PRODUSELE APICOLE

Produsele apicole sunt substanţele pe care le secretă sau le produce albina prin culegerea,
transformarea, prelucrarea şi depozitarea unor substanţe naturale, pe care le colectează omul din
stup sau direct de la albină (veninul).
Produsele apicole sunt medicamentele folosite în apiterapie. Produsele apicole cunoscute sunt:
1. mierea; 6. ceara de albine;
2. polenul; 7. veninul de albine;
3. păstură; 8. apilarnilul;
4. propolisul; 9. căpăceala.
5. lăptişorul de matcă;

MIEREA DE ALBINE
Definiţie
Mierea este un produs apicol obţinut prin transformarea şi prelucrarea nectarului florilor
sau a manei de către albine care este depozitat în celulele fagurilor pentru a constitui hrana
familiei de albine din stup.

Mierea poate fi definită şi ca orice sortiment de lichid dulce, semifluid, parfumat, vâscos sau
cristalizat, în culori diferite, cules, preparat şi depozitat în faguri de către albine.
Albina culege nectarul florilor, mana sau secreţii ale plantelor, le prelucrează, prepară, le
transformă cu ajutorul unor enzime şi le depozitează în fagurii din stup .
Producerea mierii de către albine este un proces complex de transformare a materiei prime în
miere, începând cu recoltarea şi terminându-se cu căpăcirea celulelor din faguri .

MIEREA FLORALA se clasifică după speciile de plante melifere de la care albinele au adunat
nectarul:

- MIERE MONOFLORALA: provine integral sau în mare parte din nectarul florilor unei
singure specii (salcâm, tei, mentă, floarea-soarelui etc.);

- MIERE POLIFLORALA: provenită din prelucrarea unui amestec de nectar de la florile mai
multor specii de plante.

DUPA CARACTERISTICILE ORGANOLEPTICE

Caracteristicile organoleptice sunt reprezentate de: aspect,consistenţă, gust, aromă (miros),
puritate (turbiditate) şi culoare.
Aspectul mierii - este transparent strălucitor în stare fluidă,opalescent la începutul cristalizării şi
cristalizat la finalul procesului de cristalizare.
Consistenţa - în funcţie de consistenţă, mierea se clasifică în:
- miere de albine sub formă lichidă (fluidă);
- miere de albine cristalizată (zaharisită) total sau parţial.
Consistenţa se apreciază după modul de scurgere de pe o lopăţică de lemn, putând fi uniformă,
fluidă, vâscoasă sau cu diferite grade de cristalizare.
Gustul - este dulce, plăcut, uneori cu nuanţe mai mult sau mai puţin pronunţate, în funcţie de
provenienţă şi compoziţia sa, iar când fermentează capătă un gust acrişor.
Aroma (mirosul) - diverse sorturi de miere se apreciază prin miros şi degustare, indicându-se
denumirea speciei de plante din care provine. Aroma mierii este determinată de conţinutul în
uleiuri eterice şi speciile de la care provine nectarul. Unele uleiuri sunt distruse în timpul
încălzirii sau după păstrare îndelungată.
Puritatea - pentru aprecierea gradului de puritate, proba de miere se examinează la lumina directă
a zilei pentru identificarea anumitor impurităţi: corpuri'străine, spumă, albine moarte sau
fragmente ale acestora, prafuri etc.
Culoarea - este, în mod natural, variabilă, in functie de tipul de miere.

DUPA MODUL DE EXTRAGERE.

- în faguri: se livrează în faguri;
- scursă liber din faguri;
- extrasă cu ajutorul centrifugii;
- obţinută prin presarea fagurilor;
- topită prin încălzirea fagurilor

. DUPA CALITATEA COMERCIALA.

- miere de calitate superioară - A (miere de salcâm, tei etc.);
- miere de calitate inferioară - B (miere de hrişcă, iarbă neagră etc.).

. DUPA TEHNOLOGIA FOLOSITA IN APICULTURA:

- TEHNOLOGIA TRADITIONALA - apicultură tradiţională: apicultură
ecologică: prin care se obţin produse apicole ecologice şi din care face parte mierea ecologică;

- MIEREA ECOLOGICA: înlocuirea cât mai urgentă a tehnologiilor tradiţionale cu

tehnologii antipoluante şi distribuirea stupinelor pe terenuri ecologice pure ce vor permite
obţinerea produselor apicole ecologice pure de către apicultori,

Calitatea mierii şi a produselor apicole certificate în apicultura ecologică este strâns legată de
tratamentele aplicate stupilor, de calitatea mediului, dar, în egală măsură, şi de condiţiile de
extracţie, de prelucrare şi de depozitare a produselor apicole.
Apicultura ecologică are ca scop obţinerea unor produse apicole pure şi de cea mai bună calitate,
fără utilizarea de substanţe chimice de orice fel, fără antibiotice şi poluanţi.
Mierea ecologică se obţine în conformitate cu regulile şi principiile din apicultura ecologică
stabilite de legislaţia comunitară şi naţională din domeniu. Modul de aplicare a acestor norme de
către apicultor este verificat de un organism de inspecţie şi certificare pe întreaga filieră de
obţinere a mierii. In urma controalelor, organismul de inspecţie şi certificare acordă exploataţiei
apicole certificatul de conformitate cu regulile şi principiile din agricultura ecologică şi dă
dreptul apicultorului să aplice pe eticheta respectivului produs menţiunea de „ecologic".
Caracteristici:
- Nu trebuie sa existe poluare industrial
- Nu trebuie sa se cultive nimic care sa necesite stropire cu pesticide si insecticide
- apa, aerul şi solul să nu fie poluate.
Prin controale, organismul certificator verifica:
- nedeplasarea stupilor din acea zonă,
- verifică tratamentele aplicate albinelor, precum şi ustensilele folosite la extragerea mierii
şi celorlalte produse apicole (acestea trebuind să fie doar din inox
- Se preleveaza mostre din ceară şi din miere, care se trimit la laboratoare independente
pentru a se depista orice urmă de antibiotic*.
Alimentaţia albinelor se bazează pe rezerve de polen şi miere obţinute în sistem ecologic pentru
iernare.
Stupii trebuie confecţionaţi din materiale naturale (lemn) .
Pentru exteriorul stupului este necesar să se utilizeze vopsele pe bază de apă sau ulei de in.

Exemple de sorturi de miere de albine care pot fi găsite în România (mierea autohtonă):
- mierea poliflora se recomandă în majoritatea afecţiunilor;
- mierea de salcâm este „aur" pentru bolile cardiovasculare. Este antiseptica, calmeaza tusea.
Calmează sistemul nervos, tratează astenia şi nevrozele, gastrita hiperacidă, cancerul, ulcerul
gastroduodenal, infecţiile bronhopulmonare, astmul bronşic, pneumonia, tuberculoza, guturaiul,
ateroscleroza, reumatismul, tulburările de circulaţie, tulburările de memorie, este un excellent
tonic pentru copii şi pacienţi în convalescenţă, pentru întărirea sistemului imunitar şi, pentru
gravide, ajută somnul.
Mierea de tei calmează sistemul nervos, combate insomnia, are efect sedativ, reduce spasmul
digestiv şi pulmonar, tratează bronşita, stimulează metabolismul.
Mierea de floarea-soarelui combate febra, ajută la normalizarea tensiunii arteriale, atât în
hipertensiune, cât şi hipotensiune arterială, este utilă în bronşite, afecţiuni ale stomacului.
Mierea de mentă este utilă în dischineziile biliare, combate balonarea, are efecte antiseptice
asupra aparatului urinar, are proprietăţi analgezice, este tonică, uşurează digestia.
Mierea de castan are acţiune antianemică, antimicrobiană, este remineralizantă. Se recomandă în
bolile digestive, renale, în decongestionarea ficatului şi a prostatei, în osteoporoză,
îmbunătăţeştecirculaţia sangvină. Mierea de castan sălbatic creşte tensiunea arterială.
Mierea de levănţică este recomandată pacienţilor epuizaţi fizic şi nervos. Calmează tuşea şi
durerile de gât; se foloseşte în afecţiunile pulmonare, migrene, insomnii. Poate înlocui
medicamentelenvermifuge în cazul oxiuriazei la copii.
Mierea de salcie se aseamănă la aspect cu mierea de coriandru. Este foarte bogată în vitamine, în
special B6 şi C. Este un izvor de energie. Conţine salicozidă, care se descompune în organism
rezultând acidul salicilic, adică aspirină naturală. Are efecte tonice, anestezice, antiseptice,
sedative, antireumatismale.
Mierea de rapiţă -conţine enzime Q3 necesare oaselor. Din acest motiv poate fi folosită ca
adjuvant în tratarea osteoporozei. Este indicată în diabetul zaharat, afecţiunile cardiace,
ateroscleroză, afecţiunile respiratorii, bolile neoplazice (şi în profilaxia cancerului), protejează
ficatul şi îmbunătăţeşte funcţiile pancreasului,
ale splineişi ale rinichilor.
Mierea in faguri- are continut mare de vitamina A si ceara, asigura o buna igiena a cavitatii
bucale, intareste vederea. Ca emollient si dezinfectant, ceara de faguri cu capaceala se recomanda
in afectiunile bronhopulmonare. Are actiune antioxidanta.

Exemple de sorturi de miere din Orient

Mierea de manuka. Manuka este un arbore pitic care creşte în Noua Zeelandă şi în sud-estul
Australiei.
Are proprietăţi antibiotice puternice şi i se atribuie efecte multiple în diverse afecţiuni ale
organismului.
Mierea de măslin este antioxidantă, antineoplazică, benefică în ateroscleroză, boli cardiace,
hepatite şi bolile ficatului, vezicii biliare, SIDA etc.
Mierea de negrilică este benefică în tratarea tusei, bolilor pulmonare,bolilor cardiace, întăreşte
muşchiul cardiac, este imunostimulatoare, scade glicemia, îmbunătăţeşte circulaţia sangvină.
DE GHIMBIR, BANANE, CAMFOR, TRANDAFIR,GHIMBIR, SCORTISOARA, SPINUL
LUI HRISTOS, CIMBRISOR, SUSAN, BUSUIOC, CITRICE, MAGHIRAN, PAG.74

Cei mai importanţi parametrii stabiliţi de FAO şi de Codex Alimentarius:

FAO Codex
MIEREA CONTINE:
Apă 13 - 21 %
pH 3,4 - 6,11
Fructoză 2 7 - 4 4 %
Glucoza 28 - 44% -
Maltoză 3 - 15%
Sucroză 0,25 - 7,5 %
MIEREA - CONTRAINDICATII SI LIMITE
-99,9% din populatie tolereaza bine acest produs.
- 0,01% dintre personae care pot prezenta reactii adverse reale la miere o pot utilize in conditii
specifice.
Cea mai importanta contraindicatie a mierii este diabetul.
Mierea este dulce deoarce contine 70% carbohidrati si nu poate fi data in cantitati mari acelor
personae care au sangele dulce sau hiperglicemic.
Mierea cu mai putina dextroza si mai multa fructoza va fi mai bine acceptata de catre diabetici.
Mierea poate fi administrate bolnavilor de diabet intr-o cantitate de 20-30 g/zi.

ALERGIA LA MIERE
Persoanele care sufera de aceasta afectiune nu pot manca miere, deoarce continutul extrem de
scazut in polen poate duce la alergii specific digestive sau respiratorii.
Pentru diminuarea riscului este recomandat sa se foloseasca mierea in doze foarte mici, foarte
bine diluate in cantitati mari de lichide.
Nu se administreaza copiilor.

DOZAJUL
pentru adulţi:
- cantitatea ideală care trebuie consumată de un adult este de:
1-3 g/kg corp/zi, împărţită în trei reprize, înainte de masă cu o oră jumătate sau trei ore după
masă;
SAU: 100-200 g/zi, împărţită în trei reprize:
- 30-60 g dimineaţa înainte de micul dejun;
- 40-80 g la prânz, cu o oră şi jumătate înainte de masă
SAU la 2-3 ore după masă;
- 30-60 g seara, cu o oră şi jumătate înainte de cină, sau înaintede culcare.

- pentru copii:
- la vârsta de 1-3 ani, se recomandă 2-4 linguriţe de miere pe zi;
- peste 6 ani, se recomandă maxim 8 linguriţe de miere pe zi;
sau: 0,8 g/kg corp/zi.

Dozele zilnice se împart în trei reprize, tot cu o oră şi jumătate înainte de masă sau cu 1-2 ore
după masă.

Notă: o lingură cu miere cântăreşte aproximativ 21 g, o linguriţă cu miere cântăreşte aproximativ

7 g.
FORME FARMACEUTICE
Se fabrică preparate pe bază de miere pentru tratarea anumitor afecţiuni, preparate cosmetice sau
suplimente nutritive.
Dintre formele farmaceutice pe bază de miere, menţionăm:
- miere brută; (cruda?????)
- miere dizolvată în lichid (ceaiuri, lapte, apă, sucuri etc.);
- miere în aplicaţii locale (arsuri)
- pansamente cu miere;
- sirop: miere amestecată cu extracte de plante medicinale;
- infuzii de miere cu vin sau alte băuturi alcoolice;
- supozitoare pe bază de miere - vaginale şi rectal
-spălaturi vaginale;
- picături, colir pentru nas şi ochi;
- capsule pe bază de miere
- Picaturi: 2 g miere in 100 ml apa distilata si se adm. 1-2 picaturi in ochi 3-4 ori/zi.

MIEREA CONTRAFACUTA
Cea mai sigura metoda de a distinge mierea contrafacuta de cea naturala este analiza de laborator,
examenul microscopic sau examenul organoleptic care se refera la culoare, miros, gust, consistent
si puritatea mierii.
Exista cateva metode aproximative prin care poti sa-ti dai seama cand ai de a face cu o miere
contrafacuta.
1. TESTUL CU ALCOOL – se incalzeste intr-un vas de sticla 2 linguri de miere se adauga
6 linguri de alcool de 90 grade si se amesteca bine. Se asteapta aproximativ o ora. Daca
apare o substanta alba pe fundul borcanului atunci este foarte probabil ca mierea sa fi fost
contrafacuta.
2. TESTUL FLUIDITATII – se introduce o lingura in borcanul cu miere, se ridica si se lasa
mierea sa curga, Daca mierea curge continuu fara sa se desprinda in picaturi atunci mierea
este naturala. Mierea de salcam este mai fluida decat cea de floarea soarelui sau poliflora.
3. TESTUL CRISTALIZARII - Mierea de floarea soarelui si cea poliflora cristalizeaza
rapid, iar cea de salcam cristalizeaza mai greu, dupa aproximativ 1-2 ani. Dupa 6 lunidaca
mierea nu mai are cristale este posibil sa fie contrafacuta (fl.soarelui). La temp.mai mari
isi pot pierde din proprietati.
4. TESTUL MIROSULUI- mierea trebuie sa-si pastreze aroma plantelor din care este
culeasa. Mierea falsificata este doar dulce.
5. TESTUL SCUFUNDARII - mierea are densitate de 1,4 ori mai mare decat apa. Daca
lasi sa se scurga mierea dintr-o lingura intr-un phar cu apa rece, mierea ar trebui sa cada la
fund sis a nu se imprastie rapid in apa. O miere contrafacuta are densitate mai mica si se
imprastie imediat in apa.
6. TESTUL CREIONULUI CHIMIC – se pune mierea intr-o lingura, apoi se amesteca cu
un creion chimic aproximativ 1 minut. Daca mierea se coloreaza e posibil sa fie
contrafacuta. In cazul in care culoarea nu se modifica mierea este naturala.
 POLENUL
Polenul este format dintr-o multitudine de corpusculi microscopici,conţinuţi în sacii
polenici din anterele staminelor unei flori. Din punct de vedere fiziologic, sunt grăuncioare
minuscule care constituie elementele fecundante masculine ale florii (partea reproducătoare
masculină).
Polenul care se răspândeşte cu ajutorul vântului poartă numele de polen anemofil, iar polenul
care este recoltat de albine poartă numele de entomofil.
Albinele recoltează exclusiv polen entomofil. Polenul recoltat de albine se prezintă sub forma
unor „ghemotoace", ceea ce reprezintă mari aglomerări de grăuncioare, peste 300 000 la un
singur transport. După recoltare, polenul este transportat la stup în coşuleţele de pe picioarele
posterioare ale albinelor. în stup, polenul este descărcat de alte albine, aşezat în faguri,
îmbunătăţit cu enzime, frământat cu puţină miere şi apoi bătut şi lipit de celula
cu capul, cu mişcările berbecului. Masa proteică care se creează se numeşte păstură.

Recoltarea polenului entomofil de către albine

O albină recoltează aproximativ 12-15 mg de polen la un singur transport,egal cu o zecime din
greutatea ei.
Greutatea polenului diferă în funcţie de vreme şi de condiţiile atmosferice, originea florală a|
polenului, capacitatea şi puterea albinei etc. în condiţii atmosferice bune şi existenţa florii din
abundenţă, albinele dintr-un stup pot aduna aproximativ 12 kg de polen într-un sezon şi uneori
chiar 40 de kilograme. Cu cât distanţa dintre stup şi flori este mai mică, cu atât recolta este mai
mare şi invers. Unele sortimente de flori conţin mai mult sau mai puţin polen. Unele flori se
deschid dimineaţa, altele seara, iar unele toată ziua.
Temperatura atmosferică are un rol major în capacitatea albinelor de recoltare a polenului.
La o temperatură mai mică de 10°C, albinele nu recoltează polen, deoarece ele nu părăsesc
stupul .
Recoltarea polenului de către albine creşte mai mult în situaţia în care stupul are puieţi.
O familie puternică de albine consumă aproximativ 50 kg de polen pe an, polenul fiind
sursa proteică pentru alimentaţia familiei de albine.
Apicultorul nu trebuie să colecteze mai mult de o zecime din cantitatea totală de polen adunat de
albine dintr-un sezon. Această zecime înseamnă aproximativ 3 kg de polen. Restul de polen
trebuie lăsat să fie introdus în stupi de către albine, pentru hrana lor. Dacă se reţine mai mult
polen, viaţa normală a coloniei de albine poate fi perturbată.

Proprietăţile biofizice ale polenului

Proprietăţile biologice ale polenului depind de cantitatea şi calitatea proteinelor şi vitaminelor din
polen. Cantitatea de aminoacizi depinde de capacitatea albinelor de a asigura necesarul de
proteine pentru activitatea biologică de a hrăni puieţii, dezvoltarea familiei de albine şi puterea de
a produce şi secreta în mod
normal. Calitatea biologică a polenului are legătură cu originea vegetală a polenului, cu calitatea
nutritivă, proprietăţile fizice, conţinutul de azot şi compoziţia chimică a polenului.
Proprietăţile fizice: grăuncioarele de polen sunt de formă ovoidă sau sferică, mai mult sau mai
puţin perfecte; un grăunte de polen are un diametru mediu de 20-40 de micron. Fiecare grăuncior
are două învelişuri, exină şi intină, şi doi nuclei care sunt foarte valoroşi.
Culoarea indică originea sa vegetală sau zona geografică specifică. Culoarea polenului nu are
importanţă, ea variază de la galben-auriu până la negru, cea mai frecvent întâlnită fiind galben-
verzui.
Compoziţia chimică a polenului
Polenul este un minunat produs apicol, având ca sursă potenţială peste 1 000 de flori diferite. Ca
rezultat, compoziţia lui este foarte variabilă.
Polenul are o compoziţie chimică complexă şi specială care îl deosebeşte de toate celelalte
produse vegetale şi îi conferă un spectru de influenţă surprinzător de larg asupra multor afecţiuni
şi disfuncţii ale organismului uman.
Polenul conţine 23 de aminoacizi, 18 vitamine, aproximativ 33 de minerale, 59 de elemente de
bază (oligoelemente), peste 100 de enzime şi coenzime (polenul este considerat „uzina de
enzime"), 14 acizi graşi, 11 carbohidraţi, aproximativ 2 5% protein (conţine proteine cu 5 0% mai
mult decât carnea de vită) etc.
Apa: reprezintă aproximativ 3-4% din greutatea polenului uscat.
Proteine: proteinele totale din polenul uscat reprezintă aproximativ 10-35%; un procent destul de
semnificativ îl reprezintă substanţele albuminoase - protidele, precum peptone, gloculine,
albumina, globulina, guanina.
Aminoacizii liberi reprezinta 10% din polenul uscat.
Polenul contine toti aminoacizii esentiali si neesentiali.
Contine in procent de 15-16% vitamine lipo si hidrosolubile (vit.A, D, E, F)…LIPO
Vitaminele reprezintă aproximativ 15-16% din polenul uscat.
Polenul conţine vitamine lipo- şi hidrosolubile.
Vitaminele liposolubile sunt: vitamina A, provitamina A (P-caroten), vitaminele D, E,
F (vitamina F este un amestec din trei acizi graşi nesaturaţi: linoleic + linolenic +
arahidonic).
Polenul conţine vitamina A în concentraţie de 20 de ori mai mare decât morcovul.

Cele hidrosolubile sunt: vitamina Bl 5 B2 , B3, (PP-niacină), B5 , B6 , B8 , (colină - este o

amină naturală încadrată în familia vitaminelor B), B9 , B l 2 , C, H, P (rutin), inozitol
(vitamina B4 este o fracţiune lipidică, se identifică asociată cu vitaminele B), acidul
paraaminobenzoic (PABA).
Minerale 4-5% din polenul uscat : P,Ca,K,Na,Mg,Fe,Cu,I,Siliciu,Cu,Clor.
Carbohidrati 34% din polenul uscat: glucoza7,5%, fructoza 16%.
ACIZI NUCLEICI –. Polenul şi păstură sunt un rezervor de acizi nucleici, ARN (acid
ribonucleic) şi ADN (acid dezoxiribonucleic).
Alcaloizi. Se găsesc în polen alcaloizi precum: xantină, hipoxantină,vernină etc.
Pigmenţi vegetali. Polenul conţine carotenoizi (beta-caroten,licopen) compuşi fenolici
(flavonoizi, acizi fenolici etc.).
Acizi organici. Există acizi organici care se găsesc şi în miere, precum acidul gluconic, formic,
malic, acetic, lactic, succinic,butiric, citric, piroglutamic etc.
Hormoni naturali şi fitoestrogeni: conţin hormoni reproductive (estrogen, estradiol, testosteron,
progesteron, androstenedione, DHEA) şi cortizol.
Diverse: în polen se mai găsesc antibiotice, uleiuri eterice (volatile) zeci de acizi şi alcooli
reglatori de crestere.
INDICATIILE POLENULUI
Proprietăţile terapeutice principale ale polenului sunt legate de bogăţia sa mare în substanţe şi
elemente bioactive.
Indicaţiile generale ale polenului sunt:
- boli de nutriţie şi metabolism;
- boli ale tubului digestiv: esofag, stomac, intestin, duoden, rect;
- diabeuil zaharat, boli de nutriţie şi metabolism;
- afecţiuni ale ficatului şi veziculei biliare;
- afecţiuni urogenitale şi sexuale;
- afecţiuni cardiovasculare;
- afecţiuni hematologice;
- boli ale aparatului respirator superior (ORL) şi inferior;
- afecţiuni ginecologice şi obstetricale;
- la copii;
- boli alergice;
- afecţiuni neoplazice;
- bolile neuropsihice;
- afecţiuni imunologice;
- tulburări endocrine;
- afecţiuni dermatologice;
- afecţiuni oftalmologice;
- la adulţii vâstnici;
- bolile aparatului osteoarticular;
- în medicina sportivă;
- pentru controlul greutăţii corporale, în tratamentul obezităţii sau scăderii în greutate.

REACTII ADVERSE
Ca reacţii adverse ale polenului, pot apărea alergia la polen şi simptome digestive nedorite.
Cei care utilizează pentru prima oară produsul apicol trebuie să recurgă la cantităţi mici, mărind
doza de la o zi la alta.
La o primă utilizare a-polenului, este posibil să apară manifestări alergice de mică amploare, care
cedează definitiv în câteva ore sau zile
Exemple de manifestari alergice :(strănut, lăcrimare, mâncărimi ale pielii, eritem, roşeaţa ochilor,
secreţie nazală abundentă etc.).

Apariţia unor simptome digestive nedorite (intoleranţă): la consumul de polen, unele persoane se
plâng de senzaţie de greutate în stomac, balonări, diaree etc.
Pentru a evita manifestările alergice şi digestive provocate de polen, pacientul este sfătuit să
diminueze doza sau oprirea administrarii polenului.
Altă recomandare pentru diminuarea reacţiilor adverse constă în amestecarea polenului cu miere
şi se începe cu un raport de 1:10, apoi 1:8; 1:6; 1:4; 1:2; 1:1. Apoi se consumă ambele cu cantităţi
mari de lichide.
Alt truc: pacienţii sunt sfătuiţi să consume concomitent preparate de propolis sau propolis brut,
propolisul
având proprietăţi antialergice.

CONTRAINDICATII SI PRECAUTII
Polenul nu este indicat persoanelor cu excitabilitate sexuală,psihică sau nervoasă, şi în
hiperfuncţiile hormonale (excepţie excesul de foliculină), în obezitate, hipercolesterolemie şi
hipertrigliceridemie, tratamentul cu polen se aplică sub urmărire medicală.
Precauţii: administrarea îndelungată, fără pauze, a polenului poate provoca tulburări
hormonale.
PASTURA – PAINEA ALBINELOR- polenul este adus in stup de catre albinele
lucratoare si preluat de albinele tinere prelucratoare (in primele 7 zile de viata cand inca nu
zboara).
Acestea îl frământă cu mandibulele, adăugându-i enzime din corpul lor (glande hipofaringiene) şi
îl presează cu capul, cu lovituri asemănătoare celor ale berbecului, în celulele fagurilor, pe care le
umplu în proporţie de 2/3 din volumul lor. Albinele conservă acest preparat adăugând miere în
treimea goală a celulelor, apoi le astupă cu o peliculă fină de ceară (căpăceală).
în felul acesta, după o perioadă de minim 30 de zile în stup, polenul devine păstură (pâinea
albinelor). Mierea, enzimele adăugate şi o fermentaţie limitată şi controlată inhibă puterea
germinativă a polenului, iar factorii alergenici din polen dispar.

RECOLTAREA PASTURIIi
Cea mai bună perioadă pentru producerea şi recoltarea păsturii este primăvara şi la începutul
verii.
Păstură se recoltează prin următoarele metode:
- prin tăierea în fâşii a fagurilor cu păstură: fagurii se ţin pe masă în poziţie orizontală şi apoi
se secţionează longitudinal prin mijlocul fiecărui rând de celule, se scutură celulele şi atunci
păstură cade pe masă; păstură lipită pe pereţii celulei se recoltează cu ajutorul unei pense;
- prin retezarea celulelor: rama este aşezată pe masă în poziţie orizontală cu speteaza în j o s
spre lucrător. Cu ajutorul unui cuţit ascuţit cu lamă subţire, se taie orizontal rândul de jos de
cellule cu păstură, cât se poate mai aproape de baza celulelor, apoi fiecare rând este secţionat pe
verticală şi oblic spre speteaza de sus a ramei, iar marginea inferioară a rândului de celule se
îndoaie înspre lucrător;
- prin refrigerare: în cazul fagurilor noi, ţinuţi la rece, ceara devine casantă şi se poate sfărâma.
Păstură recoltată se curăţă de impurităţi (propolis, ceară etc.) şi imediat se mărunţeşte, fiind
pregătită pentru depozitare.

Depozitarea şi ambalarea păsturii

Polenul recoltat, curăţat de impurităţi şi mărunţit, este ambalat,păstrat şi depozitat la fel ca
polenul, dar cu unele diferenţe: procesul de fermentaţie care s-a produs în timpul transformării
polenului în păstură are rol de a evita necesitatea de congelare a păsturii. Se poate păstra în miere
în proporţie de 50%. 80%?????
Datorită cantităţii mari de acid lactic şi substanţe antibiotice, păstură poate fi păstrată la loc uscat
şi răcoros până la 17 ani, fără modificări majore calitative sau cantitative.

PASTURA CA ALIMENT -Păstură este considerată un „hiperaliment". Proprietăţile şi

calităţile nutritive ale păsturii sunt asemănătoare cu cele ale polenului, dar efectele sunt de trei ori
mai multe decât cele ale polenului.
Superioritatea păsturii faţă de polen
Din punct de vedere nutritiv şi terapeutic, păstură are valoare de trei ori mai mare decât polenul.
în ceea ce priveşte digestia, păstură are toate calităţile nutritive şi terapeutice pentru a o ameliora.
Exina din polen este nedigerabilă, dar, dacă este distrusă, se asimilează mai uşor de către
organism.
Gustul ei acru, ca rezultat al fermentaţiei lactice, o face mult mai plăcută decât polenul.

Păstură conţine mai multe substanţe bioactive (calitativ şi cantitativ), cum ar fi glucozo-oxidaza.
Zaharoza se transformă în monozaharide mult mai benefice pentru organismul uman, iar zahărul
simplu trece în acidul lactic care dă păsturii gustul acru, previne mucegăirea acesteia şi
putrefacţia bacteriană.

Acidul lactic, împreună cu substanţele antibiotic din păstură, fac ca aceasta să fie stabilă şi
păstrată timp îndelungat fără modificări majore.
Păstură conţine de 5-6 ori mai mult acid lactic decât polenul, are mai multe enzime,
minerale,aminoacizi, vitamine din grupul B, vitamina C, vitamina D (o face să aibă proprietăţi
antioxidante mai puternice), vitamina E (îi conferă acţiuni mai importante asupra prostatei),
vitamina K (o face să aibă proprietăţi antihemoragice mai puternice).
Păstură conţine proteine şi lipide în cantitate mai mare decât polenul, ceea ce îi conferă calităţi
nutritive mai puternice. pH-ul este acid (4-4,2), ceea ce o face uşor asimilabilă.
Deşi polenul este un aliment şi un medicament remarcabil, este net depăşit de păstură, ale cărei
efecte spectaculoase se manifestă într-o gamă foarte largă de afecţiuni.

COMPOZITIE CHIMICA
Proteine 20 -22%
Carbohidraţi 24 – 35%
Minerale, oligoelemente 2,43%
Vitamina E 170 mg la 100 g pastura
Vitamina C - 6 – 200 mg% la 100 g pastura
Beta-caroten (provitamina A) 20 – 87,5 % la 100 g pastura
Lipide 1 – 6%
Aminoacizi 15%
Elemente anorganice 1%
Substanţe neidentificate 3 – 4%
Acid lactic 3 – 3,2 %

Păstură mai conţine acid decanoic, gamaglobuline, acizi nucleic (ADN, ARN), polifenoli cu
efecte antioxidante, hormone naturali (fitohormoni), precum estradiol, testosteron, progesterone.
AFECTIUNI CE SE POT TRATA, AMELIORA CU AJUTORUL PASTURII
Afecţiunile hepatice (hepatite, ciroze), are efecte mai puternice ca anticoagulant (conţinut mai
crescut de vitamina K)
Efecte antioxidante mai puternice (conţinut mai crescut în polifenoli şi vitamina C),
In bolile oculare, mai ales în slăbirea vederii,boli de prostată, digestive, tulburări de creştere la
copii, boli cardiace,respiratorii, neoplazice, imunologice, infecţioase, sexuale etc.

CONTRAINDICATII SI PRECAUTII
Contraindicaţiile păsturii şi precauţiile sunt aproape identice cu ale polenului. Trebuie acordată
mare atenţie la persoanele cu diabet zaharat (păstură se poate consuma de către diabetici, dar de
preferat sub urmărire medicală) şi la cele cu afecţiuni severe ale tractului digestiv.

REACTII ADVERSE
Păstură nu are nicio reacţie adversă şi nici efecte toxice.
Totuşi, deoarece păstură conţine mici cantităţi de polen nedeschis,pacientul poate prezenta în
unele cazuri aceleaşi reacţii adverse, procedurile fiind identice ca la polen. Este de preferat să se
consulte medicul.
LIMITELE TRATAMENTULUI
Acţiunea păsturii este limitată la persoanele prea slăbite, cu indigestie sau cu boli digestive care
împiedică absorbţia intestinală, având în traseul spre ţintă tumori, stenoze, ţesuturi moarte (ca la
infarctul miocardic, de exemplu) etc.
PROPOLIS
Definiţie
Propolisul se mai numeşte „clei de albine" sau „penicilina românească".
Din punct de vedere biologic, propolisul este un produs apicol foarte preţios, un produs de cules,
digestie şi secreţii al albinelor; face parte din aceeaşi categorie cu mierea şi polenul.
Propolisul este o substanta cleioasa, lipicioasa, rasinoasa de culoare verde brun, cafeniu,
galben, portocaliu.

PROPRIETATI FIZICE SI ORGANOLEPTICE ALE PROPOLISULUI

Aspectul şi consistenţa. Propolisul brut se prezintă sub formă de blocuri neregulate sau bulgăraşi.
Este o substanţă cleioasă, răşinoasă, lipicioasă; la temperatura camerei are consistenţa plastilinei,
iar la căldură este compact, gumos-Iipicios şi moale.
La o temperatură sub 15°C, devine mai fragil şi poate fi frământat între degete.
- Culoarea propolisului diferă în funcţie de originea sa vegetală, de climă şi de zona geografică în
care a fost produs. Culoarea propolisului poate varia, fiind: verde-brun, cafeniu, galben, roşu,
portocaliu, alb; poate fi omogenă sau cu aspect marmorat pe secţiune.
- Mirosul. Propolisul are o aromă plăcută şi variată, de vanilie, răşini, ceară, miere, balsam,
terebentină.
- Gustul propolisului este variat: astringent, iute, picant, arzător sau cu gust de minerale.
- Topirea şi dizolvarea. Propolisul se dizolvă în alcool etilic, nu
se dizolvă în apă. . Punctul de topire este de 60-70°C.
- Greutatea specifică variază între 1,033 şi 1,145.

Compoziţia chimică a propolisului

Propolisul conţine peste 200 - 300 de substanţe bioactive.
Propolisul conţine următoarele grupe majore de substanţe:
- 55% răşini şi balsamuri;
- ceruri vegetale SI ACIZI GRASI 25-35%
- 10% uleiuri esenţiale (volatile)
- 5% polen;
- 4,40-19% impurităţi;
- minerale, în care predomină fierul, zincul, cuprul, magneziul, calciul, siliciul, bariul,
ALTE MINERALE: precum sodiu, potasiu, bor, stronţiu, cadmiu, aluminiu,plumb, seleniu,
nichel, crom, mangan, titan, argint, cobalt, arsen,staniu, aur, wolfram şi iridiu;
- vitamine, mai ales, A, B, D, E, PP;
- aminoacizi;
- enzime (alfa şi beta-amilaze) şi coenzime (transhidrogenaze
Propolisul mai conţine: polifenoli, flavonoizi (vanilină, tectocrizină,),
 Hormoni naturali, substanţe taninice, secreţii glandulare ale albinelor, hidrocarburi alifatice, acizi
alifatici
aldehide, cetone, derivaţi ai acizilor nucleici;

PROPRIETATI FARMACOLOGICE ALE PROPOLISULUI

Propolisul are peste 70 de proprietăţi farmacologice, fiind produsul apicol cu cele mai multe
acţiuni farmacologice.
Datorită consistenţei sale complexe, deosebit de bogate în substanţe active,propolisul sau
preparatele pe bază de propolis au o multitudine de acţiuni farmacologice.
Astfel, propolisul este recunoscut pentru acţiunile sale antiinflamatoare, antiinfecţioase
(bactericid, bacteriostatic, antiviral, antifungic), dezinfectante, antialergice şi
antihistaminice, antigerminative, imunostimulatoare, antioxidante, şi eliminând radicalii
liberi, antiradiante, cicatrizante, conservante, antitoxice, ariticanceroase, eutrofice,
regeneratoare, fertilizante, afrodisiace etc.

Proprietăţile terapeutice ale propolisului

Propolisul are sute de indicaţii, fiind folosit în tratamentul următoarelor afecţiuni:
- ale sistemului nervos;
- stomatologice;
- ale aparatul respirator superior (sfera ORL) şi cel inferior;
- ale aparatului digestiv;
- hepatice;
- ale aparatul urogenital;
- oncologice;
- dermatologice;
- obstetricale şi ginecologice;
- oftalmologice;
- cardiovasculare;
- infecţioase;
- imunologice;
- de nutriţie şi metabolism;
- iradieri;
- hematologice;
- în sexologie;
- în geriatrie;
- alergice;
- ale aparatului osteomuscular şi în bolile reumatice.
CONTRAINDICATII – in principiu substanta poate fi ingerata in cantitati mici si consumata cu
miere.
Cel mai mare risc este alergia la propolis.
Reactia alergica tipica se manifesta prin aparitia unor eczema, Ocazional reactiile alergice pot
aparea si in urma utilizarii indelungate a produselor ce contin aceasta substanta apicola.

PRECAUTII SPECIALE
1. SARCINA SI ALAPTARE – se recomanda evitarea substantei pe parcursul sarcinii. Pot fi
utilizate in timpul alaptarii doze mai mici administrate timp de 10 luni.
2. ASTM - anumiti compusi din din produsul apicol agraveaza simptomele astmului, deci
este bines a se evite utilizarea in astfel de situatii.
3. HEMORAGII – o anumita substanta poate incetini coagularea sangvina, motiv pentru care
poate creste riscul hemoragiilor in cazul persoanelor cu tulburari de coagulare a sangelui.
4. ALERGII LA PRODUSE APICOLE. – persoanele care sunt alergice la peodusele apicole
e bines a evite si produsele pe baza de propolis.
 LAPTISORUL DE MATCA
Definiţie
Lăptişorul de matcă reprezintă secreţia unor glande cefalice (glandele hipofaringiene şi
mandibulare) ale albinelor lucrătoaretinere (albine doici), cu vârsta între 6 şi 14 zile.

Este o substanţă alb-gălbuie, uşor vâscoasă, omogenă, cu aspect de lapte condensat.

Cu lăptişorul de matcă este hrănit puietul de albine de către lucrătoare în primele trei zile de
viaţă, la fel şi larvele de albine trântori (primele trei zile după eclozionarea din ou).
De asemenea, este hrana exclusivă a larvelor de mătci şi a mătciipe toată durata vieţii ei.

COMPOZITIA LAPTISORULUI DE MATCA este:

- apă: 58-67%;
- proteine: reprezintă aproximativ 13-18% din compoziţia lăptişorului de matcă şi aproape 7 5%
din componentele azotate existente în el.
Cele mai importante proteine sunt şase fracţiuni, dintre care patru sunt glicoproteine, peptidele
reprezintă 0,6%
din componentele azotate, şi a mai fost identificată o peptidă insulin-like;
- aminoacizii reprezintă aproape 2,3% din componentele azotate existente în lăptişorul de matcă.
Lăptişorul de matcă conţine toţi aminoacizii esenţiali şi neesenţiali, în total aproximativ 29de
aminoacizi;
- zaharurile reprezintă 7,5-12,5%. Dintre zaharurile simple (monozaharide) aflate în lăptişorul de
matcă menţionăm: glucoza (într-un procent mai mare) şi fructoză (într-un procent mai mic),
împreună reprezentând 9 0% din totalul zaharurilor din lăptişorul de matcă.
Alte zaharuri găsite în lăptişorul de matcă sunt: maltoză,riboză, sucroză,manoză,
Lipidele reprezintă 3-6%. Conţin steroli, fosfoaminolipide; 80-90% din fracţiunea lipidică sunt
acizii graşi liberi. Se găsesc acizii hidroxilici, dicarboxilici şi acizii graşi nesaturaţi.
Aceşti acizi graşi oferă lăptişorului de matcă proprietatea de hidrosolubil şi au rol de antibiotic.
Lăptişorul de matcă mai conţine grăsimi neutre, steroli, mai ales colesterol.
Unul dintre cei mai importanţi acizi graşi identificaţi în lăptişorul de matcă este acidul 10-
hidroxi-2-decenoic (10-HAD), un acid gras nesaturat. Acest acid se gaseste doar in laptisorul
de matca si in apilarnil.
minerale: reprezintă aproximativ 1% din compoziţia lăptişorului proaspăt şi 2-3% din lăptişorul
uscat.
Dintre cele mai importante minerale identificate în lăptişorul de matcă amintim:
potasiul, calciul, sodiul, zincul, fierul, cuprul, magneziul.
Potasiul reprezintă procentul cel mai mare;
- vitamine: lăptişorul de matcă conţine vitaminele hidrosolubile,cu preponderenţă cele din
grupul B (B,, B2 , B3 , B4 , B5 , B6 , Bg , B1 2) şi vitamina C în cantităţi mici.
Vitaminele liposolubile (A, D, E, K) sunt şi ele prezente în lăptişorul de matcă;
- substanţe uscate: 33-42%;
- cenuşă: 0,8-1,5%;
- substanţe nedeterminate: 5-8,7%;
- indice diastazic: 23,8%.
Lăptişorul de matcă mai conţine:
- enzime: glucozooxidază, fosfatază, colinesterază, diastaza, invertaza, SOD (superoxid-
dismutază);
Laptisorul de matca este singura sursa naturala de aetilcolina(reprez, 1,05 mg la 1 g de
laptisor uscat).
acidul benzoic: reprezintă 8-15 mg/kg; este un acid fenolic;
- acidul gluconic: reprezintă 1,4%; este un acid organic.
Lăptişorul de matcă mai conţine acizi organici, precum acidulmalic, lactic, citric;
- acizii nucleici: ADN şi ARN;
- hormoni: hormoni reproductivi (testosteron, estradiol, progesteron)şi prolactină. Mai conţine
hormoni tipici ai albinei (protoracicotropic,hormon juvenil, ecdison);
- gelatina: este principalul precursor al colagenului în ţesuturile conjunctive;
- factori antibiotici: roialisina (o peptidă antibacteriană);
- factori citostatici şi antitumorali: neopterină;
- factori de creştere: biopterină;

Lăptişorul de matcă este un aliment

Lăptişorul de matcă este cel mai puternic aliment din lume. Se mai numeşte
„hiperaliment".
Lăptişorul de matcă conţine aproape toate substanţele necesare pentru
supravieţuire, este uşor asimilabil, nu necesită digestie.

Ca aliment şi în acelaşi timp profilactic, lăptişorul de matcă acţionează astfel:

- oferă organismului cele mai importante substanţe nutritive de care are nevoie sau de care duce
lipsă;
- activează, reglează şi stimulează reacţiile biologice din organism;
- oferă organismului energie fizică şi intelectuală;
- activează sistemul nervos, circulaţia sangvină şi oferă organismului echilibru fizico-psihic şi
rezistenţă la efort;
- stimulează şi întăreşte imunitatea organismului;
- previne şi tratează semnele de îmbătrânire, menopauza şi andropauza;
- menţine pielea şi anexele ei (păr, unghii etc.) în forma cea mai normală şi sănătoasă;
- are un rol important în creşterea şi dezvoltarea copiilor, cei normali, prematuri sau distrofici;
- este aperitiv, creşte pofta de mâncare.