LUCEAFĂRUL – APARTENENȚĂ LA ROMANTISM

Definit cel mai adesea ca reacție împotriva clasicismului rigid, romantismul susține
manifestarea fanteziei și exprimarea sentimentelor, a originalității și spontaneității
emoționale, promovând libertatea de expresie. Curentul literar s-a ridicat împotriva rigorilor,
a dogmatismului estetic, a rațiunii reci și a ordinii, propunându-și să iasă din convențional.
Pledând pentru explorarea universului interior al omului, romantismul are ca trăsături
definitorii afirmarea individualității, expansiunea eului individual, cultivarea emoției și
tendința de evadare din realitatea mărginită. Printre cei care au adoptat acest curent în
scrierile lor îi enumerăm pe Victor Hugo, Mihail Kogălniceanu, Frații Grimm, Vasile
Alecsandri. Însă, unul dintre cei mai cunoscuți este Mihai Eminescu, autorul remarcându-se
cel mai tare în perioada romantismului, aceasta fiind supranumită perioada curentului
eminescian. Una dintre cele mai cunoscute opere care se încadrează în acest curent este
„Luceafărul”, scrisă de romanticul Eminescu, în 1883, fiind publicată inițial în almanahul
societății social-literare „România Jună” și abia apoi în „Convorbiri literare”. Fiind o sinteză a
întregii lirici eminesciene, poemul ilustrează cu fidelitate viziunea despre lume a
romanticului, redând o arhitectură a sufletului ce se suprapune în totalitate cu cea a creației.

Poemul reprezintă una din operele care fac parte din creația de maturitate a ultimului
mare romantic, Mihai Eminescu. Acesta este o dezvoltare a unui motiv romantic într-o
viziune lirică proprie, lucru pe care poetul îl făcuse în majoritatea operelor sale, însă
niciodată într-o manieră atât de complexă. Creația sa este inspirată în mare parte din basmul
popular „Fata din grădina de aur”, cules de austriacul Richard Kunisch, însă din manuscrisele
poetului s-a permis identificarea a aproximativ 1200 de titluri din care Eminescu s-a inspirat.
Basmul cuprinde povestea nefericită a unei fete frumoase, ținută ascunsă de tatăl ei, care
dorea să o protejeze de restul lumii, considerând că nimeni nu este pe măsura fiicei lui. Un
zmeu se îndrăgostește de aceasta, însă nemurirea acestuia o sperie pe fată. În ciuda
eforturilor sale de a scăpa de veșnicia care îl împiedica să aibă iubirea mult dorită,
rugămințile îi sunt refuzate. Între timp, fata se îndrăgostește de un pământean, iar când
zmeul conșientizează cele întâmplate, din gelozie, dorește să se răzbune. Pe fată o ucide, iar
pe fecior îl lasă să moară. Poetul valorifică basmul pentru prima oară într-o poezie cu același
nume, însă modifică finalul și accentuează problematica geniului. Răzbunarea nu i se pare
potrivită pentru superioritatea ființei nemuritoare, astfel încât el le dorește toată fericirea
din lume, însă un chin să aibă, și anume să nu moară deodată. În viziunea eminesciană,
această suferință reprezenta cea mai crudă răzbunare. Poetul folosește și surse folclorice,
evidențiind mitul zburătorului prin motivul visului și inocența fetei, și opera „Miron și
frumoasa fără corp”, de unde preia frumusețea inegalabilă a fetei și dorința omului comun
de a avea ceea ce nu poate atinge. Poemul susține și o altă trăsătură a romantismului,
referitoare la libertatea absolută în alegerea speciilor literare. Genurile și speciile fuzionează
și capătă rezonanță prin intermediul alegoriei. Dine genul epic se preia succesiunea diegetică
a întâmplărilor, existența unei voci naratoriale și a măștilor lirice, chemările. Prezența
măștilor lirice se traduce prin ipostazele diferite în care este prezentat același eu. Astfel
observăm trei înfățișări, prima fiind reprezentată de condiția omului simplu, de Cătălin și
Cătălina. Cei doi muritori au aspirații înalte, dar care nu se pot materializa într-o împlinire de
natură ideală. Cea de-a doua ipostază e redată de omul superior, Luceafărul, el fiind geniul
care trăiește drama incompatibilității și a lipsei iubirii ideale. A treia ipostază este înfățișată
de Demiurg, ca simbol al perfecțiunii. Genul dramatic este prezentat în operă prin prisma
dialogului intens, iar liricul este susținut de meditația filozofică, expresivitate, alegorie.

Eminescu a afirmat că poemul trebuie văzut mai mult decât o poveste de iubire, fiind
o amplă alegorie pe tema condiției omului de geniu, ceea ce înseamnă că povestea,
personajele, relațiile dintre ele sunt transpuse într-o suită de metafore, personificări și
simboluri. Prezentând o meditație asupra destinului geniului în lume, văzut ca o ființă
solitară și nefericită, opusă omului comun, poemul eminescian dezvoltă tema iubirii văzută
din două perspective, adică iubirea împlinită și cea imposibilă. Asfel, poetul a folosit iubirea
ca un pretext pentru a ilustra problematica omului de geniu. Iubirea împlinită, prezentată în
tabloul al doilea, infățișează repeziciunea cu care se stabilește legătura sentimentală între
exponenții lumii terestre. Este tipul de iubire opusă celei ideale. Cătălin și Cătălina formează
un cuplu norocos și fericit, supus legilor pământene, deosebite de legea după care trăiește
Luceafărul. În antiteză este observată iubirea imposibilă dintre Luceafăr și fata de împărat.
Aceasta se naște lent, cauza fiind starea de contemplație și de visare. Semnificația alegoriei
este că fata aspiră spre absolut, iar spiritul superior simte nevoia compensatorie a
materialității. Eșecul acestei iubiri este cauzat de incompatibilitatea naturii personajelor și
existența lor în sfere diametral opuse. Problematica omului de geniu este cel mai vizibil
conturată în secvența confruntării dintre cei doi. Fiind singurul căruia îi poate adresa
rugămintea de a-l dezlega de nemurire, Luceafărul anticipează confruntarea sa cu
deținătorul adevărului absolut. Posibilă doar prin schimbarea ordinii cosmice, Hyperion își
dorește o „altă soartă”, un destin care să-l guverneze ca pe un om obișnuit. Puterea de
sacrificiu a omului de geniu în numele împlinirii idealului absolut este ilustrată de
intensitatea sentimentului de iubire, care duce la renunțarea la nemurire, la condiția sa
privilegiată, așa cum plănuia să facă Luceafărul, până când planul îi este distrus de către
Demiurg. Ajuns la cosmogonie, Hyperion i se adresează creatorului absolut, fiind sigur pe
iubirea dintre el și fata de împărat, și dorind să parieze veșnicia sa pe o clipă de fericire,
scopul lui final fiind atingerea iubirii ideale. Demiurgul îi aduce la cunoștiință haosul
primordial pe care această schimbare radicală ar aduce-o asupra lumii, ducând la moartea
universului, din cauza faptului că acesta s-a născut odată cu lumea. Astfel, geniul se vede
nevoit să își sacrifice fericirea și să își accepte condamnarea la nemurire. Fiind cunoscător al
adevărului absolut, Demiurgul își prezintă argumentul în contradicție cu decizia lui Hyperion
de a deveni muritor, el susținând antiteza dintre nemurire și efemeritate: „Ei doar au stele cu
noroc/ Și prigoniri de soarte,/ Noi nu avem nici timp, nici loc,/ Și nici nu cunoaștem moarte”.
Ultima replică a sa dezvăluie antiteza dintre superioritatea lumii căreia îi aparține Luceafărul
și superficialitatea terestrului: „Și pentru cine vrei să mori?/ Întoarce-te, te-ndreaptă/ Spre-
acel pământ rătăcitor/ Și vezi ce te așteaptă.”.
 Compoziția romantică se realizează prin opoziția planurilor cosmic și terestru și a
două ipostaze ale cunoașterii: geniul și omul comun. Simetria compozițională se realizează în
cele patru părți ale poemului astfel: cele două planuri interferează în prima și ultima parte,
pe când partea a doua reflectă doar planul terestru, iar partea a treia este consacrată
planului cosmic și călătoriei. Cu privire la dimensiunea spațio-temporală observăm că timpul
este de tip illo tempore: „A fost odată ca-n povești/ A fost ca niciodată”. Spațiul diferă în
fiecare tablou, acestea oscilând între planul cosmic și cel terestru, Luceafărul fiind singurul
personaj care se plimbă prin toate, și ajungând de la începutul timpurilor, până la momentul
prezent. În privința limbajului poetic eminescian recunoaștem că acesta are un farmce
aparte, și este în consonanță cu mișcarea ideilor și tumultul sentimentelor. Muzicaliteatea
meditativă este dată de particularitățile prozodice: măsura de 7-8 silabe, ritmul iambic, rima
încrucișată și rima interioară. La nivel morfologic, dativul etic și dativul posesiv susțin tonul
de intimitate, iar imperfectul din tabloul III redă mișcarea eternă și continuă a cosmosului.
Verbele la perfect simplu susțin oralitatea stilului, vorbirea populară („se făcu”). La nivel
stilistic, poemul este construit pe baza alegoriei și a antitezei. Limbajul artistic se remarcă
prin claritate și perfecțiune în îmbinarea cuvintelor în vederea obținerii unor reprezentări
inedite în imaginația cititorului. În antiteză cu simplitatea prin folosirea vorbirii populare,
Eminescu surprinde și cu exprimări savante, utilizând chiasmul („Căci toți se nasc spre a
muri/ Și mor spre a se naște”), hiperbola („Venea plutind în adevăr/ Scăldat în foc de soare”),
oximoron („mort frumos cu ochii vii”), comparația („O prea frumoasă fată/ (...) / Cum e
Fecioara între sfinți/ Și luna între stele.”). În ceea ce privește titlul, constatăm că acesta
susține două mituri: cel al stelei călăuzitoare și cel al lui Hyperion. Acestea sugerează
dualitatea personajului romantic. Are un sens denotativ prin definirea sa ca astru ceresc și
unul conotativ, atunci când devine un motiv-simbol al geniului și al unicității și superiorității,
în sens alegoric exprimând o dorință de cunoaștere absolută.

Fiind „chintesența gândirii poetice eminesciene” (G. Călinescu), poemul Luceafărul

ilustrează condiția pur romantică a omului de geniu în raport cu lumea, iubirea și
cunoașterea, prin armonizarea temelor și motivelor specifice romanticilor, amestecul
genurilor și speciilor literare, dar și încifrarea unor idei poetico-filosofice precum cea a lui
Schopenhauer. Poemul a fost una dintre cele mai discutate și criticate opere ale timpului,
fiind o operă esențială, cu o valoare inestimabilă atât pentru literatura română, cât și pentru
cea universală, așa cum remarcă și Tudor Vianu: „ Luceafărul este o sinteză a categoriilor
lirice mai de seamă pe care poezia lui Eminescu le-a produs mai înainte. Dacă moartea ar voi
ca în noianul vremurilor viitoare întreaga operă poetică a lui Eminescu să se piardă, după
cum lucrul s-a întâmplat cu atâtea opere ale Antichitații, și numai Luceafărul să se păstreze,
strănepoții noștri ar putea culege din ea imaginea esențiala a poetului. ”