Sunteți pe pagina 1din 5

CRITICA SOCIOLOGICĂ sau DETERMINISTĂ

Constantin Dobrogeanu-Gherea
(Solomon Katz)
1855 – 1920

1.

1. Repere biografice :

S-a născut într-o familie de mici negustori în statul Slavianka, în


Imperiul Rus, pe teritoriul Ucrainei de azi. În Rusia a mai purtat şi numele
de Konstantin Kass. Face școala primară în satul natal, gimnaziul la
Ekaterinoslav. Ca student al Facultății de Drept din Harkov, intră în cercurile
narodnice studențești şi merge prin sate pentru a face propagandă
revoluţionară. Înfiinţează în satul natal o fierărie, mai mult pretext pentru
întâlniri, discuţii politice şi activităţi subversive. Este urmărit de poli ția
țaristă și se refugiază În România, stabilindu-se la Ia și (1875). Se întreţine
greu, lucrând cu ziua, muncă fizică, grea. Își continuă însă activitatea
politică, participând la primele cercuri socialiste din Ia și și Bucure ști, unde
se stabileşte după căsătorie (1876). În timpul războiului ruso-româno-turc
(1877), având un paşaport american fals, înfiinţează o reţea de spălătorii,
prin intermediul Crucii Roşii, pentru trupele ruseşti cantonate în ţară.
Depistat de poliția țaristă care însoțea aceste trupe, este răpit și deportat
lângă Oceanul Înghețat de Nord, de unde reușește să evadeze, peregrinând
prin Norvegia, Marea Britanie, Franța, Austria și reîntorcându-se în România
în 18791. Din 1882 a ținut în concesiune restaurantul gării din Ploie ști, unde
veneau multe personalităţi, printre care şi I.L.Caragiale. Afacerea, pe lângă
faptul că îi asigura un trai decent, era şi o sursă de finanţare a unor acţiuni
ale mişcării socialiste de la noi. Este frunta ș al mi șcării socialiste de la noi
dar și unul dintre liderii mișcării muncitorești și socialiste europene (îl
cunoaşte personal pe Engels) contribuind la editarea primelor publica ții de
orientare socialistă în România. Fiul său, Alexandru Dobrogeanu-Gherea, va

1
Episodul este relatat în volumul Amintiri din trecutul îndepărtat , 1912
1
fi unul dintre membrii fondatori ai Partidului Comunist Român, dar va fi
executat împreună cu toată conducerea partidului, la ordinul lui Stalin, în
timpul refugiului din URSS. A mai avut încă doi copii – Ştefania (căsătorită
cu Paul Zarifopol) şi Ion (pianist de talent şi filozof). În 1890 obține
cetățenia română, ajutat chiar de Titu Maiorescu.
Lui Gherea i se datorează primul manifest socialist la noi – Ce vor
socialiştii români? – şi a fost unul din liderii Partidului Social Democrat al
muncitorilor din România, participând la numeroase congrese şi consfătuiri
internaţionale. După intrarea României în război (1916), fiind grav bolnav,
se refugiază în Elveţia, de unde se întoarce în 1919. Moare în anul următor.
Considerat drept primul critic marxist din lume, el este întemeietorul
metodei analitice la noi și cel dintâi teoretician literar marxist. Critica sa de
tip sociologic/determinist nu avut însă o posteritate la fel de strălucită ca cea
estetică, inaugurată de Titu Maiorescu.

2. Critica lui C-tin Dobrogeanu Gherea :

Critica lui Gherea este preponderent gazetărească, dând impresia unei


alcătuiri din mers, nesistematice, fiind mai ales polemică. Eroarea sa strategică
a fost că s-a poziţionat de la bun început împotriva direcţiei critice maioresciene
într-un moment nepotrivit, când bătălia pentru estetic tocmai fusese câştigată.
De fapt, între cei doi critici n-a existat o polemică în sensul adevărat al
cuvântului, răspunsurile lor vin la ani distanţă şi aşa zisa polemică viza o
deosebire de concepţie filozofică mai profundă : între o estetică formulată în
termenii metafizicii occidentale şi cea de tip reducţionist marxistă cu pretenţii
ştiinţifice.. Această dispută a fost reactualizată oarecum forţat în anii 50, când
ideologia comunistă de stat încerca să se revendice neapărat de la o tradiţie
socialistă autohtonă.
Primul său articol de răsunet este Cătră d-nul Maiorescu (1886), publicat
în volum sub titlul Personalitatea şi morala în artă. Gherea propune un nou tip
de critică, iniţial denumită „ştiinţifică”, mai apoi „modernă”. Obiectul acestei
critici este literatura ca realitate specifică, disociată de alţi factori, însă
considerată un „product”. Literatura are o geneză care trebuie explicată (prin
biografia, ideile şi psihicul autorului care sunt şi ele condiţionate de mediul
social şi natural) şi totodată ea exercită o înrâurire asupra societăţii, care şi ea
trebuie analizată. Prin urmare criticul va arăta de unde vine opera literară şi „ce
2
influenţă va avea ea”. Analiza estetică e lăsată la urmă, iar uneori lipseşte cu
desăvârşire. Tot aici el își expune concepția despre moralitatea artei. El respinge
ipoteza lui Maiorescu despre o influență morală în sine, apriori a artei, deoarece
el nu acceptă premisa acesteia, și anume emoția impersonală. Moralitatea unei
opere de artă este pentru Gherea strâns legată de atitudinea morală a artistului.
Acea operă va fi sau nu morală în funcție de însuși autorul ei. Totu și, Gherea nu
desparte moralitatea artei de valoarea ei estetică. Sursa moralită ții artei este într-
adevăr nu talentul ca atare, ci atitudinea morală a creatorului, pe care însă opera
o exprimă mai bine sau mai rău în funcție de calitatea ei estetică, deci de talent.
Așadar opera artistică va fi cu atât mai moralizatoare cu cât va fi mai puternic
elementul moral întrupat în ea de artist și cu cât execuția mai genială. Gherea nu
separă acum omul privat de artist. Aceştia nu sunt fără legătură între ei dar nici
nu trebuie confundați.
Neavând antene pentru estetic şi nici gust artistic bine format,
comentariile sale sunt greoaie şi prolixe, abundă în consideraţii de natură
sociologică. Scriind despre Eminescu, criticul identifică cauzele
decepţionismului eminescian în tarele „societăţii burgheze” din acea vreme. În
viziunea lui, poetul ar fi avut un fond generos şi optimist, alterat însă de
influenţele mediului şi de formaţia intelectuală a poetului marcată de contactele
sale cu filozofia şi cultura germană. În ce-l priveşte pe Caragiale, interesul
criticului e atras mai ales de satira socială din opera acestuia. Însă analiza
personajelor caragialiene e mult mai adecvată, cu unele observaţii de fineţe.
În 1894, într-o conferință despre Arta pentru artă și arta cu tendință ,
Gherea se va disocia de principalele școli critice de până atunci. E vorba de
școala patriotică din prima jumătate a secolului al XIX-lea care cerea artistului
să facă artă națională,, patriotică pentru a nu fi declarat imoral sau trădător de
patrie și de școala lui Maiorescu, fără îndoială superioară celei dintâi, însă,
clădită pe „baza șubredă a metafizicii”, aceasta neglija elementul moral și
social. Școala lui Gherea ambiționează să fie o sinteză a însu șirilor pozitive ale
predecesorilor săi: „Arta e produsul mediului social și ancestral. Ca produs al
acestui mediu opera artistică se răsfrânge la rândul ei asupra mediului social.
În această concepție intră însă și o parte din „arta pentru artă” prin faptul că
lăsăm liberă dezvoltarea temperamentului artistic, și partea cea bună din arta
patriotico-tendenționistă, care susținea influența operei artistice asupra
mediului”. Interesat de legătura cauzală a artistului cu mediul, cu atmosfera
epocii și cu condițiile sociale, Gherea va pune astfel un accent stăruitor pe
3
critica deterministă. Ideea de determinism este de fapt meritul fundamental al
contribuțiilor sale constructive și chiar dacă nu a înțeles întreaga ei
complexitate, el a folosit-o cu succes în promovarea unui nou concept de critică
aflat pe direcţia dezvoltării criticii europene de la sfârșitul secolului al XIX-lea.
Mai ales la începutul activităţii sale literare el insistă asupra condiţionării
sociale a artei şi, concomitent asupra efectului ei social, înţeles acum însă într-
un sens destul de simplist, strict utilitar, acesta putând fi „folositor” sau
„vătămător”, în funcţie de caracterul „tendinţei” pe care o conţine. Aceste
consideraţii, dar mai ales analizele critice efectuate în acest spirit l-au inclus pe
Gherea în rândul susţinătorilor „artei cu tendinţă” şi i-au adus reputaţia de critic
sociologizant şi deci rudimentar. În realitate însă, opiniile lui au evoluat sensibil
în timp, doar că în lipsa unei sinteze finale, împreună cu alţi factori, au dus la o
anume ignorare a ultimei etape din activitatea lui Gherea, evident superioară
celor precedente, atât prin ton cât şi prin revizuirile propuse.
În revenirile de mai târziu (Materialismul economic şi literatura, Dl.
Panu asupra criticei şi literaturii), cercetarea genezei şi a efectului operei
formează doar „partea ştiinţifică a criticii”, implicând o analiză a operei „în
legătură cu artistul care a produs-o”, „în legătură cu epoca”, „în legătură cu o
anumită treaptă istorică”, acestea fiind la rândul lor explicate şi reflectate în
operă. Însă Gherea adaugă acum şi faptul că în componenţa criticii intră şi
„partea estetică”. Din acest punct de vedere, „critica redă, reînviază o anumită
operă de artă prin altă operă de artă”. De aceea şi criticul literar trebuie să
posede talent, în viziunea lui, critica fiind un gen literar, aşa cum sunt genul
liric, epic şi dramatic. În consecinţă, scopul criticii moderne este acela de a crea
lucrări deopotrivă ştiinţifice şi literare cu prilejul operelor artistice, iar rezultatul
ei e îmbogăţirea şi a literaturii ştiinţifice şi a celei literare a unei ţări. Tot acum
Gherea stabilește cele trei părți ale creației literare: partea estetică, partea
personală, specială fiecărui artist și partea socială care e în legătură cu mediul
economic al societății. De aceea și criticul trebuie să posede cultură, spirit
analitic și intuiție.
Articolul său fundamental, care exprimă nucleul întregii atitudini a lui
Gherea și documentul categoric al disocierii lui de vechea școală critică este
Critica criticei, publicat în volum cu titlul Asupra criticei o veritabilă ars
poetica a criticii literare. Aici el adaugă ideea că arta fiind imperfectă, absolutul
în artă fiind cu neputință, critica este un corectiv obligatoriu al artei și este
inerentă artei înseși, având deopotrivă caracter științific și artistic. Impută
4
criticii maioresciene caracterul „judecătoresc”, normativ, şi care, util și
productiv la un moment dat, se cere depășit de însăși evoluția literaturii și a
societății.
Structura personalităţii lui Gherea este însă aceea a unui reformator. El
perfecţionează, înnoieşte, modifică, fără a distruge ceea ce i-a premers.
Articolele sale nu sunt nici solemne, nici academice, dimpotrivă, au un ton
familiar, degajat, de expunere populară. În concluzie, Gherea practică o critică
de tip sociologic, uneori sociologizant, însă cu evidente virtuţi analitice
(recunoscute şi de Lovinescu şi de Călinescu), ceea ce reprezenta categoric o
noutate în spaţiul cultural românesc de la sfârţitul secolului al XIX-lea.

*
CONCLUZII :

După ce prima jumătate a secolului al XIX-lea a născut spiritul critic însă nu și


critica propriu-zisă, a doua jumătatea a aceluiași secol ne-a dăruit în sfâr șit critica literară în
înțelesul deplin al cuvântului. Întâi în forma criticii general-culturale (prin Maiorescu), apoi
în forma criticii moderne, analitice (prin Gherea). De la o critică de principii și de direc ție s-
a trecut în chip firesc la una aplicată și explicativă. Dacă Maiorescu reprezintă la noi ultimul
ecou al clasicismului estetic european, gherismul este primul ecou al realismului modern de
inspirație marxistă și sociologică. Ele se completează atât ideologic cât și cronologic, căci
primul răspunde unor aspirațiii și cerințe postrevoluționare, iar cel de-al doilea noilor
condiții pe care le aduce prima epocă de după fondarea statului na țional român și a
proclamării independenței acestuia. Intreaga critică ce le-a urmat rămâne hotărât marcată de
prezența lor.