Nae Ionescu (1890 - 1940), născut pe data de 4 iunie 1890 la Brăila, a fost cunoscut ca
mentor al generaţiei de intelectuali români interbelici şi ca gânditor profund creştin. Timp de 20
de ani, cât a fost profesor de logică, metafizică, teoria cunoştinţei şi filosofia religiei, Nae
Ionescu a expus o filozofie creştină cu rădăcini în tradiţia ortodoxă.
Din cauza convingerilor sale politice, după 1934 a trecut printr-o perioadă de grea
încercări, fiind arestat şi apoi înlăturat de la Universitate.
Fiind cel mai influent om politic din acea perioadă, el a format elita intelectuală
românească din perioada interbelică: Mircea Eliade, Emil Cioran, Petre Ţuţea, Constantin
Noica, Mircea Vulcănescu, Octav Onicescu.
Opera sa e bazată pe Tradiţia Bisericii, având rolul de a sublinia rolul important al
Bisericii în refacerea noului stat român după cele două Războaie Mondiale. El a susţinut ideea
conform căreia creştinismul face parte integrală din fiinţa noastră naţională.
Potrivit lui Nae Ionescu, omul nu e simplă existenţă trecătoare, înzestrată cu raţiune, ci o
persoană definită ca „chip a lui Dumnezeu". Iar Dumnezeu nu e, pentru acest mare profesor,
divinitatea anonimă a filozofiei theiste sau deiste, ci Tatăl nostru Cel din ceruri.
Opere reprezentative: Istoria logicii, Introducere în logică, Filosofia religiei, Soluţii
filosofice în problema Dumnezeirii (teism, panteism, deism, ateism), Psihologie a gândirii,
Teoria cunoaşterii metafizice, în toate simţindu-se profunda gândire creştină.
După mai multe arestări şi eliberări, pe 15 martie 1940, Nae Ionescu a murit la locuinţa
sa de la Băneasa, fiind înmormântat la cimitirul Bellu din Bucureşti.