Sunteți pe pagina 1din 7

CURS 5

George Călinescu
şi critica impresionistă

(1899-1965)

I. Repere biografice

Viitorul critic și istoric literar, romancier dar și poet s-a născut în


București, la 19 iunie 1899, cu prenumele de la naștere Gheorghe, ca fiu al
Mariei Vișan, menajeră în casa impiegatului CFR Constantin Călinescu. La opt
ani va fi înfiat de familia Constantin Călinescu, atunci mutată la Iași, unde își
începe studiile primare. Continuă la București unde face apoi gimnaziul la
„Gheorghe Șincai” și liceul la „Gheorghe Lazăr”. Urmează Facultatea de Litere
din București și apoi face studii de specializare la Școala Română din Roma
(1923-1928) unde publică două memorii asupra propagandei catolice în Țările
Române. Reîntors în țară va fi profesor de liceu la Timișoara și București.
Colaborează în tot acest timp la diverse reviste („Universul literar”, „Viața
literară”, „Sburătorul”, „Gândirea”), publicând sub diverse pseudonime
(Aristarc, Nostradamus, Sportiv etc) este din 1933 codirector al „Vieții
Românești” alături de Mihail Ralea. În 1936 își dă doctoratul în litere cu o teză
despre Avatarii faraonului Tla a lui Eminescu. Este conferențiar de estetică și
critică literară la Facultatea de Litere din Iași unde editează și revista Jurnalul
literar, apoi devine profesor de istoria literaturii române moderne la Facultatea
de Litere din București. Adoptă o poziție democratică potrivnică fascismului și
războiului, fapt ce atrage în 1940 suspendarea atât a „Vieții Românești” cât și a
„Jurnalului literar”. Presa fascistă atacă de asemenea violent și Istoria literaturii
române... După 1944 Călinescu face eforturi de orientare spre marxism
materializate într-o serie de articole politice, lamentabile. Recurge inclusiv la
revizuirea ideologică a unor capitole din Istoria literaturii... în vederea re-
editării. Face astfel destule concesii regimului comunist, căpătând inclusiv
responsabilități politice (deputat în Marea Adunare Națională, în toate

1
legislativele începând cu 1946). Alături de Sadoveanu și Gala Galaction el va fi
printre cei dintâi scriitori importanți care s-au aliniat ideologiei comuniste.
În 1949 este ales membru al Academiei Române, an în care preia și
conducerea Institutului de Istorie Literară și Folclor al cărui director a fost până
la sfârșitul vieții și care azi îi poartă numele. În același an e atacat de Ion Vitner
în articolul Critica criticii care îi desființează Istoria literaturii... pentru vicii de
concepție („idealism subiectiv”) și de metodă („caracter neștiințific”). Acest
articol ar fi putut deveni pentru Călinescu la fel de nociv ca articolul lui Sorin
Toma care îl scoate o vreme din circuitul literar pe Arghezi.
E redactor-șef al revistei „Studii și cercetări de istorie și critică literară”
(azi „Revista de istorie și teorie literară”). Călătorește în Uniunea Sovietică
(1948) și China (1953), călătorii ce vor constitui subiectul unor reportaje. Își
reia vechea Cronică (a) mizantropului din „Adevărul literar și artistic”, sub
numele de Cronica optimistului în revista „Contemporanul”.
Uneori oportunist, a reușit să nu-și pervertească totuși gândirea, chiar
dacă unele dintre metodele sale de sustragere au căpătat note grotești. De
exemplu, când în 1960 i s-a interzis să mai scrie și să mai vorbească despre
Eminescu, el, cel mai important exeget al acestuia, a ales să conferențieze un an
întreg despre Motivul cepei în literatura universală. Totuși, după 1989 el face
obiectul unui alt val de contestări prin M. Nițescu (Sub zodia proletcultismului),
Gh. Grigurcu, Adrian Marino.
Moare în 1964.

II. Opera
Personalitate polivalentă, G. Călinescu s-a manifestat în variate domenii
intelectuale. Fiind de părere totodată că un critic literar bun trebuie să se rateze
mai întâi în toate genurile, el însuși a încercat toate genurile. Debutul său literar
este unul poetic – în revistele „Universul literar” (1926) și „Sburătorul” (1927),
scoțând un volum de Poezii în 1937.
Opera sa de istoric și critic literar cuprinde:

a) Istorie și critică literară (selectiv):


- Viața lui Mihai Eminescu – 1932
- Opera lui Mihai Eminescu, 5 vol, începând cu 1934-1936
- Viața lui Ion Creangă – 1938, ed.a-II-a din 1964 – Ion Creangă.
Viața și opera
- Istoria literaturii române de la origini până în prezent – 1941
- Nicolae Filimon – 1959
- Grigore Alexandrescu – 1962
- Vasile Alecsandri – postum (1965)
- Ion Heliade Rădulescu – postum (1966)

2
*

III. G.Călinescu-critic și istoric literar

Călinescu se consacră profesiei de critic literar cu sentimentul de a-și


înăbuși prin ea vocația lirică. Potrivit propriilor mărturisiri exercițiul critic pur
nu-l atrăgea. Nu se simțea chemat să pronunțe judecăți de valoare dar ținea
foarte mult să se exprime în legătură cu ceea ce citea, să-și comunice impresiile
de lectură și să dezvolte reflecții provocate de textele literare parcurse (rubrica
ce l-a consacrat în calitate de cronicar literar a fost celebra Cronică a
mizantropului, în „Adevărul literar şi artistic”, devenită după cel de-al doilea
război mondial Cronica optimistului). Susținea de altfel teza potrivit căreia
simțul critic implică prin definiție talentul literar, el fiind un „act creator eșuat”.
Principiul funcțional este acela că reacția criticului în contact cu opera de artă
nu poate fi decât subiectivă, căci angajează emoția, de aceea tipul de critică
practicat de G. Călinescu este acela de tip impresionist. Cronicile sale sunt ca
urmare încântătoare indiferent de verdictele formulate uneori discutabile.
Articolele sale critice urmăreau nu informarea ci formarea cititorului, cartea
comentată servind mai degrabă la exemplificarea unor principii.
Călinescu şi-a definit sistemul şi metoda sa de critic şi istoric literar în
Principii de estetică (1939) şi în eseul Istoria literaturii ca ştiinţă inefabilă şi
sinteză epică (1946).

Debutul în calitate de istoric literar și l-a făcut cu Viața lui Mihai


Eminescu (1932), atrăgând atenția și prețuirea printre alții și a lui G. Ibrăileanu.
Cartea apare într-un moment de interes maxim pentru poet și este primită
bine cu excepția tăcerii rezervate a lui Lovinescu și a mai tânărului Eugen
Ionescu ce o numește „biografie romanțată în sensul cel mai peiorativ al
cuvântului”. Este adevărat că G. Călinescu operează unele modificări atunci
când republică volumul în 1964, modificări dictate de contextul istoric și politic
dar care a fost luată ca bază pentru reeditările ulterioare. Abia târziu după 1989
– ediția Academiei – se va folosi pentru reeditare ediția din 1938. Nicolae
Manolescu inventariază în Istoria critică a literaturii române toate aceste
modificări ce țin de înlocuirea sau eliminarea unor termeni, reformularea unor
fraze sau completarea altora cu noi considerații.
Biografie literară neromanțată, cu intenţii demitizante, Viața lui Mihai
Eminescu e un portret saintebeuvian al poetului, scriere neegalată până azi,
bazată pe documentul esențial al operei acestuia. În multe pasaje Călinescu pare
a se fi documentat la fața locului, în altele se inspiră din orice: scrisori, memorii,
tablouri, acte notariale dar mai ales din poeziile și prozele lui Eminescu însuși,

3
căci până la urmă cel mai important document biografic rămâne opera
scriitorului. Se citează însă orice sursă, chiar și mai puțin credibilă dacă asta
poate colora textul.
Mergând pe calea deschisă de profesorul său, Ramiro Ortiz, într-un studiu
din 1927 – Eminescu, poetul român al păduriii şi al izvoarelor – G.Călinescu
vede în viitorul poet o personalitate de o mare robusteţe fizică ce va evolua către
un „rafinament al primitivităţii” 1. Călinescu crede că boala a fost dobândită
târziu şi accidental, poetul fiind în copilărie şi adolescenţă „o haimana
sănătoasă, din zburdălnicia căreia talentul şi imaginaţia vor scoate mai târziu un
mare poet al naturii”. Adultul Eminescu ar fi dus şi el o existenţă nefalsificată
de civilizaţie, fiind prin natura sa „un rustic sănătos şi primitiv”, dotat însă cu o
inteligenţă care „se ridica mult asupra unui om al pădurii, al lacului şi chiar al
târgului”, având „o singură sensibilitate lăuntrică acută: aceea spirituală”. De
aici şi prietenia cu „acel bivol de geniu care se numeşte Ion Creangă”. Dincolo
de acest portret centrat pe vitalitate, apare şi ideea că Eminescu era predispus
totodată la o atitudine metafizică în faţa existenţei, ceea ce va da un impuls
original operei sale.
Portretele sunt remarcabile: al tatălui, al mamei, al lui Eminescu-copilul,
al lui Eminescu-adultul. Nicolae Manolescu crede că G. Călinescu exagerează
însă rusticitatea copilului și adolescentului, precum și mai apoi boemia tânărului
Eminescu, nemaiexistănd alte mărturii din epocă referitoare la aceasta și nefiind
nici justificată. Nu e mai puțin adevărat că studii și editări recente aduc noi
informații la care Călinescu nu avusese acces. Astfel încât, deși boema
eminesciană datorează lui Călinescu paginile cele mai plastice, caietele care se
reeditează acum și multe alte însemnări manuscrise ne arată un Eminescu-
student ordonat și conștiincios, spirit mai degrabă metodic decât fantast. De
asemenea capitolul Eminescu și iubirea, bazat pe cunoașterea a doar 66 de
scrisori dintre care doar 18 ale lui Eminescu e aproape misogin. Azi cunoaștem
încă 111 scrisori eminesciene 2, astfel încât verdictul călinescian nu mai poate fi
mulțumitor. Legat de boala poetului, Călinescu a contribuit la impunerea erorii
de diagnostic și anume a ipotezei sifilisului, când studii medicale ulterioare au
dovedit existența unei alte boli ce ținea de distrugerea lentă a creierului. Cu
toate acestea și încă alte inexactități, Călinescu este în Viața lui Mihai Eminescu
un mare prozator, mai ales prin capacitatea de a da naștere unei legende
biografice.

1
Cf. Critici literari şi eseişti români. Dicţionar selectiv, Iulian Boldea, Al.Cistelecan, Cornel Morar (coord), Ed.
Arhipelag XXI, 2016, p.79
2
Dulcea mea Doamnă/Eminul meu iubit, corespondenţă inedită Mihai Eminescu – Veronica Micle, Iaşi, Ed.
Polirom, 2000

4
Opera lui Mihai Eminescu, inițial în cinci volume dar refăcută ulterior în
două, face precizări sintetice referitoare la temele romantice, tehnica interioară
și tehnica exterioară și cu întregiri în privința culturii poetului și descrierii
operei. Contribuția esențială constă în relevarea operei postume, a ineditelor
eminesciene, multe scoase la iveală pentru prima oară (el le descifrează pe cont
propriu, căci ediția Perpessicius apare abia în 1939) fiind cel dintâi care ia în
considerare întreaga creație, de la poezie la publicistică. Tonul e rece și obiectiv.
Sub raport documentar și critic, monografia a rămas până azi de referință,
de fapt cea mai valoroasă monografie dedicată lui Eminescu.
Tot un portret saintebeuvian este monografia Viața și opera lui Ion
Creangă (1938). Partea de biografie este mult mai întinsă decât cea dedicată
operei, deoarece în opinia lui Călinescu farmecul acesteia este inanalizabil. I se
descoperă specificul în jovialitatea de tip rabelaisian, în gnomismul de sorginte
folclorică, în erudiția paremiologică și în fabulosul realist. Cartea are ca premisă
deci reconstituirea epică a vieţii scriitorului dar şi răsturnarea unor prejudecăţi,
ca aceea că Ion Creagă ar fi un „scriitor poporal” sau „folclorist”. Călinescu îl
consideră pe Creangă un scriitor exponenţial, identificat cu poporul român
însuşi „surprins într-un moment de genială expansiune”. Poveştile sunt citite în
cheie realistă („tot ce e transcendent în poveste la Creangă e adus pe pământ”),
iar Amintirile ca operă de ficţiune („roman al copilăriei copilului universal”).
Vede în prozator un „autor cărturăresc”, în linia lui Rabelais şi Sterne, apreciind
erudiţia şi rafinamentul expresiei.

Demitizând existențele celor doi scriitori pentru a le remitiza din altă


perspectivă, el a creat în fapt un nou Eminescu și un nou Creangă, grandioși și
fermecători tocmai prin omenescul lor.

Monografiile despre Nicolae Filimon (1959) și Grigore Alexandrescu


(1962) uimesc și delectează atât prin abundența detaliilor biografice savuroase
cât și prin amploarea analizelor și finețea interpretării, constituind modele ale
genului. Totuşi ele, alături de micromonografiile dedicate lui Ion Heliade
Rădulescu şi Vasile Alecsandri, nu mai au strălucirea călinesciană obişnuită.
Scrise în anii ’50 -’60, ele par marcate de vitregiile epocii proletcultiste şi
postproletcultiste.3

Opera care îl exprimă plenar pe G. Călinescu este, desigur, Istoria


literaturii române de la origini până în prezent.(1941). Ea vine după
monografia închinată operei lui Eminescu, căci, spune critcul, „Pentru a înțelege

3
Cf. Critici literari şi eseişti români....., ed.citată, p.82

5
pe Eminescu aveam trebuință de o istorie literară și pentru a scrie o istorie
trebuia neapărat a avea monografia celui mai de seamă poet român”(în prefața la
a doua versiune a Operei lui Mihai Eminescu), adică monografia unui spirit
tutelar a cărui operă conține toate liniile de forță ale literaturii noastre. Astfel că,
Eminescu este reperul absolut în funcşie de care se articulează întreg edificiul
critic aici.
Călinescu concepe istoria literaturii ca pe un scenariu dramatic cu intrări
și ieșiri, ca pe o epopee cu eroi și forme, din succesiunea cărora se poate
determina capacitatea de creație a unui popor, precum și trăsăturile caracterului
național. Surprinzătoare este la Călinescu capacitatea de mișcare în toate
perioadele literaturii române – veche, modernă și contemporană lui – unde,
având drept criteriu esențial valoarea estetică, întreprinde cea mai îndrăzneață
reconsiderare a fenomenului artistic din toate timpurile. Pe lângă această
remarcabilă mobilitate a spiritului, cartea condensează toate celelalte
componente ale spiritului călinescian: verva, erudiția extraordinară, pasiunea
pentru document, agerimea spiritului critic, arta de narator, de portretist, de
evocator etc. Cum subiectivitatea participă cu necesitate la orice act de
construcție intelectuală, ea devine și aici o componentă esențială. Citind,
rezumând, sintetizând, Călinescu modelează cărțile discutate conform idealului
său personal de artă, le re-creează într-un fel, după chipul și asemănarea sa. Toți
scriitorii români devin voci ale criticului. De fapt aici Călinescu îmbină la
modul original trei metode de abordare, realizînd un soi de critică biografico-
istorico-estetică, căci perspectiva sa nu e deloc una pur estetică 4. Călinescu
apelează în judecățile sale de valoare atât la contextul relativ al literaturii
naționale, cât și la contextul absolut al literaturiii unniversale. Această
procedare este utilizată sistematic mai ales când e vorba de scriitori mari în
epocă sau în vogă, fără acoperire însă în valoarea reală a operei lor. Când
abordează un scriitor minor, judecata de valoare a criticului apelează mai întâi la
contextul istoric, acceptând că într-o literatură tânără o anume manifestare
literară își poate avea justificarea, însă în contextul mai larg al literaturii
universale ierarhiile se așează altfel.
Cum în opinia lui Călinescu faptul istoric există doar sub forma punctului
de vedere, Istoria... este interpretare, expresia unui punct de vedere. Istoria fiind
o știință umană, noțiunea de valoare se confundă cu cea de personalitate, iar
istoria literaturii, ca istorie de valori, este totodată și o istorie a personalităților
literare. Viziunea călinesciană are multe similitudini cu opiniile faimosului critic
american Réne Wellek, exprimate însă ulterior, în 1949 abia (punctate de
Manolescu). Structurând astfel Istoria.... sa, Călinescu subestimează importanța,
rolul formativ al curentelor literare, al mișcărilor și confruntărilor de idei,

4
Cf. Ion Simuț, Revizuiri, Buc., Ed. Fundației Culturale Române, 1995, p.263

6
acordându-le un spațiu restrîns, în favoarea portretizării scriitorilor de frunte.
Cartea e astfel o lungă serie de micromonografii scrise într-un stil narativ, un
„roman al literaturii” sau, cum a fost numită, „o Comedie umană a literaturii
române”. Spiritul critic e însă mereu treaz. Disocierea valorilor de non-valori e
tranșantă, ierarhiile sunt bine marcate, esteticul e clar detașat de cultural.
Dintre meritele incontestabile ale monumentalei lucrări amintim doar
câteva: este prima lectură din unghi estetic al literaturii române vechi (după
sintezele lui Iorga şi Nicolae Cartojan); Slavici se bucură de o primă analiză
substanţială a contribuţiei sale la dezvoltarea prozei româneşti; Macedonski este
de asemenea repus în rândul marilor poeţi români; curentele tradiţionaliste de la
începutul secolului XX (poporanismul şi semănătorismul) sunt tratate corect, în
contextul real istoric al modernizării etc.
Gheorghe Glodeanu observă la Călinescu fenomenul de circulație a
mijloacelor artistice de la un sector de creație la altul, acest lucru făcând ca o
serie de procedee specifice romanului să treacă și în opera critică și invers. Ca
urmare, Istoria.... „nu este altceva decât un roman insolit, ale cărui personaje
sunt înșiși scriitorii” 5. Cu o receptare sinuoasă, neocolită de contestări şi
obiecţii, pusă o vreme sub interdicţie (în anii ’50-’60), Istoria literaturii române
de la origini până în prezent a intrat pur şi simplu în legendă.

5
Gheorghe Glodeanu, Poetica romanului românesc interbelic – o posibilă tipologie a romanului , București,
Ed. Libra, 1998, p.143