovedind realizarea transferului de
material genetic printr-un proces de conjugare între celulele
bacteriene (Zarnea G.,1986).
De-a lungul anilor, s-a demonstrat că recombinarea genetică
prin conjugare are loc la numeroase alte bacterii Gram negative,
înafară de Escherichia coli, dar şi la unele specii Gram pozitive
(streptococi).
I. Conjugarea la bacteriile Gram negative

Capacitatea acestor bacterii de a transfera material genetic
prin conjugare este determinată de prezenţa în celulă a
plasmidelor F, sau a plasmidelor R şi Col conjugative, care au în
structura lor determinanţii genetici ce controlează sinteza pililor
sexuali: genele ,,tra” ( la plasmidele F şi Col ) şi genele ,,FTR”(la
plasmidele R).
Morfochimic şi funcţional există o similitudine între pilul
sexual şi coada bacteriofagilor cu structură complexă. Analogia
constă în structura tubulară a ambelor formaţiuni şi în funcţia pe
care o îndeplinesc: aceea de a servi drept canal pentru injectarea
de material genetic în celula bacteriană.
Cele mai conjugative sunt plasmidele F care, spre deosebire
de celelalte două tipuri, au capacitatea de a se integra reversibil în
cromozom şi de a transfera gene cromozomale.
în funcţie de starea autonomă sau integrată în care se găseşte
factorul F în celula donatoare, receptorul fiind în toate cazurile o
celulă F-, există mai multe tipuri de conjugare.
a) Conjugarea dintre bacteriile F+ şi F −
Este forma cea mai frecventă şi mai simplă, care presupune

prezenţa factorului F în starea lui plasmidică. După sinteza pilului
173
sexual şi formarea cuplurilor, celulele F+(mascule) transferă o

copie a plasmidei F, celulelor F − (femele) – fig. 47.
Transferul se caracterizează printr-o eficienţă mare, de până
la 100%, astfel încât în populaţiile bacteriene în care are loc
această formă de conjugare, proporţia celulelor F+ creşte
considerabil, în relaţie directă cu scăderea celulelor F-. în urma
conjugării, fiecare celulă F- care primeşte factorul F, devine F+.
Factorul F poate fi distrus prin tratarea celulelor F + cu
acridinorange - substanţă care inhibă selectiv autoreplicarea
factorului de sex.
în cadrul acestei forme de conjugare nu se transferă niciodată
material genetic cromozomal
174
Fig. 47. Reprezentarea schematică a conjugării între bacteriile F + şi

F- (după Zarnea G., 1970).
175
b).Conjugarea între bacterii Hfr (High frequency of

recombinants) şi F-, numită recombinare de înaltă frecvenţă,
presupune integrarea prealabilă a factorului F în cromozomul
celulei, în regiuni ale acestuia în care există similitudini de
secvenţă a bazelor azotate (trecerea lui în faza epizomală) – fig.
48.
Fig.48. Reprezentarea schematică a procesului de conjugare la E. coli

între o celulă Hfr şi una F- : sus – transferul integral al
cromozomului, inclusiv factorul F; jos – transferul parţial (un singur
marker genetic) datorită întreruperii procesului.
176
Prezenţa în cromozom a factorului F conferă acestuia

capacitatea de a fi transferat parţial sau total prin conjugare şi este
determinantă pentru calitatea de Hfr sau de ,,supermascul” a
celulei bacteriene.
în stare integrată, factorul F se comportă diferit de forma sa
plasmidică, în sensul că încetează să se mai replice autonom şi nu
mai este transferabil decât excepţional de rar, deoarece el
constituie întotdeauna fragmentul terminal al cromozomului
angajat în transfer. în plus, replicarea factorului F integrat,
sincronă cu cea a cromozomului, nu mai poate fi inhibată de
acridinorange.
Recombinarea de înaltă frecvenţă se desfăşoară în
următoarele faze:
I. deschiderea inelului cromozmic în zona de inserţie a
factorului F şi trecerea lui de la configuraţia ciclică, la cea
lineară;
II. transferul cromozomului către celula F-, începând cu
extremitatea opusă factorului F;
III. încheierea procesului de conjugare, care poate avea
loc fie ca urmare a transferării cromozomului în întregime, fie ca
urmare a întreruperii transferului pe parcurs.
în prima situaţie, care presupune transferul factorului F,
procesul durează 90 – 100 minute, iar celula receptoare devine F+
. în a doua situaţie, factorul F rămâne în celula donatoare (având
în vedere poziţia sa terminală), motiv pentru care celula
receptoare, deşi a primit prin transfer material genetic, rămâne F -.
Durata conjugării depinde, în cazul transferului parţial, de
mărimea segmentului transferat, ţinând seama că viteza de
conjugare este de aproximativ 105 perechi de baze pe minut.
177
III Pe baza întreruperii la diferite intervale de timp a

transferului s-a putut stabili succesiunea genelor pe cromozom şi au
fost alcătuite hărţile genetice.
Conjugarea de înaltă frecvenţă nu duce la sărăcirea
materialului cromozomic în celula donatoare, fapt care se explică
prin replicarea ADN-ului cromozomal în timpul conjugării,
materialul transferat fiind, de fapt, o copie.
−
c).Conjugarea între bacterii F’ şi F (sexducţia sau F-
ducţia) – fig. 49.
Tulpinile Hfr au uneori tendinţa să redevină F + , prin
reversia factorului F din starea epizomală în starea plasmidică. în
acest caz, factorul F poate conţine un număr variabil de gene
cromozomale, pe care le-a încorporat în momentul reversiei din
regiunile adiacente locului său de inserţie, devenind factor F’.
Consecutiv transferului unui factor F’, celula receptoare F-
dobândeşte calitatea de F+ prin primirea factorului de sex,
caracterele codificate de genele cromozomice integrate în
structura sa, precum şi calităţi Hfr.
Transferul factorului F’ poate fi comparat cu transducţia,
rolul fagului transductor fiind suplinit în acest caz de factorul F’,
care vehiculează genele cromozomice către celula receptoare.
Conjugarea iniţiată de factorii ,,R” poate duce la transferul
plasmidei în întregime, numai a componentei RTF (care se poate
desprinde de plasmidă, devenind independentă şi comportându-se
asemănător cu o plasmidă F), sau numai a determinanţilor r .
Transferul RTF conferă celulei receptoare, ca şi în cazul
transferului de factor ,,F”, numai proprietatea de fertilitate. în
această situaţie, dacă în receptor există determinanţi r, se poate
reface o plasmidă R specificând o altă rezistenţă.
178
Transferul numai al determinanţilor r conferă antibiorezistenţă,

dar nu şi capacitate de transfer
II. Conjugarea la streptococi
Conjugarea la streptococi este mediată de unele plasmide

(p, AD1 ) care nu conţin în structura lor determinanţii genetici ai
pilului sexual. Rolul acestuia în conjugare este preluat de un
sistem alcătuit din hormoni de sex (feromoni), secretaţi de celula
receptoare, care activează în donator o gena plasmidică ce
specifică sinteza unei substanţe de agregare. La coliziunea
întâmplătoare a celor două tipuri
179
Fig.49. Fenomenul de sexducţie la bacterii (după Zarnea G.,1970).
180
de celule, substanţa de agregare prinde celula mascul de

receptorii celulei femele (asemănător fixării pililor F) şi activează
genele de transfer. Transferul ar putea avea loc fie printr-o punte
intercitoplasmatică, fie traversând membranele citoplasmatice ale
celor două celule aflate în contact, asemănător pătrunderii AND
în procesul de transformare (Ivanof A.şi col. 1982).
Etapele procesului de conjugare, indiferent de specia

bacteriană şi de materialul transferat, sunt următoarele:
a) formarea cuplurilor specifice donator-receptor, prin
aderarea celulelor donatoare la nivelul unor receptorii
specifici de pe suprafaţa celulei receptoare - proces
condiţionat de o anumită densitate de celule bacteriene
pe unitatea de volum;
b) transformarea cuplurilor specifice în cupluri eficiente

prin constituirea unor punţi de legătură donator-receptor
(pil de sex, punte citoplasmatică);
c) mobilizarea materialului genetic pentru transfer, prin

desfacerea dublei catene ciclice a ADN-ului în dreptul
unui situs, care reprezintă originea transferului (,,ori T”).
La plasmidele F, ,,ori T” are un sediu distinct de cel în
care are loc iniţierea replicării autonome a plasmidei.
d) transferul materialului genetic prin replicarea de tip ,,inel

rotativ” a ADN şi angajarea uneia din cele două catene
replicate, în canalul punţii care leagă perechea donator-
receptor, în timp ce a doua catenă îşi reconstruieşte
perechea complementară. Realizarea transferului necesită
181
un metabolism energetic activ, atât din partea

donatorului, cât şi a receptorului.
Mecanismele moleculare ale recombinărilor

genetice
Transferul de material genetic prin mecanismele naturale

descrise anterior, are loc numai între celulele aceleaşi specii
bacteriene şi în unele cazuri, între specii apropiate ∗.
în celula gazdă, materialul genetic străin poate suferi două
feluri de procese: restricţia sau modificarea.
1. Restricţia constă în degradarea enzimatică a ADN

exogenot de către endonucleaze - enzime care se pot încadra în
două tipuri distincte prin masa moleculară, compoziţia chimică şi
condiţiile în care acţionează.
Endonucleazele de tip I au masa moleculară de aproximativ
250000 daltoni, sunt constituite din mai multe subunităţi şi
acţionează condiţionat de S-adenozil-metionină, ATP şi ionii de
magneziu, care îndeplinesc rolul de cofactori.
Endonucleazele de tip II au molecula mai mică (100000 daltoni)
şi mai simplă, necesitând numai intervenţia ionilor de magneziu.
Până în prezent au fost identificate peste 100 de
endonucleaze cu situsuri diferite de recunoaştere a secvenţelor de
nucleotide la nivelul cărora clivează catenele de ADN.

Prin tehnici de inginerie genetică a devenit posibil transferul de material
genetic intergeneric şi chiar între regnuri diferite
182
2. Modificarea este un mecanism celular prin care ADN este

protejat de acţiunea endonucleazelor de restricţie, care se bazează
pe efectul inhibitor al reacţiilor de metilare a unor baze (adenină
sau citozină) asupra activităţii de clivare a secvenţelor de
nucleotide.
Exogenotul rămas nealterat datorită modificării, se recombină cu
genomul endogenot prin una din cele două modalităţi posibile de
recombinare: generalizată şi situs specifică (nelegitimă).
Recombinarea generalizată are loc pe baza omologiei
bazelor de la extremităţile celor două segmente recombinate. în
majoritatea cazurilor, se produce la nivelul anumitor secvenţe
nucleotidice, numite ,,zone fierbinţi” (hot spots). La Escherichia
coli s-au evidenţiat până în prezent 6 gene la nivelul cărora
eficienţa recombinării este mai mare. Ele sunt desemnate cu
simbolul ,,rec”. La rândul lor, eficienţa genelor rec nu este egală,
fiind de exemplu mai mare la genele rec A decât la genele rec B
şi C. Pentru mecanismul molecular al încorporării fragmentului
de ADN străin în genomul gazdei, au fost descrise două modele:
a) modelul rupere şi reunire ( breakage-reunion) al lui
M e s s e l s o n şi W e i g l e, admis astăzi ca cel mai
probabil, conform căruia cele două materiale genetice se
unesc la extremităţile lor libere în puncte omologe;
b) modelul copierii alternative sau al alegerii modelului
(copy choice), după care materialele parentale nu se
unesc între ele dar, ca orice material genetic, se
autoreplică. Pe baza acestui model, ADN nou format
rezultă din copierea alternativă, când de pe matriţa
catenei de ADN din celula receptoare, când de pe cea a
ADN primit prin transfer de la donator. Materialul
genetic al recombinatului este astfel integral sintetizat “de
novo”, în structura sa fiind însă înscrisă informaţia
genetică din ambele materiale parentale.
183
Indiferent de model, în genomul recombinat se pot deosebi

două feluri de regiuni:
♦ regiuni homoduplex situate la extremităţile zonei unde s-a produs
recombinarea, care pot proveni de la acelaşi fragment
genomic parental sau de la fragmente parentale diferite şi
♦ regiunea heteroduplex situată în centrul zonei unde a
avut loc recombinarea, în care cele două catene provin
din cele două genomuri parentale diferite.
După recombinare, în regiunea heteroduplex au loc
fenomene de separare a ADN în punctele de neomologie, ceea ce
poate duce la pierderea unor gene alele şi la o segregare
asimetrică a acestora, fenomen numit conversie genică.
Recombinarea situs-specifică sau nelegitimă este

posibilă între tulpini aparţinând unor taxoni mai îndepărtaţi. Ea se
realizează prin translocare (transpoziţie), fenomen care constă în
deplasarea unor fragmente de material genetic de la un situs la
altul. Secvenţele de ADN translocabil identificate la bacterii sunt
de două feluri: secvenţe de inserţie şi transpozoni.
Secvenţele de inserţie sunt mai mici şi nu se exprimă
fenotipic, în timp ce transpozonii sunt mai mari şi codifică unele
caractere cum sunt: rezistenţa la antibiotice, factori de
patogenitate, unele proprietăţi metabolice, etc.
Procesul de translocare are următoarele particularităţi:
 este unilateral, în sensul că inserţia la un situs nu este

dependentă de excizia de la un alt situs;
184
 are un grad de specificitate mai redus în comparaţie cu

recombinarea generalizată, prezenţa unei secvenţe
specifice la locurile de inserţie nefiind necesară;
 poate determina scoaterea din funcţie a unor operoni
situaţi în regiunea în care s-a integrat materialul
translocat, care are deseori în structura sa codoni non
sens;
 are grade variabile de eficienţă, în funcţie de originea
elementelor recombinate; translocările plasmidă-plasmidă
şi cromozom-plasmidă sunt mai eficiente decât cele
plasmidă-cromozom.
2.3.6. INFLUENŢA FACTORILOR DE MEDIU

ASUPRA BACTERIILOR
Ca şi viaţa organismelor superioare, viaţa microorganismelor

este dependentă şi permanent influenţată de complexul factorilor
fizici, chimici şi biologici, care constituie mediul ambiant.
Citoplasma bacteriilor este formată dintr-un ansamblu

heterogen de substanţe în stare coloidală sau cristaloidă, foarte
sensibil la acţiunea diferiţilor agenţi externi. în condiţii favorabile
de
mediu, reacţiile metabolice implicate în procesele de creştere şi
multiplicare se desfăşoară normal, în timp ce în urma unor acţiuni
nefavorabile pentru aceste reacţii sau pentru substraturile lor, apar
dezechilibre care se pot traduce prin:
♦ moartea bacteriei (efect bactericid);
185
♦ oprirea reversibilă a multiplicării (efect bacteriostatic);

♦ transformarea în spori, în cazul bacteriilor sporogene;
♦ modificarea bacteriei, fie prin inducerea mutaţiilor, fie
prin selectarea mutantelor rezistente (vezi cap. Genetică).
Determinarea unuia sau altuia dintre aceste efecte depinde
de caracteristicile factorului activ (intensitatea sau concentraţia
lui), particularităţile morfofiziologice ale bacteriei supusă acţiunii
sale (structura învelişurilor celulare, sporogeneza,
antibiorezistenţa, etc.), natura mediului în care are loc acţiunea
(bacteriile înglobate în produse patologice, alimente, medii de
cultură şi alte substanţe organice complexe sunt mai rezistente
decât cele aflate într-o suspensie apoasă), timpul de acţiune
(pentru acelaşi efect, timpul de acţiune este direct proporţional cu
intensitatea factorilor fizici şi concentraţia celor chimici), etc.
Studiul acţiunii factorilor de mediu asupra
microorganismelor a avut drept rezultat deducerea şi elaborarea
majorităţii metodelor nespecifice şi a produselor de care dispune
astăzi medicina pentru prevenirea şi terapia infecţiilor: metodele
de sterilizare, conduita lucrului aseptic, chimioterapia,
antibioterapia.
2.3.6.1. Acţiunea factorilor fizici asupra

bacteriilor
2.3.6.1.1.Acţiunea temperaturii
Spre deosebire de temperaturile extreme, care sunt nocive,

temperaturile moderate permit desfăşurarea normală a proceselor
metabolice şi prin aceasta, creşterea şi multiplicarea bacteriilor.
186
Ansamblul acestor valori termice reprezintă zona

temperaturilor de dezvoltare. în această zonă, cuprinsă între –5 şi
70-800C, există valori care corespund temperaturii optime, minime
şi maxime de dezvoltare pentru o specie dată.
Diferenţa dintre temperatura minimă şi cea maximă este
mare la bacteriile euriterme ( 60 C şi respectiv 500C) şi foarte mică la
cele stenoterme (350 C şi respectiv 400 C).
Temperatura optimă de dezvoltare este definită

convenţional ca fiind temperatura la care diviziunile celulare se
succed cu o viteză maximă, având ca rezultat formarea celui mai
mare număr de celule bacteriene într-un timp dat (Zarnea G., 1994).
Practic, s-a constatat însă că numărul cel mai mare de celule
nu se acumulează când diviziunea se face foarte rapid, ci dimpotrivă,
în condiţiile unei diviziuni mai lente deoarece se reduce ritmul de
producere şi acumulare a produşilor toxici de catabolism (fig.50)
Temperatura minimă de dezvoltare reprezintă valoarea termică
cea mai scăzută la care bacteriile se mai multiplică încă în mod
evident. La această temperatură, metabolismul este scăzut, iar
ritmul diviziunilor celulare este diminuat în mod semnificativ.
Astfel, intervalul dintre două diviziuni se prelungeşte de la 15 –
20 de minute la 6 – 7 ore şi chiar mai mult.
Limita ei inferioară este determinată teoretic de temperatura de
congelare a apei, dar în mod practic se situează sub 00C datorită
faptului că punctul de congelare al constituienţilor celulari este
mai scăzut decât cel al apei pure, în prezenţa moleculelor
organice şi minerale pe care le conţin în soluţie.
în condiţii particulare care măresc zona de stabilitate
fizică a apei celulare (conţinutul bogat în diferite substanţe,
presiunea osmotică ridicată, etc.), temperatura minimă tolerată de
bacterii poate să scadă până la –180. Aceasta explică de ce
anumite specii bacteriene se multiplică în apa mării la - 5 0C, -
187
110C, iar unele specii din genul Pseudomonas se multiplică în

soluţii concentrate de zahăr (sirop de fructe) chiar la – 180 C.
Fig. 50 Efectul temperaturii asupra formării de biomasă la

Staphylococcus aureus, în raport cu timpul.
Cifrele indică durata generaţiei în minute, pentru fiecare temperatură
(după Graham şi Smith, 1980 cit. de Zarnea G., 1994).
La asemenea temperaturi scăzute, toate reacţiile
metabolice se desfăşoară atât de lent, încât durata unei generaţii
este de săptămâni şi chiar luni.
Temperatura maximă de dezvoltare reprezintă valoarea cea

mai ridicată la care activitatea biologică a unei bacterii este încă
posibilă, iar multiplicarea poate fi evidenţiată. Ea este de obicei
cu 10-150C superioară temperaturii optime a speciei respective şi
corespunde cu limita de termotoleranţă a proteinelor şi acizilor
nucleici.
188
în funcţie de preferinţele termice, bacteriile, ca şi celelalte

microorganisme, au fost grupate în trei categorii: psichrofile
(criofile), mezofile şi termofile (tabel 7).
Intervalele de temperatură minimă, optimă şi maximă
specifice grupelor ecologice de temperatură nu sunt rigide şi
diferă de la autor la autor.
Tabelul 7
Clasificarea bacteriilor după preferinţele termice
Grupa Caracteru Temperatura 0 C
ecologică l
Minimă Optim Maximă

ă
Psichrofile obligate -5 - 5 15 – 18 20 – 25
facultativ
(Criofile) -5 - 5 25 - 30 30 - 36
e
Mezofile 10 – 15 30 – 40 35 – 47
Termofile 40 - 45 55 - 75 60 - 80
Hipertermofile 50 - 82 80 - 85 - 110
105
Bacteriile psichrofile, de exemplu, au fost considerate iniţial ca

organisme capabile să se dividă în intervalul 0-300C. în realitate,
există două grupe distincte de bacterii care se dezvoltă la
asemenea temperaturi.
189
Denumirea de ,,psichrofile” este rezervată bacteriilor care se

dezvoltă optim la cca 150C şi îşi încetează creşterea la valori
termice de peste 200C. Din acest motiv, cultivarea lor în
termostate reglate la temperaturi superioare acestei valori nu dă
rezultate.
Cealaltă grupă este constituită din speciile capabile să se
multiplice la temperaturi pozitive apropiate de 00C, dar şi la
temperaturi de 25-300C şi chiar mai mari. Ele au fost denumite
psichrotrofe sau psichrofile facultative şi sunt adesea identificate
cu bacteriile care se pot multiplica în condiţiile termice din
frigider (40C).
Unii autori grupează cele două subgrupe într-una singură-
microorganisme psichrofile – care cresc la temperaturi cuprinse
între 0-300C, cu un optimum termic de 15 - 200C.
Microorganismele psichrofile sunt de regulă saprofite şi îşi au
habitatul în apele reci, în solul regiunilor de altitudine şi polare
precum şi în alimentele conservate prin frig.
Bacteriile mezofile au temperatura optimă de dezvoltare între 30
şi 400 C, cu limita superioară în jur de 45 0 C şi cea inferioară în
jur de 100 C. Acest grup cuprinde majoritatea bacteriilor patogene
pentru om şi animalele homeoterme, dar şi o mare parte dintre
speciile saprofite.
Bacteriile termofile au un preferendum termic cuprins între 55 şi
750C. Ele sunt prezente în apele uzate calde provenite de la
diferite industrii, furajele însilozate, platformele de gunoi.
Bacteriile hipertermofile se dezvoltă optim la temperaturi
cuprinse între 80-1050C, fiind inactive la temperaturi mai mici de
60-800C. Habitatul acestor specii îl reprezintă izvoarele termale
terestre şi submarine. Majoritatea sunt anaerobe şi au capacitatea
de a metaboliza sulful. Temperatura maximă la care s-ar putea
190
desfăşura încă procesele metabolice a fost extinsă, pe baza unor

date experimentale, până la 1500C.
Mecanismele prin care bacteriile termofile şi
hipertermofile sunt capabile de asemenea performanţe nu sunt
încă elucidate, fiind propuse doar o serie de ipoteze; după unii
autori, proteinele structurale şi enzimatice ale acestor bacterii ar
avea o structură specială care le conferă termostabilitate. în cazul
speciei Bacillus stearothermophilus, s-a constatat că fosfolipidele
sunt formate aproape integral din sfingomieline, care au un punct
de topire ridicat în raport cu cel al fosfolipidelor din celula
bacteriilor mezofile.
Acţiunea temperaturilor supramaximale
Temperaturile care depăşesc limitele maxime tolerabile

ale bacteriilor sunt nocive determinând moartea acestora.
Efectul bactericid al căldurii – factorul cel mai utilizat în
sterilizare - este atribuit în primul rând denaturării proteinelor
celulare, în special a enzimelor, care sunt termosensibile. La
aceasta se adaugă şi o gravă intoxicare celulară legată de faptul
că, la temperaturi înalte procesele metabolice sunt intensificate,
determinând o creştere rapidă a concentraţiei cataboliţilor toxici.
în plus, la bacteriile aerobe apare o stare de asfixie ca urmare a
creşterii nevoii de oxigen a celulelor şi a reducerii solubilităţii lui
în mediu.
Cu excepţia temperaturilor foarte ridicate, moartea unei
populaţii bacteriene nu este instantanee ci se produce treptat, ceea
ce permite evidenţierea unor factori care influenţează
sensibilitatea bacteriilor la căldură şi anume: particularităţile de
specie, gradul de umiditate, pH-ul şi compoziţia chimică a
mediului, numărul iniţial de germeni, durata expunerii, etc.
191
Ca regulă generală, formele vegetative sunt mult mai

sensibile decât sporii bacterieni, iar umiditatea crescută măreşte
sensibilitatea la căldură, ca rezultat al hidratării celulare care
favorizează coagularea proteinelor.
Prin urmare, formele vegetative sunt omorâte în 10
minute la temperaturi de 50 – 600 C căldură umedă şi 60 – 800C
căldură uscată, în timp ce sporii sunt omorâţi în 20 de minute la
temperaturi între 100 – 1200 C căldură umedă şi 140 – 1800 C
căldură uscată, în funcţie de specie.
Sensibilitatea bacteriilor faţă de temperaturile ridicate este
apreciată convenţional prin doi indicatori – punctul termic mortal
şi timpul termic mortal - care reflectă temperatura letală şi
respectiv, durata ei de acţiune (Duca Eugenia, Duca M.,
Furtunescu G., 1979).
Punctul termic mortal reprezintă temperatura cea mai
scăzută care omoară în 10 minute toţi indivizii unei populaţii
microbiene, în condiţii standard: 1 – 2 ml suspensie cu o
concentraţie de 50000 microbi/ml, în tampon fosfat pH 7, în
tuburi de sticlă ermetic închise (pentru sterilizarea prin căldură
umedă).
Timpul termic mortal exprimă cel mai scurt interval de timp
necesar pentru ca toţi indivizii unei populaţii microbiene să fie
omorâţi la o temperatură dată, în condiţii standard.
în mod corect, sensibilitatea bacteriilor la temperaturi ridicate se
apreciază prin corelarea celor doi indici, deoarece, cu cât
temperatura este mai ridicată, cu atât durata expunerii cu efect
letal este mai mică şi invers.
Acţiunea temperaturilor subminimale
192
Temperaturile scăzute sunt mai bine tolerate de microorganisme

decât temperaturle supramaximale.
Concomitent cu scăderea temperaturii sub limita minimă de
dezvoltare, metabolismul se reduce treptat şi înmulţirea încetează.
La temperaturile frigiderului (+4, + 100 C), majoritatea bacteriilor
trec într-o stare de viaţă latentă, care poate să dureze luni şi chiar
ani de zile dacă se evită uscarea. Excepţie fac unele specii
adaptate la comensalism şi parazitism, cum sunt gonococul şi
meningococul, care mor repede sub temperatura optimă de
multiplicare. Stocarea în frigider reprezintă şi la ora actuală
metoda curentă de conservare a culturilor bacteriene, alimentelor,
medicamentelor şi a altor produse biologice.
Procesul de îngheţare lentă, la temperaturi puţin sub 00 C,
are un puternic efect bactericid determinat de acţiunea asociată a
trei factori:
1. denaturarea structurilor celulare prin deshidratarea lor;

2. pierderea prin îngheţ a apei cu rol de solvent, ceea ce
determină o concentrare a electroliţilor în celulă
(,,moarte prin sare ”);
3. ruperea învelişurilor celulei bacteriene sub acţiunea
cristalelor de ghiaţă intra- sau extracelulare.
La temperaturi de congelare mult mai scăzute (- 300 C, -

400 C), efectul bactericid este practic anulat, deoarece îngheţarea
bruscă împiedică cristalizarea apei, care trece într-o stare amorfă,
vitroasă (Zarnea G., 1970; Duca Eugenia, 1974). Decongelate
brusc până la temperaturile optime de multiplicare şi introduse în
medii favorabile, bacteriile îşi reiau metabolismul, creşterea şi
multiplicarea.
193
îngheţarea, dar şi dezgheţarea lentă a bacteriilor

compromit viabilitatea acestora, iar îngheţul şi dezgheţul repetat
reprezintă chiar o metodă de dezintegrare a bacteriilor pentru
extracţia conţinutului celular.
Liofilizarea (gr. lio=lichid; filein=a atrage). Capacitatea
microorganismelor de a rezista şi de a-şi conserva timp
îndelungat viabilitatea atunci când suferă, în anumite condiţii,
acţiunea unor temperaturi foarte scăzute, le face accesibile
procedeului de conservare prin uscare în vid, precedată de
congelare la temperaturi joase (-300, -800C). Acest procedeu,
denumit liofilizare, este aplicat în practică pentru conservarea
culturilor microbiene şi a diferitelor produse biologice (preparate
enzimatice, extracte celulare, toxine, antibiotice, etc.). El asigură
o conservare îndelungată (timp de ani sau zeci de ani) în vid sau
în prezenţa unui gaz inert (argon).
Deşi, în cazul culturilor microbiene această modalitate de
conservare se însoţeşte de o diminuare a numărului de celule
viabile, în mod obişnuit rămân totdeauna suficiente celule
capabile să iniţieze dezvoltarea unei culturi. Asocierea congelării
la uscare are scopul de a diminua nocivitatea desicaţiei,
determinând modificări ale citoplasmei similare celor care, în
mod natural, însoţesc sporularea. Produsul final al liofilizării este
o pulbere foarte solubilă în diferite lichide.
2.3.6.1.2. Acţiunea gradului de ionizare
Majoritatea proceselor vitale sunt condiţionate de pH-ul

mediului de cultură. Fiecare specie se dezvoltă la un anumit pH
optim, caracteristic speciei respective.
în general, pH-ul optim pentru bacteriile patogene este
neutru sau uşor alcalin, cuprins între 7,2-7,4 - pH care
corespunde cu gradul de ionizare al ţesuturilor şi umorilor
194
organismului. Există însă patogeni adaptaţi la aciditatea gastrică

(pH =1,6-2,0), cum este cazul speciei Helicobacter pylori, căreia
i se atribuie responsabilitatea etiologică în ulcerul gastroduodenal
la om. Ionii de H (mediile acide) sunt mai toxici decât ionii
oxidrilici OH (mediile alcaline)
2.3.6.1.3.Acţiunea presiunii osmotice
Se ştie că presiunea osmotică a unei soluţii este direct

proproţională cu concentraţia totală a diferiţilor ioni şi molecule
prezente în soluţie. în condiţii normale, o soluţie molară a unui
ion oarecare are o presiune osmotică de 22,4 atmosfere.
în general, presiunea osmotică din interiorul celulelor
bacteriene este mai mare decât a mediilor de cultură uzuale,
datorită faptului că citoplasma conţine în stare solvită cantităţi
mari de substanţe minerale şi organice. Ca urmare, apa din mediu
tinde să pătrundă în celulă pentru egalizarea concentraţiilor intra-
şi extracelulare a substanţelor solvite, determinând o stare de
turgescenţă a acesteia, caracteristică de altfel tuturor celulelor vii.
Dezvoltarea bacteriilor decurge normal atunci când
mediul lor de viaţă are o presiune osmotică aproximativ
echivalentă cu cea intracelulară, deci în condiţii de izotonie.
Excepţie fac bacteriile osmofile, care se dezvoltă numai în
medii cu presiune osmotică ridicată şi bacteriile osmotolerante
sau facultativ osmofile, care se pot dezvolta la presiuni osmotice
variabile. Ele se numesc halofile atunci când se dezvoltă în
condiţiile unei salinităţi crescute (apa mărilor şi a oceanelor, a
lacurilor sărate şi a salinelor, în care concentraţia de NaCl poate
atinge 16 – 35 % ) şi zaharofile când se dezvoltă în prezenţa unei
concentraţii mari de zahăr (50 – 70%).
Dintre bacteriile patogene, doar stafilococii, vibrionii şi
listeriile (Larpent J.P., 2000) sunt capabile să se dezvolte în
195
medii hipersaline. Halofilia constituie un important criteriu

taxonomic şi reprezintă proprietatea pe care se bazează izolarea
acestor bacterii în culturi pure folosind mediile selective
hiperclorurate.
Spre deosebire de celulele animale care, fiind lipsite de un
perete celular rigid sunt foarte sensibile la variaţiile osmotice,
majoritatea bacteriilor - protejate de un perete celular suficient de
rezistent (mai ales la Gram pozitive) – suportă relativ uşor
modificările presiunii osmotice, dacă abaterile de la izotonie
survin lent. Micoplasmele - bacteriile lipsite de perete celular –
evită apariţia unor diferenţe mari de presiune osmotică prin
acumularea în celulă a unor concentraţii mici de Na+ şi K+ .
în cazul variaţiilor mari şi bruşte ale presiunii osmotice,
bacteriile suferă două tipuri de modificări: plasmoliza şi
plasmoptiza.
Plasmoliza sau ,,uscarea osmotică” se produce în mediile
hipertonice, deoarece apa din celulă trece în mediul extracelular.
în consecinţă, volumul celulei se reduce iar citoplasma se
retractează odată cu membrana celulară, dezlipindu-se de peretele
celular. în această stare, unele bacterii intră într-o fază de viaţă
latentă, iar altele mor.
Uscarea osmotică are aplicaţii în conservarea alimentelor
prin saramurare şi în siropuri concentrate de zahăr. Prezenţa
bacteriilor osmofile în aceste condiţii nu determină întotdeauna
alterarea alimentelor, unii halofili având chiar o acţiune utilă prin
participarea la procesele de ,,maturare” a unor alimente
(brânzeturi, carne sărată, ş.a.).
Plasmoptiza are loc în cazul suspendării bacteriilor într-un mediu
hipotonic (de exemplu, apa distilată). Din cauza pătrunderii apei
din exterior, turgescenţa celulei creşte până când presiunea
intracelulară, depăşind capacitatea de distensie a peretelui celular,
196
determină ruperea învelişurilor şi moartea bacteriei prin dispersia

citoplasmei în mediu.
2.3.6.1.4. Acţiunea presiunii hidrostatice
Rezistenţa bacteriilor la acţiunea presiunilor înalte este

variabilă în funcţie de habitatul lor natural şi este favorizată de
capacitatea de sporogeneză, sporul fiind de două ori mai rezistent
decât forma vegetativă.
în funcţie de comportarea lor în raport cu valoarea
presiunii hidrostatice, bacteriile pot fi (Zarnea G., 1994):
a) barofobe, sensibile la presiuni care depăşesc 200 de
atmosfere – categorie în care se încadrează bacteriile din
sol, apele puţin adânci, zonele de suprafaţă a oceanelor
şi mărilor;
b) barofile - bacterii care populează adâncul mărilor
(- 1500m) şi sunt adaptate la presiuni de 400-500
atmosfere, în lipsa cărora unele specii (barofilele
absolute) nu se pot dezvolta;
c) barotolerante, care preferă presiunea normală (1 atm.)
dar suportă şi presiuni moderat ridicate;
d) barodure sau abisale, izolate de pe fundul mărilor şi din
adâncul oceanelor (- 5100 m), capabile să reziste la 1000
– 1400 atmosfere (ex. Pseudomonas bathycetes).
Majoritatea bacteriilor sunt foarte sensibile la modificările
bruşte alternative ale presiunii, astfel încât compresarea şi
decompresarea poate constitui un procedeu de distrugere a
celulelor bacteriene.
197
2.3.6.1.5. Acţiunea radiaţiilor
Radiaţiile electromagnetice emise de soare au lungimi de undă

diferite, pe baza cărora au fost grupate în categorii distincte
(tabel 8).
Efectul acţiunii radiaţiilor asupra microorganismelor
diferă în funcţie de lungimea de undă a acestora. Astfel, radiaţiile
cu lungimi de undă mai mari de 12000 A 0 (radiaţiile herţiene şi
cele infraroşii) au un conţinut energetic atât de slab, încât sunt
incapabile să producă o schimbare în structura chimică a materiei
vii care le absorarbe.
Radiaţiile cuprinse între 12 000 A0 şi 2000 A0 au un
conţinut energetic suficient pentru a provoca modificări
fotochimice cu efect bactericid. Dintre acestea, o largă utilizare în
practica decontaminării o au radiaţiile ultraviolete (UV).
Eficacitatea bactericidă maximă a UV se manifestă în intervalul
2600 – 2700 A0, care corespunde cu absorbţia maximă a
radiaţiilor de către acizii nucleici. Această energie suplimentară
determină ruperea punţilor de hidrogen intercatenare şi înlocuirea
lor cu legături mai solide, de tip dimer timină - timină, blocând
astfel replicarea ADN-ului (Zarnea G.,1970).
Tabelul 8
Clasificarea radiaţiilor electromagnetice
Tipul radiaţiilor Lungimea de undă

Radiaţii cosmice 0,0001 – 0,01 A0
Radiaţii γ 0,01 – 1,0 A0
Radiaţii X 100 A0
Radiaţii ultraviolete 100 – 4000 A0
Spectrul vizibil 4000 – 6000 A0
198
Radiaţii roşii 6000 – 50 000 A0

Radiaţii infraroşii 50 000 A0 – 1 cm
Radiaţii hertziene 1 cm – 545 m
Efectul letal al UV se exercită şi în mod indirect, prin

acţiunea fotochimică asupra mediului (formarea de ozon în aer şi
peroxizi în ape).
Printr-un mecanism necunoscut încă, un număr de indivizi
dintr-o populaţie bacteriană iradiată letal cu UV ,,reînvie” în urma
expunerii acesteia la lumină în următoarele trei ore. Fenomenul
poartă denumirea de fotorestauraţie.
în general, la acţiunea radiaţiilor ultraviolete sunt mai
sensibile formele vegetative decât sporii bacterieni. Bacillus
anthracis, de exemplu, în stare vegetativă este distrus în 30 de
minute, iar sub formă sporulată, numai după două ore.
Utilizarea radiaţiilor ultraviolete în decontaminare a
devenit posibilă prin realizarea lămpilor cu vapori de mercur, care
emit UV cu lungimi de undă de 254 nm, foarte active. Aceste
lămpi sunt utilizate pentru sterilizarea aerului din laboratoare,
săli de operaţie, clinici veterinare şi alte spaţii, precum şi pentru
sterilizarea suprafeţelor de lucru pe care UV cad perpendicular:
mese de laborator, mese de operaţie, etc.
Radiaţiile cu lungimi de undă sub 2000 A0 au un conţinut
energetic atât de ridicat încât moleculele situate pe traiectul lor
sunt ionizate prin desprinderea electronilor, de unde şi denumirea
de radiaţii ionizante dată radiaţiilor X, particulelor alfa, beta şi
gama şi radiaţiilor cosmice. Efectul ionizării este mutagen sau
letal, în funcţie de capacitatea de penetrare a radiaţiei.
199
Acţiunea radiaţiilor gama, cele mai penetrante şi

microbicide, este din ce în ce mai utilizată în sterilizarea la scară
industrială a unor produse farmaceutice, medicale (seringi, sonde,
etc.) şi alimentare, care nu suportă sterilizarea termică.
2.3.6.1.6. Acţiunea factorilor mecanici

Bacteriile, având dimensiuni mici şi un perete rigid, sunt în
general rezistente la leziunile de ordin mecanic. Totuşi,
particulele mici şi dure, sub formă de pudre fine cu granule de
ordinul micrometrilor, pot distruge peretele celular dacă sunt
agitate energic cu o suspensie bacteriană.
2.3.6.1.7. Acţiunea ultrasunetelor
Ultrasunetele (vibraţiile cu o frecvenţă mai mare de 20 000 Hz)
produc moartea bacteriilor prin ruperea pereţilor celulari, ca o
consecinţă a fenomenului de cavitaţie. Acesta constă în
bombardarea bacteriilor de către bulele foarte mici de gaz care se
formează în lichidul de suspensie, ca rezultat al agitaţiei produse
de vibraţiile cu frecvenţă înaltă.
Acţiunea bactericidă a ultrasunetelor a găsit aplicaţii în industria
vaccinurilor pentru dezintegrarea celulelor bacteriene în scopul
eliberării antigenelor somatice, în separarea endoenzimelor
bacteriene sau a altor constituienţi chimici ai celulei bacteriene şi
în sterilizarea anumitor produse.
2.3.6.2 Acţiunea factorilor chimici asupra

bacteriilor
200
în funcţie de natura şi concentraţia lor, substanţele chimice pot

exercita asupra bacteriilor un efect favorabil, atunci când pot fi
utilizate ca surse plastice şi energetice, sau un efect nociv
(bacteriostatic sau bactericid), prin producerea unor dezechilibre
fizico – chimice. De exemplu, în concentraţie de 1% zaharoza
reprezintă o sursă de carbon şi energie, iar în concentraţii mari
(40%) se comportă ca un agent bacteriostatic faţă de majoritatea
speciilor.
Acţiunea substanţelor chimice diferă nu numai în raport
cu natura şi concentraţia unei substanţe date, ci şi în funcţie de
particularităţile fiziologice ale bacteriilor supuse acţiunii ei.
Mycobacterium tuberculosis, de exemplu, reclamă pentru
dezvoltare, prezenţa în mediul de cultură a glicerinei - substanţă
nocivă pentru restul speciilor bacteriene.
Substanţele cu efect antibacterian au o largă utilizare în
acţiunile de prevenire şi combatere a bolilor infecţioase prin
decontaminare (dezinfectantele şi antisepticele), precum şi în
terapia acestora (chimioterapicele de sinteză).
Substanţele utilizate în decontaminare – acţiunea de
îndepărtare, neutralizare sau distrugere a microorganismelor de
pe suprafaţa elementelor animate şi neanimate - se numesc
dezinfectante dacă, din cauza efectelor iritante sau toxice, pot fi
aplicate numai pe suprafeţe inerte (duşumele, jgheaburi, pereţi,
instrumentar, etc.) şi antiseptice, dacă toxicitatea mai redusă
permite aplicarea lor pe tegumente, mucoase sau plăgi (Coman
I., Bârhală Helena-Maria, Florescu Rodica, 1997; Buiuc D.,
Neguţ M., 1999). Uneori, aceeaşi substanţă (de exemplu,
cloramina) în soluţii diluate este antiseptic, iar în soluţii
concentrate, dezinfectant.
Agenţii decontaminanţi îşi exercită acţiunea nocivă asupra
microorganismelor pe diverse căi:
201
♦ modificarea permeabilităţii peretelui celular şi a

membranei citoplasmatice (fenolul, săpunurile,
detergenţii anionici şi cationici);
♦ denaturarea proteinelor, determinând suprimarea
activităţii enzimatice şi precipitatea sau coagularea
proteinelor structurale (acizii, alcalii, alcoolii);
♦ interferenţa cu grupările active ale enzimelor, blocând
sau modificând activitatea enzimatică (formaldehida,
sărurile metalelor grele, permanganatul de K, peroxizii,
clorul ); etc.
Chimioterapicele sunt produse de sinteză a căror acţiune
toxică se exercită selectiv asupra microorganismelor, fără a leza
celulele organismului gazdă, ceea ce permite utilizarea lor în
terapia infecţiilor.
Principalele grupe de substanţe chimioterapice sunt:
sulfamidele, nitrofuranul şi derivaţii acestuia, acidul
paraaminosalicilic (PAS), hidrazida acidului nicotinic (HIN),
etanbutolul, acidul nalidixic şi derivaţii săi, etc.
Majoritatea au efect bacteriostatic şi acţionează ca,
inhibitori competitivi ai unor produşi de metabolism esenţiali
pentru celula bacteriană.
Sulfamidele, de exemplu, acţionează prin blocarea
sintezei acidului folic - factor indispensabil pentru formarea
acizilor nucleici, respectiv pentru creşterea şi multiplicarea
bacteriilor. Datorită analogiei sterice cu acidul paraaminobenzoic
(vitamina H), care este precursor în sinteza acidului folic,
sulfamidele intră în competiţie cu acesta, substituindu-l şi
formând analogi nefuncţionali ai acidului folic (fig.51). Bacteriile
cu funcţiile de creştere blocate din cauza sulfamidelor, care
acţionează ca o antivitamină, sunt distruse de organism prin
elementele naturale de apărare ale acestuia.
202
Celulele organismul gazdă, precum şi unele bacterii care nu

sintetizează acidul folic ci sunt dependente de aportul exogen, nu
sunt sensibile la acţiunea toxică a sulfamidelor.
De asemenea, sunt rezistente la sulfamide speciile bacteriene care
produc masiv acid p-aminobenzoic şi care înving astfel în
competiţia cu sulfamidele.
în cadrul speciilor sensibile (gonococ, streptococ, pneumococ,
etc.), pot să apară mutante sulfamidorezistente. Acestea sunt
relevate de mediile cu sulfamide, care permit multiplicarea
mutantelor, inhibând celule bacteriene sensibile.
După obţinerea unor antibiotice prin sinteză chimică, unii autori
au introdus şi antibioticele în categoria chimioterapicelor. în sens
strict însă, termenul de substanţă chimioterapică trebuie rezervat
produselor obţinute exclusiv prin sinteză chimică şi nu plecând de
la un model de natură biologică.
203
Fig.51 Mecanismul de acţiune a sulfamidelor
2.3.6.3. Acţiunea factorilor biologici asupra

bacteriilor
Relaţiile care se stabilesc între microorganismele care ocupă o

nişă ecologică, precum şi relaţiile dintre microorganisme şi
organismele superioare, animale şi vegetale, constituie de fapt
relaţii sau raporturi ecologice. De aceea considerăm ca fiind
oportună detalierea lor în capitolul ce urmează.
2.3.7. NOŢIUNI DE ECOLOGIE MICROBIANĂ
Ecologia microorganismelor este unul dintre cele mai noi

domenii ale microbiologiei, care studiază relaţiile biologice dintre
microorganismele prezente într-un habitat comun şi interacţiunile
care apar între componenţii biotici şi abiotici ai acestuia (Zarnea G.,
1994).
Pentru a caracteriza poziţia unei populaţii de microorganisme
într-o comunitate se utilizează în mod curent termenii de
,,habitat”, ,,nişă ecologică” sau ,,biotop”, deşi semnificaţia lor nu
este în întregime superpozabilă.
Habitatul unui microorganism reprezintă locul în care acesta
trăieşte, se reproduce sau, cel puţin, supravieţuieşte.
Dimensiunile habitatelor variază de la foarte mari (oceane,
mări), la foarte mici (intestinul unei insecte) iar numărul lor este
204
imens, deoarece, puţine regiuni de pe suprafaţa planetei sunt lipsite

de microorganisme.
Natura habitatelor este de asemenea foarte variată incluzând
solul, apele dulci şi marine, aerul, animalele, plantele, etc.
Atunci când în perimetrul unui habitat parametrii factorilor
fizico-chimici sunt neuniformi, se crează regiuni, uneori foarte
apropiate, care oferă condiţii favorabile pentru anumite specii şi
intolerabile pentru altele, numite microhabitate. Tractusul intestinal
al mamiferelor, de exemplu, nu reprezintă un habitat unic ci un
mozaic de microhabitate, situate în lumenul diferitelor segmente
anatomice, pe suprafaţa epiteliilor şi în criptele mucoaselor care
căptuşesc aceste segmente.
Conceptul de ,,biotop” şi cel de ,,nişă ecologică” au o
semnificaţie mai largă, deoarece se referă nu numai la spaţiul ocupat
de un microorganism ci şi la funcţia lui în habitat.
Ansamblul de microorganisme care populează un biotop
constituie microbiocenoza sau microbiota biotopului respectiv.
2.3.7.1. Răspândirea microorganismelor

în natură
Microorganismele sunt prezente, din abundenţă, în toate

mediile în care au fost căutate: sol, ape, aer, corpul fiinţelor vii (om,
animale, plante), materia organică moartă, etc. Această ubicvitate
decurge din capacitatea de a coloniza şi de a supravieţui în habitatele
cele mai puţin adecvate vieţii (fundul oceanelor, gheţurile polare,
zăcămintele de ţiţei, izvoarele hidrotermale, etc.) şi de a metaboliza
cele mai neobişnuite substraturi anorganice (N2, S, CO, CO2) şi
organice (hidrocarburi, fenoli, crezoli, lemn, asfalt, etc.).
în ceea ce priveşte răspândirea pe verticală a
microorganismelor, ea este de asemenea neobişnuit de extinsă în
raport cu a celorlalte vieţuitoare. Cu ajutorul unor sonde speciale,
bacteriile au putut fi detectate în atmosferă la înălţimea de 12.000
205
m, la 4000 m adâncime în pământ şi la 11000 m în adâncul mărilor

şi al oceanelor.
Practic, nu există mediu natural la nivelul căruia să fie
posibilă viaţa şi din care microorganismele să lipsească.
Distribuţia microorganismelor în natură, aspectele calitative
şi cantitative ale microflorei sunt determinate în cea mai mare parte
de particularităţile biotopului.
De exemplu, în lacurile sărate predomină bacteriile halofile,
în apele termale se găsesc microorganisme termofile şi
termotolerante, care lipsesc în izvoarele reci, iar în regiunile polare
şi în adâncul oceanelor, unde temperatura rămâne tot timpul
coborâtă, trăiesc numai bacterii psichrofile.
în mediile naturale obişnuite, mai puţin selective, microflora
este mult mai heterogenă şi mai uniform răspândită, astfel încât
graniţele comunităţilor de microorganisme sunt greu, sau uneori
chiar imposibil de delimitat.
Cu toate acestea, pe baza unor criterii cum sunt prezenţa
constantă şi în număr mare, microorganismele din fiecare biotop pot
fi grupate în două categorii:
1. microorganisme adaptate filogenetic la condiţiile fizico–
chimice oferite de biotop, care alcătuiesc o comunitate de
populaţii (specii) relativ stabilă, formând microbiota
autohtonă ( normală sau rezidentă ) şi
2. microorganisme provenite din alte medii, a căror
prezenţă este în mod obişnuit tranzitorie, deoarece sunt
mai puţin adaptate la noile condiţii. Ele constituie
microbiota alohtonă sau străină a biotopului respectiv.
Eliminarea alohtonilor este determinată de incapacitatea
lor de a competiţiona cu microorganismele autohtone,
mai numeroase şi mai bine adaptate, sau cu factorii
abiotici diferiţi.
Studiul comunităţilor de microorganisme care ocupă constant
un biotop a arătat că structura lor evoluează în timp şi că stabilitatea
finală a acesteia este condiţionată de înlocuirea unor populaţii cu
206
altele mai bine adaptate şi care, prin interacţiuni de tip cooperant,

asigură cea mai bună exploatare a habitatului.
Fenomenul este cunoscut sub denumirea de succesiune
ecologică, iar ecosistemul terminal stabilizat este numit climax.
2.3.7.2.Microbiota apelor
Micobiota autohtonă a apelor variază, sub aspectul structurii

populaţiilor de microorganisme, în funcţie de caracteristicile fizico-
chimice ale mediului acvatic şi este corelată cantitativ cu bogăţia în
nutrienţi.
Cea mai redusă încărcătură microbiană o are apa de izvor în
apropiere de sursă, datorită suportului nutritiv foarte redus.
Microorganismele prezente sunt cele antrenate din straturile
subterane în cursul trecerii spre suprafaţă.
în cazul izvoarelor minerale, apa conţine o microbiotă
autotrofă specifică, capabilă să metabolizeze Fe, S, sau alte minerale
şi compuşii lor anorganici.
Cea mai abundentă şi mai variată microfloră se găseşte în
apele de suprafaţă (râuri, lacuri), deoarece conţin cantităţi relativ
mari de substanţe organice provenite din flora şi fauna proprie. în
plus, ele sunt expuse contaminării cu microorganisme din sol şi din
apele reziduale deversate de centrele urbane şi marile complexe
zootehnice.
Pe lângă bacteriile provenite din sol, (Azotobacter spp,
bacterii nitrificatoare, etc.), râurile conţin comunităţi bacteriene ce
se diversifică pe măsura îndepărtării de izvoare. Microbiota normală,
cu un caracter permanent, este compusă din bacterii aprţinând
genurilor Achromobacter, Acinetobacter, Caulobacter,
Flavobacterium, Hyphomicrobium, Moraxella, Pseudomonas,
Aeromonas, etc., din cianobacterii, levuri şi microfungi.
207
Lacurile şi alte ape stătătoare au o microbiotă extrem de

variată, care include practic toate categoriile de microorganisme:
bacterii, microfungi, microalge şi protozoare.
Microbiota mărilor şi a oceanelor este alcătuită din
microorganisme psichrofile, barofile şi halofile - însuşiri care
constituie adaptări la particularităţile acestui biotop. Ele prezintă şi
un pleomorfism accentuat, determinat probabil de efectele
presiunilor hidrostatice mari (Zarnea G., 1994).
Majoritatea microorganismelor al căror habitat natural îl
constituie apele, nu trăiesc liber ci sunt asociate cu planctonul şi cu
detritusurile organice, având un rol major în mineralizarea acestora.
Dintre bacteriile asociate zooplanctonului, unele prezintă
potenţial patogen pentru peşti, fiind capabile să producă infecţii cu
evoluţie endemico-epidemică şi pierderi economice apreciabile
(Aeromonas hydrophila, Aeromonas salmonicida, Vibrio
anguillarum, etc.), iar altele, prezente la diverse specii din fauna
marină (peşti, crabi, scoici, etc.), sunt agenţi ai toxiinfecţiilor
alimentare (Vibrio parahaemolyticus, Vibrio vulnificus, Aeromonas
hydrophila, Clostridium botulinum tip E, etc.).
Microbiota alohtonă, contaminantă, a apelor de suprafaţă se
compune deseori din bacterii patogene pentru om şi pentru
animale, apa reprezentând sursa de infecţie pentru un număr mare de
boli infecto-contagioase (leptospiroza, salmoneloza, tuberculoza,
febra aftoasă, etc.). Infecţiile pentru care sursa principală de
contaminare este apa, sunt cunoscute sub denumirea generică de
infecţii hidrice.
Bacteriile patogene, ajunse accidental în mediul acvatic, au
o existenţă temporară din cauza următorilor factori inhibanţi :
a. diluţia mare a substanţelor nutritive şi temperatura relativ
scăzută a apei;
b. competiţia cu populaţiile microbiene acvatice rezidente,
mult mai numeroase şi mai adaptate la condiţiile oferite
de acest mediu;
208
c. prezenţa în apă a bacteriofagilor, care le distrug prin

bacterioliză;
d. acţiunea bactericidă a razelor solare, care sunt eficiente,
dacă apa este limpede, până la 1 m adâncime.
Datorită factorilor menţionaţi, apele de suprafaţă suferă un proces
de autopurificare, graţie căruia, la aproximativ 10-20 km în aval
de sursa contaminantă, apele râurilor sunt în general lipsite de
germeni patogeni.
Apele subterane rezultă din ploi, topirea zăpezilor şi
infiltrarea apei din lacuri şi râuri până la nivelul unor straturi
impermeabile. încărcătura microbiană a acestor ape este invers
proporţională cu adâncimea şi dependentă de natura subsolului
străbătut, care acţionează ca un filtru mai mult sau mai puţin
sterilizant. Rocile nisipoase au proprietatea de a reduce numărul
germenilor din apă, reţinându-i în cursul fitrării, în timp ce rocile
calcaroase, care sunt parţial dizolvate, permit trecerea
microorganismelor.
O l s o n şi colaboratorii (cit. de Zarnea G.,1994) au
evidenţiat prezenţa bacteriilor sulfito-reducătoare la adâncimea de
1264 – 1752 m.
2.3.7.3. Microbiota solului
Solul conţine un număr imens de virusuri bacteriofage,

bacterii, microfungi, protozoare şi alge, de o diversitate mai mare
decât alte medii naturale.
Microorganismele autohtone sunt cele mai numeroase şi sunt
caracteristice pentru un anumit tip de sol. Majoritatea sunt autotrofe,
astfel încât dezvoltarea lor nu este condiţionată de nutrienţii din
afara solului şi nu sunt expuse la fluctuaţii numerice semnificative
(Zarnea G., 1994). Rolul lor este imens pentru nutriţia plantelor şi
asigurarea fertilităţii solului, deoarece sunt singurele organisme
209
capabile să îmbogăţească solul în azot prin fixarea azotului

molecular din marele rezervor atmosferic.
Unele dintre ele – microorganismele zimogene, sau de
fermentaţie - sunt heterotrofe, fiind dependente de substanţele
organice provenite din exterior (resturi vegetale, excrete, cadavre
animale, etc.). Prin activitatea lor metabolică, aceste bacterii
realizează mineralizarea rezidurilor organice, având un rol esenţial
în circuitul natural al carbonului şi azotului. Ele sunt puţin
numeroase şi au o activitate periodică, dezvoltându-se luxuriant
după adăugarea substanţelor organice exogene, pentru a reveni la
normal când concentraţia nutrienţilor accesibili a diminuat.
Microbiota alohtonă a solului se compune din patogenii
pentru plante, animale şi om, care ajung în sol odată cu ţesuturile
vegetale infectate, apele reziduale, dejecţiile, secreţiile şi cadavrele
animalelor bolnave. Solurile cele mai contaminate se află în
perimetrul spitalelor, fermelor zootehnice, staţiunilor de ecarisaj,
cimitirelor de animale, etc.
Aceste microorganisme au un caracter tranzitoriu, deoarece
în sol nu găsesc condiţii de multiplicare ci numai de supravieţuire
temporară, condiţionată de factorii de mediu şi de eventualitatea
întâlnirii cu specia-gazdă.
Cea mai mare longevitate o au bacteriile patogene sporogene
(genurile Bacillus şi Clostridium), care rezistă în sol zeci sau chiar
sute de ani.
Infecţiile pentru care sursa primară de contaminare este solul,
poartă denumire de infecţii telurice (antraxul, tetanosul, cărbunele
emfizematos).
Concentraţia microorganismelor în sol este maximă în
straturile superioare ale acestuia (primii 5 cm; rareori până la 150
cm), exceptând stratul extern cu o grosime de câţiva milimetri, unde
numărul de germeni este mai redus din cauza factorilor de mediu
210
care acţionează direct asupra lor (razele ultraviolete, căldura,

variaţiile bruşte de temperatură şi umiditate, etc).
Straturile profunde ale solului, cu excepţia celor care prezintă
fisuri, sunt lipsite de microorganisme, din cauza rolului de filtru pe
care îl joacă straturile succesive.
2.3.7.4. Microbiota aerului
Aerul nu poate fi considerat un biotop în sensul strict al

cuvântului deoarece, fiind lipsite de un suport nutritiv,
microorganismele nu se pot multiplica. în acest mediu, ele găsesc
doar condiţii de supravieţuire temporară, cel mai adesea în stare
latentă (sub formă de spori). De aceea, ideea mai veche a existenţei
unei microbiote specifice aerului, a fost abandonată (Zarnea G.,
1994).
Aerul reprezintă însă cel mai important mijloc de dispersare
a microorganismelor, curenţii de aer putând să le vehiculeze, atât pe
orizontală cât şi pe verticală, la distanţe apreciabile.
Antrenate de curenţii de aer şi protejate de picăturile mici de
apă sau praf, bacteriile ajung până la înălţimea de 500 m, dar s-au
putut izola şi la 12.000 m, unde au însă o supravieţuire redusă din
cauza efectului bactericid al razelor ultraviolete, temperaturilor
scăzute şi variaţiilor mari ale umidităţii relative. Spaţiul cosmic
explorat până în prezent este microbiologic steril.
Principalele surse de contaminare microbiologică a aerului
sunt solul (prin particulele de praf, secreţii şi excreţii uscate, care
sunt antrenate în atmosferă de curenţii de aer) şi aerosolii fini,
microscopici, numiţi picături Pflüge, expulzaţi din căile respiratorii
ale omului şi animalelor prin expiraţie, tuse şi strănut.
Cele mai importante implicaţii ale prezenţei
microorganismelor în aer sunt transmiterea pe cale aerogenă a unor
211
boli infecţioase (tuberculoza, difteria, micoplasmoza, gripa, etc.) şi

contaminarea culturilor microbiene în timpul operaţiunilor de
însămânţare şi transplantare. Cel de-al doilea neajuns poate fi evitat
prin efectuarea manoperelor microbiologice în hote (boxe) cu aer
laminar pentru siguranţă microbiologică (fig. 52). Spaţiul de lucru
din aceste boxe este scăldat de aer sterilizat prin filtrare, cu ajutorul
filtrelor HEPA (High Efficienty Particulate Air Filtres ).
Fig. 52 Hotă cu flux de aer laminar pentru siguranţă microbiologică
212
2.3.7.5. Microbiota unor alimente de origine

animală
Prin nutrienţii din compoziţia lor, alimentele constituie un

mediu de cultură optim pentru multiplicarea unui număr mare de
specii bacteriene şi microfungi şi asigură supravieţuirea pentru un
timp limitat a microorganismelor strict parazite (rickettsii, chlamidii,
virusuri).
Microbiota autohtonă a alimentelor este constituită din
microorganismele saprofite pe care fiecare aliment le întâlneşte în
circuitul său, de la obţinere până la consumator. Prezenţa acestor
microorganisme în număr mare reprezintă un indicator al condiţiilor
de igienă necorespunzătoare şi influenţează negativ sănătatea
consumatorului prin produşii rezultaţi din degradarea enzimatică a
alimentelor (alterare).
De asemenea, prin microorganismele patogene pe care le
vehiculează şi prin metaboliţii lor toxici, alimentele pot genera
toxiinfecţii alimentare şi boli infecţioase grave cu poartă de intrare
digestivă ( tuberculoza, antraxul, hepatitele virale, etc. ).
2.3.7.5.1. Microbiota laptelui
Laptele provenit de la animalele sănătoase şi recoltat în

condiţii igienice conţine de obicei un număr redus de
microorganisme (300 – 500/ml). încărcătura microbiană a laptelui
este mai mare în primele jeturi, deoarece antrenează microflora
existentă pe mucoasa canalelor galactofore, apoi scade treptat.
în laptele provenit de la animalele cu infecţii ale glandei
mamare, cazate în adăposturi insalubre, sau la care mulsul se
efectuează în condiţii necorespunzătoare (recipiente sau instalaţii de
213
muls neigienizate, mulgători cu mâinile murdare, uger murdar, etc.),

numărul microorganismelor pe mililitru poate fi de ordinul sutelor
de mii sau chiar mai mult ( Grecianu Al. şi col., 1973)
Imediat după muls, microorganismele sunt repartizate
uniform în masa laptelui. în timpul păstrării însă, odată cu ridicarea
grăsimilor, ele sunt antrenate către suprafaţă, concentrându-se în
stratul de smântână.
Microbiota normală a unui lapte igienic se compune în cea
mai mare parte din bacterii aparţinând genurilor Lactobacillus (L.
acidophilus, L.casei, ş.a. ) şi Streptococcus ( S. lactis, S. cremoris,
S. thermophilus, etc.) - bacterii care prin activitatea lor fermentativă
imprimă produselor lactate gustul specific.
Mirobiota de contaminare a laptelui este dependentă calitativ
şi cantitativ de condiţiile de recoltare şi de păstrare. Ea poate însuma
specii bacteriene aparţinând genurilor: Pseudomonas,
Achromobacter, Leuconostoc, Micrococcus, Propionibacterium,
Proteus, Escherichia, Enterobacter, Clostridium, etc. (Mănescu S.,
1989).
Dată fiind originea intestinală a unora dintre aceste bacterii
(Escherichia coli, Proteus spp., Clostridium perfringens), prezenţa
lor denotă o poluare de origine fecală şi constituie un indicator al
condiţiilor sanitare pe circuitul laptelui.
Speciile patogene care pot contamina laptele şi care produc
infecţii la om în urma consumului de lapte nefiert sunt:
Mycobacterium bovis, Brucella abortus, Staphylococcus aureus,
Escherichia coli, Streptococcus pyogenes etc.
2.3.7.5.2. Microbiota cărnii
Carnea conţine o floră microbiană foarte variată, dependentă

de posibilităţile de contaminare în timpul vieţii animalului (în cursul
infecţiilor septicemice) şi după sacrificare. Condiţiile de mediu, în
special temperatura crescută şi umiditatea, permit microflorei
214
existente să se multiplice şi să producă, într-un timp relativ scurt,

alterarea (putrefacţia) cărnii prin proteoliză enzimatică.
Microorganismele care iau parte la procesul de putrefacţie se
succed în funcţie de condiţiile favorabile multiplicării, existente la
un moment dat. Astfel, bacteriile aerobe şi anaerobe facultativ, cum
sunt micrococii, streptococii, speciile aparţinând genurilor
Pseudomonas, Proteus, Achromobacter, bacilii sporulaţi aerobi
(Bacillus subtilis, Bacillus mycoides) intervin primele, consumând
oxigenul de la suprafaţă şi creând condiţii favorabile dezvoltării
bacteriilor anaerobe din genul Clostridium.
Putrefacţia cărnii poate avea loc şi la temperaturi scăzute,
când intervin bacteriile criofile şi mucegaiurile din genurile Mucor,
Penicilium, Aspergillus, Cladosporium, etc.
Prin intermediul cărnii contaminate se pot transmite la om
numeroase boli infecţioase ca antraxul, tuberculoza, salmoneloza,
rujetul, bruceloza, tularemia, morva şi altele. Din acest considerent,
carnea constituie unul din obiectivele principale ale expertizei
sanitar-veterinare.
2.3.7.5.3. Microbiota ouălor
La depunere, ouăle păsărilor sănătoase sunt sterile. Ele se

contaminează ulterior cu microorganismele din cuibare sau de pe
grătare şi în timpul manipulării.
De pe coaja ouălor proaspete se izolează frecvent bacterii din
genurile Proteus, Pseudomonas, Achromobacter, Aeromonas,
Escherichia, etc. Ca o consecinţă a învechirii ouălor, aceste bacterii
pătrund în interior determinând alterarea conţinutului prin
putrefacţie (Grecianu Al., 1986; Mănescu S., 1989).
Alterarea prin mucegăire apare sub formă de pete colorate pe
faţa internă a cojii şi pe gălbenuş. Mai frecvent implicate în
mucegăirea ouălor sunt genurile: Cladosporium, Penicillium,
Sporotrichum şi Mucor.
215
în albuşul ouălui proaspăt, microorganismele sunt absente

sau în număr foarte redus, datorită acţiunii bactericide a lizozimului
(ferment glucidolitic activ faţă de bacteriile Gram pozitive), care se
găseşte în cantitate apreciabilă.
Dintre bacteriile patogene pentru om, mai frecvent vehiculate
prin ou sunt salmonelele, deoarece pot fi transmise pe cale verticală
de păsările purtătoare. Consumul de ouă contaminate cu salmonele,
ca atare, sau sub formă de preparate neprelucrate sau insuficient
prelucrate termic, constituie o cauză frecventă a toxiinfecţiilor
alimentare.
2.3.7.6. Microbiota organismului animal
Corpul animalelor şi al omului oferă condiţii favorabile de

dezvoltare pentru numeroase microorganisme: bacterii, microfungi
şi protozoare.
Ele găsesc pe şi în corpul animalelor, suport nutritiv, condiţii
constante de pH şi presiune osmotică, iar în cazul homeotermelor, şi
condiţii de temperatură constante.
în cursul vieţii intrauterine, organismele animale sunt sterile.
Popularea cu microorganisme începe la naştere, în timpul trecerii
prin vagin şi continuă prin contactul cu indivizii şi obiectele din
jur, prin inspiraţie, alimentaţie, etc., pe tot parcursul vieţii. Ele
colonizează pielea şi mucoasele care căptuşesc diferite regiuni şi
cavităţi ce comunică cu mediul extern: nazofaringele, conjunctiva,
tubul digestiv şi căile genitourinare inferioare.
Microorganismele asociate cu organismele animale se
constituie în cele două tipuri de microbiotă deja cunoscute:
microbiota autohtonă şi microbiota alohtonă.
216
Microbiota autohtonă este reprezentată de comunităţi de

microorganisme a căror asociere cu organismul animal a fost
stabilită filogenetic, în cursul evoluţiei comune şi a căror structură
diferă în cursul evoluţiei ontogenetice a fiecărui individ.
Imediat după naştere, colonizarea tegumentelor şi a
mucoaselor aparente este fortuită şi dependentă de primele
microorganisme întâlnite, un rol important revenind microbiotei
organismului matern. După câteva săptămâni însă, ca urmare a
contactului cu alţi indivizi şi cu diverse medii naturale, organismul
nou-născutului este populat de o microbiotă asemănătoare celei a
adultului sănătos.
Deoarece fiecare regiune a corpului animal diferă din punct
de vedere fizico-chimic de celelalte regiuni, organismul animal
constituie în ansamblul său un mozaic de microhabitate.
Pentru a le coloniza, microorganismele trebuie să învingă
numeroase obstacole, care diferă în funcţie de natura habitatelor
respective. Printre acestea se numără sistemele de eliminare
mucociliare şi peristaltismul intestinal (care îndepărtează bacteriile
nelegate de epitelii), procesul periodic de îndepărtare a celulelor
epiteliale senescente, imunitatea locală, variaţiile de Ph, competiţia
cu alte microorganisme, etc.
O condiţie esenţială a colonizării este complementaritatea
care terbuie să existe între adezinele bacteriene şi receptorii de pe
suprafaţa celulelor epiteliale ale gazdei. Cel mai frecvent, adezinele
sunt reprezentate de fimbrii, care se leagă de receptori de natură
glicoproteică.
în ultimii ani s-a semnalat existenţa unei înrudiri
imunologice între microorganismele şi mucusul sau mucoasa
intestinală în care acestea ocupă în mod normal un habitat (Zarnea
G., 1994).
217
Prin urmare, faptul că aceste microorganisme sunt

recunoscute ca proprii (,,self”) de sistemul imunitar al gazdei,
constituie un alt factor favorizant al colonizării habitatelor
respective.
între diferitele specii de microorganisme care alcătuiesc
microbiota normală a microhabitatelor organismului animal există
un echilibru dinamic, care poartă denumirea de eubioză.
Ruperea acestui echilibru din diverse cauze (frecvent,
antibioterapia de lungă durată şi modificările de Ph) se numeşte
disbioză şi favorizează apariţia îmbolnăvirilor prin multiplicarea în
exces a unor specii rezidente, sau prin implantarea
microorganismelor străine patogene.
Microbiota alohtonă sau străină a organismului animal se
compune din microorganismele provenite din mediul extern (aer,
apă, sol, alimente) sau de la alte animale. Comparativ cu microbiota
autohonă, ea are un caracter tranzitoriu deoarece este incapabilă să
se adapteze la noile condiţii şi implică posibilitatea de a conţine
specii patogene.
Microorganismul străin poate ocupa doar o nişă eliberată de
un autohton, atunci când aceasta este perturbată şi adusă la o
condiţie anormală. Când sistemul revine la normal, microorganismul
autohton îşi va reocupa nişa, eliminând specia alohtonă.
Capacitatea microorganismelor alohtone de a coloniza un
anumit habitat şi de a se multiplica în el numai în circumstanţe
anormale reprezintă, după S a v a g e , 1997 (citat de Zarnea G.,
1994), distincţia fundamentală dintre microbiota alohtonă şi cea
autohtonă.
Cele mai studiate dintre microhabitatele organismului animal
sunt cele oferite de segmentele anatomice ale tubului digestiv.
Menţionăm faptul că la acest nivel, un microorganism poate
fi autohton pentru un anumit segment şi alohton pentru altul, pe
218
care-l tranzitează după ce s-a desprins din habitatul său natural. De

exemplu, un microorganism din colon poate fi alohton dacă provine
din segmentele superioare (cavitatea bucală, stomac, intestin subţire)
sau chiar de la nivelele inferioare colonului (în cazul animalelor
coprofage).
2.3.7.6.1. Microbiota gastrică

Microorganismele ajung în stomac odată cu alimentele
ingerate şi apa. Acestă contaminare este foarte accentuată în cazul
animalelor coprofage (iepure, porc), care pot ingera zilnic cantităţi
imense de microorganisme alohtone provenite din fecale.
Deoarece, odată ajunse în stomac, majoritatea
microorganismelor sunt distruse de aciditatea sucului gastric (Ph =
1,7 –2,2) şi de enzime, multă vreme stomacul a fost considerat steril.
Totuşi, din conţinutul gastric se izolează frecvent specii
acido-tolerante aparţinând genurilor Lactobacillus, Candida şi
Torulopsis. în număr mai mic au mai fost semnalate:
Bifidobacterium spp., Clostridium spp., Streptococcus spp.,
Veillonella spp., Peptostreptococcus spp., Bacteroides spp.,
Helicobacter spp., ş.a.
Pentru a fi considerate ca semnificativ prezente în stomac,
microorganismele trebuie să fie prezente la mai mulţi indivizi
investigaţi şi să depăşească densitatea de 103 celule/ ml.
2.3.7.6.2. Microbiota intestinului subţire

Acest segment al tubului digestiv cuprinde cel puţin trei
habitate diferite sub aspectul gradientului de Ph: duodenul (Ph
apropiat de cel al stomacului ), jejunul (Ph = 5,9 – 6,6) şi ileonul
(Ph = 7 – 7,3).
219
în duoden şi jejun, din cauza acidităţii încă destul de

crescute, este prezent un număr redus de specii (Streptococcus spp.,
Lactobacillus spp. şi Candida albicans), unele dintre ele fiind
derivate în mod cert din cavitatea bucofaringiană. Numărul acestora
poate creşte însă, în aclorhidrie şi în alte stări patologice.
Ileonul, datorită Ph-ului uşor alcalin, constituie un habitat
optim. Dintre speciile prezente în densităţi semnificative sunt de
menţionat cele aparţinând genurilor: Lactobacillus, Streptococcus,
Bifidobacterium, Clostridium, Bacteroides, Veillonella,
Staphylococcus, Actinobacillus, cărora li se alătură bacteriile
coliforme şi bacilii anaerobi Gram pozitivi.
Alţi factorii care limitează prezenţa şi multiplicarea
bacteriilor în intestinul subţire, înafară de aciditate, sunt
peristaltismul rapid şi existenţa unor substanţe care inhibă
multiplicarea acestora.
2.3.7.6.3. Microbiota intestinului gros

Rezervor major de microorganisme, intestinul gros conţine o
comunitate microbiană exterm de complexă. Ea este alcătuită, la cele
mai multe mamifere, inclusiv la om, din câteva sute de specii
bacteriene, dintre care numai puţine au fost cultivate in vitro şi
identificate. Majoritatea aparţine genurilor: Escherichia, Proteus,
Aerobacter, Fusobacterium, Bacteroides, Enterococcus,
Clostridium, ş.a. Din numărul total al bacteriilor, contrar statisticilor
mai vechi, coliformii reprezintă doar 0,1 - 1% (Zarnea G., 1994).
Microbiota intestinului gros include şi microorganisme
alohtone provenite din alimente sau din segmentele superioare ale
tubului digestiv. Aflate în tranzit, ele sunt nesemnificative numeric
şi funcţional comparativ cu populaţiile microbiene stabile.
Din cauza tranzitului lent, care permite multiplicarea
bacteriilor, în ultimul segment al intestinului gros (rectum) numărul
220
acestora atinge densităţi enorme: aproximativ 1010 celule

bacteriene/gram, ceea ce reprezintă 10% din greutatea conţinutului
total al colonului sau 25% din greutatea uscată a fecalelor.
Această microfloră desfăşoară o activitate metabolică
considerabilă, în cea mai mare parte benefică pentru organism:
- la ierbivore fermentează celuloza, punând la dispoziţia
organismului o sursă suplimentară de energie;
- sintetizează cantităţi importante de vitamine din grupul
B, vitamina K, vitamina PP, acid pantotenic, acid folic,
etc., acoperind o parte din necesarul organismului.
Aspectele negative legate de prezenţa microbiotei intestinale
constau în eliberarea de produşi toxici (indol, scatol, amoniac, etc.)
prin hidroliza enzimatică a unor proteine şi aminoacizi. Deoarece
membranele celulare ale epiteliului intestinal sunt extrem de
permeabile faţă de amoniac şi din cauza toxicităţii cronice a acestui
catabolit, se consideră că microbiota colonului ar avea rol în geneza
unor boli, printre care şi cancerul de colon.
2.3.7.6.4. Microbiota rumenului

Sucurile digestive la ierbivore, ca şi la celelalte mamifere,
sunt lipsite de enzime digestive pentru celuloză şi alte polizaharide
complexe (pectine, amidon, etc.), deşi acestea reprezintă substratul
de bază al nutriţiei lor vegetale.
Din această cauză, ierbivorele folosesc microorganismele
celulozolitice prezente în tubul digestiv pentru a asigura
transformarea substanţelor polizaharidice complexe în forme
solubile şi asimilabile. Contribuţia microorganismelor la nutriţia
gazdei este diferită în funcţie de compartimentul în care îşi
desfăşoară activitatea.
La erbivorele nerumegătoare, degradarea ţesuturilor vegetale
are loc, după digestia în stomac şi intestinul subţire, într-un cecum
221
lărgit şi uneori foarte lung, unde gradul de digerare a celulozei şi a

altor polizaharide este de 20 – 30 %. La iepuri şi la cobai această
ineficienţă este parţial compensată prin coprofagie.
2.3.7.7. Relaţiile ecologice ale bacteriilor
între speciile bacteriene componente ale microbiocenozelor,

între acestea şi alte categorii de microorganisme care colonizează un
habitat sau se găsesc în tranzit (virusuri, micromiceţi, protozoare),
precum şi între microorganisme şi macroorganisme, apar interacţiuni
care pot fi grupate în trei categorii: indiferente (neutralism), de tip
beneficial sau cooperant şi de tip antagonic.
2.3.7.7.1. Relaţii ecologice interbacteriene şi ale

bacteriilor cu alte microorganisme
Neutralismul, care presupune lipsa unor influenţe reciproce

între două sau mai multe specii, este considerat de mulţi cercetători
ca o relaţie puţin probabilă în natură sau, în orice caz, cu o
importanţă minimă.
El este întâlnit atunci când populaţiile microbiene sunt destul
de îndepărtate unele de altele şi în cazul microorganismelor foarte
diferite sub raportul exigenţelor nutritive, care nu competiţionează
pentru aceiaşi nutrienţi.
Interrelaţii microbiene de tip beneficial (cooperant)
Relaţiile de tip beneficial sau cooperant presupun ca cel puţin

una dintre speciile care interacţionează să aibă un beneficiu.
în funcţie de gradul de reciprocitate al beneficiului, de gradul
de dependenţă care se crează între speciile partenere şi de efectele
222
acţiunii cooperante a bacteriilor asupra substratului, relaţiile

beneficiale pot fi de mai multe feluri.
1. Comensalismul sau metaboliza este un tip de relaţie în

care una dintre specii profită de asociere, iar cealaltă, în aparenţă,
nici nu profită şi nici nu este influenţată negativ. Relaţiile
comensale, la rândul lor, îmbracă mai multe aspecte.
• Relaţii în care beneficiul constă în punerea la dispoziţia
bacteriei care profită, a unei substanţe nutritive necesare
activităţii ei vitale, care este un metabolit produs de
cealaltă bacterie. Pe baza unui asemenea tip de relaţie se
realizează circulaţia în natură a principalelor elemente
biogene (N, C, S), unele specii bacteriene producând
substratul necesar celorlalte. Un exemplu în acest sens îl
constituie bacteriile din sol care oxidează nitriţii în nitraţi
(Nitrobacter, Nitrocystis) şi care nu se pot dezvolta decât
în prezenţa bacteriilor care oxidează în prealabil
amoniacul în nitriţi (Nitrosomonas, Nitrosocystis),
furnizându-le subsatanţa azotată absolut necesară
nutriţiei.
• Relaţii în care una dintre bacteriile asociate furnizează
celeilalte un factor de creştere esenţial. Un exemplu tipic
pentru acest gen de relaţie este asocirea dintre hemofili -
bacterii care reclamă prezenţa în mediul de cultură a
factorului V (NAD sau NADP ) - şi unele specii capabile
să-l sintetizeze, desemnate din acest considerent cu
termenul de “doică”: stafilococi albi, Bacillus spp.,
Enterococcus faecalis, Pseudomonas aeruginosa,
Sarcina lutea, levuri (Buiuc G., 1999 ). Coloniile de
Haemophilus se dezvoltă cu precădere limitrof
coloniilor-doici, datorită concentraţiei mari de factor V în
această zonă, fenomen ce poartă denumirea de
,,satelitism”.
223
• Relaţii în care beneficiul rezultă din degradarea sau

neutralizarea unei substanţe cu efect nociv pentru
partener. Astfel, Escherichia coli şi alţi Gram negativi
produc penicilinază - enzimă cu ajutorul căreia
degradează penicilina, creând condiţii de multiplicare
bacteriilor penicilinosensibile .
• Relaţii bazate pe modificarea mediului, astfel încât acesta
devine favorabil pentru comensal, sub raport fiziologic.
Microorganismele aerobe şi facultativ anaerobe,
consumând oxigenul, diminuează potenţialul redox al
mediului şi crează condiţii favorabile pentru anaerobii
stricţi. Un exemplu caracteristic este cel al gangrenei
gazoase, în care bacteriile contaminante crează condiţiile
necesare pentru dezvoltarea agenţilor patogeni specifici
(Clostridium perfringens, Clostridium oedematiens,
Clostridium septicum, etc.).
2. Simbioza este o relaţie cu caracter specific şi permanent

(se crează o dependenţă complementară între parteneri), în care
beneficiul este bilateral. Acest tip de relaţie este întâlnit mai frecvent
la cianobacterii, licheni şi protozoare.
3. Mutualismul sau simbioza nutriţională reprezintă o

relaţie între două specii de microorganisme, care au nevoie una de
alta pentru dobândirea anumitor metaboliţi esenţiali. Spre deosebire
de simbioza propriu-zisă, în cadrul relaţiilor mutuale asocierea nu
este permanentă şi nu constituie o condiţie sine qua non a existenţei
celor doi parteneri. Relaţia poate fi pusă în evidenţă pe medii de
cultură deficiente, în care nici unul dintre microorganisme nu poate
creşte separat.
Speciile Haemophilus canis şi Haemophilus parainfluenzae,
de exemplu, nu cresc atunci când sunt însămânţate separat în apă
peptonată, dar, dacă sunt asociate formează pe acelaşi mediu culturi
abundente. Analiza activităţii lor metabolice a arătat că fiecare dintre
224
ele realizează sinteza unui factor de creştere absolut indispensabil

celeilalte, care însă nu are capacitatea de a-l elabora: H. canis
sintetizează factorul V, iar H. parainfluenzae, factorul X
(hematina).
Un alt exemplu îl constituie asocierea Mucor – Rhodotorula,
două ciuperci microscopice care nu cresc pe medii lipsite de tiamină
(vitamina B1). Cultivate împreună, ele nu mai necesită aport exogen
de tiamină, deoarece Mocor sintetizează o parte din molecula
vitaminei (nucleul tiazolic) iar Rodothorula, cealaltă parte (nucleul
pirimidinic).
4. Sinergismul este o relaţie facultativă, în care două bacterii

care se multiplică la nivelul aceluiaşi biotop produc un efect
(degradare, sinteză, leziune, etc.) pe care nici una dintre ele nu este
capabilă să-l producă singură.
Relaţia este întâlnită în mediile naturale, în cadrul
microbiocenozelor organismului animal şi chiar în etiopatogeneza
unor infecţii. Astfel, arginina este descompusă până la stadiul de
putresceină numai prin acţiunea sinergică a speciilor Escherichia
coli şi Streptococcus faecalis; pigmentul prodigiosina poate fi
sintetizat uneori de tulpini apigmentogene de Serratia marcescens
cultivate împreună; în pododermatita infecţioasă a bovinelor şi
ovinelor, specia Bacteroides nodosus declanşează procesul
patologic, iar Fusobacterium necrophorum şi alte specii asociate în
mod constant (stafilococi, actinomicete, treponeme, etc.) poartă
responsabilitatea tabloului lezional.
Relaţiile sinergice dintre microorganisme au găsit aplicaţie în
diverse domenii de activitate, printre care şi industria laptelui.
Maelele obţinute din asocierea unor bacterii lactice (Streptococcus
lactis, S. cremoris, Lactobacillus acidophylus, etc.), din bacterii şi
levuri, sunt utilizate la prepararea diferitelor produse lactate, pentru
a le conferi calităţi gustative specifice.
225
Interrelaţii microbiene de tip antagonist
Relaţiile de tip anatagonist presupun un efect nefavorabil sau

nociv al unuia dintre parteneri pentru celălalt. în funcţie de
mecanismul de acţiune, relaţiile antagonice pot fi, la rândul lor, de
mai multe feluri.
Parazitismul este un tip de relaţie în care un microorganism

se multiplică pe seama celuilalt, distrugându-l.
O relaţie tipică de parazitism în lumea microorganismelor

este bacteriofagia - fenomenul de parazitism al virusurilor
bacteriene, numite şi bacteriofagi sau fagi, în celula bacteriană.
Efectul multiplicării bacteriofagilor de către celula bacteriană este
liza celulei gazdă (bacterioliza). El este vizibil în gazonul bacterian
pe medii solide, sub forma unor discontinuităţi circulare numite
“plaje”.
Specificitatea de gazdă a bacteriofagilor a permis

valorificarea fenomenului de bacteriofagie în scopul identificării
unor genuri şi specii bacteriene prin test fagic (Salmonella spp.,
Brucella abortus, Bacillus anthracis, etc.), şi al creării de
subdiviziuni în cadrul unor specii (fagovariante, fagotipuri sau
lizotipuri). Fagotipizarea este utilă mai ales în stabilirea filierelor
epidemiologice a unor infecţii bacteriene cum sunt cele produse de
Salmonella typhi, Staphylococcus aureus, Pseudomonas
aeruginosa, ş.a.
Parazitarea unei bacterii de către o altă bacterie este un
fenomen mai rar întâlnit decât bacteriofagia, dar care are acelaşi
rezultat : bacterioliza.
Un caz foarte cunoscut este endoparazitismul speciei
Bdellovibrio bacteriovorus la numeroase bacterii din genurile
Escherichia, Salmonella, Serratia, Proteus, Pseudomonas,
226
Streptococcus, etc. Datele de microscopie electronică arată că, după

un atac mecanic direct asupra peretelui celular, foarte probabil
asociat cu acţiunea unei exoenzime, parazitul pătrunde în celula –
gazdă determinând dezorganizarea şi digestia conţinutului celular pe
seama căruia creşte şi se multiplică, producând în cele din urmă liza
celulei parazitate.
Competiţia este o interacţiune cu importanţă fundamentală

pentru toate organismele şi probabil cea mai importantă ca
mecanism selectiv. Ea este observată frecvent în cazul
microorganismelor stabilite în acelaşi habitat, care au nevoie de
aceiaşi nutrienţi, iar aceştia se găsesc în cantităţi limitante, adică
prea mici pentru a le satisface cerinţele.
Unii cercetători extind conceptul de competiţie, de la
nutrienţi, la spaţiu, lumină, oxigen şi oricare altă necesitate comună
faţă de o sursă limitată a biotopului comun. Spre deosebire de
parazitism, în competiţie influenţele adverse se realizează indirect,
prin luptă bilaterală pentru satisfacerea unor necesităţi comune.
Specia privilegiată este aceea care se multiplică mai repede,
eliminând din biotop specia sau speciile competitoare care au un
ritm de multiplicare mai lent.
227
Fig.53 Competiţia dintre Escherichia coli şi Staphylococcus aureus

(după Oberhofer şi Frazier, 1961, citat de Zarnea G., 1994)
Un exemplu în acest sens îl constituie evoluţia în culturi

mixte a speciilor E. coli şi S. aureus. Figura 53 prezintă curbele de
creştere, practic identice, în culturi monospecifice şi efectul
cultivării lor asociate.
Se observă diminuarea netă a numărului de celule bacteriene
aparţinând speciei S. aureus, determinată de ritmul mai rapid de
multiplicare a E. coli, care, consumând nutrienţii, limitează
creşterea speciei asociate.
228
Un alt avantaj pentru o specie aflată în competiţie, pe lângă

viteza mai mare de multiplicare, este mobilitatea. Bacteriile
invadante, care roiesc de obicei pe suprafaţa mediilor solide, sunt
capabile să ocupe un habitat înaintea celor imobile şi a celor cu un
aparat ciliar mai puţin activ.
Competiţia este observată frecvent in vitro pe plăcile Petri:
coloniile foarte apropiate între ele, care competiţionează pentru
spaţiu şi nutrienţi, sunt mult mai mici comparativ cu cele distanţate.
De asemenea, în culturile mixte nu se ajunge niciodată la densitatea
maximă observată în culturile monospecifice, deoarece, în
majoritatea cazurilor, există o specie avantajată prin viteza de
multiplicare şi/sau mobilitate, care va inhiba multiplicarea celorlalte
prin spolierea mediului în nutrienţi esenţiali.
în condiţii naturale, competiţia dintre microorganisme este
influenţată şi de o serie de parametri abiotici ai mediului (Ph,
temperatură, concentraţia oxigenului sau a sărurilor, etc.), care pot
afecta viteza de creştere a populaţiilor de microorganisme.
Acest fenomen este evident în cazul populaţiilor de bacterii
psichrofile şi psichrotrofe, care, prezente asociat, competiţionează
pentru aceiaşi nutrienţi. La temperaturi joase sunt avantajate
microorganismele psichrofile, care se multiplică cu viteze mai mari,
putând exclude psichrotrofele. La temperaturi mai ridicate, situaţia
se inversează, fiind avantajate psichrotrofele. în habitatele cu
variaţii periodice de temperatură, avantajele evoluează când într-un
sens, când într-altul, determinând predominanţa uneia sau alteia din
cele două populaţii.
Antagonismul propriu-zis sau antibioza se realizează prin

intermediul unor substanţe sintetizate şi eliminate în mediu de unele
specii microbiene, care exercită un efect nociv asupra altor specii.
în funcţie de natura acestor substanţe şi de modalitatea de
acţiune, antagonismul microbian poate fi specific şi nespecific.
229
Antagonismul specific se realizează pe baza unor substanţe

sintetizate de unele specii de bacterii şi fungi, denumite antibiotice.
în funcţie de toxicitatea pentru celula animală şi de spectrul
antibacterian, antibioticele se împart în două categorii: antibiotice
propriu-zise şi bacteriocine.
Primul antibiotic a fost descoperit de A l e x a n d e r
F l e m i n g în 1929, în urma sesizării antagonismului exercitat de o
ciupercă din genul Penicillium faţă de stafilococ. Plecând de la
observaţia lui F l e m i n g, o echipă de cercetători de la
Universitatea din Oxford, condusă de C h a i n şi F l o r y, a reuşit
în 1940 să extragă din culturile de Penicillium şi să purifice
substanţa activă cu efect antibiotic (penicilina), introducând-o pe
scară largă în terapia infecţiilor.
în anii următori au fost identificate şi extrase numeroase alte
antibiotice. Cele mai multe se obţin din actinomicete aparţinând
genului Streptomyces (streptromicina, cloramfenicolul, tetraciclina,
eritromicina, etc.), din bacterii aparţinând genului Bacillus
(polimixina, bacitracina, etc.) şi din ciuperci microscopice, cum este
cazul genurilor Penicillium şi Cephalosporium (penicilina,
cefalosporina, etc.).
Pe lângă antibioticele de biosinteză, există numeroase
antibiotice obţinute prin sinteză chimică şi semisinteză.
Antibioticele acţionează selectiv, numai asupra celulei
bacteriene (majoritatea având un efect bacteriostatic), fiind lipsite de
nocivitate pentru celula animală.
Ele pot fi clasificate după mai multe criterii: compoziţia
chimică, spectrul antibacterian, mecanismul de acţiune, etc.
Pe baza spectrului antibacterian, antibioticele se împart în :
♦ antibiotice de tip penicilinic, predominant active faţă de
bacteriile Gram pozitive (penicilina, eritromicina,
novobiocina, etc.);
♦ antibiotice de tip streptomicinic, predominant active
faţă de bacteriile Gram negative (streptomicina,
neomicina, kanamicina, polimixina B, etc.);
230
♦ antibiotice cu spectru larg, active faţă de bacteriile

Gram pozitive şi Gram negative (tetraciclinele,
cloramfenicolul, cefalosporinele, etc).
Pe baza mecanismului de acţiune, antibioticele pot fi grupate
astfel :
♦ antibiotice cu efect inhibitor asupra sintezei peretelui
celular, care blochează diferite faze ale sintezei
peptidoglicanului (penicilina, cefalosporinele ş.a.);
♦ antibiotice care alterează ireversibil structura
membranei citoplasmatice şi implicit funcţia de barieră
osmotică a acesteia, astfel încât celula pierde ioni
esenţiali pentru desfăşurarea normală a metabolismului
(polimixina B, nistatina, colistina, ş.a.);
♦ antibiotice cu efect dereglator asupra transcrierii sau
traducerii informaţiei genetice, care acţionează prin
blocarea replicării ADN, blocarea fazei de iniţiere a
transcrierii informaţiei genetice de pe ADN pe ARN
mesager, modificarea secvenţei aminoacizilor în cursul
sintezei lanţurilor peptidice prin schimbarea conformaţiei
ribozomilor, etc.
Fiecare specie bacteriană se caracterizează printr-un spectru
de sensibilitate şi de rezistenţă naturală la antibiotice, controlat
genetic de gene cromozomale sau plasmidice. Acest spectru se poate
modifica datorită posibilităţii dobândirii antibiorezistenţei prin
diferite mecanisme genetice şi biochimice.
Mecanismele genetice de dobândire a rezistenţei la
antibiotice sunt mutaţiile la nivel cromozomal (cu o rata de 10-5 - 10-
11
) şi recombinările genetice consecutive primirii de material genetic
exogen prin transformare, transducţie, conjugare. Rolul cel mai
important în dobândirea antibiorezistenţei îl are, însă, transferul
plasmidelor R.
Mecanismele biochimice de rezistenţă la antibiotice constau
în:
231
♦ inactivarea antibioticului în afara celulei bacteriene cu

ajutorul unor exoenzime;
♦ stoparea accesului în celulă;
♦ alterarea sediului-ţintă al antibioticului.
Practica medicală şi cea veterinară trebuie să urmărească
limitarea posibilităţilor de dobândire a antibiorezistenţei de către
bacterii, prin utilizarea cât mai raţională a antibioticelor în scopuri
terapeutice şi folosirea cât mai limitată şi mai atent supravegheată a
deşeurilor rezultate de la fabricarea antibioticelor, ca biostimulatori
în zootehnie. Tendinţa actuală este de înlocuire a acestora într-o
proporţie cât mai mare, mai ales în reţetele furajere, cu probioticele.
Bacteriocinele reprezintă o clasă specială de substanţe
antibiotice cu acţiune bactericidă, sintetizate de un număr mare de
specii bacteriene purtătoare de informaţie genetică specifică,
conţinută în plasmidele ,,col”.
Primele bacteriocine au fost identificate şi descrise la specia
Escherichia coli de A n d r é G r a t i a (1925), care le-a dat
denumirea generică de “colicine”. Ulterior, deoarece s-au identificat
substanţe asemănătoare la numeroase alte specii bacteriene, s-a creat
termenul mai general de “bacteriocine”, iar în funcţie de specia
bacteriană care le produce, ele au primit denumiri inspirate din
epitetul de gen (listeriocine, vibriocine, etc.) sau de specie (colicine,
piocine welchicine, etc.).
Din punct de vedere al structurii, bacteriocinele se împart în
două categorii: bacteriocine cu nivel de organizare molecular şi
bacteriocine cu structură corpusculară, vizibile electronooptic,
asemănătoare cu bacteriofagii sau cu fragmente din particula fagică
(capete, dar mai ales cozi).
Bacteriocinele produse de bacteriile Gram-negative au un
spectru îngust de activitate, limitat, în cele mai multe cazuri, la
tulpini bacteriene din aceeaşi specie sau aparţinând unor specii
înrudite taxonomic. Bacteriocinele Gram-pozitivilor sunt lipsite de
specificitate, fiind active faţă de unele bacterii Gram-pozitive
îndepărtate taxonomic de specia producătoare.
232
Mecanismele prin care aceste substanţe îşi exercită efectul

bactericid sunt elucidate doar în câteva cazuri. în general,
bacteriocinele se leagă iniţial de celulele sensibile prin intermediul
unor receptori specifici de pe suprafaţa acestora (asemănător
bacteriofagilor), apoi pătrund în interior şi acţionează dereglator
asupra unor ,,ţinte” vitale (metabolism energetic, biosinteza de ADN
şi ARN, etc.).
Caracteristica principală a bacteriocinelor, care le deosebeşte
fundamental de antibioticele propriu-zise, constă în faptul că
biosinteza lor are efect letal asupra celulelor producătoare.
în acest caz, perpetuarea proprietăţii de bacteriocinogeneză
în rândul populaţiilor bacteriene se explică prin numărul redus de
celule în care acest caracter letal potenţial devine actual şi prin faptul
că restul celulelor bacteriene purtătoare de factor ,,col” sunt imune la
acţiunea colicinei exogene omologe. Prin urmare, odată elaborată în
mediu, o anumită colicină are efect antibiotic numai asupra celulelor
aparţinând aceleeaşi specii, dar care nu o pot elabora, fiind lipsite de
factorul ,,col” respectiv.
Avându-se în vedere acţiunea bactericidă a tulpinilor
purtătoare de plasmide ,,col”, centrată în jurul speciei omologe, se
poate presupune că fenomenul de bacteriocinogeneză are un rol de
reglare a populaţiilor bacteriene în diferite ecosisteme naturale
(Buiuc G.,1999).
în practica diagnosticului bacteriologic, bacteriocinogeneza
şi bacteriocinosensibilitatea sunt acceptate uneori ca markeri ai
patogenităţii. S-a constatat, de exemplu, că în cadrul speciei
Escherichia coli tulpinile colicinogene sunt de regulă şi patogene,
iar cele bacteriocinosensibile, nepatogene.
O altă aplicaţie a bacteriocinelor în practica de laborator este
bacteriocinotipia. Bacteriocinotipul (bacteriocinovarianta) este o
subdiviziune a speciei bacteriene care grupează toate tulpinile
sensibile la aceleaşi bacteriocine. Bacteriocinotipia are implicaţii
asemănătoare cu fago(lizo)tipia, în urmărirea unor filiere
233
epidemiologice, sau în evidenţierea altor proprietăţi corelate în mod

constant cu bacteriocinotipul.
Antagonismul nespecific este impus de speciile bacteriene

capabile să producă substanţe nocive pentru alte specii, asupra
cărora acţionează neselectiv (Duca Eugenia şi col., 1979 ).
Un exemplu îl constituie bacteriile acido-lactice
componenete ale microbiotei normale a intestinului, mucoasei
bucale, mucoasei vaginale, care inhibă dezvoltarea bacteriilor
patogene prin acidifierea mediului.
Pe baza acestui considerent, în tratamentul unor infecţii
intestinale se recomandă înlocuirea antibioticelor cu preparatele
probiotice.
Majoritatea cercetătorilor definesc drept probiotice,
produsele ce conţin bacterii vii, în stare vegetativă sau sub formă de
spori, care administrate la om şi animale împiedică înmulţirea
bacteriilor potenţial patogene.
Probioticele conţin culturi pure sau mixte de tulpini
bacteriene aparţinând genurilor Lactobacillus (L. acidophilus, L.
casei, L. helveticus, L. lactis, L. bulgaricus), Bifidobacterium,
Streptococcus (S. thermophilus), Enterococcus ( E. hirae), etc.,
levuri, sau amestecuri de bacterii şi levuri (de exemplu,
Lactobacillus spp. şi Sacharomyces spp.).
Administrarea de suspensii sau preparate comerciale de
Lactobacillus acidophilus este considerată astăzi indispensabilă
pentru ameliorarea echilibrului microbiotei normale a intestinului,
compromis în cursul administrărilor orale de antibiotice cu spectru
larg.
I l i a Me c i n i c o v – laureat al premiului Nobel - a fost
primul cercetător care a avut ideea înlocuirii terapeutice a
microflorei patogene a tubului digestiv, cu o microfloră ,,impusă“
formată din lactobacili şi streptococi, prin consum de iaurt şi lapte
bătut (Duca Eugenia şi col., 1979; Carp-Cărare M., 1991).
234
Caracteristicile unui bun probiotic însumează:

♦ lipsa de patogenitate şi toxicitate pentru organismul
animal;
♦ capacitatea de a supravieţui şi de a fi metabolic activ în
mediul gastro-intestinal;
♦ efectele benefice asupra organismului;
♦ accesibilitatea din punct de vedere economic.
Efectele produselor probiotice sunt, în principal, următoarele:
1. reducerea numărului unor grupe de microorganisme cu
potenţial patogen, prin producerea de metaboliţi cu efect
toxic (acizi organici, H2O2, antibiotice) şi/sau prin
competiţie pentru nutrienţi sau pentru situsurile de
adeziune de pe suprafaţa epiteliilor intestinale
(experimental, s-a demonstrat că Lactobacillus spp.
aderă la peretele intestinal, rezistând la cel puţin patru
spălări succesive cu soluţie tampon);
2. stimularea creşterii animalelor prin stimularea apetitului,
îmbunătăţirea conversiei hranei şi protecţia oferită faţă
de infecţiile intestinale (fig. 54);
3. efect anticancerigen (în special, Lactobacillus spp.) prin
inhibarea creşterii celulelor tumorale sau supresia
bacteriilor care produc enzime (beta-glucuronidază,
nitroreductază) răspunzătoare de eliberarea unor
substanţe cancerigene din compuşi inofensivi;
4. stimularea imunităţii prin creşterea activităţii
macrofagelor sau a concentraţiei imunoglobulinelor
anticorp - efect condiţionat de trecerea probioticelor în
circulaţia generală (B e a l m e r şi col. citaţi de Zarnea
G., 1994). După cum s-a demonstrat, lactobacilii pot
străbate mucoasa intestinală, supravieţuind câteva zile în
splină, ficat şi pulmon.
235
Animal nou născut
Contact limitat cu Dezvoltare

mediul şi cu organismul normală.Posibilitate de
matern contaminare din mediu
Microbiotă deficitară Microbiotă normală

(neprotectoare) completă
Microorganisme
probiotice
Protecţie
236
Fig. 54 Reprezentarea schematică a modului de intervenţie al

microorganismelor probiotice (după Zarnea G., 1994)
2.3.7.7.2. Relaţii ecologice între bacterii şi

macroorganisme
între bacteriile componente ale microbiotei rezidente

(autohtone) şi tranzitorii (alohtone) a organismelor animale şi
vegetale şi gazdă se stabilesc relaţii de tip cooperant sau antagonic,
asemănătoare celor existente între microorganismele care
interacţionează.
Relaţiile de tip beneficial
Comensalismul este relaţia dintre organismul animal şi

majoritatea bacteriilor rezidente pe tegumente şi mucoase, unde
găsesc surse de hrană (celule descuamate, mucus) şi condiţii de
multiplicare, de care beneficiază fără a prejudicia gazdei.
Simbioza reprezintă tipul de interacţiune al bacteriilor din

tubul digestiv al ierbivorelor cu animalul-gazdă. Prin activitatea lor
biologică, aceste bacterii degradează unele polizaharide inaccesibile
enzimelor digestive (celuloza, hemicelulozele, lignina, etc.),
transformându-le în produşi absorbabili cu un potenţial energetic de
obicei considerabil. Totodată, bacteriile intestinale şi cele ruminale
sintetizează majoritatea vitaminelor complexului B. Alte activităţi
biosintetice de natură bacteriană au ca rezultat convertirea unor
compuşi simpli care conţin în molecula lor azot, în proteine
microbiene, digerabile prin acţiunea unor enzime proteolitice
prezente în segmentele posterioare ale tubului digestiv.
Relaţiile de tip simbiotic între bacterii şi plante sunt
cunoscute îndeosebi la leguminoase, care preiau azotul atmosferic
237
prin intermediul bacteriilor fixatoare de azot din genul Rhizobium,

prezente în nodozităţile de pe traiectul rădăcinilor.
în categoria interacţiunilor cooperante micro-macroorganism
se situează şi antagonismul impus microorganismelor alohtone
patogene de către microbiota normală, prin ocuparea nişelor
anatomice, elaborarea de substanţe antibiotice, competenţă mai mare
în utilizarea nutrienţilor şi a altor resurese din habitat, etc.
Relaţiile de tip antagonic
Principala relaţie conflictuală macro-microorganism este

infecţia (lat. inficere = a otrăvi, a deteriora).
în sens larg, prin infecţie se înţelege pătrunderea şi
multiplicarea microorganismelor patogene în organismele cu
organizare superioară, precum şi reacţia de răspuns pe care o
provoacă acestora. Ea poate îmbrăca forma unei stări potenţiale
(infecţie inaparentă clinic sau latentă), însoţită doar de restructurarea
imunologică a organismului, sau poate avea o evoluţie asociată cu
perturbarea stării normale de sănătate a organismului-gazdă şi cu
fenomene de disconfort caracteristice stării de boală (boala
infecţioasă).
Infecţia este o interrelaţie ecologică dinamică, la apariţia şi
evoluţia căreia participă activ ambii parteneri: microorganismul prin
mecanismele sale de patogenitate şi organismul-gazdă prin factorii
apărării antiinfecţioase (genetici, fiziologici, imunologici).
Numeroşi factori endogeni şi de mediu pot influenţa această
relaţie de tip conflictual în favoarea unuia sau a celuilalt partener.
238
PATOGENITATEA BACTERIILOR ŞI
MECANISMELE EI
Termen discutabil din punct de vedere semantic,

patogenitatea defineşte în sensul cel mai larg, aptitudinea unui
microb de a determina, în mod natural sau în condiţii experimentale,
un efect nociv asupra organismului-gazdă.
Patogenitatea bacteriilor este legată în general de
parazitismul lor, deşi cele două proprietăţi nu sunt superpozabile.
Principalele însuşiri care condiţionează patogenitatea
intrinsecă a bacteriilor sunt virulenţa şi toxicitatea, la care se
adaugă uneori capacitatea de sensibilizare alergică a organismului.
A. VIRULENŢA ŞI FACTORII DE VIRULENŢĂ
Virulenţa reprezintă capacitatea bacteriilor de a coloniza la

poarta de intrare (de a se adapta şi de a se înmulţi) şi, eventual, de
a invada umorile şi ţesuturile, evitând sau neutralizând
mecanismele de apărare nespecifică ale gazdei.
Factorii care conferă bacteriilor virulenţă sunt reprezentaţi de
structuri ale celulei bacteriene şi enzime. Ei pot fi grupaţi în
funcţie de modalitatea de acţiune în două categorii: factori de
colonizare şi pătrundere în organism şi factori de invazie .
1. Factorii de colonizare şi pătrundere
Fimbriile (pilii) de aderenţă şi alte adezine (acizii

lipoteichoici, proteinele membranei externe a bacteriilor Gram-
negative, etc.), asigură legarea bacteriilor de epiteliile
mucoaselor dar şi de celulele epiteliale cheratinizate, endotelii,
239
dinţi, etc., împiedicând astfel eliminarea lor prin fluxul diferitelor

secreţii, tuse, mişcarea cililor, peristaltism. Totodată, se crează
posibilitatea de acces a bacteriilor patogene la nutrienţi,
temperatură favorabilă, protecţie faţă de anticorpi şi lizozim, etc.
Ca dovadă, celulele de Escherichia coli aderente la epiteliul
intestinal, după o perioadă de lag mai scurtă, se multiplică mult
mai intens decât celulele neaderente.
Legarea este condiţionată de existenţa unor receptori celulari
specifici adezinelor bacteriene, având uneori un important grad de
selectivitate. Astfel, fimbriile de tip - 1 permit aderarea la
mucoasa intestinului gros, iar fimbriile P sau Pap (Pyelonephritis
associated pili) şi adezina 075X favorizează colonizarea căilor
urinare (Zarnea G.,1994).
În baza acestei specificităţi, Streptococcus pyogenes şi
Corynebacterium diphteriae aderă la epiteliul faringian,
Escherichia coli enteropatogenă şi Vibrio cholerare aderă la
mucoasa jejun-ileonului, iar Neisseria gonorrhoeae aderă în mod
special la epiteliul uretral şi cervical (Duca Eugenia şi col.,
1979). Cele mai multe bacterii au însă două sau mai multe tipuri
de adezine cu specificităţi de legare diferite.
Rolul receptorilor celulari în producerea infecţiilor a fost
demonstrat fără echivoc de S e l l w o o d şi colaboratorii (citaţi
de Zarnea G., 1994) în 1975. Porcii foarte rezistenţi la infecţia cu
tulpini de Escherichia coli K88, producătoare de enterite severe, nu
au receptori pentru această bacterie, spre deosebire de animalele
foarte sensibile, care poartă numeroşi receptori de adezine.
În mod asemănător, sensibilitatea omului la pielonefrita cu
Escherichia coli este corelată cu numărul receptorilor de pe
membrana uroepiteliului, foarte variabil de la o persoană la alta.
Se pare că în infecţiile urinare ascendente cu E. coli
uropatogenă, colonizarea se datorează şi flagelilor (cililor), cu
240
ajutorul cărora bacteria se deplasează contra curentului de

scurgere a urinei.
Ig A proteazele reprezintă un factor important de colonizare,
deoarece permite bacteriilor patogene să supravieţuiască pe
suprafaţa mucoaselor, prin clivarea moleculei anticorpilor de tip
Ig A.
Ele au fost evidenţiate la Streptococcus pneumoniae,
Haemophilus influenze, Neisseria gonorrhoeae, Neisseria
meningitidis, etc.
Pătrunderea în organism a bacteriilor se realizează prin
mecanisme incomplet elucidate.
La majoritatea speciilor, ea este condiţionată de apariţia
unor discontinuităţi accidentale (plăgi, microleziuni) sau
disfuncţii la nivelul barierelor naturale antiinfecţioase.
Bacteriile foarte mobile şi foarte subţiri aparţinând genurilor
Leptospira, Borrelia şi Treponema sunt capabile să pătrundă prin
mucoase şi chiar prin tegumentele intacte. Mobilitatea acestor
bacterii se datorează flagelilor periplasmatici numiţi şi filamente
axiale.
Unele bacterii (ca de exemplu, Corynebacterium diphteriae)
sunt dotate cu fimbrii şi cu enzime de alterare, prin care produc
leziuni locale, creându-şi porţi de intrare şi colonizând în
mucoasă.
La bacteriile parazite intracelular, mecanismul cel mai
frecvent de pătrundere în celula-gazdă este endocitoza facilitată
de parazit prin intermediul unor lipopolizaharide şi proteine
membranare (procedeu descris la Shigella flexneri, Escherichia
coli enteroinvazivă (EIEC), Neisseria gonorrhoeae) şi prin
mecanisme încă necunoscute (Duca Eugenia şi col., 1979;
Zarnea G., 1994).
241
Bacteriile endocitate sunt incluse în vacuole delimitate de o

membrană derivată din membrana celulei-gazdă, în interiorul
cărora se multiplică şi supravieţuiesc, rezistând la fagocitoză.
2. Factorii de invazie
Invadarea organismului este condiţionată, în principal, de factorii

bacterieni antifagocitari şi de enzimele care facilitează difuzarea
bacteriilor în ţesuturi.
a. Factorii antifagocitari de inhibare a înglobării în fagocit
Capsula reprezintă pentru speciile capsulate (Bacillus

anthracis, Streptococcus pneumoniae, Clostridium perfringens)
un important factor de virulenţă, deoarece bacteriile dotate cu
acest înveliş vâscos nu sunt înglobate de leucocitele
polimorfonucleare neutrofile, prin neaderarea acestora la
suprafaţa bacteriei. Ca exemplu clasic de patogenitate datorată în
exclusivitate prezenţei capsulei, poate fi citat pneumococul;
tulpinile de tip S (smooth) capsulate sunt patogene, iar cele de tip
R (rough) necapsulate sunt lipsite de patogenitate (vezi
experienţa lui Griffith, cap. de Genetică bacteriană).
Compuşii parietali ce fac parte din structurile speciale ale
peretelui bacterian prezintă proprietăţi antifagocitare bine
demonstrate pentru proteina ,,M” a streptococilor beta-hemolitici
grup A, antigenul ,,Vi” prezent la unele specii de Salmonella (S.
typhi, S. paratyphi C, S. dublin), antigenul K prezent la
Escherichia coli, etc. Unii autori identifică aceşti factori cu
fimbriile de virulenţă, care asigură aderenţa specifică la ţesutul
parazitat şi implicit rezistenţa la fagocitoză.
242
Rolul antifagocitar al acestor factori este demonstrat experimental

prin anularea virulenţei consecutiv tratării bacteriilor cu ser imun
specific factorului respectiv: ser anticapsular, antiproteină M,
anti-Vi.
Coagulaza liberă, o enzimă elaborată de Staphylococcus
aureus, este din punct de vedere chimic şi funcţional
asemănătoare cu protrombina. Ea coagulează plasma sanguină în
jurul celulelor bacteriene, formând un manşon cu rol
antichimiotactic pentru fagocite. Având la suprafaţă acest strat
protector, bacteriile nu mai sunt recunoscute ca non-self, fiind
vorba deci, de un mimetism la scară celulară.
Mobilitatea, după B r u b a k e r, 1985 (citat de Zarnea G.,
1994), ar constitui un factor important pentru virulenţă. Astfel,
prin capacitatea lor de a se deplasa rapid în mediile vâscoase,
cum sunt cele din organism, spirichetele (Leptospira, Borrelia,
Treponema) se sustrag procesului de fagocitoză, încât leucocitele
le capturează cu mare dificultate.
b. Factorii antifagocitari de inhibare a digestiei în

fagocit
Unele bacterii, numite bacterii parazite facultativ intracelular,

supravieţuiesc în interiorul fagocitelor, iar unele reuşesc chiar să
se multiplice, transformând aceste celule în factori de diseminare
a infecţiei în organism.
Rezistenţa la digestia în fagocit se realizează prin
mecanisme incomplet elucidate, ce diferă de la o specie
bacteriană la alta (Zarnea G., 1994).
243
1.împiedicarea fuziunii fagolizozomale este un mecanism

comun, întâlnit la Mycobacterium spp., Chlamydia spp.,
Legionella pneumophila, etc., dar care are baze moleculare
diferite. Astfel, la Mycobacterium tuberculosis, fuziunea este
blocată de ,,cord-factor”- o glicolipidă (6,6-dimycoltrehaloza) din
structura peretelui celular; la Mycobacterium microti, prin
creşterea concentraţiei intracelulare a AMP; la Chlamidia
psittaci, prin modificarea structurii membranei fagozomului în
care este conţinută.
2.Evadarea din fagozomi la scurt timp după pătrunderea
în celule a fost descrisă la rickettsii (Rickettsia mooseri,
Rickettsia tsutsugamushi). Un rol esenţial în acest proces îl are
fosfolipaza A, care atacă membrana fagozomului.
3.Rezistenţa la acţiunea enzimelor lizozomale în
macrofagele din organismul neimunizat este întâlnită la unele
bacterii Gram-pozitive (Listeria monocytogenes, Erysipelothrix
insidiosa), la numeroase genuri Gram-negative (Salmonella,
Brucella, Yersinia, Shigella, Coxiella, Francisella, Haemophilus)
şi la bacteriile acidorezistente (Mycobacterium spp.).
Mecanismele rezistenţei sunt incomplet cunoscute. La
unele specii, se pare că factorul care opune rezistenţă enzimelor
lizozomale îl constituie lipidele de perete (factorul cord,
lipopolizaharidele Gram-negativilor).
c. Agresinele - enzime care favorizează difuzarea în

ţesuturi
Hialuronidazele sunt exoenzime care clivează acidul hialuronic

din structura substanţei fundamentale a ţesutului conjunctiv,
realizând astfel permeabilizarea barierelor fiziologice (epiteliale,
mucoase, tisulare), favorabilă difuzării bacteriilor în organism.
244
Ele sunt sintetizate de streptococii beta-hemolitici,

stafilococi, clostridii, etc.
Fibrinolizinele produc liza barierei de fibrină pe care
organismul o formează în jurul focarelor inflamatorii pentru a
limita diseminarea germenilor în ţesuturi. Prin intermediul acestor
agresine, unii stafilococi şi streptococi determină infecţii
septicemice.
Colagenaza, enzimă puternic proteolitică elaborată de
Clostridium perfringens, hidrolizează colagenul din structura
ţesutului conjunctiv, creând astfel breşe adânci pe care apoi le
invadează.
Alte enzime bacteriene, ca proteazele, lipazele,
dezoxiribonucleaza, ureaza, fosfataza acidă, etc., fără a avea o
valoare deosebită în determinarea patogenităţii, o potenţează.
B. TOXICITATEA BACTERIILOR
Toxicitatea este proprietatea unor bacterii de a exercita un

efect alterativ sau dereglator asupra unui organism neimunizat,
prin componente structurale sau prin secreţii celulare, numite
toxine. Ele sunt neutralizate în organismul imunizat (Carp-
Cărare M., 1991; Duca Eugenia, 1974).
Ideea că unele manifestări patologice sunt produse de
anumite substanţe chimice (,,sepsine”) a fost formulată pentru
prima dată de K l e s s (1872), referindu-se la leziunile produse
de stafilococi.
L ö f f l e r (1880) a demonstrat faptul că specia
Corynebacterium diphteriae rămâne localizată în nazofaringe,
fiind absentă in organele interne (miocard, rinichi, ficat, sistem
245
nervos, etc.), care sunt cele mai afectate de leziunile produse la

distanţă de locul infecţiei.
K o c h (1884) a descris holera ca pe o toxicoză, pe baza
observaţiilor că agentul patogen rămâne în intestin, fără să
invadeze structurile acestuia şi ţesuturile învecinate. în plus,
administrarea orală a filtratului de cultură reproduce boala, în
timp ce, pe cale parenterală este inofensiv.
R o u x şi Y e r s i n (1888) au folosit primii termenul de
,,toxină”, pe care o considerau ,,un fel de enzimă”.
în prezent, termenul defineşte orice substanţă toxică de
provenienţă biologică, sintetizată de bacterii, fungi (micotoxine),
celule vegetale sau animale (Zarnea G., 1994).
Termenul de ,,otravă” este rezervat substanţelor chimice
organice sau anorganice (stricnină, săruri de argint, arseniu, etc.)
care, introduse într-un organism pe diverse căi, produc leziuni
celulare sau tisulare, perturbarea sau suspendarea unor activităţi
fiziologice normale şi, în funcţie de doză, chiar moartea
organismului.
Clasificarea toxinelor bacteriene
Au fost propuse mai multe sisteme de clasificare a toxinelor.

Probabil, faptul că nici unul nu satisface exigenţele unei
clasificări riguros ştiinţifice, explică utilizarea curentă (cu toată
ambiguitatea sa) a conceptului dualist de împărţire în exotoxine
(toxine extracelulare) şi endotoxine (legate de corpul bacterian
sau reţinute în celulă). Principalele diferenţe între cele două
categorii de toxine sunt sintetizate în tabelul numărul 8.
În funcţie de ţesutul sau celula ţintă asupra cărora acţionează
şi efectul pe care-l produc, se cunoaşte o mare varietate de toxine:
246
hemolizine, leucocidine, neurotoxine, toxine cu efect necrotic,

enterotoxine, etc.
Hemolizinele sunt enzime bacteriene care determină în
principal liza globulelor roşii dar şi a altor categorii de celule
(leucocite, trombocite, celule tisulare). Ele au fost puse în
evidenţă la numeroase specii bacteriene: Clostridium tetani,
Clostridium perfringens, Clostridium septicum, stafilococi,
streptococi, enterobacteriacee, etc.
Leucocidinele sunt factori eliberaţi de unele bacterii după
înglobarea lor în fagocite, determinând moartea acestora.
Bacteriile
Tabelul 8
Caractere distinctive între exo- şi endoenzime
Caracterul Exotoxine Endotoxine
diferenţial
Categorii de Gram-pozitive Gram-negative
bacterii
producătoare
Compoziţia Proteine 1.Lipopolizaharide
chimică (LPS prezente în
membrana externă a
peretelui celular la
toate bacteriile Gram-
negative);
2.Proteine (toxina
holerică şi toxina
shiga)
Mecanismul Sunt eliminate pe Dezintegrarea celulei
eliberării din parcursul sintezei.
celulă Concentraţia in-
tracelulară este
247
neglijabilă.
Sensibilitatea Sensibile Relativ rezistente
la 600 C şi la
enzi-mele
proteolitice
Efectul toxic Specific şi puternic în Nespecific şi slab
doze mici
Modul de Prin filtrarea sau Dezintegrarea
separare centrifugarea culturilor celulelor bacteriene
prin metode: fizice
(ultrasonare, îngheţ-
dezgheţ); chimice
(tripsină, acid
tricloracetic);
biologice
(bacteriofagi)
Răspunsul la Se transformă în Nu se transformă în
acţiunea anatoxine (toxoizi) anatoxine
formo-lului netoxice dar antigenice
0,4% şi a
căldurii (400
C)
Imunogenitat Puternică (induc formarea Slabă
e unor cantităţi mari de anti-
corpi antitoxici neutra-
lizanţi)
producătoare de leucocidine, ca stafilococii şi streptococii, sunt

denumite bacterii ,,piogene”, deoarece leucocitele moarte se
acumulează în focarul inflamator, contribuind la formarea
puroiului.
Neurotoxinele sunt exotoxine cu tropism pentru ţesutul
nervos, determinând tulburări în transmiterea influxului nervos
către organele efectoare. Principalele specii producătoare de
248
neurotoxine sunt Clostridium tetani (toxina tetanică), Clostridium

botulinum (toxina botulinică) şi Shigella dysenteriae (toxina
shiga).
Toxinele cu efect necrotic acţionează asupra ţesuturilor,
determinând moarte locală prin citoliză sau citotoxicitate.
Reprezentative pentru această categorie sunt toxina difterică şi
lecitinaza.
Toxina difterică (Corynebacterium diphteriae) acţionează
atât local, la nivelul mucoasei faringiene, cât şi la distanţă, ca
urmare a difuzării pe cale sanguină şi a fixării mediate de
receptori, pe diverse ţesuturi şi organe (miocard, ţesutul nervos,
ficat, rinichi,etc.).
Lecitinaza este o toxină-enzimă produsă de Clostridium
perfringens şi de unele tulpini de Staphylococcus aureus, care
scindează lecitina (lipid ce constituie o importantă substanţă de
cimentare a membranelor celulare şi a mitocondriilor) şi produce
liza rapidă a globulelor roşii, leucocitelor şi a unor celule tisulare.
Enterotoxinele constituie un grup particular de exotoxine,
implicate în majoritatea toxiinfecţiilor alimentare (Bârzoi B.,
Meica S., Neguţ S., 1999). Ele sunt elaborate de specii bacteriene
Gram-pozitive (Staphylococcus aureus, Clostridium perfringens,
Clostridium difficile, Clostridium sordellii), dar mai ales de
bacterii Gram-negative: Escherichia coli enterotoxigenă (ETEC)
şi enterohemoragică (EHEC), Vibrio cholerae, Vibrio
parahaemolyticus, Salmonella spp., Shigella dysenteriae,
Aeromonas hydrophila, Campylobacter jejuni, etc.
În general, enterotoxinele acţionează direct asupra mucoasei
intestinale, determinând fenomene citotoxice şi distructive (liza şi
descuamarea enterocitelor) sau tulburări funcţionale, care
modifică fluxul apei şi ionilor prin bariera epitelială.
249
Dereglările funcţionale sunt cauzate de activarea enzimelor

adenilat-ciclaza sau guanilat-ciclaza din membrana celulară,
urmată de creşterea cantităţilor de AMPc (adenozin-monofosfat
ciclic), respectiv GMPc intracelular. Consecinţa acestei acumulări
este inversarea polarităţii funcţionale a enterocitului, care, din
celulă absorbantă devine celulă excretoare de apă şi electroliţi
(Na+, Cl-). Alterările histologice şi funcţionale produse de
enterotoxine se traduc, din punct de vedere clinic, printr-o diaree
abundentă.
Un alt mecanism de acţiune, specific enterotoxinelor
stafilococice, ar consta (după Răducănescu H., Bica-Popii
Valeria, 1986; Bârzoi D. şi col. 1999) în stimularea terminaţiilor
nervului vag la nivelul stomacului, stimuli care, ajungând la
centrul vomitiv din creier, declanşează contracţii peristaltice şi
antiperistaltice şi, consecutiv acestora, descărcări diareice şi
vomismente după o perioadă scurtă de incubaţie (1-6 ore).
Tulburările se accentuează până la stare de şoc după trecerea
toxinei în circulaţia sanguină, unde interacţionează cu
macrofagele şi limfocitele T, determinând eliberarea în exces a
citokinelor.
C. FACTORII DE SENSIBILIZARE
Factorii de sensibilizare sau factorii de alterare secundară

sunt substanţe bacteriene corpusculare sau excretate (enzime,
toxine), puternic antigenice, care complică boala infecţioasă după
apariţia anticorpilor, prin cuplare cu aceştia.
Nu toate reacţiile antigen-anticorp care au loc în organism
sunt favorabile acestuia. Uneori, alterări grave pot fi produse de
prezenţa concomitentă a antigenului (bacterie, produs microbian,
250
antigene tisulare similare antigenelor bacteriene) şi a anticorpilor

corespunzători.
În principiu, orice microorganism care a produs o infecţie,
dacă nu a fost repede eliminat din organism, poate – cu condiţia
întrunirii anumitor proporţii şi cantităţi antigen-anticorp – să
determine fenomene de sensibilizare mediate de anticorpi şi/sau
limfocitele T.
Bacteriile care determină frecvent complicaţii prin fenomene
de sensibilizare sunt prezentate în tabelul numărul 9.
Tabelul 9
Factori bacterieni de sensibilizare
Bacteria Natura Denumirea

producătoare chimică
Mycobacterium spp. Proteină Tuberculină
Bulkholderia mallei Proteină Maleină
Brucella spp. Proteină Brucelină
Treponema pallidum Proteină Luetină
Francisella tularensis Proteină Tularină
Streptococcus  Factor ,,reumatogen”
pyogenes serogrup A Factor ,,nefritogen”
Bacterii Gram- LPS Endotoxine
negative
251
RELAŢIA DINTRE PATOGENITATEA BACTERIILOR ŞI

PARAZITISM
Modul de viaţă parazitar implică, pe de o parte, pierderea

funcţiilor ce asigură supravieţuirea în mediile naturale, iar pe de
altă parte, o adaptare complexă la mediul intern, ostil, al
organismului-gazdă, care să le permită supravieţuirea şi chiar
multiplicarea în prezenţa factorilor apărării antiinfecţioase
(Zarnea G., 1994). .
Teoretic, dobândirea factorilor de virulenţă necesari, care
sunt codificaţi genetic, poate avea loc ca rezultat al unui proces
îndelungat de evoluţie sau brusc, ca urmare a primirii unor gene
de virulenţă prin intermediul plasmidelor transferabile sau al
fagilor lizogeni.
În funcţie de gradul de dependenţă a bacteriilor de
organismul-gazdă şi de dotarea cu factori de patogenitate sunt
descrise trei categorii de bacterii parazite: extracelulare, facultativ
intracelulare şi obligat intracelulare.
Bacteriile parazite extracelular colonizează în mod normal

pielea şi mucoasele. Supravieţuirea lor in vivo este condiţionată
de rezistenţa la fagocitoză, care este asigurată fie prin colonizarea
unor regiuni inaccesibile fagocitelor, fie prin sinteza unor
substanţe cu acţiune antifagocitară de tipul leucocidinelor sau al
polizaharidelor şi polipeptidelor capsulare.
Bacteriile parazite facultativ intracelular sunt bacterii

adaptate la viaţa intracelulară, fiind capabile să pătrundă şi să se
multiplice în celulele organismului-gazdă, fără a-şi pierde însă
capacitatea de supravieţuire în mediul extracelular.
252
După B r u b a k e r , 1985 (citat de Zarnea G., 1994), acestea

sunt de două tipuri.
1.Bacteriile parazite facultativ intracelular ,,specializate”
sunt capabile să pătrundă şi să se multiplice în fagocitele
,,neprofesioniste” sau în alte tipuri de celule, dar nu şi în
macrofage (ex. Shigella spp.).
2.Bacteriile facultativ intracelulare care practică un
parazitism ,,generalizat”, în sensul că sunt capabile să se
multiplice şi în fagocitele ,,profesioniste”, devenind uneori
rezidenţi stabili ai acestora (ex. Salmonella typhimurium,
Mycobacterium tuberculosis) .
Atât bacteriile parazite extracelular cât şi cele parazite
facultativ intracelular nu sunt dependente de organismul-gazdă,
având posibilitatea de a se dezvolta şi in vitro, pe medii de
cultură lipsite de celule vii.
Bacteriile parazite obligat intracelular se multiplică

exclusiv în celulele vii, deşi pot supravieţui perioade lungi de
timp şi în mediile extracelulare. Dependenţa lor de celula-gazdă
are la bază cauze diverse, în mare parte încă neelucidate.
în cazul bacteriilor din genurile Chlamidia, Rickettsia şi Coxiella,
parazitismul obligatoriu este generat de pierderea capacitatăţii de
a stoca energia sub formă de compuşi macroergici, fiind
dependente de rezerva de ATP a celulei-gazdă.
253
CONDIŢIONAREA PATOGENIT|ŢII BACTERIILOR ŞI

CRITERIILE DE IMPLICARE ETIOLOGIC|
Dinamica relaţiilor microorganism-gazdă este dependentă de

interacţiunea dintre gradul de patogenitate intrinsecă a
microorganismelor (dotarea cu factori de patogenitate) şi
rezistenţa organismului (dotarea cu factori de apărare).
În acest context, patogenitatea bacteriilor formează un
spectru continuu care se extinde de la bacteriile nepatogene la
bacteriile înalt patogene (Duca Eugenia şi col., 1979; Buiuc D.,
Neguţ M., 1999).
Bacteriile nepatogene, incapabile să determine îmbolnăviri,

sunt autotrofele saprofite din mediul extern, care nu găsesc în
ţesuturile şi umorile organismului animal condiţiile fizico-
chimice şi nutrienţii necesari dezvoltării, fiind lipsite totodată de
virulenţă şi toxicitate.
Bacteriile accidental patogene sunt bacterii rezidente pe

tegumente sau mucoase, cu un potenţial invaziv redus, încât,
pătrunse accidental în ţesuturi şi umori sunt uşor lichidate de
fagocite şi de factorii umorali ai apărării antiinfecţioase.
Ele pot iniţia infecţii doar atunci când, prin leziuni
traumatice (traumatisme craniene, vertebrale, fracturi) sau
chirurgicale (chirurgie cardiovasculară), ajung în situsuri
profunde, lipsite (sau aproape lipsite) de factori de apărare
(lichidul cefalorahidian, zonele de creştere a osului, depozitele de
fibrină de pe suprafaţa valvulelor cardiace, etc.), în care
fagocitoza este practic absentă, iar lizozimul şi alţi factori umorali
sunt absenţi sau în cantitate redusă.
254
Adaptându-se greu şi înmulţindu-se încet, bacteriile

accidental patogene dau infecţii cu evoluţie lentă, dar cu leziuni
grave, adesea irecuperabile: meningite posttraumatice,
endocardite subacute, osteomielite, etc.
Bacteriile condiţionat patogene fac parte din microbiota

normală a organismului şi a mediilor naturale. Ele posedă factori
de virulenţă şi toxicitate, dar sunt eficient reţinute de tegumentele
şi mucoasele normale.
Ca urmare, manifestarea patogenităţii lor este condiţionată de
apariţia unor breşe în sistemul barierelor antiinfecţioase naturale
şi de lipsa imunităţii specifice, de unde şi denumirea de ,,infecţii
oportuniste” (engl. opportunity=ocazie bună; împrejurare
favorabilă pentru a-şi ataca gazda) atribuită îmbolnăvirilor pe
care le produc.
Odată cu restabilirea integrităţii barierelor antiinfecţioase ale
gazdei şi apariţia răspunsului imun, bacteriile condiţionat
patogene revin la relaţia de comensalism, limitată la învelişuri.
Implicarea în etiologia infecţiilor a speciilor accidental
patogene şi condiţionat patogene (stafilococi, streptococi,
pasteurele, corinebacterii, actinomicete, etc.) diferă după cum
bacteria este izolată dintr-un produs normal steril (sânge, lichid
cefalorahidian, măduvă osoasă, colecţii închise, etc.), sau din
produse contaminate.
În primul caz, însăşi prezenţa în asemenea prelevate conferă
microorganismelor depistate (prin microscopie directă, izolare),
semnificaţie clinică. Totuşi, pentru bacteriile accidental patogene,
rezidente ale tegumentului (stafilococi coagulazo-negativi,
streptococi viridans, etc.), se impune eliminarea suspiciunii de
contaminare a probelor în timpul recoltării, prin argumente
suplimentare, ca:
255
♦ izolarea aceleeaşi bacterii în hemoculturi repetate în

condiţiile unei asepsii stricte;
♦ prezenţa în frotiul direct, a unei bacterii cu aceleaşi
caractere microscopice (de exemplu, în probele de puroi);
♦ contextul clinic (la om, Staphylococcus epidermidis
capătă semnificaţie clinică în hemoculturi de la pacienţii
cu endocardită subacută şi proteză valvulară cardiacă, în
aspirat din peritoneul pacienţilor imunocompromişi
supuşi dializei extrarenale).
În cazul prelevatelor contaminate pe traiectele de
eliminare naturală (urină, secreţie lactată, spută, etc.), se impune
argumentarea semnificaţiei clinice a bacteriilor oportuniste, care
contaminează uzual aceste prelevate. în acest caz, principalul
criteriu de incriminare etiologică este concentraţia semnificativ
mai mare a acestor bacterii în focarul de infecţie decât atunci
când contaminează probele corect recoltate.
În prelevatele din zone normal colonizate (tegument,
mucoase aparente), examenul bacteriologic urmăreşte, în funcţie
de tabloul clinic, depistarea principalelor bacterii patogene care-l
pot cauza (de exemplu, izolarea salmonelelor din fecalele
diareice, izolarea brucelelor sau a campylobacteriilor din
avortoni, placentă, lichide fetale). Absenţa din probă a bacteriilor
patogene, care să explice tabloul clinic, orientează investigaţia
spre bacteriile condiţionat patogene. în această situaţie,
implicarea etiologică a bacteriilor depistate se face pe baza
testelor de patogenitate.
Bacteriile înalt patogene au suficienţi factori de agresivitate

pentru a îmbolnăvi o gazdă cu apărare antiinfecţioasă normală.
Ele depăşesc cu uşurinţă barierele apărării nespecifice (externe şi
interne) ale organismului neimunizat (susceptibil), fiind agenţii
256
etiologici ai bolilor infecţioase clasice, cu letalitate crescută şi/sau

complicaţii cronice grave.
Simpla prezenţă a unei specii înalt patogene (Mycobacterium
tuberculosis, Mycobacterium bovis, Bacillus anthracis,
Salmonella spp., Brucella spp. Leptospira spp.,etc.) într-un
produs patologic, alături de manifestarea clinică - deseori tipică -
reprezintă criterii suficiente pentru a-i atribui responsabilitatea
etiologică.
257

Bacteriologie Generala

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Bacteriologie Generala

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

BACTERIOLOGIE GENERAL|

Microbiologia (gr.micros=mic, bios=viaţă şi

virusurilor şi micromiceţilor, protozoarele rămânând prin

1.2. SISTEMATICA MICROORGANISMELOR

Stabilirea poziţiei microorganismelor în sistematica

animal (protozoarele) iar altele de regnul vegetal (algele,

1.3. ISTORICUL MICROBIOLOGIEI

Evoluţia cunoştinţelor despre microorganisme poate fi

1.3.1. ETAPA INTUITIVĂ, DE ADMITERE

Această etapă se întinde din antichitate şi până în a 2-a

a) Teoria miasmatică a celebrului medic grec

posibilitatea transmiterii bolilor prin “ape alterate aduse

Teoria miasmatică a fost însă cea mai bine

b) Teoria contagiunii, emisă de către medicul şi

1.3.2. ETAPA DESCOPERIRII MICROORGANISME-

Această perioadă începe odată cu ultimele decenii ale

de fraţii ZACCHARIAS şi HANS JENSEN

b) Descoperirea microorganismelor ANTONY

Secolul al XVIII-lea a marcat puţine progrese în

c) Primele încercări de diferenţiere şi

d) Primele încercări de diferenţiere şi

Fig. 1 Desenul lui LEUWENHOECK în care sunt redate

FRIEDRICH MÜLLER între 1773-1786 este primul care

1.3.3. ETAPA CONSTITUIRII MICROBIOLOGIEI

Această etapă cuprinde a doua jumătate a secolului al

a) Rolul lui LOUIS PASTEUR şi a şcolii sale în

experimental. Pornind de la studiul unor boli

reproduce infecţia la găini. Mai mult chiar,

identifică mai mulţi germeni cunoscuţi astăzi

b) Rolul lui ROBERT KOCH şi a şcolii sale în

KOCH s-a inspirat din lucrările profesorului său

purificată (PPD), este utilizată şi astăzi ca preparat

Cu toate că anterior descoperirii lor, JENNER şi

Pe baza marilor descoperiri din domeniul microbiologiei

♦ descoperirea fenomenului de fagocitoză de

HANS BUCHNER (1850-1902) şi PAUL EHRLICH

1.3.4. ETAPA CONTEMPORANĂ DE

Etapa pe care microbiologia a parcurs-o de la

ultrastructurii virusurilor şi a mecanismelor infecţiei

a) Îmbogăţirea arsenalului terapeutic

arsenal foarte bogat de antibiotice, de o mare varietate

b) Adâncirea studiului morfologiei şi fiziologiei

c) Descoperirea determinanţilor genetici ai

Primele observaţii, care mai târziu au contribuit la

căldură. în 1944, reluând experimentul lui GRIFFITH,

1.3.5. DEZVOLTAREA MICROBIOLOGIEI îN

începuturile cercetării şi practicii microbiologice în

a) Şcoala românească de microbiologie

1881-1884 în laboratorul lui PASTEUR şi în 1885 în

b) Şcoala de microbiologie veterinară.

Elev al lui VICTOR BABEŞ, PAUL RIEGLER (1867-

VLADIMIR WYNOHRADNIK (1902-1972) a adus o

♦ CONSTANTIN SURDAN a elaborat

Institutul Pasteur, disciplinele de Microbiologie şi

2.1. CONCEPTUL DE BACTERIE

Bacteriologia este ramura microbiologiei care se

de F e r d i n a n d C o h n în 1872, odată cu încercarea de a

Caracterele diferen]iale `ntre principalele categorii de microorganisme (dup\ M.Carp-C\rare, 2001)

Capacitate de Nu este cazul Nu este cazul Nu este cazul Absent\ Prezent\

Bacteriile sunt metabolic active, dispunând de un echipament

2.2. NOŢIUNI DE TAXONOMIE ŞI

2.2.1. TAXONOMIA BACTERIILOR

Taxonomia (gr. taxon = grup) sau sistematica biologică este