MANDATUL EUROPEAN DE ARESTARE ÎN JURISPRUDENŢA INSTANŢELOR

CONSTITUŢIONALE
 
 
PRELIMINARII

Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene, în cauza C-105/03 - Maria Pupino (16 iunie
2005), a stabilit că Decizia-cadru nr. 2001/220/JAI din 15 martie 2001 a Consiliului Uniunii
Europene privind statutul victimelor în procesele penale, deşi face parte din carul pilonului III
interguvernamental al Uniunii Europene, este direct aplicabilă chiar şi în statele care nu au
implementat prevederile acesteia în legislaţia lor naţională. Astfel, în interpretarea CJCE,
deciziile-cadru din cadrul pilonilor II sau III sunt similare directivelor şi, deci, pot avea un „efect
direct indirect". Curtea a stabilit că principiul interpretării conforme a actelor naţionale de către
instanţele naţionale în raport cu deciziile-cadru adoptate în contextul Titlului VI al Tratatului
asupra Uniunii Europene - Cooperarea poliţienească şi judiciară în materie penală este
obligatorie[1]. Astfel, când instanţa naţională aplică dreptul intern al statului trebuie să o facă cât
mai mult posibil în lumina înţelesului şi spiritului deciziei-cadru pentru a reuşi să atingă
rezultatul prevăzut de art.34 par.2 lit. b) din Tratatul asupra Uniunii Europene, potrivit căruia
deciziile-cadru sunt adoptate pentru uniformizarea legislaţiei statelor membre[2].
În doctrină[3], s-a apreciat că această decizie a CJCE este una problematică, fiind chiar
radicală, întrucât încearcă să „supranaţionalizeze" partea interguvernamentală a Uniunii
Europene. În acest sens, se arată că dacă statele membre ar fi dorit ca deciziile-cadru să fie direct
aplicabile, mai degrabă le-ar fi încorporat în cadrul legislaţiei comunitare din cadrul pilonului I,
decât să le prevadă într-o structură instituţională diferită. De altfel, interpretarea potrivit căreia
există o diferenţă structurală între legislaţia adoptată în cadrul pilonului I şi cea adoptată în
cadrul pilonilor II şi III este răspunsul statelor membre împotriva tendinţelor CJCE de a
considera toată legislaţia comunitară ca fiind direct aplicabilă.
Un alt doctrinar[4] aduce alte argumente, şi anume:
-          nu există o clauză de loialitate în Tratatul asupra Uniunii Europene similară cu art.10 din
Tratatul privind Comunitatea Europeană;
-          toate actele din cadrul pilonului III se adoptă cu unanimitate de voturi, nefiind consacrată
posibilitatea luării deciziilor cu majoritate calificată;
-          poate exista un pericol mult mai mare decât în cazul pilonului I de conflicte cu
constituţiile naţionale;
-          nu toate statele membre acceptă jurisdicţia CJCE în domeniul de aplicare al pilonului III.
De altfel, până în 2005, numai 14 state au depus declaraţii de acceptare a jurisdicţiei acesteia.
În cauza Pupino, practic, CJCE a folosit aceeaşi linie de gândire ca şi în soluţionarea cauzelor
care priveau pilonul I. S-a considerat că este o linie greşită de interpretare, pentru două
motive[5]:
-          întrucât chiar Tratatul Uniunii Europene permite flexibilitatea, este contrar voinţei statelor
membre, care au posibilitatea de a accepta sau nu jurisdicţia CJCE în domeniul de reglementare a
pilonului III, de a li se impune, pe calea procedurii preliminare, decizii obligatorii în cadrul
pilonului III;
-          domeniul de reglementare al cooperării judiciare în materie penală adesea atinge chiar
substanţa garanţiile constituţionale ale indivizilor.
Apreciem, strict juridic, că este, într-adevăr, o forţare a prevederilor Tratatului Uniunii Europene,
care la art.35 par.2 prevede, în mod expres, că acceptarea jurisdicţiei CJCE cu privire la dreptul
acesteia de a da hotărâri prin procedura prealabilă asupra validităţii şi interpretării deciziilor-
cadru şi a deciziilor, asupra interpretării convenţiilor încheiate în cadrul Titlului VI privind
cooperarea poliţienească şi judiciară în materie penală şi asupra validităţii şi interpretării
măsurilor care le implementează ţine de voinţa statului membru, care, în acest sens, poate depune
o declaraţie [6]. Este, deci, o interpretare mult extensivă a Tratatului, care, practic, impune
decizia Uniunii la nivelul statelor membre, fără ca acestea să fi fost de acord în prealabil cu acest
lucru.
De altfel, şi Curtea Constituţională a României, prin Decizia nr.148 din 16 aprilie 2003[7], a
statuat că „prin actele de transfer al unor atribuţii către structurile Uniunii Europene, acestea nu
dobândesc, prin înzestrare, o „supracompetenţă", o suveranitate proprie. În realitate, statele
membre ale Uniunii Europene au decis să exercite în comun anumite atribuţii care, în mod
tradiţional, ţin de domeniul suveranităţii". Aplicând acest raţionament al Curţii Constituţionale la
situaţia analizată, rezultă clar că ne aflăm în prezenţa unei încălcări a suveranităţii statelor,
desigur a celor care nu au depus acea declaraţie de recunoaştere a jurisdicţiei CJCE, pentru că, în
ceea ce priveşte celelalte state, problema nu se pune. Întrebarea care se naşte este aceea de a şti
dacă ne aflăm în faţa unei supracompetenţe a CJCE? Considerăm, din datele speţei şi din
demonstraţia de mai dinainte, că răspunsul, în acest caz, nu poate fi decât afirmativ.
Astfel, pilonul III interguvernamental tinde să intre în totalitate sub sfera de influenţă a
instituţiilor comunitare, ceea ce duce la slăbirea competenţelor statelor membre cu privire la
măsurile din acest domeniu. De aceea, credem noi, unele instanţele constituţionale ale statelor
membre manifestă o puternică opoziţie faţă de măsurile impuse de Uniunea Europeană în cadrul
pilonului III. De altfel, această opoziţie a fost chiar manifestă, după cum vom vedea, în unele
state membre cu referire la mandatul european de arestare.
I. Decizia-cadru nr. 584/JAI din 13 iunie 2002 a Consiliului privind mandatul european de
arestare şi procedurile de predare între statele membre[8]
În cadrul pilonului III, la 13 iunie 2002 este adoptată Decizia-cadru nr.584/JAI a Consiliului
privind mandatul european de arestare şi procedurile de predare între statele membre. Această
decizie cadru a fost adoptată în baza art.31 par.1 lit. a) şi b) şi art.32 par.2 lit. b) din Tratatul
privind Uniunea Europeană[9]. Potrivit art.31 par.1 lit. a) şi b) din Tratatul asupra Uniunii
Europene, acţiunile comune în domeniul cooperării judiciare în materie penală vizează măsuri de
facilitare şi accelerare a cooperării dintre ministerele competente şi autorităţile judiciare sau
echivalente din statele membre, inclusiv, acolo unde este cazul, cooperarea prin Eurojust, pentru
desfăşurarea procedurilor şi executarea deciziilor, respectiv facilitarea extrădării între statele
membre. De asemenea, potrivit art.32 par.2 lit. b) din Tratat, Consiliul încurajează cooperarea
prin Eurojust pentru a facilita buna coordonare între autorităţile judiciare ale statelor membre.
Prin adoptarea acestei decizii-cadru, s-a materializat hotărârea luată în cadrul Consiliului
European de la Tampere din 15 şi 16 octombrie 1999 ca, între Statele Membre ale Uniunii
Europene, să se înlocuiască procedura formală de extrădare, în cazul persoanelor care se sustrag
executării unei pedepse privative de libertate, aplicată printr-o hotărâre de condamnare rămasă
definitivă, cu o procedură de predare simplificată, respectiv, de a se accelera procedura formală
de extrădare, în cazul persoanelor care se sustrag urmăririi penale şi judecării.
Astfel, începând cu 1 ianuarie 2004, între Statele Membre ale Uniunii Europene nu se mai aplică
dispoziţiile instrumentelor juridice internaţionale, multilaterale şi bilaterale, privind extrădarea,
acestea fiind înlocuite cu dispoziţiile deciziei-cadru privind mandatul european de arestare. Au
fost înlocuite, astfel, procedurile de extrădare bazate pe Convenţia europeană de extrădare,
încheiată al Paris la 13 decembrie 1957 şi Protocoalele sale adiţionale, încheiate la Strasbourg la
15 octombrie 1975 şi la 17 martie 1978, Convenţia europeană pentru reprimarea terorismului,
încheiată la Strasbourg la 27 ianuarie 1977, Convenţia privind simplificarea procedurii de
extrădare între Statele Membre ale Uniunii Europene, adoptată la 10 martie 1995 şi Convenţia
privind extrădarea între Statele Membre ale Uniunii Europene, adoptată la 27 septembrie 1996.
La luarea deciziei instituirii unui mandat european de arestare s-a avut în vedere, în primul rând,
obiectivul propus, ca Uniunea să devină un spaţiu al libertăţii, securităţii şi justiţiei, obiectiv ce
nu poate fi atins în sistemul actual de convenţii de extrădare, care prevăd o procedură de
extrădare formală şi greoaie. În acest sens, menţionăm că dispoziţiile art. 29 al Tratatului
precizează că „obiectivul Uniunii este oferirea unui înalt grad de securitate în spaţiul de libertate,
securitate şi justiţie".
Mai mult, introducerea unui sistem nou simplificat de cedare a persoanelor condamnate sau
suspecte în scopul executării sentinţelor penale sau al urmăririi penale face posibilă eliminarea
complexităţii şi posibilităţii de întârziere inerente în cadrul procedurii existente de extrădare.
Relaţiile tradiţionale de cooperare care au prevalat până acum între Statele Membre au fost
înlocuite cu un sistem de mişcare liberă a hotărârilor judecătoreşti în cauzele penale, acoperind
atât hotărârile pre-condamnare, cât şi hotărârile rămase definitive, în cadrul unei zone a libertăţii,
securităţii şi justiţiei. De asemenea, acest mandat este prima măsură concretă care implementează
principiul recunoaşterii reciproce în domeniul dreptului penal. Numai autoritatea judecătorească
a statului membru în care persoana a fost arestată poate hotărî predarea acesteia, iar rolul
autorităţilor centrale în executarea mandatului european de arestare trebuie să fie limitat la
asistenţa practică şi administrativă.
Mecanismul mandatului european de arestare se bazează pe un înalt grad de încredere între
statele membre, iar implementarea acestuia poate fi suspendată numai în cazul unei încălcări
serioase şi persistente de către unul dintre statele membre a principiilor libertăţii, democraţiei,
respectului pentru drepturile omului şi a libertăţilor fundamentale şi a statului de drept, încălcare
ce poate fi constatată numai de Consiliu în procedura prevăzută de art. 7 al Tratatului. De
asemenea, decizia-cadru adoptată nu poate fi interpretată ca interzicând refuzul de a preda o
persoană pentru care s-a emis mandat de arestare european când există motive să se creadă, pe
bază de elemente obiective, că mandatul de arestare respectiv a fost emis în scopul urmăririi sau
pedepsirii unei persoane pe motive de sex, rasă, religie, origine etnică, naţionalitate, limbă, opinii
politice sau orientare sexuală sau că poziţia persoanei poate fi prejudiciată din unul din aceste
motive.
Potrivit noului sistem, un mandat european de arestare poate fi emis în baza unui mandat de
arestare preventivă pentru acte sancţionabile de către legea statului membru emitent având
maximul pedepsei de cel puţin 12 luni închisoare sau dacă a fost pronunţată o sentinţă sau s-a
emis o dispoziţie de condamnare pentru cel puţin patru luni de închisoare. Cu excepţia
infracţiunilor prevăzute de art. 2 par. 2 din decizia-cadru analizată[10], predarea poate fi supusă
condiţiei ca actele pentru care a fost emis mandatul european de arestare să constituie infracţiune
în conformitate cu legea statului membru executor, indiferent de elementele constitutive şi
indiferent cum este descrisă. Art. 3, respectiv art. 4 din decizia-cadru analizată prevăd temeiuri
pentru neexecutarea obligatorie a mandatului european de arest, precum şi pentru neexecutarea
opţională a acestuia.
Acest mandat va fi transmis, spre executare, autorităţii judiciare competente din Statul Membru
pe teritoriul căruia este localizată persoana în cauză. Întreaga procedură se desfăşoară între
autoritatea judiciară emitentă şi autoritatea judiciară de executare, acestea putând fi asistate de
autoritatea centrală desemnată în acest scop în Statele Membre aflate în relaţie, respectiv, de
punctele de contact ale Reţelei Judiciare Europene. De asemenea, autoritatea centrală poate avea
rolul de autoritate transmiţătoare.
Este reglementată o durată limită a procedurii de predare, spre deosebire de procedura de
extrădare, în cadrul căreia nu se prevede o limită în timp pentru o asemenea procedură. Astfel,
potrivit dispoziţiilor art. 17 din decizia-cadru, un mandat european de arestare va fi tratat şi
executat de urgenţă, termenul limită fiind de 10 zile, în cazul în care persoana a cărei predare
este solicitată consimte la predare, respectiv, de 60 de zile, în celelalte cazuri, cu posibilitatea
prelungirii cu ale 30 de zile. De asemenea, pentru predarea efectivă a persoanei care face
obiectul unui mandat european de arestare, articolul 23 instituie o limită de timp scurtă, de 10
zile, cu posibilitatea prelungirii, în anumite circumstanţe.
Potrivit dispoziţiilor art.6 din Convenţia europeană de extrădare, încheiată la Paris la 13
decembrie 1957, măsura arestării provizorii în vederea extrădării a persoanei extrădabile poate
înceta, dacă într-un interval de 18 zile de la luarea acesteia statul solicitat nu este sesizat cu
cererea formală de extrădare şi documentele justificative, şi, în nici un caz, nu poate depăşi 40 de
zile dacă documentele de extrădare nu sunt primite în intervalul de timp sus-menţionat.
Această dispoziţie constituie principala cauză a ineficienţei sistemului „clasic", având în vedere
anumite situaţii, în care din motive obiective, cererea formală de extrădare şi documentele
anexate acesteia nu pot fi transmise în termen[11].
În noul sistem, autoritatea judiciară competentă dintr-un Stat Membru, sesizată cu un mandat
european de arestare, emis de autoritatea judiciară competentă din alt Stat Membru este ţinută,
potrivit art. 17 din decizia - cadru, să trateze şi să execute de urgenţă respectivul mandat, ceea ce
presupune desigur şi arestarea persoanei care face obiectul mandatului pe toată durata procedurii
în faţa autorităţii judiciare de executare.
În ceea ce priveşte implementarea deciziei-cadru, art. 34 par. 1 prevede că statele membre vor
lua măsurile necesare pentru a se conforma prevederilor acesteia până la data de 31 decembrie
2003. De asemenea, acestea trebuie să transmită Secretariatului General al Consiliului şi
Comisiei textul prevederilor care transpun în legislaţia naţională obligaţiile impuse pe această
decizie-cadru.
II. Jurisprudenţa instanţelor constituţionale din Germania, Polonia, Republica Cehă şi
Cipru cu privire la aplicarea în legislaţia naţională a mandatului european de arestare
2.1. Polonia
La data aderării Poloniei la Uniunea Europeană (1 mai 2004), aceasta a acceptat obligaţia de a
implementa în totalitate decizia-cadru nr. 2002/584/JAI din 13 iunie 2002 a Consiliului privind
mandatul european de arestare şi procedurile de predare între statele membre. Divergenţele de
opinie au apărut cu privire la posibilitatea Poloniei de a executa un asemenea mandat împotriva
propriilor săi cetăţeni, având în vedere că art. 55 alin.1 din Constituţia poloneză de la 1997
prevedea interdicţia extrădării cetăţenilor polonezi. Însă, legiuitorul polonez a decis să transpună
decizia-cadru prin modificarea, în anul 2004, a Codului de procedură penală din 1997, fără a
revizui Constituţia. De asemenea, prin această modificare, legiuitorul polonez a creat o distincţie
terminologică între noţiunile de extrădare şi predare a unei persoane în baza unui mandat
european de arestare.
Astfel cum rezultă din decizia 27 aprilie 2005 privind aplicarea mandatului european de arestare
cetăţenilor polonezi[12], punctele de vedere erau împărţite asupra acestei chestiuni. Instanţa de
judecată care a sesizat Tribunalul Constituţional era de opinie că o asemenea măsură încalcă
prevederile constituţionale de referinţă, în timp ce în punctele de vedere ale Ministerului Public
şi ale Preşedintelui Seimului (camera inferioară a Parlamentului polonez) convergeau în sensul
constituţionalităţii acestei măsuri, întrucât:
1. este o nouă instituţie juridică, aplicabilă numai în cadrul Uniunii Europene şi care există în
paralel cu extrădarea, care rămâne în vigoare în relaţiile cu statele terţe;
2. predarea potrivit mandatului european de arestare este decisă de o instanţă judecătorească, în
timp de extrădarea de o autoritate administrativă, ceea ce presupune existenţa unui element
politic;
3. extrădarea înseamnă o predare definitivă, ce implică renunţarea definitivă la jurisdicţia de
judecată asupra persoanei a statului care extrădează, în timp ce predarea potrivit mandatului este
condiţională;
4. extrădarea este o formă de cooperare internaţională, ce implică predarea mutuală de persoane
împotriva cărora se desfăşoară proceduri penale sau a persoanelor condamnate prin sentinţe
legale la pedeapsa închisorii, în timp de predarea potrivit mandatului european de arestare
constituie o formă de recunoaştere mutuală a deciziilor judecătoreşti pronunţate în statele
membre ale Uniunii Europene;
5. de principiu, extrădarea ţine de dreptul tratatelor, în sensul că predarea are loc în baza unui
acord internaţional special şi, în mod excepţional, pe bază de reciprocitate, în timp de predarea
potrivit mandatului are loc în baza legislaţiei europene încorporate în legea naţională a statelor
membre;
6. lipsa de identitate terminologică între predare şi extrădare are la bază tocmai o diferenţiere
autentică între cele două instituţii.
Tribunalul Constituţional a stabilit că noţiunile de drept constituţional au o natură autonomă faţă
de actele normative obligatorii de rang inferior. Interpretarea dată de actele cu valoare inferioară
unor termeni juridici nu poate duce la concluzia că aceasta este şi interpretarea care trebuie dată
prevederilor constituţionale, întrucât în caz contrar garanţiile constituţionale ar fi fără folos.
Dimpotrivă, dispoziţiile constituţionale dictează maniera şi direcţia interpretării prevederilor
legale.
Interdicţia constituţională existentă prevede un drept pentru cetăţenii polonezi, şi anume de a fi
tras la răspundere penală în faţa unei instanţe poloneze. Predarea unui cetăţean polonez în baza
mandatului european de arestare către un alt stat membru ar însemna încălcarea acestui drept şi,
implicit, ar duce la eliminarea acestei garanţii constituţionale. Interdicţia formulată de art. 55
alin. 1 din Constituţia poloneză este absolută şi nu poate fi supusă nici unei limitări.
Se mai arată că atunci când Polonia a devenit stat membru al Uniunii Europene, automat
cetăţenii polonezi au devenit cetăţeni ai Uniunii Europene. Acest fapt denotă o necesitate în
modificarea prevederilor constituţionale ale art. 55 alin. 1, dar cu mijloacele constituţionale
potrivite, iar interpretarea dinamică acestei dispoziţii nu poate să ducă la concluzia că acest lucru
deja s-a întâmplat. Este crucial faptul că Legea fundamentală poloneză leagă un set de drepturi,
libertăţi şi obligaţii individuale (independent de drepturile şi obligaţiile acelora care sunt în sfera
de jurisdicţie a Republicii) de deţinerea cetăţeniei poloneze. În consecinţă, deţinerea cetăţeniei
poloneze trebuie să constituie un criteriu semnificativ atunci când se aduce în discuţie statutul
legal al persoanei atât în ceea ce priveşte obligaţiile cetăţeanului polonez faţă de stat, cât şi în
ceea ce priveşte obligaţiile acestuia faţă de cetăţean. Mai mult, procedura predării în baza
mandatului european de arestare nu este consecinţa introducerii „cetăţeniei europene", ci, mai
degrabă, un răspuns al dreptului cetăţenilor statelor membre de a circula liber şi de a-şi stabili
reşedinţa pe teritoriul unui alt stat membru, chestiune care a precedat crearea „cetăţeniei
europene".
Curtea, în decizia sa, a mai apreciat că, deşi există o bază constituţională în ceea ce priveşte
obligaţia de a implementa legislaţia secundară obligatorie a Uniunii Europene (aici incluzându-se
şi deciziile-cadru adoptate în cadrul pilonului III), faptul că o lege internă a fost adoptată pentru
implementarea acesteianu garantează prin sine conformitatea materială a legii în raport cu
normele constituţionale de referinţă. Obligaţia de a interpreta legislaţia internă într-o manieră
apropiată de legislaţia europeană are limitele sale. Se mai arată că jurisprudenţa CJCE a stabilit
că legislaţia secundară a Uniunii Europene, în mod independent, nu poate înrăutăţi situaţia
persoanei, mai ales atunci când în discuţie este posibila sa tragere la răspundere penală. În speţă,
este fără îndoială că predarea cetăţeanului polonez în baza mandatului european de arestare,
atunci când aceasta este făcută pentru săvârşirea unei infracţiuni neprevăzute de legislaţia
poloneză, ci doar de a statului emitent al mandatului, duce la înrăutăţirea situaţiei cetăţeanului
polonez în cauză.
Tribunalul Constituţional continuă: „Funcţia principală a Tribunalului Constituţional în cadrul
sistemului constituţional polonez este de a controla constituţionalitatea actelor
normative.Tribunalul nu este descărcat de această sarcină nici atunci când susţinerile de
neconformitate cu Constituţia privesc o lege internă care implementează legislaţia Uniunii
Europene". Având în vedere obligaţiile Poloniei în raport cu Uniunea Europeană, Curtea
apreciază că o revizuire a Constituţiei este inevitabilă pentru ca implementarea deciziei-cadru
analizate să fie constituţională.
În final, Tribunalul Constituţional pune problema aplicării art. 190 din Constituţie, care prevede
competenţa acestuia de a amâna intrarea în vigoare a deciziei sale. Este la latitudinea
Tribunalului să hotărască motivele sau perioada de timp pentru care este amânată intrarea în
vigoare a deciziei sale. Această discreţie nu înseamnă arbitrariu şi trebuie puse în balanţă valorile
constituţionale care ar putea fi încălcate prin prelungirea aplicării prevederilor constatate ca fiind
neconstituţionale şi valorile ocrotite printr-o asemenea amânare. Acest sistem permite, ca
excepţie de la principiul supremaţiei Constituţiei, aplicarea în continuare a actului
neconstituţional, dar, în acelaşi timp, impune legiuitorului obligaţia de a lua măsuri pentru
eliminarea rapidă a neregularităţilor constatate de Tribunal. În consecinţă, având în vedere
complexitatea situaţiei expuse, Tribunalul a decis amânarea intrării în vigoare a deciziei sale
pentru o perioadă de maxim 18 luni, iar sugestia modificării Constituţiei în sensul posibilităţii
extrădării cetăţenilor polonezi este făcută în cel mai clar mod posibil. Acest lucru, modificarea
art. 55 din Constituţia Poloniei, s-a şi întâmplat, astfel încât în momentul de faţă nu mai subzistă
această suspendare a intrării în vigoare a deciziei Tribunalului.
În doctrină[13], cu referire la această decizie a Tribunalului Constituţional polonez s-au subliniat
următoarele:
1. Constituţia nu mai constituie un cadru absolut în interiorul căruia se desfăşoară controlul -
dacă împiedică implementarea corectă a legislaţiei Uniunii Europene, ea trebuie modificată.
2. Tribunalul Constituţional a acceptat, în mod implicit, supremaţia legislaţiei Uniunii Europene
asupra normelor constituţionale.
Nu putem fi de acord cu această opinie. Din contră apreciem că Tribunalul Constituţional a
menţinut prin această decizie supremaţia Constituţiei. Este vorba de două ordini juridice
distincte, cea naţională şi cea a Uniunii Europene, iar când cea de-a doua introduce reguli ce
contravin normei aflate în vârful ierarhiei naţionale, este evident că aplicarea acestora se va putea
realiza doar până la constatarea neconstituţionalităţii lor. Ceea ce demonstrează decizia de mai
sus, este aceea că Tribunalul Constituţional a adoptat o viziune „prietenoasă" faţă de Uniunea
Europeană. Această viziune este evidentă din motivarea hotărârii şi prin faptul că a hotărât
amânarea intrării în vigoare a deciziei sale pe un termen de 18 luni. În măsura în care legislativul
polonez nu ar fi acţionat în sensul revizuirii Constituţiei, după 18 luni, în mod sancţionator, intra
în vigoare decizia Tribunalului Constituţional, fapt care ar fi avut repercusiuni asupra colaborării
cu Uniunea Europeană şi, implicit, ar fi dus la încălcarea angajamentelor asumate de Polonia faţă
de aceasta. Deci, amânarea operată nu are nimic de-a face cu ideea supremaţiei Constituţiei, ci
mai degrabă reprezintă un argument de oportunitate, pentru a evita o stare conflictuală. De altfel,
aceeaşi măsură putea fi aplicată de Tribunalului Constituţional şi atunci când se constata o
eventuală neconstituţionalitate strict a unei legi interne, deci a uneia care nu transpune legislaţia
europeană, tocmai pentru a se asigurarea securitatea sistemului juridic şi constituţional al
Poloniei. În cazul în care Tribunalul ar fi avut o componenţă eurosceptică sau nu ar fi luat în
calcul angajamentele constituţional asumate de Polonia (art. 9 din Constituţie) altele ar fi fost
consecinţele acestei decizii, întrucât nu s-ar mai fi uzat de prevederile constituţionale ale art. 190.
În sensul celor afirmate invocăm şi Decizia Tribunalului Constituţional din 11 mai 2005 privind
constituţionalitatea tratatului de aderare a Poloniei la Uniunea Europeană[14], în care, deşi nu s-a
constatat existenţa vreunei încălcări a Constituţiei, s-a pus în prim plan competenţa instanţei
constituţionale naţionale de a controla conformitatea cu Constituţia atât a tratatelor comunitare,
cât şi a actelor comunitare secundare. S-a arătat că Constituţia se bucură de o deplină întâietate
atât în ceea ce priveşte natura sa obligatorie, cât şi în ceea ce priveşte aplicarea sa. Nici un acord
internaţional nu are prioritate faţă de Constituţie. Deşi unii autori au arătat că aceasta este o
modificare jurisprudenţială a Tribunalului[15], considerăm că nu poate fi vorba de aşa ceva. Este
o continuare a liniei jurisprudenţiale trasate prin Decizia din 27 aprilie 2005. De altfel, este
imposibil ca o instanţă constituţională să îşi schimbe radical jurisprudenţa într-o chestiune de o
importanţă atât de mare în decurs a două săptămâni (27 aprilie - 11 mai 2005). Interesant de
menţionat este faptul că, prin decizia din 31 mai 2004, Tribunalul Constituţional federal a arătat
că legislaţia în vigoare trebuie interpretată potrivit principiului constituţional (dedus din art.9 al
Constituţiei, neprevăzut expres) al aplecării favorabile către procesul de integrare europeană şi al
cooperării între state[16].
În concluzie, în ceea ce priveşte Polonia, este indubitabil că prevederile constituţionale continuă
să se afle în vârful ierarhiei actelor normative. Astfel, orice act comunitar poate fi controlat pe
calea controlului de constituţionalitate. Având în vedere acest lucru, este de la sine înţeles că
toate măsurile Uniunii Europene adoptate în cadrul pilonului III vor putea fi controlate de
Tribunalul Constituţional, fără nici o rezervă.
3.2. Germania
Prin decizia pronunţată la 18 iulie 2005[17], Tribunalul Constituţional Federal a stabilit, în
esenţă, următoarele:
1.       Prevederile legii de transpunere a deciziei-cadru privind mandatul european de arestare
încalcă prevederile art. 16 alin. 2 din Constituţie;
2.       Aceeaşi lege încalcă prevederile art. 19 alin. 4 din Constituţie, întrucât exclude recursul în
faţa unei instanţe judecătoreşti împotriva acordului de extrădare, dat de autoritatea centrală
administrativă, către un stat membru.
1. patru probleme au fost aduse în prim plan, şi anume:
a. cetăţenii germani se bucură de dreptul de a nu fi extrădaţi - art.16 alin.2 teza întâi din
Constituţie. Această dispoziţie constituţională are rolul de a-i asigura pe cetăţeni că nu vor fi
scoşi, împotriva voinţei lor, din sistemul juridic care le este familiar şi să fie protejaţi de lipsa de
securitate ce ar rezulta dintr-o eventuală condamnare a lor într-un sistem juridic necunoscut lor.
Dar acest lucru nu înseamnă o prohibire a răspunderii lor penale pentru faptele săvârşite în afara
Germaniei, putând fi traşi la răspundere chiar de către instanţele naţionale germane.
b. această protecţie oferită nu este absolută, putând fi restrânsă - art.16 alin.2 teza finală din
Constituţie prevăzând: „O reglementare diferită de natură să asigure extrădarea către statele
membre ale Uniunii Europene sau către o curte internaţională de justiţie poate fi prevăzută prin
lege, prin care să se prevadă respectarea principiilor constituţionale". Deci, există posibilitatea
extrădării controlate către sistemul juridic al statelor membre sau către curţile internaţionale de
justiţie.
c. în cazul în care se adoptă o lege care permite extrădarea, legislativul trebuie să examineze dacă
în statul care cere extrădarea este respectat principiul statului de drept. În acest caz, trebuie să
verifice dacă nu există încălcări serioase şi persistente de către unul dintre statele membre a
principiilor libertăţii, democraţiei, respectului pentru drepturile omului şi a libertăţilor
fundamentale şi a statului de drept. De asemenea, măsura luată trebuie să întrunească cerinţa de
proporţionalitate.
Mai mult, se arată că decizia-cadru este situată dincolo de structura supranaţională a Comunităţii,
fiind o măsură adoptată în cadrul pilonului III. Chiar dacă Uniunea Europeană este într-un stadiu
avansat de integrare, pilonii interguvernamentali rămân supuşi dreptului internaţional public.
Legislativele statelor membre reţin puterea politică de reglementare în contextul implementării,
mai mult, având chiar posibilitatea de a nega implementarea. Se face referire în acest sens la
faptul că deciziile-cadru nu au caracter direct aplicabil.
În ceea ce priveşte principiul proporţionalităţii, Tribunalul face distincţia între trei posibile
situaţii:
- în prima, o măsură de extrădare este întotdeauna disproporţionată şi nelegitimă atunci când cea
mai mare parte a activităţii infracţionale desfăşurate de un cetăţean german are loc pe teritoriul
Germaniei. În acest context, Tribunalul a criticat faptul că legea de implementare nu a preluat art.
4 par. 7 lit. a) şi b) din decizia-cadru, care prevede faptul că autorităţile naţionale pot refuza
executarea mandatului dacă acesta se referă la infracţiuni (1) considerate de legea statului
membru executor (Germania) ca fiind comise integral sau în parte pe teritoriul statului membru
executor sau într-un loc tratat ca atare (2) comise în afara teritoriului statului membru emitent, iar
legea statului membru executor nu permite urmărirea pentru aceeaşi infracţiune comisă în afara
teritoriului său.
- când activitatea infracţională se desfăşoară pe teritoriul statului emitent al mandatului, este fără
îndoială că cetăţeanul german în cauză trebuie tras la răspundere penală în cadrul acelui sistem
juridic (aici se încadrează infracţiuni precum: terorism internaţional traficul ilicit de droguri sau
traficul de fiinţe umane). În consecinţă, extrădarea, în acest caz, este proporţională şi legitimă.
- atunci când activitatea infracţională are loc în Germania, dar locul infracţiunii propriu zise este
într-un alt stat. În acest caz, pentru a se ajunge la o măsură de extrădare, trebuie atent puse în
balanţă eficacitatea urmăririi penale, pe de o parte, şi drepturile fundamentale ale persoanei
acuzate, pe de altă parte.
d. În esenţă, legea de implementare a decizie-cadru nu îndeplineşte aceste cerinţe constituţionale,
întrucât:
- diferenţa de tratament între cetăţeanul german şi non-german este minimă, în sensul că singurul
drept în plus de care se bucură cetăţeanul german este acela ca predarea sa să poate fi supusă
condiţiei ca acesta, după ce a fost audiat, să fie returnat în statul membru executor (Germania)
pentru a executa pedeapsa privativă de libertatea sau dispoziţia de deţinere pronunţată împotriva
sa în statul membru emitent. Din perspectiva persoanei îndrituită a se bucura de dreptul conferit
de art. 16 alin. 2 din Constituţie, acest lucru constituie o încălcare a protecţiei legale la care ar fi
îndreptăţită.
- cetăţenii germani pot fi traşi la răspundere penală în cadrul jurisdicţiilor altor state membre
chiar pentru efectele depărtate ale activităţii lor infracţionale desfăşurate în Germania, efecte la
care, în mod normal, nu s-ar fi aşteptat.
- legislatorul naţional ar fi trebuit să uzeze de toată marja sa de apreciere în momentul adoptării
legii de transpunere. În acest context, s-ar fi evitat încălcarea art. 16 alin. 2 din Constituţie.
Legiuitorul nu a pus în balanţă în mod corect interesul european de cooperare transfrontalieră în
domeniu şi protecţia care derivă din statutul unei persoane având cetăţenia germană.
2. Legea de implementare a deciziei-cadru împarte procedura de extrădare în două etape, şi
anume:
-          etapa admisibilităţii extrădării, în care competenţa aparţine unei instanţe judecătoreşti
(Oberlandesgerichte);
-          etapa acordări extrădării de către Guvernul federal.
Având în vedere că decizia-cadru încredinţează sarcina extrădării numai instanţelor judecătoreşti,
iar Guvernul federal intervine într-un domeniu de administrare a justiţiei, această ultimă etapă
este neconstituţională în măsura în care nu este deschisă o cale de atac împotriva acordării
extrădării hotărâtă de către Guvernul federal.
Menţionăm că această decizie a fost adoptată de Senatul al doilea al Tribunalului Constituţional
Federal şi a fost luată cu majoritate de voturi. Judecătorul Broß a avut o opinie concordantă,
arătând, spre deosebire de majoritate, că legea era neconstituţională, întrucât încălca principiul
subsidiarităţii stabilit de art. 23 teza întâi a Legii fundamentale.
Judecătorul Lübbe-Wolf a avut o opinie parţial separată, în sensul că Tribunalul nu ar fi trebuit
să anuleze întreaga lege, ci numai părţile care erau în neconcordanţă cu Constituţia. În opinia sa,
ar fi fost suficient ca în anumite cazuri expres menţionate, extrădarea în baza legii în cauză să fie
considerată ca inadmisibilă până la adoptarea unei noi reglementări în materie.
Judecătorul Gerhardt o formulat o opinie separată, în sensul că legea în cauză este
constituţională, având în vedere hotărârea pronunţată de CJCE în cauza Pupino, iar în ceea ce
priveşte anularea întregii legii, este de acord cu opinia separată formulată de către judecătorul
Lübbe-Wolf.
Din cele de mai sus, se desprind următoarele concluzii:
1. problemele de constituţionalitate semnalate de Tribunalul Constituţional federal s-au datorat
modului în care a fost transpusă decizia-cadru referitoare la mandatul european de arestare. În
Germania, nicidecum nu s-a pus problema incompatibilităţii deciziei-cadru cu prevederile
constituţionale, mai ales că în anul 2000 a fost revizuită Constituţia, printre altele, în sensul
introducerii tezei finale a art. 16 alin. 2 din Constituţie, care reglementează posibilitatea
extrădării cetăţenilor germani în anumite condiţii strict stabilite.
2. diferenţa existentă între legislaţia Uniunii Europene adoptată în cadrul pilonului I şi cea
adoptată în cadrul pilonului III. Cea adoptată în cadrul primului pilon are un statut special, având
prioritate faţă de reglementările interne. Legislaţia adoptată în cadrul pilonului trei, deşi este
obligatorie, ea nu are efect direct. Mai mult, pilonul trei este unul exclusiv al cooperării
interguvernamentale, în cadrul acestui pilon fiind incidente chiar prevederile Titlului VII din
Tratatul asupra Uniunii Europene referitoare la cooperarea intensificată[18]. De asemenea,
deciziile în cadrul acestui pilon se iau cu unanimitate de voturi, şi nu cu majoritate, ca în cadrul
primului pilon. Această diferenţiere are în vedere şi antagonismul dintre supranaţional şi
internaţional, Uniunea Europeană îndeplinind primul element doar în cadrul pilonului I, nu şi în
cadrul celorlalte două, unde obligaţiile asumate de statul german sunt considerate obligaţii
obişnuite potrivit dreptului internaţional public şi care sunt supuse unui atent control de
constituţionalitate.
3. nivelul examinării constituţionalităţii actelor normative de către Tribunalul Constituţional
Federal este mult mai ridicat în cadrul pilonilor II şi III decât în cadrul primului pilon[19]. Deci,
şi rolul legiuitorului naţional este mult mai important în cadrul acestor doi piloni.
4. Legea fundamentală este situată pe cea mai înaltă treaptă a dreptului german, fiind o expresie a
suveranităţii populare[20].
5. Tribunalul Constituţional Federal nu ar fi trebuit să anuleze întreaga lege, ci numai dispoziţiile
considerate ca fiind neconstituţionale, întrucât, în practică, acest efect afectează şi situaţiile cu
privire la care nu se puneau probleme de natură constituţională[21]. Mai mult decât atât,
Germania, prin anularea legii în cauză, nu a reuşit să îşi îndeplinească obligaţia de a implementa
decizia-cadru respectivă.
6. Tribunalul Constituţional Federal nu manifestă deferenţă în raport cu Uniunea Europeană, în
special în asimilarea măsurilor adoptate în cadrul pilonilor II şi III cu cele adoptate în cadrul
pilonului I. Obligaţia de a interpreta Legea fundamentală în aşa fel încât să se evite conflictul cu
Tratatul asupra Uniunii Europene este problematică, întrucât ar duce la un raport oarecum de
subordonare în raport cu aceasta[22].
7. Tribunalul Constituţional Federal a adoptat o nouă metodă de control al constituţionalităţii
legilor, şi anume a raportat legea analizată la dispoziţiile Constituţiei, şi, ulterior, la cele ale
deciziei-cadru. Astfel, mai întâi a stabilit încălcarea Legii fundamentale şi apoi a căutat remediile
specifice existente în decizia-cadru. În acest mod, a şi sugerat legislativului care dintre
dispoziţiile cuprinse în decizia-cadru ar fi trebuit incluse în legislaţia naţională pentru a se
asigura conformitatea acesteia cu Legea fundamentală. Mai mult, a impus legislativului
concepţia potrivit căreia beneficiază de o largă marjă de apreciere în ceea ce priveşte pilonul III,
iar „problemele" acestui pilon trebuiesc judecate din perspectiva naţională şi nu a integrării
europene. Astfel, această decizie nu este deloc un imbold în sensul stabilirii unei relaţii
supranaţionale în cadrul pilonului III, arătând, în mod clar, că, din punct de vedere juridic, acesta
se află la nivel politic, al cooperării interguvernamentale. Este, de altfel, continuarea unei linii
reticente pe care o adoptă Germania cu privire la integrarea europeană încă de la celebra decizie
Solange I a Tribunalului Constituţional Federal din 1974.
În concluzie, atât la nivel doctrinar, cât şi la nivelul jurisprudenţei Tribunalului Constituţional
Federal, Germania menţine o strică diferenţiere între legislaţia comunitară şi cea adoptată în
cadrul pilonilor interguvernamentali. Astfel, referitor la acestea din urmă, îşi menţine o largă
marjă de apreciere în ceea ce priveşte transpunerea măsurilor adoptate în cadrul lor la nivel
naţional.
3.3. Cipru şi Republica Cehă
Prin decizia din 7 noiembrie 2005, Curtea Supremă a statului Cipru, judecând apelul promovat
de procurorul general al statului împotriva unei sentinţe pronunţate de tribunalul districtual din
Limassol, a menţinut hotărârea instanţei inferioare şi a statuat că arestarea unui cetăţean cipriot şi
predarea acestuia autorităţilor britanice în baza unui mandat european nu este posibilă, întrucât
legea internă de transpunere şi implementare a Deciziei-cadru adoptate de Consiliul Uniunii
Europene privind mandatul de arestare european şi procedurile de predare între statele membre
ale Uniunii Europene este neconstituţională. În motivele de apel s-a arătat că procedura privind
mandatul european de arestare nu este identică cu cea de extrădare şi că principiul supremaţiei
legislaţiei comunitare asupra celei interne a statelor membre trebuie să se aplice mutatis
mutandis  şi cu privire la legislaţia Uniunii Europene. Curtea Supremă a respins aceste motive,
stabilind următoarele:
-          indiferent de natura mandatului european de arestare şi de faptul dacă acesta este
echivalent sau nu cu extrădarea, nu există nici o bază constituţională care să justifice arestarea
unui cetăţean cipriot în scopul predării acestuia autorităţii judiciare competente a unui stat
membru. Motivele ce justifică arestarea unei persoane sunt în mod limitativ enumerate prin
Constituţie şi nici unul dintre acestea nu poate fi interpretat ca permiţând arestarea şi predarea
unui cetăţean cipriot unui alt stat membru. Astfel, textul constituţional al art. 11 alin. (2) lit. f)
din Constituţie prevede că „Nimeni nu poate fi privat de libertate cu excepţia cazurilor prevăzute
de lege, şi anume: [...] (f) arestarea sau reţinerea unei persoane pentru a o împiedica să intre în
mod nelegal pe teritoriul Republicii sau a unui străin în scopul deportării sau extrădării acestuia",
ceea ce exclude posibilitatea extrădării cetăţeanului cipriot. De altfel, în acest sens, era şi
jurisprudenţa anterioară a Curţii Supreme[23]. De asemenea, Curtea a făcut largi trimiteri la
decizia Tribunalului Constituţional polonez cu privire la neconstituţionalitatea mandatului
european de arestare. În consecinţă, Curtea Supremă a apreciat că nu se poate interpreta legea
naţională într-un mod conform cu legislaţia Uniunii Europene[24].
-          deciziile cadru adoptate în baza art.34 din Tratatul asupra Uniunii Europene nu sunt direct
aplicabile. Acestea trebuie să fie transpuse de către fiecare stat membru prin proceduri legitime şi
constituţionale proprii acestora pentru a fi obligatorii pentru acestea. O astfel de implementare nu
a fost făcută în Cipru, întrucât prevederile naţionale de implementare nu sunt constituţionale[25].
În schimb, Curtea Constituţională din Republica Cehă, prin decizia pronunţată la 3 mai
2006[26]asupra constituţionalităţii legii de implementare a deciziei-cadru discutate, nu a
manifestat o reticenţă similară instanţelor constituţionale din Germania, Polonia sau a Curţii
Supreme din Cipru cu privire la pilonul III al Uniunii Europene, arătând următoarele: „dacă
textul Constituţiei poate fi interpretat în mai multe feluri, şi numai unele dintre acestea pot duce
la îndeplinirea obligaţiilor Republicii Cehe ce derivă din statutul de membru al Uniunii Europene
[legislaţia internă, inclusiv Constituţia, trebuie interpretată în conformitate cu principiile
integrării europene şi ale cooperării între comunitate şi statele membre - referirea la comunitate
se face din perspectiva hotărârii Pupino a CJCE - s.n.], atunci acea interpretare trebuie aleasă
care susţine îndeplinirea acestor obligaţii, şi nu pe aceea care o neagă"[27].
Astfel, potrivit art. 14 par. 4 teza a doua cetăţeanul ceh nu poate fi obligat să părăsească teritoriul
Cehiei, ceea ce înseamnă că acesta nu poate fi expulzat. Însă, teza analizată nu poate să însemne
şi faptul că cetăţeanul ceh nu poate fi predat în baza unui mandat european de arestare, textul
constituţional având în vedere realităţile istorice din perioada comunistă, când regimul comunist,
încercând să scape de opozanţii săi interni, îi obliga să părăsească ţara. Curtea a stabilit că „nu
este în conformitate cu principiul interpretării obiectiv teleologice [...] ca art. 14 par. 4 al Cartei
drepturilor şi libertăţilor fundamentale să fie interpretat într-un mod ce să interzică chiar şi
predarea temporară a cetăţeanului către un alt stat membru în scopul desfăşurării instrucţiei
penale împotriva dacă a comis o faptă penală într-un stat membru, atât timp cât există garanţia
ca, după terminarea instrucţiei penale, acesta să poată, din proprie iniţiativă, să ceară să fie predat
în Republica Cehă spre a-şi executa sentinţa". De asemenea, cu privire la faptele ce dau loc la
predare potrivit art. 2 par. 2 din Decizi-cadru, transpuse în legea internă, Curtea a statuat că nu se
încalcă principiul legalităţii incriminării, ci constituie o măsură de natură să urgenteze
procedurile de executare a mandatelor europene de arestare.
Având în vedere şi aceste considerente, Curtea, cu majoritate de voturi, a constatat
constituţionalitatea acestei legi.
III. Mandatul european de arestare şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României cu
privire la acesta
3.1. Reglementare internă
În România, această decizie-cadru a fost transpusă, prin Legea nr. 302/2004 privind cooperarea
judiciară internaţională în materie penală[28] şi, ulterior, modificată în anul 2006[29].
Potrivit legii, competenţa de a executa un mandat european de arestare aparţine curţii de apel,
care va solicita procurorului general de pe lângă curtea de apel să ia măsurile necesare pentru
identificarea persoanei solicitate, reţinerea şi prezentarea acesteia în faţa instanţei. Persoana
solicitată este prezentată instanţei în cel mult 24 de ore de la reţinere pentru a se dispune
arestarea acesteia prin încheiere motivată. În termen de cel mult 48 de ore de la arestare,
persoana solicitată urmează să fie audiată, iar dacă aceasta consimte la predare, hotărârea va fi
pronunţată în termen de 10 zile de la termenul de judecata la care persoana urmărită şi-a
exprimat consimţământul la predare. Hotărârea este definitivă şi executorie.
În cazul în care persoana solicitată nu consimte la predare, hotărârea se pronunţă în termen de 60
de zile de la arestare. Totuşi, pentru motive justificate, când nu se poate pronunţa o hotărâre în
termenul de 10 sau 60 de zile, instanţa poate amâna pronunţarea pentru 30 de zile, comunicând
autorităţii judiciare emitente această împrejurare, precum şi motivele amânării şi menţinând
măsurile necesare în vederea predării.
Art. 88 din lege, implementând art. 3 şi art. 4 din decizia-cadru, prevede cazurile în care
autoritatea judiciară română de executare refuză executarea mandatului european de arestare (3
cazuri) - spre exemplu, când infracţiunea pe care se bazează mandatul european de arestare este
acoperită de amnistie în România, dacă autorităţile române au, potrivit legii române,
competenţa de a urmări acea infracţiune, respectiv cazurile în care poate refuza executarea (9
cazuri) - ex. când persoana care face obiectul mandatului european de arestare este supusă unei
proceduri penale în România pentru aceeaşi faptă care a motivat mandatul european de
arestare.
În cazul unui concurs de cereri de predare, autoritatea judiciară de executare română va decide
asupra priorităţii de executare, ţinând seama de toate circumstanţele şi, în special, de locul
săvârşirii şi gravităţii infracţiunilor, de data emiterii mandatelor, precum şi de împrejurarea ca
mandatul a fost emis în vederea urmăririi penale, a judecăţii sau în vederea executării unei
pedepse sau a unei măsuri de siguranţă.
Menţionăm că atât încheierea prin care s-a dispus arestarea, menţinerea arestării sau punerea în
libertatea a persoanei, cât şi hotărârea pronunţată în primă instanţă de curtea de apel, sunt supuse
recursului, în termen de 5 zile, la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Aceasta va judeca cu
precădere cauza, în termen de 3 zile de la transmiterea dosarului.
Predarea se realizează de poliţie, după o informare prealabilă a autorităţii desemnate în acest
scop de către autoritatea judiciară emitentă asupra locului şi datei fixate, în termen de 10 zile de
la pronunţarea hotărârii judecătoreşti de predare. Dacă predarea nu se poate realiza în acest
termen, se va fixa o nouă dată de predare. În mod excepţional, predarea poate fi amânată
temporar, pentru motive umanitare serioase.
3.2. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale
Pentru început menţionăm că dispoziţiile art. 19 alin. (1) şi (2) din Constituţie, astfel cum a fost
revizuită prin Legea nr. 429/2003[30], prevăd că cetăţeanul român nu poate fi extrădat din
România decât cu întrunirea cumulativă a trei condiţii, şi anume: existenţa unei convenţii
internaţionale la care România să fie parte, pe bază de reciprocitate şi în condiţiile legii. Această
modificare constituţională a fost animată de viitoarea integrare a României în cadrul Uniunii
Europene, care era în plin proces de creare a unui spaţiu de securitate juridică[31]. Chiar şi
Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 148 din 16 aprilie 2003, a statuat, cu privire la această
modificare constituţională, că „pentru a se da expresie unor exigente ale acquisului comunitar,
legate de lupta împotriva terorismului, infracţionalităţii transnaţionale, a crimei organizate,
traficului de droguri şi de fiinţe umane este necesară circumstanţierea interdicţiei constituţionale
privitoare la extrădarea cetăţenilor români".
Având în vedere aceste prevederi constituţionale, România nu a întâmpinat aceleaşi dificultăţi în
implementarea la nivel naţional a mandatului european de arestare precum Polonia sau Cipru. În
ceea ce priveşte controlul de constituţionalitate exercitat asupra reglementării naţionale care
implementează mandatul european de arestare - Legea nr. 302/2004, Curtea Constituţională,
recent, s-a pronunţat prin mai multe decizii în sensul constituţionalităţii acesteia.
Prima referire la mandatul european de arestare apare în decizia Curţii Constituţionale nr. 134
din 20 februarie 2007[32], în care aceasta a statuat că, prin „Decizia-cadru a Consiliului Uniunii
Europene din 13 iunie 2002, s-a urmărit, pe de o parte, instituirea unei proceduri simplificate
care să înlocuiască procedura formală şi greoaie de extrădare prevăzută de documentele
internaţionale, iar, pe de altă parte, transformarea Uniunii Europene într-o zona liberă a
securităţii şi justiţiei". Prin aceeaşi decizie s-a adus în prim plan faptul că, „pentru România,
după aderarea la Uniunea Europeană, mandatul european de arestare este cheia de boltă a
cooperării judiciare care implementează principiul recunoaşterii reciproce a hotărârilor
represive". Deşi corecte şi juste consideraţiile de fond ale Curţii Constituţionale, totuşi, nu putem
să nu observăm că această decizie a fost pronunţată într-o cauză care avea drept obiect
soluţionarea unei cereri de extrădare pasivă - dovadă fiind în acest sens şi faptul că instanţa
constituţională a fost sesizată printr-o încheiere din 5 octombrie 2006, dată anterioară aderării -,
iar reglementările aplicabile în această speţă nu aveau legătură cu mandatul european de arestare.
În acest sens, chiar Curtea Constituţională, în mod ritos, prin Decizia nr. 445 din 10 mai
2007[33], a statuat că Titlul III privind mandatul european de arestare din Legea nr. 302/2004
este aplicabil cu privire la mandatele europene de arestare şi predare emise după intrarea sa în
vigoare (1 ianuarie 2007), chiar dacă acestea privesc fapte anterioare acestei date. În consecinţă,
în opinia noastră, consideraţiile Curţii privind mandatul european de arestare din Decizia nr. 134
din 20 februarie 2007 nu ar fi trebuit să existe, neavând nici o legătură cu excepţia de
neconstituţionalitate ridicată, fiind de domeniul evidenţei că acest mandat se aplică după
aderarea României.
Având în vedere cele de mai sus, considerăm că, în domeniul aplicării reglementărilor naţionale
cu privire la mandatului european de arestare, relevante sunt Deciziile nr. 400 din 24 aprilie
2007[34], nr. 419 din 3 mai 2007[35] şi nr. 443 din 10 mai 2007[36]. Astfel, prin Decizia nr. 400
din 24 aprilie 2007, Curtea a statuat că „judecătorul român hotărăşte asupra arestării persoanei
solicitate în temeiul legii, numai după ce a verificat, în prealabil, dacă au fost respectate
condiţiile necesare referitoare la emiterea mandatului, şi nicidecum nu se pronunţă cu privire la
temeinicia urmăririi sau condamnării dispuse de autoritatea străină ori asupra oportunităţii
arestării. În caz contrar, s-ar aduce atingere principiului referitor la recunoaşterea reciprocă a
hotărârilor penale". Prin aceeaşi decizie, Curtea a constatat că „nu poate fi pus semnul egalităţii
între privarea de libertate dispusă ca urmare a emiterii unui mandat european de arestare şi cea
dispusă ca urmare a emiterii unui mandat de arestare preventivă emis de judecătorul român în
condiţiile Codului de procedură penală [...]. De asemenea, măsura arestării provizorii dispusă în
vederea predării către un stat membru al Uniunii Europene constituie o măsură privativă de
libertate temporară, dispusă în acord cu art. 23 alin. (2) din Constituţia României, care satisface
pe deplin exigenţele constituţionale prevăzute de art. 21, partea având la îndemâna toate
garanţiile procesuale specifice unui proces echitabil, sens în care enumerăm cu titlu peremptoriu
posibilitatea invocării unor motive obligatorii de refuz al executării, ascultarea persoanei
arestate, existenţa posibilităţii de a formula recurs împotriva hotărârii referitoare la arestare etc.".
Prin Decizia nr. 419 din 3 mai 2007, Curtea cu trimitere la decizia-cadru analizată, a statuat că,
în logica acesteia, „autoritatea judecătorească a statului membru în care persoana a fost arestată
poate hotărî predarea acesteia, deci nu să se pronunţe cu privire la temeinicia măsurii preventive
sau a hotărârii judecătoreşti pronunţate în statul solicitant [...]. Contestarea temeiniciei acesteia [a
hotărârii judecătoreşti care a stat la baza mandatului european de arestare] se va face în statul în
care s-a emis hotărârea respectivă, unde persoana solicitată va beneficia de toate garanţiile
procesuale existente". Şi în cadrul procedurii de executare a mandatului european de arestare de
către instanţa de judecată română, persoana solicitată beneficiază de garanţiile oferite de dreptul
la un proces echitabil: prezumţia de nevinovăţie, cunoaşterea efectivă a hotărârii judecătoreşti
care a stat la baza mandatului european de arestare, este informată asupra existenţei unui mandat
european de arestare emis pe numele său, asupra conţinutului acestuia, cu privire la drepturile
sale procesuale. De asemenea, încheierea prin care se ia măsura arestării, potrivit art. 89 alin. (3)
din lege, este supusă căii de atac a recursului (art.941 din lege). Ceea ce este interesant, este
faptul că Curtea Constituţională a constatat că, „sub aspectele criticate de autorii excepţiei,
legiuitorul român a implementat în mod exact prevederile Deciziei-cadru a Consiliului nr.
2002/584/JAI din 13 iunie 2002, preluând principiile şi liniile directoare care au stat la baza
acesteia".
Totodată, Curtea, prin Decizia nr. 443 din 10 mai 2007, spre a demonstra constituţionalitatea art.
79 alin. (4) din Legea nr. 302/2004 potrivit căruia mandatul european de arestare transmis spre
executare autorităţilor române trebuie tradus în limba română sau în una din limbile engleză sau
franceză, s-a raportat la prevederile art. 8 pct. 2 din Decizia-cadru analizată. Mai mult, a stabilit
că acest aspect nu vizează procedura propriu-zisă de soluţionare a cauzei ce priveşte punerea în
executare a mandatului, ci o etapă preliminară referitoare la corespondenţa dintre state, în
concret modalitatea de transmitere către autoritatea română a mandatului european. Totodată,
Curtea a statuat că, în orice caz, potrivit art. 128 alin. 2 din Codul de procedură penală, este
instituită obligativitatea instanţei de a folosi interpret atunci când sunt prezentate înscrisuri
redactate într-o altă limbă.
Având în vedere cele de mai sus, constatăm următoarele:
-          reglementarea naţională de implementare a mandatului european de arestare întruneşte
standardul de protecţie oferit de Constituţie cetăţenilor români;
-          forţa deosebită pe care o are în jurisprudenţa Curţii Constituţionale principiul
recunoaşterii reciproce între statele membre ale Uniunii Europene a hotărârilor penale;
-          diferenţa de reglementare dintre arestarea dispusă în baza unui mandat european de
arestare şi arestarea preventivă prevăzută de Codul de procedură penală. Condiţiile specifice în
care este emis un mandat european de arestare atrage un tratament juridic diferit faţă de mandatul
de arestare preventivă. Însă, izvorul constituţional pentru ambele reglementări este acelaşi, şi
anume art. 23 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia arestarea unei persoane este permisă numai
în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege[37].
-          Curtea nu ezită să analizeze legea naţională atât din perspectiva conformităţii sale cu
Constituţia, cât şi în raport cu Decizia-cadru analizată. Desigur, nu putem să nu ne punem
întrebarea ce s-ar întâmpla dacă ar constata că legea internă este conformă cu Constituţia, dar
contrară deciziei-cadru sau invers, legea internă este neconformă cu Constituţia, dar conformă
deciziei-cadru. În opinia noastră, în primul caz, există posibilitatea instanţei constituţionale de a
uza de prevederile art. 234 din Tratatul asupra Uniunii Europene, iar în al doilea caz, soluţia
Curţii ar fi de constatare a neconstituţionalităţii prevederii în cauză, ceea ce ar putea avea
repercusiuni cu privire la îndeplinirea obligaţiilor asumate de România odată cu semnarea
tratatului de aderare la Uniunea Europeană.
-          Incidental, mai semnalăm un aspect, şi anume faptul că instanţa constituţională tratează cu
precădere aceste cauze, termenul de soluţionare fiind de cel mult 40 de zile de la data la care a
fost pronunţată încheierea de sesizare a Curţii Constituţionale. Credem că, procedând în acest
mod, Curtea Constituţională are în vedere dispoziţiile art. 95 alin. (3) şi (4) din lege, potrivit
cărora hotărârea de predare se pronunţă în termen de 60 de zile de la arestare, iar pentru motive
justificate pronunţarea putând fi amânată pentru încă 30 de zile. Totuşi, ne întrebăm în ce măsură
Curtea Constituţională este ţinută de aceste termene; în opinia noastră, termenul de cel mult 90
de zile este obligatoriu de respectat cu privire la întreaga procedură, deci nu numai pentru
instanţa ordinară. În acest sens, avem în vedere faptul că există o puternică legătură între
procedura din faţa instanţei ordinare şi cea din faţa instanţei constituţionale, ambele conlucrând,
practic, la eventuala predare a persoanei solicitate. Însă, este obligaţia instanţei de judecată de a
„conduce" cauza într-un mod care să nu permită posibilitatea tergiversării acesteia, în sensul de a
preveni ridicarea de excepţii de neconstituţionalitate în ultima parte a termenului de 60 de zile.
Curtea Constituţională are o obligaţie de mijloace în sensul de a soluţiona contenciosului
constituţional cu celeritate, ceea ce, în ultimă instanţă, nu înseamnă că va fi ţinută să soluţioneze
cauza într-un termen nerezonabil de scurt pentru ca persoana solicitată să fie predată în termen
de cel mult 90 de zile de la data arestării. În acest caz, în opinia noastră, eventual, se pune
problema aplicării dispoziţiilor art. 95 alin. (5) din lege, potrivit cărora atunci când, din motive
excepţionale, nu pot fi respectate termenele prevăzute în prezentul articol, autoritatea judiciară de
executare română va informa Eurojust, precizând motivele întârzierii.
IV. Concluzii
Din analiza de mai sus, am observat că unele instanţe constituţionale analizează cu meticulozitate
sporită măsurile naţionale de implementare a mandatului european de arestare, pe când altele, în
spiritul tratatelor de bază şi a celor de aderare, au în vedere soluţia pronunţată de Curtea de
Justiţie a Comunităţilor Europene în cauza Pupino. Potrivit acesteia, netranspunerea sau
transpunerea necorespunzătoare a unei decizii-cadru poate duce la angajarea răspunderii statului
pentru neîndeplinirea obligaţiilor stabilite prin Tratatul asupra Uniunii Europene.
Făcând o comparaţie între cele statele membre analizate, respectiv a situaţiei existente în acestea,
nu putem să nu observăm următoarele:
(1) spre deosebire de Legea fundamentală a Germaniei sau României, Constituţia poloneză şi cea
cipriotă prevedeau o interdicţie absolută de extrădare a cetăţenilor săi. Deci, până în momentul
aderării la Uniunea Europeană nu a purces la realizarea unei reforme constituţionale în acest
domeniu. Comparativ, România, înainte de a deveni membru al Uniunii, prin revizuirea
constituţională din 2003, a prevăzut excepţii de la acest principiu, astfel cum existau şi în Legea
fundamentală a Germaniei, desigur, cu un conţinut mult diferit.
(2) deciziile instanţelor constituţionale din Germania, România, Polonia şi Cipru fac referire la
supremaţia Constituţiei, un principiu, care sub asediul aplicării prioritare a normelor comunitare
încă rezistă prin jurisprudenţa constantă a curţilor constituţionale în acest sens. De altfel, în
cadrul pilonului interguvernamental, statele membre încearcă să menţină o influenţă cât mai
mare, nelăsând acest domeniu competenţei comunitare.
(3) în ciuda controverselor referitoare la relaţia naţional - Uniune Europeană, mandatul european
de arestare a fost bine primit în toate aceste state.
(4) în cadrul controlului de constituţionalitate efectuat, unele instanţe constituţionale au analizat
şi conformitatea reglementării naţionale cu decizia-cadru adoptată (Germania sau România).
Menţionăm că, în România, acest standard de control s-a impus odată cu Decizia Curţii
Constituţionale nr. 59 din 17 ianuarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr. 98 din 8 februarie 2007. Prin acea decizie, Curtea a statuat că „urmează să examineze
legislaţia internă în domeniul ajutoarelor de stat şi compatibilitatea acesteia cu legislaţia Uniunii
Europene, în domeniu, pentru că, în temeiul art. 148 alin. (2) din Constituţie, "Ca urmare a
aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări
comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu
respectarea prevederilor actului de aderare"".
În orice caz, mandatul european de arestare este un pas către funcţionarea din ce în ce mai bine a
sistemului de cooperare poliţienească şi judiciară în materie penală, asigurând, prin încrederea ce
se manifestă între statele membre ale Uniunii, crearea unui spaţiu al libertăţii, securităţii şi
justiţiei.
În final, dorim să amintim şi hotărârea din 3 mai 2007, pronunţată de Curtea de Justiţie a
Comunităţilor Europene în cauza C-303/2005 Advocaten voor den Wereld VZW vs. Leden van
de Ministerraad. Curtea Constituţională a Belgiei (pe atunci Curtea de Arbitraj, dar, urmare a
revizuirii Constituţiei Belgiei din 7 mai 2007, aceasta a devenit Curtea Constituţională), fiind
sesizată cu o cerere prin care se solicita anularea în tot sau în parte a legii din 21 iunie 2004 de
implementare a deciziei-cadru analizate, a sesizat instanţa de la Luxemburg, în cadrul procedurii
prevăzute de art. 234 din Tratatul asupra Uniunii Europene, pentru a decide, printre altele, dacă
art. 2 par. 2 din Decizia-cadru analizată contravine principiului legalităţii incriminării şi al
egalităţii şi nediscriminării. În susţinerea cererii, în esenţă, s-a arătat că pentru faptele de natură
penală prevăzute de art. 2 par. 2 din Decizia-cadru care dau loc la predare, se elimină cerinţa
dublei incriminări (în legislaţia statului ce emite, cât şi în cel în care se execută mandatul
european de arestare).
Cu privire la aceste aspecte invocate, Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene a stabilit că
principiul legalităţii incriminării nu este încălcat de vreme ce faptele de natură penală prevăzute
la art. 2 alin. (2) din decizia-cadru continuă să fie determinate/incriminate de legislaţia statului
membru care emite mandatul european de arestare. De asemenea, Curtea a stabilit că inexistenţa
dublei incriminări a celor 32 de fapte de natură penală prevăzute de art. 2 alin. (2) din Decizia-
cadru nu încalcă principiul egalităţii şi al nediscriminării, întrucât diferenţierea de tratament
juridic a acestora în raport cu faptele de natură penală unde este prevăzută condiţia dublei
incriminări este justificată de natura lor şi de regimul sancţionatoriu de minim trei ani aplicabil în
statul emitent al mandatului european de arestare, ceea ce plasează aceste fapte între cele care
afectează în mod grav ordinea şi securitatea publică.
În concluzie, observăm faptul că în timp ce majoritatea curţilor constituţionale încearcă să reţină
o competenţă cât mai largă cu privire la exercitarea controlului de constituţionalitate, în Belgia,
instanţa constituţională apelează la Curtea de la Luxembourg când vine vorba de controlul de
constituţionalitate a unei măsuri interne de implementare a actelor Uniunii Europene şi în cadrul
pilonului III.
 
 
[1] Paragraful 43 al deciziei citate
[2] Acelaşi text mai prevede că deciziile-cadru sunt obligatorii pentru statele membre în ceea ce
priveşte rezultatul care trebuie atins, dar formele şi metodele concrete de acţiune sunt lăsate
îndemâna autorităţilor naţionale. Ele nu au efect direct.
[3] C. Lebeck - National Constitutionalism, Openness to International Law and the Pragmatic
Limits of European Integration - European Law in the German Constitutional Court from EEC to
the PJCC în German Law Journal vol.7, nr.11/2006, p.927
[4] K. Kowalik-Banczyk - Should We Polish It Up? The Polish Constitutional Tribunal and the
Ideea of Supremacy of EU Law în German Law Journal, vol.6, nr.10/2005, p.1357, făcând
referire la un studiu, în poloneză, a lui W.Czaplinski
[5] ibidem, p.1357-1358
[6] P. Craig, G. de Burca - op.cit., p.40
[7] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.317 din 12 mai 2003
[8] Textul integral al acestei decizii-cadru poate fi accesat de pe site-ul:
http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=CELEX:32002F0584:EN:HTML, iar o
traducere în limba română, de pe site-ul:
http://www.just.ro/files/cooperare_judiciara_internationala/ghid_penal/97.doc
[9] Textul integral al Tratatului asupra Uniunii Europene - cu modificările şi completările incluse
până la data de 29 decembrie 2006, poate fi accesat de pe site-ul:
http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/site/en/oj/2006/ce321/ce32120061229en00010331.pdf
[10] Între care: participaţia la o organizaţie criminală, terorismul, traficul de persoane, traficul
ilicit de droguri, exploatarea sexuală a copiilor ş pornografia infantilă, traficul ilicit de droguri şi
substanţe psihotrope, traficul ilicit de arme, muniţii şi explozivi, corupţia etc.
[11] A se vedea, pe larg, F.F. Radu - Comentariu cu privire la Decizia - cadru nr. 2002/584/JAI
din 13 iunie 2002 a Consiliului Uniunii Europene privind mandatul de arestare european şi
procedurile de predare între statele membre ale Uniunii Europene
http://www.just.ro/files/cooperare_judiciara_internationala/ghid_penal.doc
[12] Decizia, în limba engleză, poate fi accesată de pe site-ul:
http://www.trybunal.gov.pl/eng/summaries/summaries_assets/documents/P_1_05_full_GB.pdf
[13] K. Kowalik-Banczyk - op.cit., p.1361
[14]Decizia, în limba engleză, poate fi accesată de pe site-
ul: http://www.trybunal.gov.pl/ eng/summaries/ documents/ K_18_04_GB.pdf
[15] K. Kowalik-Banczyk - op.cit., p.1364-1365
[16] Z.Kühn - The Application of European Law in the New Member States: Several (Early)
Predictions în German Law Journal, vol.6 nr.3/2005, p.573-574. Autorul, prin prisma acestei
decizii, credea, la acea vreme, că Polonia nu se va opune, în nici un mod, „intruziunii" legislaţiei
Uniunii Europene, dând, în acelaşi timp, ca model negativ decizia din 25 mai 2004 a Curţii
Constituţionale din Ungaria.
[17] Decizia, în limba engleză, poate fi accesată de pe site-ul:
http://www.bundesverfassungsgericht.de/en/decisions/rs20050718_2bvr223604en.html
[18] pe larg, a se vedea, F. Milner, A. Kölliker - How to Make Use of Closer Cooperation?,
European Commission, Forward Studies Unit, 2000, postat pe site-ul
http://ec.europa.eu/comm/cdp/working-paper/cooperation.pdf. Aceştia îşi pun întrebarea dacă nu
cumva cooperarea intensificată ar fi aplicabilă chiar dincolo de competenţele Comunităţii, atâta
timp cât respectă obiectivele Titlului VI şi serveşte scopului creării unui spaţiu de libertate,
securitate şi justiţie. În ceea ce priveste aplicabilitatea cooperării intensificate dincolo de
competenţele Comunităţii, autorii sus menţionaţi dau exemplul prevederilor cuprinse în art.29 al
Tratatului UE, prin care se precizează că "obiectivul Uniunii este oferirea unui înalt grad de
securitate în spaţiul de libertate, securitate şi justiţie, dezvoltând acţiuni comune între statele
membre în domeniul cooperării poliţieneşti şi judiciare în materie penală şi prin prevenirea şi
combaterea rasismului şi xenofobiei". Autorii precizează că această prevedere ar încuraja
interpretarea largă a obiectivelor Uniunii. A se vedea p.14 şi urm. Totuşi, în stadiul actual al
relaţiilor dintre Uniune şi statele membre este destul de greu de acceptat o asemenea ideee.
[19] C. Lebeck - op.cit., p.929
[20] ibidem, p.930
[21] S. Mölders - European Arrest Warrant Act is Void - The Decision of the German Federal
Constitutional Court of 18 July 2005 în German Law Journal, vol.7, nr.1/2005, p.57
[22] C. Lebeck - op.cit., p.938
[23] A. Kapardis - The European Arrest Warrant (EAW) and its Implementation in the Member
States of the European Union - Cyprus; material publicat pe adresa de Internet:
 http://www.law.uj.edu.pl/~kpk/eaw/raports/Questionnaire_Cyprus.pdf
[24] Este, desigur, o referire indirectă la hotărârea pronunţată de Curtea de Justiţie a
Comunităţilor Europene în cauza Pupino.
[25] S-a arătat că, deşi nu a arătat în mod explicit, ci implicit, Curtea consideră deciziile cadru ca
fiind inferioare Constituţiei, a se vedea raportul Deciziile curţilor constituţionale şi ale curţilor
supreme referitor la mandatul european de arestare, transmis de către delegaţia statului Cipru
către celelalte state membre, ce poate fi accesată la adresa de Internet:
http://www.law.uj.edu.pl/~kpk/eaw/judicial_decisions/Cyprus_Constitutional_Court.pdf
[26] Textul integral al acestei decizii-cadru poate fi accesat de pe site-ul:
http://test.concourt.cz/angl_verze/doc/pl-66-04.html
[27] Par.61 al hotărârii din 3 mai 2006
[28] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.594 din 1 iulie 2004
[29] Legea nr.226/2004 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 302/2004 privind cooperarea
judiciară internaţională în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr.534 din 21 iunie 2006, iar art.1879 al Legii nr.302/2004 a fost abrogat prin Ordonanţa de
urgenţă a Guvernului nr.103/2006 privind unele măsuri pentru facilitarea cooperării poliţieneşti
internaţionale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.1019 din 21 decembrie
2006
[30] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.758 din 29 octombrie 2003.
[31] M. Constantinescu, I. Muraru, A. Iorgovan - Revizuirea Constituţiei României - Explicaţii şi
Comentarii, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2003, p. 16.
[32] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.190 din 20 martie 2007.
[33] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.318 din 11 mai 2007
[34] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.296 din 4 mai 2007
[35] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.330 din 16 mai 2007
[36] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.318 din 11 mai 2007
[37] A se vedea, în acest sens, şi Decizia nr. 444 din 10 mai 2007, publicată în Monitorul Oficial
al României, Partea I, nr. 318 din 11 mai 2007.