BIOTEHNOLOGIE GENERALĂ

CURS 1
Biotehnologia este știința care abordează aspecte teoretice și practice ale utilizării celulelor și
organismelor vii , fie de natură microbiene,vegetale sau animale în scopul obținerii de produse utile
activității umane (produse farmaceutice, alimentare, cosmetice,industriale,etc)
!Biotehnologia folosește viața pentru a creea compuși utili activității umane.
Există mai multe tipuri de biotehnologii:

 Biotehnologii industrial(farmaceutice,alimentare,cosmetic,tratarea apei)-acest tip ne

preocupă pe noi
 Biotehnologii agricole(vegetale , zootehnice)
 Biotehnologii medicale, veterinare-transformări genetice a plantelor, animalelor- au ca scop
de a crea organe sau țesuturi pentru implanturi
Etapele dezvoltării biotehnologiei:
 Era Pre-Pasteur până la 1857
-iaurtul conține o serie de bacterii care pot distruge prin antibioză, se folosea la tratarea
bolilor
-folosirea empirică a proceselor tehnologice , nu se cunoștea cum are loc procesul de
obținere ( vin, brînză, bere,iaurt,sucuri fermentate)
-berea era un aliment(ceriale,pîine fermentată, terci mai diluat)
-nu se cunoștea cine și cum se produceaceste procese
 Era Pasteur 1857-1940
-Adescoperit că fermentația alcoolului este produsă de drojdii (microorganism)
-Pasteur a demonstrat că o soluție concentrată de zahăr poate fi ținută fără fermentare dacă
este încălzită ( se omoară bacteriile). Fermentația poate fi observată prin eliberarea buluelor
de CO2.
-Soluția concentrată de zahăr prin natura ei nu fermentază decât greu datorită fenomenului
de inhibiție de substrat.
-Astfel Pasteur a descoperit tehnica de pasteurizare ( conservarea prin fierbere sau încălzire
la temperature ridicate)-are rolul de a distruge microorganismele patogene.
-Descoperirea Buchner(1860-1917)-Fermentația nu este produsă de drojdii dar este produsă
de niște compuși pe care drojdia îi deține sau îi produce, numiți la acea vreme zimaze.
Zimazele este denumirea veche a enzimelor.
-primul care a determinat formula unei proteine , iar pentru asta a primit premiul Nobel în
1914 , a fost americanul James B Summer(1887-1955). A spus că enzimele sunt formate
din proteine , iar apoi a descoperit structura proteinelor
-Cel mai mare eveniment în Biotehnologie și a secolului XIX a fost descoperirea Sir
Alexander Fleming (1881-1955) în 1928, care a descoperit penicilina. Fleming a descoperit
cu totul întâmplător această penicilină. El a lăsat câteva cutii pe pervaz cu culturi de
bacterii, iar după 4 zile a constatat că în interior s-au dezvoltat aceste mucegaiuri care în
jurul lor formaseră o zonă în care nu se dezvoltă bacteriile. A presupus că mucegaiurile
secretă un produs care nu permite dezvoltarea bacteriilor.
 A constatat că este penicilina , un antibiotic. De la antibioză- imposibilitatea dezvoltării a
două microorganisme diferite pe același mediu, pentru că unul dintre ele sau ambele secretă
compuși care distrug microorganismele concurente.
-prima persoană care a fost tratată cu penicilină a fost un polițist a cărei infecții a încetat dar
în momentul în care s-a stopat tratamentul infecția s-a dezvoltat
-Pauza într-un tratament poate face ca microbii să devină mult mai rezistenți.
 Era Antibioticelor 1940-1960
-prima fabrică în Londra de penicilină(1940)
-a fost un avantaj în războiul mondial
-Germania a descoperit Sulfamidele-antibiotice de biosinteză, dar cu un efect antibiotic mai
slab
-Americanii descoperă Streptomicina folosită pentru tuberculoză
-Astăzi penicilinele nu mai sunt atât de eficiente , spectrul lor s-a îngustat, datorită faptului
că microorganismele și-au mărit rezistența
 Era Post-Antibiotice 1960-1975

Antibiotice Vânzări (10^6 USD)

cephalosporine 21000
peniciline 9400
eritromicina 6500
nistatina 2200
tetracicline 2400
total 43000
-Diversificarea gamei de antibiotice
- Spectru de acțiune a fiecărui antibiotic este mai restrâns (specific )
 Era noilor tehnologi 1975-2005

Produse de biosinteză Vânzări în 2018 (10^6 USD)

Agenți antihelmatici
Avermectina 1000
Agenți hipocolesterolemici
Statine 8400
Agenți imunosupresori
Ciclosporina 2000
Agenți antitumorali
Taxol 1000
Biostimulatori vegetali
Gigereline 125
Aminoacizi 3430
Acizi organici
Acid citric 2500
Acid lactic 450
Acid gluconic 114
Acid itaconic 84
Vitamine
C 2700
Biotina 100
B12 116
B2 98
  Era Biotehnologiilor Albe din 2005
-Aceste biotehnologii au scopul de a folosi Materii Prime ieftine, regenerabile în direcția
obținerii unor compuși utili , în diferite ramuri ale activității noastre, dar cu impact zero
asupra mediului.
-Impactul Biotehnologiilor este mult mai redus decât a Tehnologiilor Chimice
-Materii prime-resurse regenerabile

Companii în domeniul BIO(farmaceutic) din Europa

- Se observă o concentrare în centrul Europei (Germania, Sudul Marii Britanii,)
- În România avem multe companii farmaceutice dar care fac doar condiționare
(ambalare, conservare).
- În prezent fabrici de antibiotice au rămas doar la Antibiotice Iași și Biofarma
Bucureși
- Practic se poate (produce) obține toată gama de compuși chimici pe care îi folosim,
prin biotehnologie. Biotehnologia este eco-friendly.

Avantaje/dejavantaje
- Dacă ar fi să obținem penicilina prin sinteză chimică sunt necesare 36 de etape , iar
randamentul erte de 1%. Dacă folosim mucegaiurile clasa penicilius sau
aspergilius și realizăm fermentația de 5 zile , se pleacă de la zahăr, porumb
macerat, săruri minerale și se obține o cantitate suficientă.
- Există compuși care se pot obține mult mai ușor printr-o reacție chimică într-o oră-
două. Pe când fermentația durează zile întregi. Pe lângă asta , microorganismele nu
o să producă niciodată doar un singur produs , deoarece vorbim de metabolism de
viață.Putem să forțăm ca să obținem predominant un anumit produs , dar fiind
microorganism care trăiește , mai produce zeci sau sute de compuși care trebuie
înlăturați. În reacțiile chimice se obțin 3-4 maxim 5 compuși secundari.

ETAPELE UNUI PROCES BIOTEHNOLOHIC

Elemente
nutritive

Preparare medii Microorganism

de cultură producător

Separare și Produs
Sterilizare Fermentație
purificare

Sterilizare
  Trebuie să asigurăm un mediu deAer cultură pe care microorganismele să se dezvolte dar și să producă
compusul care ne interesează.
 Astăzi microorganismele nu mai sunt naturale , sunt modificate pentru a mări randamentul,
productivitatea.
 Penicilina (mic, natural)1mg/L→ 200g/L(astăzi, mic modificate genetic)
 Noi suntem înconjurați de microorganisme cu care suntem adaptați și nu ne fac nici un rău. Dar ,
odată ajunse în mediu de cultură din -apă,melasă,aer,pereții vasului, etc , ele pot consuma mediul și
inhibă microorganismul care ne interesează.Înlăturarea microorganismelor dăunătoare se face prin
sterilizare . La fermentația alcoolică acasă nu sterilizăm deoarece drojdiile se găsesc pe cojile de
fructe.
 Dacă fierbem laptele nu mai obținem lapte acru.
 În lichidul de fermentație se barbotează aer , pentru microorganisme aerobe. Dacă mediul este steril
atunci sterilizăm și aerul.
Fermentația -procese biochimice , introducem microorgansmul producător
Durata de fermentație

 Drojdiile 2-3-4 zile

 Fungile 5-7 zile
 Bacteriile 2-4 zile
Fermentația este condiționată de temperatură(specifică fiecărui microorganism) ,pH, debit de aer,
turația agitatorului(amestecarea intensă poate distruge microorganismele producătoare)
Separarea și purificarea-obținerea compusului cu puritate ridicată

 Trebuie să înlăturăm biomasa (filtrare) , dar se poate întîmpla ca compusul să fie în celula
microorganismului și atunci trebuie să distrugem celulele
 Extracție, reținere pe schimbători de ioni, precipitare , distilare
 În general această parte este cea mai scumpă din tot procesul 30-40%
din costul producției, uneori și 90%

CURS 2
Procesul biochimic propriu zis – este cel mai important.
Aceste procese sunt realizate în general de microorganisme , dar ele pot fi realizate și de către
enzime ( care la rândul lor tot de microotganisme sunt produse).
Tipuri de microorganisme care se folosesc la nivel industrial
Microorganismele au fost inițial preluate din natură , iar cele care se folosesc la nivel industrial
sunt modificate genetic, tocmai pentru a căpăta unele calități care să le facă mai atractive pentru un proces
tehnologic.
Condițiile pentru microorganismele utilizate în biotehnologie:
 Trebuie să se dezvolte rapid , pe un mediu cât mai ieftin
 Trebuie să formezeușor o cultură abundentă
  Trebuie să conțină sisteme enzimatice specifice procesului
 Să asigure productivități ridicate cu consumuri de materiale și energie reduse
 Să poată să fie conservate în timp , cu păstrarea caracteristicilor specifice
Tipuri de microorganisme în ordinea creșterii complexității
EUCARIÓT-(celulă, organism) cu un nucleu bine diferențiat. Plantă sau animal evoluat care are
nucleu tipic, separat prin membrană.
PROCARIÓT-(organism,unicelular,virus,bacterie,etc.) lipsit de nucleu. Grup de organisme
primitive (viruși,bacterii, alge albastre) monocelulare, cu structură simplă;
SAPROFÍT-(Organism vegetal, microorganism) care trăiește pe corpuri organice în descompunere.
1. Bacterii
-Microorganisce de tip procariot(cu cucleu optic difuz)
-dimensiuni microscopice(0,3-5µ)
-configurație : sferică, spiralată, bastonașe
-sunt versatile – își pot adapta metabolismul astfel în cât să poată produce o serie întreagă
de compuși diferiți și de asemenea să poată să se adapteze pe medii total diferite. Sunt
cele mai adaptabile microorganisme , sunt cele mai simple.
Bacterii de interes industrial
Familia Genul Domeniu de utilizare
Lactobacteriaceae Streptocus Ind medicamentelor și vaccinurilor
Leuconostoc Producător dextran
Lactobacillum Obținere acid lactic , produse lactate
Propionibacteriaceae Propionibacterium Obținerea Vitaminei B12
Corynebacteriaceae Corybacterium Obținere lizină, acid glutamic,triptofan, traseul
steroizilor
Bacillaceae Clostridium Fermentație acetobutrică
Bacillus Transfotmări enzimatice, obținerea bacitracinei
Enterobacteriaceae Escherichia Obținerea enzime
Salmonella Obținere vaccinuri
Shigella, Aerobacter Obținere enzime
Azotobacteriaceae Azotobacter Obținere enzime și polizaharide
Brevilacteriaceae Brevibacterium Obținere acid l-glutamic
Rhizoblaceae Rhizobium Obținere enzime
Thiobacteriaceae Thiobacillus Obținere enzime , separarea metaboliților
Pseudodaceae Pseudomonas Obținere enzime, proteine, acid acetic
Methylamanadaceae Methylomonas Obținere proteine
2. Levuri (Drojdii)
- Formă unicelulară, ovală sau elipsoidală( Sacharomyces ellipsoideus), sferică(Torula),
triunghiulară(Trigonopsis), filamentoasă ( Candida, Asbbya)
- Au capacitatea biologică și biochimică de a produce fermentarea caracteristică a
mediilor bogate în hidrați de carbon
- Procese de fabricare a pâini , berii, vinului,alcoolului etilic, vitamine, enzime, proteine
preparate alimentare îmbogățite
- Nu sunt utilizate pentru obținerea tuturor produselor de biosinteză
- Sunt de mărimi mici atropiate de a bactieriilor
3. Algele microscopice
- -Microorganisme unicelulare similare bacteriilor (cu nucleu tipic difuz)
- Fotoautotrofe
 - Utilizări arome și coloranți alimentari, proteine alimentare , biodisel, agenți
antimicrobieni
- Oferă apelor o colorație verzuie în timpul călduros al anului , dar fără a putea fi văzute
cu ochiul liber
- Cu o cantitate mare de lipide , de aceea se folosește la obținerea biodiselului
- Se cultivă în iazuri , dar nu la voia întâmplării. În iazuri care sunt amestecate mecanic,
iar adâncimea iazurilor nu este mare, ele se dezvoltă la suprafață 10-20cm
- În laborator avem bioreactoare (acvarii înconjurate cu iluminare) pentru ca lumina să
pătrundă în toată masa.
4. Fungi( mucegaiuri, ciupercimicroscopice)
- Organisme filamentoase saprofite ( care cresc pe substraturi intrate în putrefacție și nu
produc boli) sau parazite (produc diferite boli)
- Au o mare capacitate de adaptare la condiții variate , nefaavorabile ale mediului în care
își desfășoară activitatea(pH, presiune osmotică, absența umidității)
- Organisme pluricelulare, au un metabolism complex , din acest motiv și dezvoltarea lor
este ceva mai lentă decât a bacteriilor și drojdiilor.
- Pot să se adapteze la toate mediile , sunt în principal consumatori de apă și de
grăsimi(lipide)
- Fungi de interes industrial
Clasa Genul Domeniul de utilizare
Phycomictes Rhizopus Obținerea alcoolului etilic, acidului
Mucor oxalic,fumaric, amilaze
Ascomycetes Penicilllium Obținerea antibioticelor, acizi organici,
Aspergillius enzime, proteine, vitamine
Basidomycetes Agaricus Industria alimentară , obținerea de
Puccinia preparate îmbogățite.
Deuteromyces Trichoderma Fabricarea cefalosporinei
(fungi imperfecți) Candida Obținerea celulozei, proteine, furaje
Cepholoporium
- Sunt renumiți pentru obținerea antibioticelor
- În alimentație în special în scopul brînzeturilor (Penicilium roqueforti, Penicilium
camemberti, Penicilium nolgionese-ind cărnii). Au rolul de a da arome speciale
brânzei, usucă brânza și consumă grăsimile.
Salamuri -usucă salamul(consumă umiditatea)
- Consumă grăsimile(grăsimile se alterează cel mai rapid)
- Fungii produc antibiotice care împiedică dezvoltatea altor microorganisme
- În consecință produsul se conservă.
5. Microorganisme extremofile(biotopuri extreme )
- Prichofile sau criofile și termofile
- Acidofile și alcoofile
- Osmofile, halofile, xerotoerante
- Gheizere , pe fundul oceanelor, în medii puternic acide sau puternic alcaline
- Se cultivă pentru obținerea unor enzime specifice
 Microorgamisme naturale/mutanți
În mod natural microorganismele nu sunt foarte productive . De aceea ele se supun unor procese de
modificări genetice pentru apariția mutațiilor
1mutant la (10^-10 – 10^-6) proporția mutanților în mediile naturale
Mutanții sunt mai rezistenți și produc mai mult.
1) Mutanții sunt selectați de către microbiologi sunt multiplicați și sunt supuși mutațiilor
genetice fie cu radiații , fie cu substanțe chimice.
2) Se ajunge la 1 mutant la (10^-3 – 10^-2) microorganisme
3) Pentru că ne interesează dooar mutanții mai productivi, iarăși sunt selectați mutanții și
supuși modificărilor genetice(radiație, agenți chimici).
4) Continuăm până la obținerea rezultatului dorit.
Penicilina(Penicillium chrysogenum) 1-2mg/l producție naturală.........≥160g/l producție actuală
Cu cât productivitatea e mai mare cu atât prețul e mai mic. România deținea rădăcini cu producție
60g/l.

Dependența dintre nr. de cicluri de ameliorare și capacitatea de producție a tulpinii, pentru

biosinteza leucomicinei
Nr det. Numărul de cicluri (mutație -selecție) Capacitatea de producție , mg/l
1 Tulpină originală 70
2 10 1200
3 20 2800
4 30 5600
5 40 92001
6 50 11000
Transferul , deținerea acestor microorganisme este similară cu trecerea la frontieră a patrimoniului
natural.
China a falimentat Europa deținând o tulpină de microorganism care produce streptomicină cu un
randament mult mai mare. Activitatea cu microorganismele este foarte sensibilă.
Microorganismele mutante au capacitatea fie de a produce mult fie de a fi mai rezistente , doar că
ele în timp își pierd calitățile. Ele se păstrează la -80̊C în laborator. Aceste mutații sunt artificiale , create de
noi și ele în timp se pierd.
În foarte puține cazuri se folosesc microorganisme naturale
 Obținerea mediilor de cultură
Mediile sunt soluții, suspensii, bază solidă pe care se dezvoltă microorganismele. Mediul trebuie să
conțină toate elementele nutritive care asigură dezvoltarea microorganismului și producerea mediului de
cultură.
Microorganismele nu își pot sintetiza elementele care intră în compoziția elementului dorit. Ele
trebuie să le preia din mediu.
Mediile de cultură sunt de 3 tipuri
1) Medii organice naturale
Conțin numai elemente care vin din surse naturale(zahăr-melasă, aminoacizi-porumb
macerat)
Nu sunt medii controlabile(nu am cum să controlez concentrația de zahăr)
Sunt ieftine.
2) Medi isintetice
Folosesc substanțe pure sintetice(zahăr, săruri)
Perfect controlabile dar sunt scumpe
Sunt folosite în laborator.
3) Medii semisintetice-combinație
Au la bază surse naturale , numai că le sunt ajustate concentrațiile cu substanțe
sintetice(purificate)
Compziția mediilor
I. Surse de carbon și energie (5-10%)
Monozaharide,dizaharide,polizaharide, hedrocarburi, parafinice , alcooli, acizi carboxilici, deșeuri
din industria alimentară, deșeuri agricole, etc.
II. Surse de azot organic(1-2%)
(aminoacizi, proteine hidrolizate proteice) Contribuie la formarea aminocizilor pentru multiplicarea
microorganismelor
III. Surse de azot mineral (0.3%)
Săruri anorganice: azotați, azotiți, săruri de amoniu
IV. Săruri anorganice( concentrație totală 0.2-0.4%)
Săruri cu fosfor, magneziu, mangan, potasiu,fier,cobalt,etc.
V. Vitanine(0.1-0.3%)
Acid nicotinic, acid pantotenic, vitamine B1,B2,B6,B12, vitamina... , biotina)
Pentru accelerare
VI. Precursori(0.2-0.6%)
Acid fenil acetic-penicilina G, acid fenoxi acetic-penicilina V, n-propanal pt eritromicină.
VII. Agenți antispumanți (uleiuri)

CURS 3
i. Elemente obligatorii:
1. Surse de carbon și energie
Aceste surse asigură carbonul necesar dezvoltării celulii și energia necesară tuturor activităților
celulelor. Carbonul este prezent în toate celulele vii , el este elementul chimic care susține viața , și de aceea
trebuie să oferim microorganismeleor în mediu de reacție carbon.
 Activitățile celulei: divizarea , transferul elementelor nutritive și metaboliților prin membrane
celulară, deplasarea, activități de producere a diferitor conpuși.
Sunt mai multe surse de carbon și energie:
- Zaharurile
- Alcoolii
- Hidricarburi gazoase
- Fracții petroliere
- Lipide(grăsimi)
- Acizi grași
a) Zaharurile ( monozaharide, dizahaaride, polizaharide)
Cel mai utilizat monozaharid este glucoza , care este forma cea mai ușor asimilabilă de celule.
Dezvoltarea microorganismelor pe glucoză este rapidă. Dar glucoza formează inhibiția de substrat- adică
la concentrații mai mari de glucoză , încetinește sau blochează activitatea microorganismeleor, și poate duce
și la moartea microorganismelor
Inhibiția începe pe la 13-15% de glucoză. Există în Japonia și microorganisme care se dezvoltă și la
concentrații mai mari.(excepție) , concentrația optimă 10%.
Dacă în proces avem nevoie de mai multă glucoză, atunci:
- Adăugăm treptat
- Folosim polizaharide (celuloza,amidonul), care în timp eliberează glucoza. Singura
problemă e ca microorganismul să poată scinda amidonul și celuloza, fapt care nu
se întâmplă în toate cazurile. Această metodă se folosește în situații mai rare ,
atunci când microorganismele posedă această proprietare de a scinda polimeri.
Cel mai important dizaharid este zahărul. Zahărul este alcătuit dintr-o moleculă de fructoză și una
de glucoză. El este ușor asimilat de către microorganisme și de către celule, nu la fel de ușor ca glucoza.
Folosirea zaharului este o metodă scumpă, de aceea în loc de zahăr se folosește melasa. Melasa este un
subprodus care se obține din industria zahărului.(trestie de zahăr, sfeclă de zahăr)
Zahărul se extrage din sfecla de zahăr cu ajutorul apei fierbinți(72-76̊C). Sfecla se mărunțește se
taie sub forma unor jgheaburi mici până la 2cm. Apa dizolvă zahărul din sfeclă, dar și coloranții, vitamine,
săruri,aminoacizi și alți compuși. Acest zahăr nu poate fi utilizat în toate cazurile(alimentație).
Zahărul purificat se obține prin centrifugare cu spălere cu apă rece. Melasa este apa rezultată în
urma spălării cristalelor de zahăr și are o concentrație de 45-55 zahăr, dar are un conținut ridicat și de restul
compușilor. Pentru a fi introdusă în consumul uman , ea se mai purifică.
În procesul biotehnologic pentru a corecta concentrația melasei se adaugă zahăr pur. Zahărul poate
produce același efect de inhibiție de substrat. În unele cazuri în loc de zahăr se poate folosi lactoza , care
este un alt dizaharid. Ea se folosește doar în unele cazuri, de obicei doar pentru o anumită etapă din ciclul
fermentației. Lactoza se obține ca subprodus din prelucrarea laptelui(în zer).
Polizaharidele includ amidonul , celuloza și alte polizaharide obținute de bacterii(xantan,polulan)-
în concentrații chiar și reduse oferă o mare vâscozitate, oferă consistență. Polizaharidele nu induc efectul de
inhibiție de substrat. Ele se folosesc destul de rar, tocmai pentru că nu toate microorganismele au
capacitatea să scindeze aceste polizaharide la glucoză. Tetraciclina se obține prin cultivarea unui
microorganism pe amidon.
b) Alcoolii(metilic,etilic)
Alcoolul metilic este foarte toxic pentru oameni , dar sunt unele microorganisme care îl consumă cu
plăcere. Bacteriile metilotrofe consumă alcoolul metilic și se dezvoltă pe alcool metilic. Alcoolul metilic se
găsește în cantități mari , ca produs secundar în industria obținerii polimerilor din care se fabrică plasticul.
Alcoolul metilic are un miros ceva mai metalic decît alcoolul etilic. În acest caz nu este necesară
sterilizarea.
 c) Hidrocarburile gazoase(metanul, butanul)
Sunt gaze care pot fi consumate de microorganisme , în special tot de bacterii. Bacteriile având cea
mai simplă conformație se pot adapta la diferite medii. Aceste bacterii produc proteine sau enzime cu
ajutorul acestor gaze. Bioreactorul în care se utilizează un asemenea mediu trebuie să fie foarte complex,
pentru că trebuie să barbotăm aceste gaze , ele nu se dizolvă în apă.Gazele trebuie barbotate sub forma unor
bule foarte fine , care să poată să fie consumate ușor de microorganisme.
d) Fracțiile petroliere
Pe fracțiile petroliere se dezvoltă drojdii. În anii 70-80 , dar nu și acum , se obțineau proteine care
se adăugau în produse de uz uman. La moment , oficial , aceste proteine sunt adăugate doar în hrana
animalelor. Fracțiile petroliere au risc cancerigen ridicat , iar urme din aceste fracții pot rămâne în produsul
finit . În acest caz nu este necesară sterilizarea.
e) Grăsimile
Sunt esteri ai glicerinei cu acizi grași . Conțin un număr mare de atomi de carbon în moleculă de
aceea pot fi utilizare ca sursă de carbon și hidrogen. În special fungii sau ciupercile microscopice se
dezvoltă pe grăsimi ( lipide). Folosire acizilor poate corecta și valoarea pH a mediului, în timpul
fermentației.
2. Surse de azot organic
Azotul intră în componența aminoacizilor, aminoacizii intră în componența proteinelor. Nici o
celulă vie nu se poate dezvolta și trăi fără azot. Aminoacizii au cel puțin o grupare aminică. Proteinele
contribuie la formarea enzimelor. Nici o celulă nu se poate dezvolta fără ajutorul enzimelor. Azotul organic
(din compuși organici) este mult mai ușor asimilabil de către microorganisme și celule decât azotul mineral.
Sursele de azot organic sunt aminoacizii și protinele. Extractul de porumb este o sursă de azot
organic. El se obține prin macerarea în apă timp de aproape o săptămînă a pasatului. Din porțiunea proteică
se extrag aminoacizii. În această săptămînă se produce și o fermentație lactică care ușurează macerarea.
Sursele de azort organic pot produce inhibiție de substrat.

Sursa de azot proteine Mat Aminooacizi Ca Na K Mg S P

grase
A B C
Făină de malț
13 2 0.1 - 0.1 - - - - - -
Făină de arahide
47 1 0.43 1.40 1.60 0.2 0.1 1.15 0.26 0.28 0.6
Făină de orz
11.5 1.8 0.22 0.52 0.42 0.07 0.02 0.5 0.13 0.15 0.36
Făină de soia
42 3.5 0.54 1.1 2.40 0.2 0.28 1.7 0.21 0.32 0.6
Făină de secară
12 1.9 0.16 0.4 0.4 0.08 0.02 0.46 0.12 0.15 0.3
Făină de orez
73 1.7 0.14 0.16 0.24 0.04 0.04 0.34 0.14 0.05 0.26
Făină de carne
50 8.5 0.67 0.66 2.6 9.2 0.13 1.4 1.2 0.26 4.7
Făină de pește
65 5.5 2.00 1.60 6.90 4.5 0.18 0.3 0.1 0.62 2.7
Extract de
porumb

Compoziția surselor naturale de azot % față de substanța uscată

A-metionina B-cisteina C-lizina
3. Surse de azot minerale
Ele sunt necesare pentru a corecta compoziția în azot a surselor organice. Săruri de amoniu ,
azotați , azotiți. La nivel de laborator se folosesc doar sursele de azot mineral deoarece avem
cantiăți foarte mici, iar costurile nu sunt mari. Pe când în industrie costurile cresc.
4. Sărurile anorganice
Sunt obligatorii și se găsesc în toate tipurile de medii la nivel industrial.Sărurile minerale joacă
mai multe roluri
- Ele conțin elementele care se regăsesc în produsul de biosinteză(F,S,Cl …etc)
- Conțim elemente chimice care se regăsesc în biomasă, în celule.Microorganismul se
dezvoltă și are nevoie de toate elementele care alcătuiesc compoziția celulei(F,S,Mg,Cl,Fe,Ca….)
- Reglează permiabilitatea prin membrană celulară. Dacă membranele nu ar fi permiabile s-
ar bloca.Permiabilitatea permite elementelor nutritive să pătrundă din exteriorul celulei spre interior și
produselor secretate de celule adică metaboliților din exterior(MgCl,NaCl,KCl)
- Sărurile pot fi utilizate pentru corectarea pH-ului. Microorganismele au o activitate optimă
la o anumită valoare a pH-ului.(fosfați, carbonați, bicarbonați)
- Intră în compoziția enzimelor sub formă de cofactori. Enzimele sunt proteine de fapt , care
au funcții specifice și sunt active. Activitatea lor este dată de cofactori care pot fi ioni metalici sau vitamine.
(Mg, Mn,Co,Fe,Ni,Zn,Mo)
- Măresc eficiența microorganismelor

ii. Elemente facultative,obționale

5. Vitamine și regulatori de creștere

Au rolul de a intensifica activitatea microorganismelor, fie de a mări viteza de creștere, de
dezvoltare , de atingere a maturității astfel încât ele să ajungă să producă ceea ce ne interesează.
Au rolul de a grăbi biosinteza produsului respectiv. Vitaminele asigură funcționarea normală a
tuturor activităților celulare.
6. Precursori
Compuși chimici care direcționează s-au forțează microorganismul spre a produce un anumit
produs. În absența precursorului microorganismul nu produce ceea ce ne interesează, s-au produce într-o
cantitate foarte mică. Sunt microorganisme care produc compuși total diferiți în funcție de mediul pe care
sunt cultivați. Structura chimică a precursorului se regăsește în structura chimică a produsului final.

..............................

Precursori specifici pentru unele produse de biosinteză:

Precursor Microorganism producător Produs sintetizat

 Acid fenilacetic
Penicilium chysogenum Penicilina G
Acid fenoxiacetic
Penicilium chysogenum Penicilina V
n-Propanol
Streptomyces erytheus Eritromicina
Glicina
Sarcina albida l-ferina
Acid α-cetrobutric
Claviceps purpurea Alcaloizi din ergot
Lecitina
Pseudomonas Colinesteraza
Clorura ce cobalt
Pseudomonas Thermphila Vitamina B12
Acid acetic
Tetraciclină

7. Agenți antispunanți
Spuma se formează în urma degajării CO2 , în urma respirației a microorganismelor, și în urma
prezenței agenților tensioactivi care sunt proteinele. Spuma este o dispersie de gaze în lichid la suprafața
lichidului. Pentru a scăpa de spumă trebuie să blocăm suprafața lichidului. Spumarea este și mai abundentă
dacă barbotăm aer în lichidul de fermentație (procese aerobe).
Agenții antispumanți formrmează o peliculă la suprafața lichidului,peliculă care împiedică
înglobarea buleleor de gaz. Acești compuși trebuie să fie cu o densitate mai mică decît a lichidului de
fermentație. Ei sunt uleiurile vegetale , grăsimile animale, uleiurile siliconice.
Grăsimile animale au fost utilizate primele(grăsime de porc,cașalot,balenă) Acum nu mai sunt
folosite din cauza că ele trebuiau folosite doar la o anumită temperatură la care să se topească, și astăzi se
interzice vânarea cașaloților și a balenelor.
Cele mai utilizate sunt uleiurile vegetale, de floarea soarelui, soia, rapiță care sunt uleiuri ieftine.
Ele pot fi utilizate de microorganisme și ca sursă de energie suplimentară.
Un dejavantaj al uleiurilor este că dacă se sterilizează la temperaturi ridicate ele se pot altera.
Uleiurile siliconice au marele avantaj că ele nu se alterează indiferent de temperatura la care se
sterilizează, și nu sunt consumate de microorganisme. Dezavantajul lor este că sunt scumpe , de aceea se
folosesc numai la nivel de laborator.
Nu există o cantitate prevăzută pentru uleiuri pentru că ele se adaugă în funcție de nivelul spumei.

CURS 4
Sterilizarea în procesele biotehnologice
Sterilizarea presupune procesul de îndepărtarea sau distruderea a tuturor microorganismelor
(culturilor) străine fie sub formă vegetativă dezvoltată, fie sub formă de spori din mediul de cultură(fie
lichid sau solid), din echipamente de pe traseele de transport, din aer. Microorganisme care ar putea să
influențeze negativ obținerea produsului dorit. (Să consume elentele nutritive din mediu , să se dezvolte
într-un mod exagerat să împiedice dezvoltarea microorganismului util, să producă substanțe otrăvitoare
pentru microorganismul util,să perturbe procesul de fermentație.) .Deci aceste microorganisme trebuiesc să
fie îndepărtate în totalitate din bioreactor, din mediu de reacție , din aer, pentru ca microorganismul nostru
să fie singurul care se dezvoltă în timpul fermentației. Microorganismul util se introduce după ce mediul,
bioreactorul sunt sterile.
Comparativ cu sterilizarea pasteurizarea presupune numai îndepărtarea sau distrugerea
microorganismelor mai puțin rezistente. Psteurizarea nu este o sterilizare (este o sterilizare parțială).
LapteleUHT(Ultra High Temperature) este sterilizat și poate fi păstrat luni întregi. Laptele
pasteurizat este laptele din care s-au îndepărtat doar microorganismele care sunt active și sunt mai puțin
rezistente, nu s-au îndepărtat sporii de microorganisme, de aceea acest lapte poate fi conservat doar câteva
zile.
În procesele biotehnologice ne interesează sterilizarea. Microorganismele există pretutindeni în
jurul nostru și putem convețui foarte bine cu ele până la un punct. Când noi preparăm un mediu de cultură
este evident că el este plin de microorganismele care se găsesc în mod natural pe componentele mediului de
cultură , în aerul din jurul mediului de cultură, pe pereții vasului în care a fost preparat acest mediu de
cultură.
Sterilizarea se poate efectua prin mai multe procedee (termice,fizice, chimice)
Cele mai utilizate la nivel industrial sunt folosite procedeele termice. Ele presupun încălzirea în
absența umidității la 160-200̊C(metodă uscată), încălzirea în prezența umidității la 120-140̊C(proces umed)
și sterilizarea prin încălziri succesive(tindalizare) între 70-100̊C(proces de „păcălire „a picroorganismelor
nedorite). Tindalizarea este o metodă descoperită de Tindal și are rolul de a „păcăli „ microorganismele.
Unele microorganisme sunt foarte sensibile la creșterea temperaturii chiar la 70̊C poate să producă
sistrugerea acestora. În schimb altele sunt foarte rezistente la fel și sporii sunt foarte rezistenți la creșteri de
temperatură. Sporii sunt forma de înmulțire și conservare a microorganismelor. Acești spori sunt ca niște
ouă în care microorganismele sunt protejate de vatiațiiale temperaturii, ale pH-ului , etc.Acești spori
germinează atunci când sunt condiții prielnice, ori prin aceste încălziri succesive, treptate fac sporii să
germinezeși să se dezvolte. În momentul acesta el a devenit extrem de vulnerabil. Metoda este foarte
eficientă și necesită temperaturi joase numai că durează foarte mult.
Procedee fizice (filtrarea și iradierea)
Pentru filtrare se folosesc materiale filtrante care au porii mai mici decât dimensiunile
microorganismelor. Și avem materiale fibroase, ceramice,și membrane semipermiabile.
Iradierea folosește radiațiile (X, infraroșu,β,gama). Acestea sunt utilizate în special pentru.... .
Singurul dezavantaj al acestor metode este că la sterilizarea echipamentelor , utilajelor în care există zone
de umbră ele nu sterilizează.
Metodele chimice folosesc diferiți agenți chimici care produc distrugerea celuleor. Sunt metode
eficiente numai că nu se aplică la nivel industrial datorită faptului că acești compuși chimici pot rămâne în
încăperi, pe echipament, în lichidul de fermentație. Sunt cele mai eficiente. Agenți chimici de sterilizare –
fenolul(reacționează foarte repede cu proteinele și le distruge. La momentul cînd lucrăm cu el trebuie să
lucrăm cu ochelari și mănuși pentru că vaporii de fenol distrug cristalinul ochiului) ,ozonul (este un oxidant
puternic care degradează proteinele) , azot iperita(distruge în câteva minunte plămânii). Aceste metode se
aplică la lcară mică sau în cazul când avem o contaminare cu un microrganism.

La nivel industrial se folosesc metodele de sterilizar termice prin încălzirea în absența umidității la
160-200̊C și încălzirea în prezența umidității la 120-140̊C . În prezența umidității temperaturile de sterilizar
sunt mai mici decât în absența umidității. Prezența umidității reduce temperatura deci scade cheltuielile de
energie.
De fapt ce se întîmplă la sterilizare ? Fiecare celulă conține proteine, în timpul sterilizării termice,
proteinele se degradează(de ex oul care se fierbe -se produce cuagularea albuminei sau a vitelinei din
gălbenuș, cuagulare care a distrus cele doua proteine, deci oul nu mai poate să existe ca celulă vie) La fel se
produce și cu proteinele din celulele microorganismelor prin încălzire. Numai că prezența apei în timpul
încălzirii are un efect mult mai distructiv asupra acestor proteine decît în absența apei. Apa înafară de
distrugerea termică A proteinelor mai produce coagularea proteinelor, hidroliza proteinelor, hidratarea
proteinelor, toate aceste reacții fiind distructive pentru proteine, și din acest motiv în cazul sterilizării
umede nu e necesar să ridicăm temperatura foarte sus.

Denumire Încălzire uscată Încălzire umedă

microorganism
Temperatura ̊C Timp Temperatura ̊C Timp
Salmonella
100 30min 65 20s
Mycobacteriub
tuberculosis 100 45min 65 10s
Staphyloccus
pyogenes 120 30min 65 60s
Spori fungici
120 90min 80 30min
Spori de Bacilllus
antracis 170 10min1 100 10min
Spori nativi de sol
180 30min 120 2min

Prezența umidității favorizează procesul de sterilizare

N reprezintă numărul de microorganisme care nu sunt distruse care sunt viabile.

N0 reprezintă numărul inițial de microordanisme.
 Creșterea temperaturii are un efect rapid și puternic asupra sterilizării. Pentru a caracteriza
sterilizarea termică, se folosesc 2 parametri( indicatori)- punctul termic mortal și durata termică
mortală(timpul mortal)
Punctul termic mortal reprezintă temperatura la care sunt distruse toate microorganismele într-un
interval de 10 min. Ea nu este constană, depinde de ce microorganisme avem în soluții, pe obiece.
Durata termică mortală reprezintă timpul necesar distrugerii tuturor microorganismelor la o
anumită temperatură. Timpul termic mortal pentru t=105̊C este de aproximativ 50 min, iar pentru t=121̊C
este de 3 min.
Cum putem ști că am sterilizat un mediu de cultură? Vin microbiologii iau analize , dar e cam
complicat. A fi foarte simplu dacă n-eam putea referi ..... . Bacillus stearothermophilus(microorganism
etalon pentru sterilizare)- este un microorganism inofensiv pentru om , se găsește pretutindeni în jurul
nostru ca atare sau sub formă de spori. Este microorganismul care este cel mai rezistent în mod natural și
cel mai rezistent la creșterea temperaturii. Dacă la sfârșitul sterilizării acest microorganism nu mai există în
mediu de reacție, pe utilaje, etc atunci sigur nici alt microorganism nu mai există acolo. Deci el este
microorganismul la care ne raportăm sterilizarea. Este microorganismul cel mai rezistent în mijlocul cărora
noi trăim dar în izvoarele fierbinți,, pe fundul oceanelor există microorganisme rezistente la 90-100̊C .
Cui aplicăm sterilizarea? Sterilizarea se aplică-
1. Mediilor de cultură
2. Aerului
3. Echipamentelor(bioreactoarelor și traseelor)În cazul echipamentelor sterilizarea se aplică
numai pentru traseele care duc mediul steril până la reactor sau a traseelor care duc aer steril în
bioreactor și bioreactorul. După fermentație nu ne mai interesează sterilizarea.

STERILIZAREA MEDIULUI DE CULTURĂ

Mediile de cultură conțin o multitudine de microorganisme care provin din apa din care s-a preparat
aceste medii, de pe compușii care din care s-au format aceste medii din aerul existent în vasul în care s-au
preparat aceste medii. Este evident că la serilizarea mediului se folosește sterilizarea termică umedă la 120-
140̊C pentru că mediul deja conține apă.Acest tip de sterilizare permite sterilizare unor cantități mari de
mediu cu o eficiență (productivitate) mare, însă ele reprezintă 2 dezanantaje majore. Din cauza
temperaturilor mari la care se fac sterilizările se pot degrada compușii elementelor nutritive de exemplu
zaharurile se pot carameliza, vitaminele și proteinele se pot degrada.Al doilea mare dejavantaj este că
datorită temperaturilor ridicare se pot produce reacții de formare a unor compuși toxici pentru
microorganicme. Și un exemplu în acest sens îl reprezintă reacțiile de condensare între grupările aminice ale
proteinelor sau ale aminoacizilor și grupările carbonilice compușii ale zaharurilor. În urma acestor reacții
de condensare (reacții maiar) rezultă compușii Baze Shiff. Acești compuși sunt foarte toxici pentru toate
celulele, inclusiv celulele umane, sunt otrăvuri. Din această perspectivă poate laptele UHT să fie păstrat
mult timp, dat tratarea lui la temperatuti ridicate îi alterează proprirtățile lui.
Cum putem să evităm aceste dezavantaje?
Prima metodă ar li să sterilizăm separat acele substanțe care conțin gruparea carbonilică și separat
ceilalți componenți din mediu care conțin și sursele de azot organic care conțin gruparea aminică. Ar fi o
soluție numai că în acest caz avem nevoie de două instalații de sterilizare care să funcționeze în paralel cu
două sisteme de transport și apoi un sistem de amestecare. Deci avem nevoie de instalații multiple cărora
trebuie să le asigurăm sterilitatea. Este complicat din punct de vedere tehnologic și necesită investișții care
nu sunt justificate.
Adoua metodă ar fi să încălzim la temperatură ridicată un interval foarte scurt de timp, astfel în cât
dacă aceste reacții nu pot fi evitate măcar ponderea lor să fie foarte mică.Această metodă se aplică la nivel
industrial. Și există instalații care se diferă semnificativ în funcțoe de temperatura de operare.
 Există 2 procedee de sterilizare termică a mediilor – continuu și discontinuu.
Procedeul de sterilizare discontinuă:
Constă în sterilizatea mediului de cultură direct în bioreactorul în care are loc fermentația.În timpul
sterilizării mediului practic se sterilizează și bioreactorul. În acest caz nu avem nevoie de trasee sterile până
la bioreactor , pentru că mediul pe care îl introducem în bioreactor este nesteril.Nu avem nevoie de o
instalație separată de sterilizare. După ce mediul de cultură s-a introdus în bioreactor, se îcălzește mediul de
cultură la 120-121̊C. Încălzirea se face cu abur de 6 atm care circulă prin manta. Temperatura aburului se
măsoară în presiune cu cât aburul are presiune mai mare cu atît are și aburul o temperatură mai mare.La
6atm temperatura aburului depășeșre 155̊C aproape 160̊C. Încălzirea durează circa 20-30min. În etapa a
doua se menține la temperatura de 120-121C timp de 30min, timp în care se perfectează sterilizarea. Iar în
etapa a treia se răcește mediul de cultură la temperatura de fermentație. În general fermentațiile decurg la 30
̊C . Răcerea durează în jur de 20-30 min. Răcirea se efectuează cu apă la 10 ̊C care circulă tot prin manta.
Diagrama timpului în timpul sterilizării

Acest procedeu are dezavantajul că durează foarte mult în jur de 90 min. Timp în care se por
produce reacții nedorite. Da, din punct de vedere al tehnologiei este un avantaj însă din punct de vedere al
calitățiimediului de cultură după sterilizare, este un dezavantaj.
Aportul fiecărei etame la sterilizare este uniform adică circa 1/3 din gradul de sterilizare se întîmplă
în fiecare etapă. În etapa de mențimere ar fi cam ceva mai mult în jur de 35-40%.

CURS 5
Procedeul de sterilizare continuă:
- Avem nevoie de o instalație seprată, specială 120-121̊C sau 140̊C, în funcție de temperatură
instalațiile sunt diferite , au configurații total diferite. Permit serilizarea unor debite ridicate de mediu.
1. Instalație pentru sterilizaree la 120-121̊C
De fapt scopul principal al proiectării acestor instalații este ca odată cu creșterea temperaturii de
sterilizare a mediului de cultură să se readucă foarte mult timpul de sterilizare , tocmai în ideea în care s-ar
putea evita degradarea mediilor de cultură
 Este cea mai utilizată instalație de acest tip la nivel industrial

La modul general această instalație este alcătuită din:

-Coloană de sterilizare
-Menținătorul
-Răcitorul
a) Coloana de sterilizare este alcătuită din 2 cilindri concentrici care practic sunt foarte
apropiați unul de celălalt iar cilindrul interior este un cilindru perforat. Mediul de cultură nesteril se
introduce în spațiul dintre cei doi cilindri. Prin cilindrul interior , perforat se injectează abur de 6 atm(150-
160̊C). Datorită spațiului foarte mic și a temperaturii foarte mari a aburului , practic mediul de cultură se
încălzește instantaneu în circa 5-6 sec la 120-121̊C.
Comparativ cu încălzirea la procedeul discontinuu unde dura 15-30min iată că aici durează 5 sec ,
un câștig fantastic al duratei etapei de încălzire.
b) Cu această temperatură mediul de cultură este trecut în menținător. Menținătorul este un
vas prevăzut cu amestecare și cu manta.Iar mediul de cultură din interior se menține 15 min la temperatura
de 120̊C.Practic menținerea se face tot cu abur de 6 atm care de această dată circulă prin manta deci practic
aburul în acest caz are rolul de a compensa pierderile de căldură și de a menține temperatura mediului de
cultură la 120̊C (temperatură de sterilizare)
Apoi trebuie să răcim mediul de reacție pînă la temperatura de fermentație . Și ar trebui ca
temperatura să se realizeze destul de repede. Pentru aceasta se folosește răcitorul 3.
c) Răcitorul este de tip țeavă în țeavă , aceste schimbătoare de căldură sunt și ele alcătuitr din
2 țevi concentrice. Prin țeava interioară circulă agentul de răcire , care este apă răcită la 5-10̊C, iar între cele
2 țevi circulă mediul de cultură fierbinte. Circulația se face în contra curent. Și în acest mod practic are loc
un schimb de căldură rapid.
Răcirea se realizează în 10-15min . Deci iată că avem o instalație care reușește o încălzire aproape
instantanee. O menținere de circa 15 min și o răcire de circa 10-15 min. Deci o durată totală a acestor
operații de maxim 30 min. La sterilizarea discontinuă durata de 90 min , timp în care reacțiile erau
inevitabile.
Diagrama de variație a temperaturii în timpil sterilizării
 Etapa de încălzire (prima fantă) este foarte îngustă durează în jur de 5 sec , deci este aproaape
instantanee. Deci o reducere la o treime din durata sterilizării. Aceasta este foarte important . deoarece se
pot diminua reacțiile secundare de degradare a substanțelor nutritive.
Aportul etapelor de încălzire și de răcire la sterilizare totală este mult diminuată decât în cazul
sterilizării discontinue. Acolo spunem că există o împărțire relativ uniformă a contribiției fiecărei etape la
sterilizare.Dar aici aportul lor însumat este de 10-15%, deci 85% din sterilizare se efecruează în etapa de
menținere.
2. Instalație de sterilizare la 140̊C

Crescând temperatura cu 20̊C practic noi trebuie să reducem și mai mult durata sterilizării. Cu cât
temperatura crește cu atât procesele de degradare a substanțelor nutritivee sunt mai accentuate și atunci
trebuie să reducem durata operației.
Aceasta este o instalație prin injecție de abur. Mediul de cultură circulă printr-o conductă iar aburul
este injectat printr-o diuză specială direct în conductă, direct în mediul de cultură. Datorită temperaturii
mari a aburului (6atm) și a faptului că el se injectează direct în conductă , practic mediul de cultură se
încălzește instantaneu. De această dată chiar instantaneu(1-2 sec) apoi se menține la această temperatură în
menținător. Numai că menținătorul nu erste un echipament special ci este aceeași conductă izolată
spiralată. Practic mediul de cultură cu această temperatură circulă timp de 1-2 min prin această conductă
spiralată la temperatura de 140̊C. Temperatura se menține deoarece este o termoizolare aplicată conductei,
iar pierderile de căldură practic sunt reduse.
Avem nevoie de o răcire rapidă care să ne conserve mediul de reacție . Astfel răcirea are loc în 2
etape:
a)Prin ventilul 3 se realizează o decompresie . Prin decompresie se realizează o răcire parțială.
 b)Adoua răcire se face în evaporatorul 4 sub vid, în care prin evaporarea unei porțiuni de apă din
mediul de cultură practic se realizează răcirea completă a acestuia până la temperatura de fermentație .
Această operație durează în jur de 2 min.
Variația temperaturii în timpul sterilizării

Marele dezavantaj al acestor două instalații este că se pierde agentul termic deoarece Aburul se
injectează direct în mediul de reacțoe . Aburul se obține în cazane speciale pentru a ajunge la asemenea
temperaturi , iar apa folosită este demineralizată, pentru că sărurile din apă se depun pe pereții cazanelor și
formează mari neajunsuri în transferul de căldură.Odată injectat aburul este un agent termic pierdut.
În sterilizare este important să evităm degradarea elementelor nutritive și formarea compușilor
toxici pentru microorganisme.

STERILIZAREA AERULUI

În prosesele aerobe de fermentație practic organismele au nevoie de oxigen. Practic nu toate

microorganismele au nevoie de oxigen gazos cel puțin , unele pot să preeia oxigenul din compuși oxigenați.
În cazul microorganismelor care au nevoie de oxigen noi trebuie să le furnizăm acest oxigen în lichidul de
fermentație.
La nivel industrial este foarte dificil și foarte scump să barbotăm oxigen pur în lichidul de
fermentație. O fermentație durează circa 5 zile , debitul de gaz ar trebui să fi2 1l(gaz)/1l(lichid /min).
Într-un proces de fermentație se consumă sute de mii de m3 de aer cu oxigen implicit.Oxigenul pur
se folosește la nivelul de laborator , sau se folosește la obținerea unor produse de mic tonaj, dar foarte
valoroase sau scumpe din punct de vedere al costurilor, cum ar fi unele enzime, hormoni sau vaccinuri.
Cea mai ieftină materie primă care poate furniza oxigen este aerul. Folosirea aerului are o problemă
și anume -microorganismele din aer. Față de celelalte medii care există pe pămînt și anume apă, sol,fructe,
plante,- aerul are cea mai mare diversitate de microorganisme, În afară de microorganismele care trăiesc în
mod normal în aer , în aer ajung și sporii microorganismelor care în mod normal trăiesc în apă , sol.... .
Astfel Aerul este cel mai bogat din punct de vedere al microorganismelor.
Sterilizarea aeruiui nu se poate efectua prin sterilizare umedă deoarece avem cantități uriașe , astfel
am avea pierderi mari de agent termic , iar pe lîngă asta gazele au cel mai mic coeficient de transfer termic.
Una dintre metodele de sterilizare ale aerului o reprezintă sterilizarea prin filtrare.Filtrarea cu
materiale care să permită reținerea microorganismelor(aici e vorba de o îndepărtare a microorganismelor ,
nu distrugere cum e la sterilizarea termică)
1. Filtre cu material poros
2. Filtre cu mareial fibros
3. Filtre cu membrane semipermiabile
Pentru ca acest tip de sterilizare să fie sigur el trebuie să fie combinat cu sterilizare termică uscată.
 Filtre cu paterial poros sunt mai puțin utilizate la nivel industrial ele sunt în general materiale
ceramice .
Toată ceramica (lutul care nu este smălțuită are pori și permite trecerea aerului și reținerea
microorganismelor .
-filtru fibros
-filtru disc
-filtru lumânare
Filtrul fibros

Acest filtru este alcătuit dintr-un corp cilindric metalic cu un diametru de circa 1-1,2m. Materialul
filtrant care este notat cu 4 este vata de sticlă. Mai poate fi folosită și vata de bumbac sau fibrele de carbon ,
numai că aceste materiale au 2 dezavantaje: se pot autoaprinde dacă filtrul este supus sterilizării termice ,
iar vata în momentul când se umezește își pierde volumul , devine tasată și nu mai permite trecerea aerului ,
nu mai are eficiență a filtrării. De aceea la nivel industrial se preferă vata de sticlă, este un material care
rezistă și la temperaturi ridicate.
Dacă grosimea vatei de sticlăeste de 0,8-1m ea poate reține microorganisme din aer . Această sticlă
este susținută de 2 plăci perforate 2. Iar filtrul este prevăzut cu o manta 5 prin care circulă aburul fierbinte
pentru a realiza uscarea filtrului și sterilizarea periodică a filtrelor pentru că microorganismele se
acumulează în interior iar sterilizarea trebuie efectuată periodic.
Filtrul este foarte simplu din punct de vedere construnctiv, permite utilizarea unor debite mari de
aer, numai că are dezavantajul că practic după un anumit număr de sterilizări termice circa 50 , vata de
sticlă devine casantă. Atunci este foarte greu de înlocuit materialul filtrant.

Filtrul disc(filtrul absolut)

 Bioreactoarele din laborator sunt prefăzute cu asemenea filtre, care sunt un pic mai mari decât o
monedă de 50, dar la nivel industrial trebuiesc mult mai mari. Marerialul filtrant 2 de această dată este o
membrană polimeră semipermiabilă. Aceste membrane se pot obține cu o dimensiune controlată a porilor ,
astfel în cât să poată reține toate microorgaanismele din aer , de aceea se numesc și filtre absolut. Această
membrană semipermiabilă este susținită de 2 plăci perforate care împiedică deformarea membranei. Filtrul
oferă o eficiență absolută de 100% la sterilizarea aerului.
Numai că are câteva dezavantaje. Datorită dimensiunilor foarte mici a porilor nu permite debite
ridicate de aer și din acest motiv sterilizarea acelor mii de metri cubi de aer la nivel industrial nu e posibilă
cu acest filtru. Ne-ar trebui un filtru cu o suprafață foarte mare ceea ce din punct de vedere constructiv este
nepractic. În al 2-lea rând membrana este subțire . Nu putem folosi o membrană groasă din motiv că și așa
debitul este foarte mic datorită porilor mici. Dcă avem și o grosime mare a membranei nici atît nu va trece
aerul prin membrană. Membrana fiind subțire ea se poate rupe sau deforma la presiuni mari.
Totuși aceste filtre se folosesc chiar și pentru sterilizarea unor lichide , de exemplu vaccinurile.
Vaccinurile trebuie să fie sterile, numai că nu se pot steriliza termic, căci am distruge principiul activ din
acest vaccin , așa că se pot steriliza prin filtrare.
Filtrele respective se folosesc pentru compuși în cantități mici. Se pot folosi pentru sterilizarea
unor medii de cultură în cantitate mică, pentru a nu degrada termic componenții mediului de cultură. Față de
celelalte filtre acest filtru nu este influențat de prezența umidității.
Filtrul tip lumânare
 Acest tip de filtru poate funcționa individual , sau poate funcționa în grupuri de către 3 filtre cu o
funcționare simultană. Filtrul este alcătuit din 2 cilindri concentrici: carcase 1 ;I cilindrul interior care este
un cilindru perforat2 . Pe cilindrul interior se înfășoară , se atașează materialul filtrant , care poate să fie
vata de sticlă sau poate să fie membrana semipermiabilă. Aerul pătrunde prin exreriorul cilindrului exterior ,
trece prin materialul filtrant în cilindrul interior și apoi este evacuat din cilindrul interior ca aer steril. Sau
invers aerul poate pătrunde prin cilindrul interior , trece prin materialul filtrant și este evacuat.
Practic aceste filtre îndepărtează dezavantajele filtrelor anterioare . Acest filtru rezistă la mai multe
sterilizări (cicluri de sterilizare-filtrare) circaaa 150-200 cicluri. Schimbarea materialului filtrant este foarte
ușoară , Dacă avem un grup de 3 filtre luăm filtrul ca atare și îl înlocuim cu un filtru nou, sau înlocuim doar
cartușul filtrant cu un cartuș filtrant nou, deci schimbarea este mult mai rapidă,
Înlătură și dezavantajele debitelor mici în cazul filtrelor disc, pentru că avem o suprafață mai mare
decît filtrul disc, deci compensează dimensiunea mică a porilor , ceea ce măraște debitul aerului sterilizat.
Practic la nivel industrial acest tip de filtru și filtre cu material fibros sunt cele mai utilizate.
 INSTALAȚIA DE STERILIZAREA A AERULUI LA NIVEL INDUSTRIAL

Este cea mai utilizată instalație , se întâlnește aproape în toate tehnogiilor de fermentație . Această
instalație îmbină sterilizarea prin filtrare cu sterilizare termică uscată.
Aerul atmosferic conține o serie de particule mecanice solide , praf, păsări. Gura de admisie într-o
astfel de instalație poate să aibă un diametru de la 1-2m. Aerul atmosferic se filtrează pe filtrul 1 care este
un filtru cu saci. Se filtrează pentru îndepărtarea impurităților mecanice. Filtrul cu saci este un filtru a cărui
material filtrant este o pânză de sac. Este o filtrare grosieră , dar are scopul doar de a îndepărta impuritățile
mecanice , solide din aer.

Un gaz îl putem încălzi rapid și cu consum minime de energie prin comprimare. În aceste condiții
aerul se introduce în compresorul 2 , unde se comprimă la 3-5 atm, când temperatura crește la 160-200̊C.
Aceasta este o comprimare fără preluarea căldurii de către un agent termic de răcire , practic este o încălzire
naturală în timpul comprimării.
Cu această temperatură aerul nu poate trece fragmentator , pentru că ar însemna să distrugă
microorganismele , și atunci aerul se răcește în răcitorul 3. Răcirea se efectuează cu ajutorul unei
serpentine prin care circulă agenții de răcire, în general apă răcită la 3-5-10̊C. Numai că aerul atmosferic așa
cum îl știm are un grad de umiditate variabil, iar prin răcire această umiditate poate condensa, și
condensarea sa poate să ceeze niște neajunsuri în operația de filtrare care urmează . Și atunci noi trebuie să
înlăturăm condensul.
Îndepărtarea condensului se face în sepratorul de picături 4. Aceasta este o cameră cu polițe (cu
rafturi), iar aerul circulă printre aceste rafturi iar condensul se depune pe rafturi.Această cameră are rafturile
cu o suprafață destul de mare și permite circulație sinusoidală a aerului astfel încât aerul să se lovească de
aceste polițe și să condenseze umiitatea din aer.
Apoi aerul este sterilizat prin filtrare. Pentru a fi sifuri de filtrare avem 2 filtre. Avem filtrul
general 5 și apoi este sterilizat prin filtrul individual 6. Filtrul 5 deservește mai multe instalații de
fermentație iar filtrul 6 care este individual deservește fiecare bioreactor dintr-o instalație de fermentație .
Sunt 2 filtre tocmai pentru a asigura o sterilizare avansată. Aceste filtre pot fi filtre cu material fibros sau
pot fi filtre lumânare.
Deci avem o sterilizare termică , cuplată cu sterilizare prin filtrare. Și în acest mod noi putem fi
siguri că am făcut sterilizarea. Dacă aerul este foarte umed într-o anumită zi poate fi compromisă. Și atunci
ca nu cumva umiditatea din aer să condesenze pe materialul filtrant , practic există un baipas unde o
porțiune din aerul fierbinte care iese de la compresor se amestecă cu aerul rece care iese din separatorul de
picături , și încălzește aerul peste temperatura punctului de rouă( temperatura la care condeseanză
umiditatea dintr-un gaz. Nu putem spune care este temperatura punctului de rouă a gazului , pentru că nu
are o valoare fixă, depinde foarte mult de presiune, de conținutul de umiditate.
Aerul nu are caracteristici constante de la o oră la alta. Dacă încălzim aerul la 10-15̊C peste
temperatura punctului de rouă atunci putem fi siguri că nu ne condesează umiditatea în cele 2 filtre și
sterilizarea decurge în mod eficient.
 STERILIZAREA INSTALAȚIILOR

Zona de transport a mediului de cultură steril

Zona de transport a aerului sterilizat către bioreactor
Și bioreactorul ca atare
Nu ne mai interesează sterilizarea după ce fermentația a luat sfârșit .Pentru sterilizarea se purjează
abur de 6 atm prin traseele de transport , se purjează circa 30min , timp în care se realizează sterilizarea.
 Curs 6
Cinetica proceselor biochimice
Procesul biochimic poate fi unul fermentativ sau enzimatic. Diferențele dintre aceste tipuri de
procese sunt următoarele:
Procesele fermentative lucrează cu microordanisme sau cu celule vii care nu doar că produc
compușii care ne interesează dar se și dezvoltă în timpul fermentației se multiplică, se îmulțesc. În
fermentație se lucrează cu viață. În aceste prrocese datorită respirației celulare , a microorganismelor se
degajă dioxidul de carbon. Din aceste procese datorită metabolismului celulei și microorganismului se
formrază o serie întreagă de compuși secundari(foarte mulți ), în afara compusului principal care ne
interesează. Vara se poate observa într-o baltă alge, gîngănii dar și bule de gaz care sunt rezultatul
respirației microorganismelor din apă. Deci în acest loc avem un proces de fermentație.
Procesele enzimatice în schimb folosesc doar enzimele care sunt doar catalizatori. Sunt catalizatori
care provin din diferite organisme, celule,microorganisme,plante,animale. Au o structură proteică de
proteine , legată de un cofactor care poate fi o vitamină , un metal, șamd. Ele sunt catalizatori, nu sunt ființe
vii, deci în timpul unui proces enzimatic nu lucrăm cu viață, enzimele nu se îmulțesc, nu mor ca și
microorganismele. Da ele pot fi inactivate ca și orice compus chimic dar nu se îmulțesc nu respiră , nu se
hrănesc ,deci avem un proces care nu lucrează cu viață. În urama unor reacții enzimatice nu se formează o
serie întreagă de compuși secundari care nu ne interesează și sunt rezultatul metabolismului, pentru că
enzimele nu au metabolism. Se formează compușii care ne interesează, și eventual un număr foarte redus de
1-2-3 compuși secundari ca și în orice reacție chimică. Deci diferența intre procesele fermentative și cele
enzimatice este că cele fermentative lucrează cu viață, microorganismele, celulele implicate în proces se
îmulțesc, respiră , se hrănesc.Iar procesele enzimatice nu lucrează cu viață lucrează numai cu enzime care
nu se îmulțesc , nu se hrănesc și nu respiră.
În biotehnologie se folosesc ambele tipuri de procese. Un proces biotehnologic care folosește
fermentația are o durată mai mare, între 3 și 5 zile. Un proces enzimatic fiind un proces chimic catalizat de
enzime are o durată mult mai scurtă.
În pofida beneficiilor și avantajelor pe care le au procesele enzimatice , ele nu se folosesc deoarece
enzimele sunt foarte scumpe. Pentru a avea o cantitate care să ne satisfacă necesitățile la nivel industrial e
posibil ca prețul produsului respectil să fie extrem de mare. De ex ca să obținem penicilina microorganismul
folosește mai multe enzime , deci folosește un complex enzimatic. Deci ca să obținem penicilina printr-un
proces enzimatic ( cu enzime pure)ar trebui să folosim tot comlexul de enzime ceea ce ar duce la un preț și
mai mare. Din acest motiv se preferă procesele fermentative și nu cele enzimatice. Evident avem și cazuri în
care se preferă și procesele enzimatice în industria alimentară în industria farmaceutică, dar acolo avem
enzime care au un cost relativ scăzut , enzime care se pot recupera ușor , și care au o durată de viață mai
mare.
Ambe tipuri de procese se desfășoară după cinetici similare, după cinetici identice. Cinetica
procesului enzimatic a fost adaptată și folosită pentru cinetica proceselor fermentative. Pentru a analiza un
proces de fermentație la modul general trebuie să urmărim fie evoluția nr de microorganisme în timpul
fermentației , fie evoluția densității masei sau a concentrației biomasei. Această analiză a evoluției nr de
microorganisme sau a biomasei pe parcursul fermentației a dus la existența și crearea a unei curbe ce
poartă numele de ciclul de viață al microorganismelor . Acest ciclu de viață este sau poate fi translat pentru
fiecare organism de pe pămînt de la microrganisme și până la om .
Avem două curbe care ne indică nr de microorganisme sau log n pentru că nr este foarte mare , deci
log din nr de organisme viabile care trăoesc în timp . Curbele sunt identice , doat au fost evidețiate pentru a
observa deosebirile dintre ele . curba de deasupra este curba lui Stell iar cea de desubt este curba lui Monod
. Fiecare dintre aceste curbe , este împărțită în mai multe etape Curba lui Stell are 4 etape , curba lui
Monod are 7 etape .
 Curba lui Stel sete mei simplă și este mai
puțin utilizată pentru că nu este atât de detaliată. Ea
conține etalele:
a-b etapa de adaptare la mediu
b-c etapa de creștere a microorganismelor
c-d etapa de încetare a creșterii
d-e etapa descreșterii microorganismelor
Curba lui Monod. Monod este cel care
propune și un model cinetic de creștere a
microorganismelor , deci nu numai curba dar și
modelul . Monod împarte ciclul de viață al
microorganismelor în 7 etape :
1 etapa de adaptare la mediu(faza lag, faza
de creștere încetinită)
2 etapa creșterii accelerate
3 etpa creșterii exponențiale
4 etapa de retardare sau de încetinire a
creșterii
5 etapa staționară
6 etapa descreșterii accelerate
7 etapa descreșterii exponențiale
Raportăm aceste explicații la nr de microorganisme vii la care există într-un mediu . Un lichid de
fermentație la nivel industrial se prepară astfel : după ce a avut loc procesul de sterilizare se introduce în
bioreactor microorganismul care ne interesează ( nu se introduce înainte de sterilizare pentru că în timpul
sterilizării s-ar distruge sau ar fi îndepărtat și acest microorgnism de aceea se introduce înainte de
fermentație ). Aceste microorganisme nu sunt pur și simplu aruncate într-un fermentator . Microorganismele
se păstrează în condiții speciale sub formă de spori în frigidere la – 80̊C și sunt într-o formă inactivă , ele
trebuie să devină active și atunci acești spori se cultivă pe un mediu specific dezvoltării sporilor până cînd
înmuguresc acesta este și termenul , deci devin într-o stare vegetativă adică activă. Acest inocul care
conține mediul de cultură și sporii respecrivi care au derminat se introduce ăn bioreactor . Inoculul are cam
0.5-0,25 L și se introduce într-un bioreactor de 100 m3 . Microorganismele au capacitatea de ase dezvolta
și a se multiplica cu o viteză foarte mare și de aceea la sfîrșitul fermentației lichidul fermentativ ajunge să
aibă consistența unei mămăligi diluate (mult mai consistent decît apa ) . Momentul introducerii inoculului
este momentul zero . Aici apare o problemă, între mediu care s-a dezvoltat porii și mediul din bioreactor
este o diferență, pentru că sporii ca să se dezvolte au nevoie de anumite elemente nutritive iar apoi
dezvoltați , ei au nevoie de alte elemente nurtitive . Din acest motiv etapa 1 poartă denumirea de adaptare la
mediu și are o mică scădere este concavă , fapt care indică că numărul microorganismelor din inocul
scade , deci o parte dintre ele mor , nu se adptează la mediul din bioreactor . (Nou născuții imediat după ce
sunt născuți scad în greutate pentru că ei trec de la un mediu intrauterin la un mediu extrauterin și in aceste
condiții ei se adaptează la noul mediu ) Așa se ănâmplă și cu aceste microorganisme, nr lor scade nu toate
se adaptează și aici apare o adâncitură care nu se vede ăn grafic . Nu putem introduce direct sporii în
bioreactor.Realizăm inoculul cu spori care au nevoie de un anumit mediu ca să germineze ș-apoi sporii
germinați se pot dezvolta me mediul din bioreactor . Microorganismele s-au adaptat la mediu iar cele care
au murit , au murut iar cele care nu au murit și sutn într-un nr mult mai mare decît cele care au murit practic
încep să se dezvolte . Deci după adaptarea la mediu apare multiplicarea lor ,o creștere a nr
microorganismelor , la început mai lent în etapa a doua și apoi o creștere puternică a nr de
microorganisme , explozivă putem spune în etapa a treia . În această etapă a treia se atinge viteza maximă
de dezvoltare a microorganismelor . Practic poate microorganismele sunt viabile , deci nr de
microorganisme care trăiesc atinge 100%. În această etapă viteza de consum a elementelor nutritive este
maximă . De asemenea cantitatea de bioxid de carbor care era degajată ca rezultat al respirației celulare
este maximă . Și alte efecte pe care le vom învăța la anu , sunt în această perioagă maximă , cum ar fi
cantitatea de căldură cantitatea de căldură dgajată , etc. Deci este cea mai intensă etapă în activitatea
microorganismelor . După ce microorganismele s-au dezvoltat atât de puternic , au consumat atât ne rapid
elementele nutritive , evident că ele ating o maturitate , iar elementele nutritive încep să scadă , concentrația
lor începe să se reducă . Și asistăm în etapa a patra la o încetinire a creșterii microorganismelor adică
dezvoltării microorganismelor . Dumă această încetinire tot datorită atingerii maturității microorganismelor
și de asemenea a epuizării elementelor nutritive din mediu ajungem la etapa 5 care este o etapă staționară .
Nu înseamnă că microorganismele stau într-o nemișcare nici nu mor nici nu trăiesc . Înseamnă că nr de
microorganisme rămîne aproximativ egal adică nr de microorganisme care mor este egal cu nr de
microorganisme care se formrază prin multiplicare . Deci câte mor atâtea a par prin multiplicare , prin
diviziune celulară . Deci este un echilibru între cele două tipuri de microorganisme . Dar elementele
nutritive sunt epuizate în continuare
Iar microorganismele au ajuns la o vîrstă importantă pentru ele și nr lor începe să scadă , deci ele încep să
moară -proces care poartă numele de liză sau autoliză a microorganismelor (autodistrugere).la început acest
proces de descreștere este mei lent în etapa așasea dar apoi devine accelerat în etapa așaaptea . Cum ne
putem da seama că suntem în această etapă pe lîngă toate celelalte posibilități de analiză care se fac la nivel
industrial și foarte rafinate ? În etapa a șapte de deajă și se formează un miros de amoniac , pentru că
celulele conțin în mod inevitabil proteine , proteinele sunt lanțuri de aminoacizi , iar aminoacizii conțin una
sau mai multe grupări aminice iar prin degradarea celulelor se degradează proteinele iar în final
aminoacizii care conduc la formarea amoniacului . Mirosul de amoniac confirmă de fapt că suntem în etapa
de descreștere exponențială a microorganismelor , de fapt de moarte a microorganismelor . Etapa 6 și 7 nu
interesează la nivel industrial , sunt etape neproductive , iar practic din etapele procesului biotehnologic ele
sunt eliminate , deci ele nici nu intră în calcul . Ciclul este practic ciclul de viață complet , careseamănă și
cu ciclul de viață a omului , plantelor , a oricărui organism de pe pământ . Acum se pune întrebarea când
oprim un proces tehnologic , clar eliminăm etapele 6 și 7 , dar un proces tehnologic se poate opri după etapa
3, 4 ,5 , deci se poate opri oricând . Depinde de etapa în care se formează produsul de biosinteză . Este
foarte inportant acest lucru , pentru că , de exemplu vrem să obținem enzime este foarte posibic ca
concentrația maximă să fie după etapa 3,4 , astfel oprim etapa după etapa 3 sau 4, pentru că următoarele
etape sunt neproductibile și practic pierdem timp și ne scade productibilitatea . Dacă dorim să obținem
antibioticele se obțin după ce microorganismele au ajuns la maturitarte , deci după etapa 4 sau 5 . Deci
practic etapa după care se oprește procesul tehnolohic este etapa în care se obține cantitatea maximă de
produs care dorim să îl obținem fie că e antibiotic ori acizi, enzime aminoacizi. Alcooluletilic practic după
ce drojdia sa dezvoltat și a început să fermenteze să producă alcol etilic , deci după etapa 4 și 5. Deci iată
că depinde de procesul pe care îl avem și de produsul pe caare vrm să îl obținem.
Cinetica proceselor de fermentație , procesele de fermentație au mai multe componente , pe
deoparte microorganismul care se dezvoltă , se multiplică și pe de alpă parte produsul de biosinteză care
este obținut întro anumtă etapă de dezvoltare a microorganismului, fie în etapa de creștere fie în etapa de
staționare după ce a ajuns la maturitate , depinde de tipul produsului. Din acest motiv pentru a se studia
cinetica proceselor fermentative practic trebuie să se studieze pe de o parte cinetica proceselor de formare a
produselor de biosinteză și pe de altă parte cinetica de dezvoltare a biomasei .

CURS 7
 Pentru a descrie cinetic un proces fermentativ sau enzimatic trebuie să luăm în calcul două aspect :

1. Obținerea produselor de biosinteză

2. Și în cazul fermentației dezvoltarea sau creșterea biomasei adică a
microorganismelor

Deci există două categorii de ecuații cinetice pentru cele două situații obținerea produsului și
dezvoltarea biomasei

Modele cinetice pentru obținerea produsului de biosinteză

Cel mai utilizat și mai cunoscut model este modelul MICHAELIS-MENTEN

MICHAELIS și MENTEN au fost doi cercetători unu din Europa altul din SUA care aproximativ
simultan au obținut un model cinetic similar și din acest motiv modelul cinetic poartă denumirea ambilor
cercetători. Acest model cinetic se referă la o serie de etape prin care se obține produsul de biosinteză,
indiferent dacă este antibiotic, alcool, vitamine, ș.ș.m.d..(practice toate produsele de biosinteză) Acest
model cinetic este un model cinetic ideal pentru că nu ia în calcul procesele de inhibiție , de blocare a
activității microorganismelor a celulelor și a enzimelor. Spunem ideal și nu real pentru că în realitate au loc
aceste procese de inhibiție și în timp activitatea celulelor , enzimelor se reduce și chiar încetează. Dacă
procesul ideal ar fi valabil în proporție de 100%, atunci noi am fi nemuritori. Acest model consider că toate
produsele , fie că se obțin cu ajutorul celulelor fie că se obțin cu ajutorul microorganismelor, practice ele se
obțin prin intermediul enzimelor care sunt secretate de celule sau de microorganism.(Același lucru se
întâmplă și în organismul uman.) De asemenea acest model consider că obținerea produselor de biosinteză
decurge în două etape:

Cu E am notat enzima

cu S am notat substratul(fiecare lichid de fermentație conține unul sau mai multe substraturi)

Cu P am notat produsul de biosinteză

 Într-o primă etapă enzimele se cuplează cu substratul și formează un complex activat enzimă-
substrat. Aceasta este o reacție reversibilă, lentă.

k+1 constanta vitezei reacției directe de formare a complexului activat

k-1 constanta vitezei reacției inverse

Deci complexul enzimă-substrat(E-S*) se poate desface și trece înapoi la E+S sau în a doua etapă se
desface și formează produsul și eliberează enzima care reia ciclul de transformare a substratului . Modelul
fiind ideal, enzima poate relua ciclul de transformare a substratului într-un număr infinit de ori , ceea ce clar
nu este o realitate, pentru că la un moment dat enzimele se inactivează. Deci este un proces de formare a
produselor de biosinteză în două etape.

k2 constanta vitezei reacției de formare a produsului de biosinteză

Cea de a doua reacție este ireversibilă, rapidă.

Viteza de formare a produsului conform cineticii chimice este constanta vitezei de reacție k2 ori
concentrația reactamților, adică concentrația complexului. Iar dCp /dτ reprezintă concentrația produsului în
timp

Ca să putem rezolva această ecuație trebuie să aflăm concentrația complexului, și luăm în calcul în ce
reacții se formează complexul și în ce reacții se consumă complexul. Avem reacția direct de formare a
complexului(aceea care are constanta de formare k+1). Și avem 2 reacții de descompunere a complexului,
premia reacția inversă formării complexului (cu constanta k-1), iar a doua este reacția de descompunere cu
formarea complexului de biosinteză. Astfel putem scrie ecuația a doua și anume variația complexului în
timp este data de formarea complexului minus cele două viteze de descompunere a complexului.

Viteza de formare a complexului este constanta vitezei de reacție ori concentrația reactanților adică a
enzimei și a substratului la echilibru(pentru reacțiile de echilibru aceste concentrații sunt concentrațiile
inițiale minus concentrația produsului)

Pentru enzimă avem concentrația inițială a enzimei minus concentrația produsului la echilibru.
Deoarece concentrația substratului este mai mare de cât concentrația complexului, se neglijează în a doua
paranteză concentrația complexului.

Apoi scădem reacțiile de descompunere a complexului și avem constanta reacției inversă de

descompunere a complexului ori concentrația complexului(reactantul). Iar a doua reacție este chiar reacția
de formare a produsului care este constanta de formare a produsului ori concentrația complexului.

În regim staționar de, la echilibru cantitate de complex care se formează aceeași și se degradează, se
descompune. Deci variația complexului în timp este zero. Egalăm ecuația cu zero și prin rezolvare
algebrică, scoatem concentrația complexului
 Acum concentrația complexului o înlocuim în ecuația vitezei de formare a produsului.

k2*CE reprezintă viteza maximă de formare a produsului și se notează cu V

Raportul constantelor se notează cu KM și se numește constanta MICHAELIS și MENTEN. Înlocuind

aceste notații obținem în final ecuația MICHAELIS și MENTEN, adică viteza de formare a produsului de
biosinteză este viteza maximă de formare a produsului ori concentrația substratului supra dintre constanta
MICHAELIS și MENTEN și concentrația substratului.

Viteza maximă de formare a produsului se atinge atunci când întreaga cantitate de enzimă(din celule,
lichidul de fermentație, în sistem) s-a cuplat cu substratul.

Constanta MICHAELIS și MENTEN reprezintă acea valoare a concentrației substratului pentru care
viteza procesului este jumătate din viteza maximă. Atât V cât și K M sunt parametri cinetici specifici fiecărui
microorganism, fiecărei celule, fiecărei fermentații sau fiecărei enzime. Ei sunt esențiali în proiectarea bio-
reactoarelor. Deci trebuie să cunoaștem pentru fiecare situație în parte valorile lui V și K M.

Cum putem afla aceste valori?

Avem reprezentarea ecuației MICHAELIS și

MENTEN. Reprezentarea vitezei de formare a produsului în
funcție de concentrația substratului.

Obținem o curbă care tinde asimptotic către V. Tinde

asimptotic înseamnă că atinge linia punctată V la ∞, adică
nu o atinge niciodată.
Dacă avem valoarea lui V, spuneam că constanta MICHAELIS-MENTEN este concentrația substratului
pentru care viteza decurge cu jumătate din viteza maximă, V/2.

Numai că din această reprezentare nu putem calcula V și K M, parametri are sunt esențiali în proiectarea bio-
reactorului.

Noi putem trasa curba până la infinit dar ea nu va atinge niciodată valoarea maximă.

Pentru ca să aflăm acești parametri trebuie să avem o metodă de liniarizare a ecuației MICHAELIS-
MENTEN. Adică să transformăm această ecuație în ecuația unei drepte cu parametri care să poată să fie
ușor de calculat. Există mai multe metodede liniarizare. Cea mai utilizată este Lineweaver-Burk.

Această metodă practiv inversează ecuația MICHAELIS-MENTEN. Din reprezentarea grafică

obținem o dreaptă a cărei intersecții cu ordonata reprezintă 1/V, iar panta dreptei este K M/V. Având V clar
putem afla KM. Sau mai avem intersecția cu abcisa caare este -1/ K M, și aflăm direct KM.

Aceasta este o modalitate de calcul cu

exactitate a celor doi parametri.

Ecuația MICHAELIS-MENTEN descrie un model ideal și nu ia în calcul procesele de inhibiție.

Ihibitorii sunt compuși care blochează, diminuează activitatea celulelor și a microorganismelor sau chiar
determină moartea acestora, ei inactivează reversibil sau ireversibil enzimele Acești inhibitori au mai multe
proveniențe, evident că ei există și în organismul uman și sunt datorați fie factorilor de mediu fie
alimentației.

Este imposibil să evităm prezența inhibitorilor orice am face. În cazul microorganismelor, a

proceselor de fermentație inhibitorii pot să apară

 în timpul sterilizării(baze Shift, compuși de degradare a vitaminelor sau a zaharurilor sau a

surselor de azot),
 de asemenea pot să provină din sursele care asigură elementele nutritive din mediu,
  sau inhibitorii se pot forma în timpul procesului de fermentație Spre exemplu antibioticele
pot deveni ele însăși inhibitori pentru microorganismele care l-au produs.

Datorită prezenței inhibitorilor există 4 tipuri de inhibiție

1. Inhibiția necompetitivă
2. Inhibiția coompetitivă
3. Inhibiția de substrat
4. Inhibiția de produs

Inhibiția necompetitivă apare atunci când inhibitorul notat cu I se cuplează cu enzima, se alipește dar
nu îi blochează acesteia capacitatea de a transforma substratul. Nu se blochează capacitatea de a se produce
ceea ce ne interesează, produsul P. Și atunci etapele ar fi:

Prima etapă- conform modelului MICHAELIS-MENTEN

A doua etapă- enzima se cuplează cu inhibitorul și formează complex E-I. Enzima cuplată cu
inhibitorul se cuplează cu substratul E-I-S. Iar apoi acest complex enzimă inhibitor-substrat se transformă în
final în produs și complex E-I, care teoretic preia procesul. Odată ce enzima s-a cuplat cu inhibitorul ea va
relua procesul de câteva ori, poate de vreo câteva zeci de ori dar în nici un caz nu va relua procesul la
nesfârșit ca în modelului MICHAELIS-MENTEN, pentru că enzima este afectată din punct de vedere
chimic în urma reacție cu inhibitorul.
 De această dată dacă inhibitorul se cuplează cu enzima, practic îi blochează acesteia capacitatea de a
transforma substratul în produs

Prima etapă este specifică modelului MICHAELIS-MENTEN. Iar în a doua etapă enzima se cuplează
cu inhibitorul și formează complexul enzimă-inhibitor, iar aici s-a oprit procesul.

Apare atunci când anumite tipuri de elemente nutritive se adaugă în mediu peste o anumită
concentrație,ceea ce face ca activitatea microorganismelor să se reducă sau să înceteze. Microorganismele
pot să moară la concentrații mai mari ale acestor elemente nutritive. Este cazul, în special al mono și
dizaharidelor și al surselor de azot organic.

Peste concentrația de 10-15% drojdia nu mai produce alcool etilic.

Pentru a scăpa de inhibiția de substrat se adaugă cantitatea rezultată din calcule proiectării procesului
tehnologic, se adaugă treptat pe parcursul fermentației, astfel încât să nu se atingă concentrația de
inhibiție(proces semicontinuu)

Acest tip de inhibiție se întâlnește la procesele discontinui, iar în urma procesului în lichidul de
fermentație se acumulează pe parcursul procesului cantități mai mari de anumite produse, în general efect
de inhibiție generează antibioticele, alcoolii, acizii carboxilici. Din fermentație alcoolică nu putem obține
decât concentrații de 10-13%. În Japonia s-a obținut și rezultate de 20% datorită unei bacterii cu mutații.
 Pentru a scăpa de inhibiția de produs fie se folosește un proces continuu în care lichidul de
fermentație să intre și să iasă continuu din bioreactor, deci produsul nu are cum să se acumuleze în lichidul
de fermentație, fie să se îndepărteze prin diferite tehnici cum ar fi extracție, separare pe schimbători de ioni.
Trebuie să se separe produsul pe măsură ce se formează, astfel încât să nu se acumuleze în lichidul de
fermentație peste concentrația care generează inhibiție.

Chiar dacă modelul MICHAELIS-MENTEN este unul ideal, nu real, el este cel mai utillizat model
deoarece plecând de la el se stabilesc toate modelele cinetice particulare pentru un anumit proces
biotehnologic.

Modelul MONOD

Modelul care descrie cinetica din punct de vedere al creșterii biomasei este modelul MONOD.

Acest model se referă la dezvoltarea, creșterea, înmulțirea pe parcursul unui proces de fermentație.
Modelul MOMOD este de asemenea un model ideal. Este un model care se referă la etapa de creștere
exponențială a microorganismelor din ciclul de viață al microorganismelor(etapa 3). Este un model aproape
identic cu modelul MICHAELIS-MENTEN.

Cu µ se notează viteza de formare, creștere a biomasei,

µmax este viteza maximă care se definește similar cu modelul MICHAELIS-MENTEN Viteza atunci
când întreaga cantitate de enzimă(din celule, lichidul de fermentație, în sistem) s-a cuplat cu substratul

Cs concentrația substratului

Ks constantă de afinitate sau o constantă de saturație care depinde de concentrația substratului

limitativ(substrat care controlează dezvoltarea microorganismului, care are cea mai mare influență, care este
esențial. Pentru oameni stratul limitativ este oxigenul.)

Este un model ideal. Redarea grafică a modelului MONOD conduce a o curbă similară cu curba
MICHAELIS-MENTEN.....

µmax și Ks sunt parametru specifici pentru

fiecare sistem în parte și sunt esențiale pentru
proiectare. Nu putem să le determinăm din acest grafic de aceea von liniariza ecuația MONOD ca și în
cazul MICHAELIS-MENTEN

Acestea sunt cele două modele cinetice pe care se bazează toate modelele cinetice care descriu
procesele de fermentație.
 Factori care influențează viteza procesului de fermentație.

Viteza procesului de fermentație este influențată de foarte mulți factori dintre care temperatură, pH,
concentrația de oxigen pentru procese aerobe durata procesului, intensitatea amestecării, formarea spumei.
Dintre acești parametri doi dintre ei au o influență decisivă asupra vitezei proceselor fermentative sau
enzimatice: temperatura și pH-ul.

Temperatura are cea mai rapidă influență. Temperatura influențează parametri fizici ai lichidului de
fermentație, cum ar fi:densitate, vâscozitate, căldură specifică, ș.ș.m.d. și activitatea enzimelor și a
microorganismelor. În cazul reacțiilor chimice creșterea cu 10 ̊C a temperaturii de reacție practic dublează
viteza reacției.

Deci pentru reacțiile chimice acest R10 este egal cu 2. Această regulă nu este valabilă pentru
procesele biochimice.

Influența temperaturii asupra activității implicit asupra vitezei reacției enzimatice.

Deci nu avem o creștere la fiecare 10 ̊C ca în cazul reacțiilor chimice, ci în fiecare caz indiferent de
enzimă, indiferent de microorganism, cu creșterea temperaturii se atinge un maxim al vitezei de reacții după
care aceasta scade. Maximul este deplasat mai la dreapta, mai la stânga in funcție de temperaturile la care
lucrează aceste enzime. De aceea fiecărui microorganism îi este caracteristică o temperatură pentru care
viteza procesului este maximă. Ea se numește temperatură optimă. Este esențial să știm pentru fiecare
microorganism, pentru fiecare enzimă care este temperatura optimă. Temperatura optimă este rezultatul a
două procese, de fapt variația aceasta similară este rezultatul a două procese. Odată cu creșterea
temperaturii crește viteza reacției, numai că la temperaturi mai mari încep să se degradeze proteinele care
intră în compoziția enzimelor, și atunci viteza procesului scade.

Este foarte important că în domeniul de temperaturi situate sub valoarea optimă a temperaturii,
temperatura poate varia pentru că oricând revenim la temperatura optimă, enzima sau microorganismul
revine la activitatea maximă, scăderea vitezei în domeniul temperaturilor mai mici decât temperatura
optimă, este un proces reversibil, pentru că revenind la temperatura optimă, viteza devine maximă. De aceea
se pot păstra preparatele enzimatice la temperaturi scăzute, din acest motiv putem păstra sporii
microorganismelor la -80 ̊C, Putem păstra drojdia în frigider la 4 ̊C, pentru că apoi când am încălzito la 28-
30 ̊C lucrează normal, în schimb dacă am varia temperatura în domeniul mai mare decât temperatura
optimă, degeaba revenim la valoarea optimă a temperaturii pentru că enzima nu își va mai recăpăta
activitatea maximă, viteza procesului nu va mai redeveni maxim, procesul este ireversibil.

Diferențele sunt foarte mici de aceea în bioreactoare sunt senzori de temperatură, foarte sensibili, iar
reacțiile trebuie să se desfășoare printr-o reglare a temperaturii de +-(0,5-1) ̊C.

Influența pH-ului asupra activității implicit asupra vitezei reacției enzimatice.

Influența este similară influenței temperaturii.

Spre deosebire de influența temperaturii dacă ne

abatem de la valoarea optimă a pH-ului fie în stînga,
fie în dreapta, degeaba revenim la valoarea optimă,
pentrucă viteza nu va mi redeveni maximă. Procesul
de modificare a pH-ului față de valoarea optimă este
un proces ireversibil. Iar degradarea enximelor are loc
și de o parte și de alta a valorii optime și sunt
degradări chimice. Acest efect este cu atât mai puternic cu cât ne abatem mai mult de la valoarea optimă.
Abaterile mici pot fi corectate , dar abaterile mari de 1, 2 unități nu mai pot fi corectate. De aceea
bioreactoarele sunt prevăzute și cu senzori ai pH-ului extrem de sensibili și să permită o corectare imediată.
Vorbim de bioreactoare de 100m3 la nivel industrial unde scara la care se desfășoară aceste procese este
incomparabil mai mare decât la nivel de laborator.

CURS 8
Bioreactoare
Bioreactoarele sunt elepentele principale în oricare proces biotehnologic. În aceste echipamente are
loc transformarea substratului sub acțiunea microorganismelor sau sub acțiunea enzimelor în biomasă și îm
produși de biosinteză. Deci practic este secțiunea dintr-un preces biotehnologic, echipamentul dintr-un
proces biotehnologic în care se desfășoară procesele biochimice propriu zise. Bioreactoarele sunt de foarte
multe tipuri din punct de vedere constructiv și funcțional decât reactoarele chimice. Și frunza este un
bioreactor, și stomacul este un bioreactor. Noi o să ne referim la bioreactoarele de la nivel industrial care
sunt construite de către om.

Aceste reactoare au volume de la câțiva mililitri(bioreactoare din laborator) la sute de mii de m3(cum
ar fi unele bioreactoare industriale care se folosesc la epurarea apelor reziduale, chiar bazinele de tratare a
apei, deoarece ele sunt prevăzute cu nămol activ care conține microorganisme ce transformă deșeurile din
apele reziduale. Sunt prevăzute cu amestecare, cu o serie de agitatoare, tip ancoră sau tip rancletă și sunt
prevăzute cu aerare. Majoritatea bioreactoarelor au volume cuprinse între 5 și 100 m3. Bioreactoarele de
100m3 sunt cele mai utilizate în industria farmaceutică și în industria compușilor folosiți în cosmetică. În
industria alimentară bioreactoarele sunt ceva mai mici de ordinul metrilor sau zecilor de metri cubi. Vasul
în care are loc dospirea aluatului este un bioreactor. Deoarece amilaza din drojdie transformă zaharurile
dioxid de carbon și alți prodiși care produc dospirea și umflarea aluatului.

Datorită diversității mari de bioreactoare există mai mulți factori de clasificare a acestora, cele mai
frecvente sunt acestea:

1. Modul de amestecare din bioreactor

Din acest punct de vedere există 4 tipuri de bioreactoare și anume:

 Bioreactoare cu amestecare mecanică, la care amestecarea lichidului de fermentație se realizează

cu ajutorul unor agitatoare mecanice, care execută o mișcare de rotație sau o mișcare de vibrație pe
verticală. Configurația acestor agitatoare este difertă în funcție de caracteristicile lichidului de fermentație
care există în bioreactor.
 Bioreactoare cu amestecare pneumatică, în care amestecarea se realizează prin barbotarea unu gaz,
(în general aer, gaz metan, azot sau dioxid de carbon) în diferite regiuni din reactor prin dispozitive
speciale. Barbotarea gazului generează o mișcare sau o agitare a lichidului de fermentație.
 Bioreactoare cu amestecare hidraulică. Acestea folosesc pentru amestecare pompe exterioare
bioreactorului sau pompe imersate în lichidul de fermentație. Aceste pompe reușesc recircularea lichidului
de fermentație, creează jeturi ale lichidului de fermentație iar prin aceasta reușesc amestecarea lichidului.
 Bioreactoare cu amestecare mixtă, care combină în general amestecarea mecanică cu amestecarea
pneumatică dar poate fi și amestecarea pneumatică combinată cu amestecarea hidraulică.

2. Modul de operare al bioreactoarelor

 Bioreactoare cu funcționare discontinuă, aceste bioreactoare funcționează în șarje, ele se umplu la
începutul procesului de fermentație și se golesc la sfârșitul procesului de fermentație. Întreg ciclul de
fermentație are coc într-un singur bioreactor.
 Bioreactoare cu funcționare continuă, la care lichidul de fermentație este alimentat continuu și este
evacuat continuu, după o anumită durată de staționate în bioreactor. În aceste bioreactoare de regulă au loc
anumite etape dintr-un proces biochimic. Pentru a avea loc tot procesu este nevoie de înserierea sau legarea
în serie a mai multor astfel de bioreactore continue. Mai multe bioreactoare legate în serie formează o
baterie de bioreactoare.
 Bioreactoare semicontinue a căror funcționale se bazează pe principiul bioreactoarelor discontinue.
În acest caz se introduc periodic în bioreactor fie mediu de cultură proaspăt ori soluție care conține sursa ce
carbon și energie ori alte elemente nutritive, sau care corectează pH-ul lichidului de fermentație. De
asemene în mod corespunzător se evacuează din bioreactor cantități de lichid similare cu cele care intră în
bioreactor, pentru că altfel ar crește nivelul lichidului din bioreactor și ar putea revărsa în exterior. Deci este
cu alimentare și evacuare periodică, nu continuă ca la bioreactoarele continue.
 Bioreactoare cu recirculare. Aceste biorectoare au o funcționare similară bioreactoarelor continue,
doar că la evacuarea lichidului din bioreactor se reține fie biomasa fie o parte din lichidul de fermentație
care se introduce în bioreactor. Recircularea în bioreactor re mai multe motive, dacă recirculăm biomasa în
bioreactor o facem pentru că biomasa nu a ajuns la maturitate iar microorganismul nu și-a atins potențialul
maxim. Dacă introducem doar o parte din lichid în bioreactor o facem pentru că în lichidul de fermentație
au mai rămas compuși nutritivi neconsumați și atunci dorim un consim mai avansat al acestor elemente
nutritive.
3. Regimul termic de funcționare al bioreactoarelor.
 Izoterme, care fincționează la o temperatură constantă, fie întreg procesul de fermentație fie în
anumite etape ale procesului.
 Adiabatice la care regimul termic este lăsat să evolueze de la sine, nu există un control al
temperaturii din bioreactor.
 Bioreactoare neizoterme și nediabatice, a căror funcționare se plasează între cele două tipuri de
bioreactoare
Bioreactoare cu amestecare mecanică
Aceste bioreactoare sunt cele mai utilizate la nivel industrial. Ele se folosesc la obținerea compușilor
chimici, a antibioticelor, a acizilor carboxilici, a vitaminelor, enzimelor, ș.a.m.d. Se folosesc parțial și în
industria alimentară. Utilizarea lor răspândită se datorează faptului că sunt mai ușor de proiectat și
exploatat, iar asemănarea lor cu reactoarele chimice face ca o parte din principiile care guvernează
uncționarea reactoarelor chimice să poată să fie ușor translată la bioreactoarele cu amestecare mecanică.
 Aceste bioreactoare sunt compuse dintr-un corp cilindric 1 denumit virolă. Materialul de construcție
al acestor virole trebuie ales cu mare grijă deoarece microorganismele sensibile la unele elemente care intră
în compoziția materialelor de construcții. Utilizarea produselor din aceste bioractoare impun anumite
restricții în privința unor compuși ce intră în compoziția acestor virole. De exemplu materialul de
construcție folosit pentru construcția bioreactoarelor din industria alimentară nu trebuie să conțină Cu sau
Pb, deoarece aceste elemente au efecte toxice dacă pentru cei care le consumă. Pereții bioreactorului nu se
dizolvă vizibil dar în orice proces , chiar dacă introducem apă într-un pahar de sticlă, există un proces de
coroziune al materialului din care este alcătuit vasul, un proces care poate fi mai lent sau mai rapid și nu
este vizibil și presupune trecerea în lichidul respectiv a unor elemente din materialulde construcții al
echipamentului(vasului). Deci ionii de plumb, ionii ce cupru pot trace în lichidul din bioreactor și pot
ajunge în produsul alimentar pe care îl consumăm.
Dacă în bioreactor se cultivă anumiți fungi atunci este bine ca să nu existe o cantitate mare de fier în
aliajul din care se construește bioreactorul pentru că fierul inhibă fungii. De asemenea dacă în bioreactor se
dorește obținerea vitaminei B12 nu trebuie să existe Cu în materialul de construcție , deoarece practic inhibă
bacteria care produce vitaminaB12. În general se folosește oțelul inoxidabil a cărui coroziune este destul de
redusă, nu este zero dar e foarte mică( se consideră o vitez ămaximă de coroziune a peretelui de
0,25mm/an).
Bioreactorul are 2 capace elipsoidale notate 2, unul superior și unul inferior, evident din același
material ca și virola. Capacul inferior este prins prin sudură, tocmai pentru că trebuie să reziste presiunii
hidrostatice a lichidului. Capacul superior este prins cu flanșe cu șuruburi pentru a ușor de montat în cazul
în care se dorește accesul în bioreactor sau schimbarea elementelor interioare ale bioreactorului.
Reglarea temperaturii în acest bioreactor se face cu ajutorul mantalei 3. Mantaua este construită
dintr-un material similar materialului virolei și prin manta circulă agentul termic de încălzire sau de răcire
în funcție de proces. În cazul în care lichidul de fermentație din bioreactor este un lichid vâscos sau în cazul
în care bioreactorul are un volum ridicat practic amestecarea din reactor nu este foarte eficientă și în aceste
condiții transferul termic sau schimbul de căldură cu agentul termic din manta nu este eficient
Pentru a ușura transferul termic bioreactoarele mai sunt prevăzute cu serpentine interioare notate
cu 6. În cazul a aceste serpentine sunt notate concentric ca o spirală în jurul agitatorului. În bioreactorul din
cazul b sunt montate vertical ca niște calorifere în apropierea peretelui bioreactorului. Prin aceste serpentine
circulă același agent termic care circulă și prin manta. Prezența lor în jurul boreactorului ușurează practic
transferul termic.
Caracteristica acestor bioreactoare o reprezintă practic sistemul de amestecare. Acest tip de
bioreactoare este prevăzut cu sistem de agitare 5 care constau din unu sau mai multe agitatoare montate pe
același ax. Ele se plasează la anumite distanțe pe înălțimea bioreactorului pentru a acoperi ca zonă de
amestecare întreg lichidul de fermentație din bioreactor. Tot pentru amestecare, pentru ușurarea amestecării
aceste bioreactoare sunt prevăzute cu șicane 4. Șicanele sunt benzi metalice plasate pe peretele
bioreactorului pe înălțimea lichidului din interior. În general se plasează 3-5 șicane pentru a forma o
turbulență suplimentară, o amestecare mai intensă. Curentul lichidului de fermentație se lovește de aceste
obstacole și lovinduse se formează o turbulență suplimentară.
Dacă bioreactoarele sunt aerobe adică procesul de fermentație necesită oxigen atunci aerul se
introduce prin barbotoare 7. Ele sunt formate țevi perforate. În general barbotoarele sunt instalate la baza
bioreactoarelor sub ultimul agitator, dar se pot amplasa și la și mai sus, la jumătatea bioreactorului, atunci
când se dorește și un efect de amestecare pneumatică.
 În mod inevitabil în urma fermentației se formează spuma datorată în principal degajării dioxidului
de carbon. Dioxidul de carbon este un produs al metabolismului microbian care se formează în mod
inevitabil, indiferent că e vorba de un proces aerob sau anaerob. Fermentația alcoolică formează spumă
chiar dacă nu este un proces aerob, dar drojdia elimină dioxid de carbon în urma procesului metabolic.
Această spumare este și mai abundentă dacă mediul este și aerat. Formarea spumer are o serie de
dezavantaje (poate să reverse din bioreactor pe ștuțul pe care gazele părăsesc bioreactorul, fapt care poate
duce la infectarea mediilor sterile, pierderi ale produsului, ale elementelor nutritive, ș.a.m.d. Atunci trebuie
să evităm spumarea. Pentru evitarea spumării bioreactoarele sunt prevăzute cu spărgătoare de spumă 9.
Acestea sunt niște spărgătoare cu palete care sunt montate în zona în care se formează spuma, la suprafața
lichidului. Prin rotirea lor ele reușesc să spargă spuma astfel în cât aceasta să nu crească. Nu sunt foarte
eficiente aceste spărgătoare se spumă, mai ales în cazul spumărilor abundente. De aceea ele sunt cuplate cu
alte metode de distrugere , cum ar fi agenții antispumanți(în principal uleiurile vegetale). 8-motor.
Tipuri de agitatoare
Agitatoare le mecanice folosite de bioreactoarele mecanice sunt de 3 tipuri principale:
1. Agitatoare cu palete , sunt agitatoare care au între 2-6 palete, drepte sau înclinate, numai că
eficiența acestor agitatoare este foarte redusă. Ele formează o circulație tangențială a lichidului de
fermentație, ceea ce nu produce o amestecare foarte eficientă a mediului.

O altă variantă a acestor agitatoare cu palete o reprezintă un agitator în care paletele sunt mult mai
înalte decât late și au și niște orificii. Acestea se numesc agitatoare tip Max-Blens și sunt specifice
lichidelor de fermentație care sunt vâscoase.

Prin comparație cu un agitator tip turbină(sunt cele mai utilizate agitatoare în industria chimică),
agitatoarele tip Max-Blens conduc la o amestecare mult mai rapidă.
2. Agitatoare tip elice aceste agitatoare au 2 sau 3 palete sub formă de element de elice, practic ele
formează o mișcare axială a lichidului de fermentație în lungul axului agitatorului. Agitarea este
mai eficientă decât în cazul agitatoarelor de tip elice.
 O variantă a acestui tip de agitatoare o reprezintă agitatoarele de tip elicoidal, care constă dintr-o
bandă înfășurată în jurul unui ax sau care poate să constea din semisfere de asemenea atașate unui ax.

3. Ultimul tip de agitator îl reprezintă agitatorul tip turbină

 La modul general el este cel mai eficient agitator cu excepția evidentă a agitatoarelor specifice. Este
cel mai eficient agitator poate fi utilizat pentru o paletă, o gamă largă de vâscozități ale lichidelor de
fermentație și eficiența lui se datorează că prin mișcare el creează două zone de circulație a mediului, o zonă
superioară și o zonă inferioară, circulația este radială, adică în jurul razelor agitatorului. Aceste agitatoare
constau dintr-un disc pe care sunt montate palete, într-un număr variabil până la 12 palete, drepte, curbe sau
înclinate, verticale, ș.a.m.d. Creează cea mai intensă amestecare și din acest motiv se folosesc în industria
chimică dar se folosesc și în industria biochimică.
O variantă a acestui agitator este un agitator tubular, el este un agitator foarte simplu din punct de
vedere constructiv, constă dintr-un tub drept sau sub formă de s montat pe un ax.
 Prin rotirea acestui agitator se creează o combinație între două tipuri de amestecare, între amestecarea
datorată agitatorului tip turbină și amestecarea generată de agitatorul tip elice. Are o agitare în formă de 8,
adică este și axială dar este și radială în lungul razelor. Datorită combinării se obține una dintre cele mai
eficiente agitări în anumite condiții pentru anumite lichide de fermentație

Există și agitatoare de forme și funcții particulare destinat unui anumit tip de reactor sau unui anumit
tip de cultură microbiană.
Barbotoarele pentru aer pot fi simple țevi perforate cum este cazul unor bioreactoare din laborator sau
pot fi țevi sub formă inelară simplă, inelară concentrică sau sub o formă similar inelară.

Aceste barbotoare au orificiile astfel în cât să obțină bule cât mai mici de aer. Cu cât bulele au o
dimensiune mai mică cu atât suprafața de contact dintre aer și lichidul de fermentație este mai mare. d
Numai că o dimensiune mai mică a orificiilor barbotorului presupune o presiune mai mare de barbotare,
deci un consum ridicat de energie. De aceea în proiectarea unui barbotor se alege o soluție la echilibru.
Barbotoarele se plasează în general sub ultimul agitator, iar diametrul lor trebuie să fie cel puțin egal
dacă nu mai mare decât diametrul ultimului agitator sub care el este plasat.