PREJUDICIUL ECOLOGIC

Diversele şi multiplele atingeri aduse mediului înconjurător şi

prejudicii cauzate omului şi mediului au determinat doctrina să
caracterizeze şi să consacre noţiunea de prejudiciu ecologic distinctă de
prejudiciul ordinar (obişnuit). Prejudiciul ecologic depăşeşte cadrul unei
atingeri aduse bunurilor şi persoanelor luate individual. Mediul înconjurător
- ca victimă - este considerat independent de dreptul de proprietate şi de
persoane, el trebuind să facă obiectul unei protecţii specifice.
Conceptul de prejudiciu ecologic a fost pentru prima oară utilizat de
Michel Despax1 pentru a pune în evidenţă particularitatea prejudiciilor
indirecte rezultând din atingerile aduse mediului înconjurător. Astfel, orice
atingere adusă unui element al mediului înconjurător (cum ar fi, de pildă,
apa sau atmosfera) nu poate să nu aibă efecte şi asupra altor componente ale
mediului (flora şi fauna acvatică sau terestră, solul etc.), având în vedere
interdependenţa fenomenelor ecologice. Aşadar, prejudiciul ecologic
reprezintă o atingere a ansamblului elementelor unui sistem, iar prin
caracterul său indirect şi difuz pune probleme complexe cât priveşte dreptul
la reparaţie.
De altfel, prejudiciul ecologic a făcut obiectul a numeroase divergenţe
doctrinare, sub mai multe aspecte.
Un prim aspect se referă la faptul că rolul de victimă al unui
asemenea prejudiciu îl poate deţine atât omul cât şi mediul înconjurător.
Conceptul de prejudiciu ecologic a fost iniţial perceput prin
intermediul omului ca victimă cât priveşte lezarea sănătăţii şi a bunurilor
sale, a activităţii şi a bunăstării acestuia2.
Această concepţie, evident antropocentrică a prejudiciului ecologic
este, de asemenea, ilustrată şi prin definiţia dată de R. Drago “Prejudiciul
ecologic este acela cauzat persoanelor şi bunurilor de către mediul în care
trăiesc”. Aici mediul înconjurător este sursa prejudiciului şi nu victimă.
Această tipologie (prejudiciul suferit de om prin fapte de poluare) este, de
altfel, apropiată de teoria clasică a tulburărilor de vecinătate, putându-se lua
în consideraţie regulile răspunderii civile pentru prejudicii materiale şi,
eventual, morale, reguli care adesea au decepţionat, prin rezultatele obţinute.

1 Michel Despax, Droit de l’Environnement, Ed. TEC, Paris, 1980.

2 A se vedea M.Remond-Gouilloud, “Du droit de detruire. Essai sur le droit de l’environnement”, P.U.F.,
1989, p.42-46.
 Însă, o asemenea optică pune în umbră tocmai prejudiciul ecologic
propriu zis, suferit de mediul înconjurător însuşi (cum ar fi, de pildă, cel
referitor la viaţa sălbatică), fără repercusiuni imediate şi evidente asupra
activităţii umane.
Sub acest unghi, prejudiciul ecologic ar consta în degradarea
elementelor naturale sau, după definiţia dată de M. Caballero “prejudiciul
cauzat direct mediului luat în sine, independent de repercusiunile sale asupra
persoanelor şi asupra bunurilor”. Aşadar, victima directă este mediul
înconjurător prin elementele sale neapropriate şi neapropriabile. Or, aceste
“bunuri ale mediului înconjurător” nu sunt “subiecte de drept”, cu toate că s-
ar putea profila o evoluţie în sensul recunoaşterii lor ca subiecte de drept.
Faptul că ele constituie un patrimoniu colectiv, un patrimoniu comun al
umanităţii este, desigur, indubitabil; că atingerile aduse acestora lezează
interesele colective este, de asemenea, cert, numai că mecanismele juridice
“clasice” cunosc doar protecţia exclusiv individuală.
Independent de inadaptarea recunoscută, demonstrată, a sistemelor
juridice tradiţionale pentru integrarea “prejudiciului ecologic pur”, realitatea
acestui gen de prejudiciu reprezintă o evidenţă, iar asigurarea reparării lui o
necesitate absolută.
Cu toate eforturile doctrinare nu s-a ajuns la o definire a “prejudiciului
ecologic pur”. Credem că doar ştiinţele naturii ar putea da răspunsuri
inteligibile şi coerente.
În acest sens, pentru a caracteriza un atare prejudiciu, pornind de la
strategia mondială a conservării, s-a propus ca definiţie: menţinerea
proceselor ecologice esenţiale, menţinerea diversităţii genetice şi menţinerea
unei exploatări durabile a speciilor şi a ecosistemelor; atingerile aduse
acestor obiective ar constitui “prejudiciu ecologic pur”.
Desigur, în căutarea unei definiţii cât mai exacte, aceste elemente se
pot combina cu elementele constitutive ale prejudiciului cauzat naturii, cum
ar fi, de pildă, prejudiciul adus speciilor sau ecosistemelor.
Elementele caracteristice ale prejudiciului ecologic pot fi până la urmă
identificate, dar dificultatea formulării juridice subzistă.
Legea română, tot în cuprinsul anexei 1, la care ne-am mai referit, fără
a avea expres în vedere prejudiciul ecologic, prevede că “Prejudiciul, în
înţelesul legii, este un efect cuantificabil în cost al daunelor asupra sănătăţii
oamenilor, bunurilor sau mediului, provocat de poluanţi, de activităţi
dăunătoare”.
Fără a stărui prea mult asupra explicării noţiunii de “prejudiciu” prin
aceea de efect cuantificabil în cost al daunelor (în loc de cuantificare a
costului reparaţiei daunelor), observăm că mediul ca victimă este enumerat
fără o preocupare specială pentru noţiunea de daună ecologică.
Ni se pare că aceste preocupări s-ar putea regăsi, eventual, la aceeaşi
anexă sub denumirea de “deteriorarea mediului”. În înţelesul legii,
deteriorarea mediului reprezintă alterarea caracteristicilor fizico-chimice şi
structurale ale componentelor naturale ale mediului, reducerea diversităţii şi
productivităţii biologice naturale şi antropizate, afectarea echilibrului
ecologic şi a calităţii vieţii, cauzate în principal de poluarea apei, atmosferei
şi solului, supraexploatarea resurselor, gospodărirea şi valorificarea lor
deficitară, inclusiv amenajarea necorespunzătoare a teritoriului.
Desigur, această definiţie, care pe lângă caracterizarea noţiunii de
degradare a mediului cuprinde şi cauzele ce pot determina degradări,
păcătuieşte prin dorinţa de a cuprinde totul în dauna unei caracterizări
sintetice şi clare.
Aşadar, în condiţiile legii române pentru protecţia mediului, pentru a
ajunge la recunoaşterea juridică a daunei ecologice trebuie să pornim de la
definiţia mediului, care este luat în consideraţie atunci când se determină
prejudiciul şi să continuăm raţionamentul făcând apel la determinarea legală
a deteriorării mediului, pentru a cuprinde şi elementele componente ale
acestuia, diversitatea şi productivitatea ecosistemelor naturale, echilibrul
ecologic. Astfel, am putea tinde la o luare în consideraţie indirectă a “daunei
ecologice pure”.
Nu putem, însă, nega faptul că legea cuprinde şi unele elemente
esenţiale care sunt specifice daunei ecologice.
În cele ce urmează, vom cita, cu titlu de exemplu, unele dispoziţii
novatoare din dreptul american şi canadian.
Dreptul federal american recunoaşte de peste douăzeci de ani
existenţa unui drept la reparaţie pentru daunele cauzate resurselor naturale
“pentru fapta unor activităţi sau substanţe periculoase”.
Dauna cauzată naturii a fost recunoscută prin repercusiunile
economice determinate de degradarea resurselor naturale, astfel încât s-a
putut, probabil, evita orice controversă privind existenţa unui interes lezat
sau a unui drept asupra acestor resurse.
Prima lege care a prevăzut în mod expres repararea prejudiciului adus
naturii este legea referitoare la conducta de petrol Trans-Alaska; aceasta
instituie un regim de răspundere obiectivă pentru prejudiciile cauzate
bunurilor, “peştelui, vieţii sălbatice, resurselor biotice sau altor resurse
naturale de care depinde subzistenţa populaţiilor autohtone din Alaska sau
activităţile lor economice”.
 Noţiunea de daună adusă resurselor naturale s-a detaşat apoi de orice
referire la interesele economice, dobândindu-şi autonomia. Această
consacrare se găseşte în Legea privind repararea prejudiciului constând în
degradarea sau distrugerea resurselor naturale datorată faptei substanţelor
periculoase din 1980 (cunoscută sub denumirea de super fund). Resursele
naturale fiind definite ca “solul, peştii, viaţa sălbatică, biotopurile, apa,
pânzele freatice, resursele de apă potabilă şi alte resurse de acelaşi tip, fie că
aparţin ori sunt administrate sau girate de Statele Unite, de un stat sau o
colectivitate locală, de un guvern străin, de un trib indian sau orice membru
al unui trib indian”. De altfel, reglementări mai recente au creat un regim de
responsabilitate civilă proprie pentru repararea prejudiciilor cauzate
resurselor naturale, independentă de repararea prejudiciilor aduse
persoanelor sau bunurilor.
În Quebec, o Lege din 22 iunie 1990 permite organului central
competent (ministrul) de a dispune decontaminarea sau restaurarea mediului
dacă se constată o contaminare sau o cantitate ori o concentraţie interzisă de
substanţe poluante, care este “susceptibilă de a aduce atingere vieţii,
sănătăţii, securităţii sau confortului fiinţei umane sau să cauzeze o daună
calităţii solului, vegetaţiei, faunei sau bunurilor. Menţionăm că noţiunea de
daună ecologică nu figurează in terminus în textele evocate.
Credem că noţiunea se pretează, totuşi, la diferite formulări în
terminologia proprie fiecărui sistem juridic.
Dreptul comunitar are în vedere în special separarea daunei ecologice
de alte categorii de daune, cu scopul de a asigura repararea acesteia,
independent de celelalte. Astfel, Directiva privind răspunderea civilă pentru
prejudiciile cauzate de deşeuri distinge daunele aduse persoanelor şi
bunurilor de daunele (lezarea sau degradarea) aduse mediului, subliniindu-
se, în expunerea de motive, necesitatea izolării acestor daune ca o nouă
categorie în raport cu cele precedente3.
Art.2 al Directivei defineşte leziunile aduse mediului ca “atingeri
importante şi persistente ale mediului, determinate de o modificare a
condiţiilor fizice, chimice sau biologice ale apei, solului, aerului”. Se mai
precizează că sunt “incluse atingerile aduse florei şi faunei datorate unei
modificări a acestor condiţii”.
De fapt, căutarea unei soluţii mai adaptate pentru repararea daunei
ecologice pure, definită ca o atingere adusă elementelor componente ale
mediului natural, porneşte de la insatisfacţia formelor juridice clasice, care
au fost concepute esenţialmente pentru repararea prejudiciului suferit de om.
3 Modificare prezentată de Comisie la 28 iunie 1990, în virtutea art.149 al Tratatului C.E.E.
 Or, este cunoscut că un prejudiciu suferit de victimă dă naştere unui
drept de reparaţie, numai dacă prejudiciul este cert, iar victima este subiect
de drept.
Luând în considerare aceste condiţii - atingerile aduse mediului - ca
sursă de perturbare pentru om cât priveşte sănătatea sa sau patrimoniul său,
nu putem distinge o specificitate reală, în schimb cât priveşte prejudiciul
ecologic pur, numeroase dificultăţi pot fi relevate cu privire la certitudinea
(cuantificarea ) lui ori a caracterului personal al interesului lezat.

Dauna ecologică şi cerinţa unui prejudiciu cert. Fără îndoială, o

serie de dificultăţi însoţesc orice demers care îşi propune determinarea certă
a unui prejudiciu ecologic. Aceasta nu pune, însă, la îndoială realitatea
acestuia.

A. Determinarea certă a prejudiciului ecologic poate avea în vedere:

♦ realitatea şi actualitatea lui, care consistă în distrugerea unei specii rare
a faunei sau florei, poluarea masivă cronică sau accidentală a mărilor, a
lacurilor, cursurilor de apă, contribuind la distrugerea constatată a
peştilor, păsărilor; sunt exemple de prejudicii deja constatate.
♦ Uşurinţa cu care pot fi date exemplele nu exclude complexitatea pe care
o pot ridica unele îndoieli ştiinţifice, care înclină în favoarea
incertitudinii prejudiciului. Este, de altfel, mult mai dificil de a evalua
prejudiciul decât de a constata realitatea;
♦ constatarea realităţii prejudiciului poate pune şi problema unui
prejudiciu viitor sau prin pierderea sursei (lipsa de câştig).
Determinarea unui prejudiciu viitor în acest domeniu poate avea ca
obstacol nivelul cunoştinţelor ştiinţifice actuale, care pot fi lacunare sau
insuficiente, ori posibilitatea unor circumstanţe viitoare aleatorii.

B. Pierderea de şansă este considerată de mai mulţi autori ca fiind

posibil să se aplice la repararea prejudiciului ecologic. In acest sens, se
citează celebrul caz Zoe Colocotroni - judecătorul reţinând, în special, că
pierderea cauzată de o maree neagră într-o plantaţie “nu este numai aceea a
pierderii unui număr de plante sau animale, ci una mult mai importantă, care
are în vedere capacitatea elementelor poluate ale mediului de a se regenera şi
de a permite acelaşi lucru formelor de viaţă respective”.

C. Repararea prejudiciilor viitoare este consacrată de

jurisprudenţa franceză pentru lipsa de câştig, aşa cum putem cita cazul
“noroiului roşu” de care a fost răspunzătoare societatea Montedison,
afacere în care pescarii au obţinut reparaţia “pentru pierderea şansei de
a pescui”.
Prejudiciul viitor este admis numai cu condiţia de a nu fi ipotetic sau
eventual, ci dacă este o prelungire sigură şi directă a prejudiciului actual.
Desigur, evaluarea prejudiciului viitor este dificilă, în afara stadiului
cunoştinţelor ştiinţifice lacunare sau insuficiente prin aceea că efectele pe
termen mediu şi lung ale poluării constatate la un moment dat pot fi agravate
prin situaţii cumulative sau sinergice sau atenuate prin capacitatea de
regenerare a naturii.

Anormalitatea daunei ecologice însemnând, în cadrul unor

concepţii, gravitatea, periodicitatea şi relativitatea prejudiciului.
Anormalitatea daunei ecologice nu este o condiţie generală pentru
declanşarea mecanismelor juridice de reparare.
Acest criteriu joacă însă un rol decisiv cât priveşte repararea
tulburărilor de vecinătate pe care, pentru raţiuni istorice le invocăm, fiind
adeseori temeiul reparării a numeroase daune ecologice.
În aceeaşi ordine de idei s-ar înscrie şi faptul că protecţia specifică
acordată unui spaţiu sau habitat se materializează în ceea ce priveşte o
eventuală reparaţie, prima cerinţă fiind certitudinea prejudiciului şi nu
problema caracterului acestuia, dacă este normal sau tolerabil.
În schimb, atingerile difuze, cronice, de “natură obişnuită” nu sunt în
general considerate ca un prejudiciu cert decât dacă depăşesc un prag
considerat ca inacceptabil. De altfel, în opinia noastră, fixarea unor
asemenea praguri instituie veritabile “permise de poluare”.
Această concepţie se poate desprinde şi din Convenţia privind
răspunderea civilă pentru prejudiciile aduse mediului prin activităţi
periculoase, care prevede, la art.8, consacrat exonerărilor, că exploatantul
nu este responsabil pentru prejudiciu (între alte prevederi) dacă probează că
“el rezultă dintr-o poluare de nivel acceptabil în raport cu circumstanţele
locale pertinente”. Or, noi credem că însăşi existenţa prejudiciului este
dovada indubitabilă că acesta trebuie reparat dacă se demonstrează legătura
de cauzalitate între activitatea pe care o desfăşoară şi respectivul prejudiciu.

Specificitatea prejudiciului ecologic. Fenomenele care afectează

mediul natural se caracterizează, în general, prin deosebita lor
complexitate. Sunt însă unele aspecte care nu sunt decât rareori întâlnite la
ceea ce am putea numi “daunele ordinare” (neecologice).
Astfel, putem evidenţia faptul că unele consecinţe ale atingerilor
aduse mediului sunt de cele mai multe ori ireversibile. În acest sens, putem
exemplifica imposibilitatea reintroducerii unei specii care a dispărut sau
imposibilitatea reconstituirii unui biotop care nu mai există.
De asemenea, datorită faptului că poluarea are, aşa cum am mai arătat,
efecte cumulative şi sinergice, de cele mai multe ori dauna ecologică este
rezultatul însumării acestora şi al cumulării între ele; acumularea acestor
leziuni poate avea efecte catastrofale. Se cunosc asemenea consecinţe, de
pildă, prin efectele produse de-a lungul lanţului alimentar (Boala Minamata,
în Japonia).
Specifică daunei ecologice, considerăm că este şi nerespectarea
vecinătăţii. Dauna ecologică se poate manifesta fără ca măcar să fie atinse
vecinătăţile faptului cauzator de prejudicii. Ploile acide, datorită
transportului atmosferic, pot produce efecte negative la mari distanţe faţă de
locul de emisie a noxelor (SO2).
Dauna ecologică este îndeobşte un prejudiciu colectiv, mai ales
datorită cauzelor sale (pluralitate de autori, dezvoltare industrială,
concentrare urbană etc.) şi efectelor (costurile sociale).
Se mai poate remarca şi caracterul difuz al daunelor ecologice prin
manifestările lor (aer, radioactivitate, poluarea apelor), ceea ce face ca
legătura cauzală între faptă şi prejudiciu să fie mult mai laxă. Repercutarea
acestor daune se face prin ricoşeu, în măsura în care se aduc atingeri mai
întâi elementelor naturale şi apoi drepturilor individuale.

Repararea civilă pentru dauna ecologică

Fundamentele răspunderii. Răspunderea civilă presupune ca o

persoană (responsabilă) să fie obligată să repare un prejudiciu unei alte
persoane (victima). Deci, obligaţia de a repara, ca orice obligaţie, este o
relaţie între două persoane.
În cazul prejudiciului ecologic, victima nu este întotdeauna, din punct
de vedere juridic, o persoană şi pe cale de consecinţă nu ar putea invoca
dreptul subiectiv la reparaţie. Această dificultate ţine de specificitatea daunei
ecologice.
Problema determinării debitorului obligaţiei de a repara, în materia
daunei ecologice, prezintă unele particularităţi, dar nu din lipsa unei
construcţii juridice adecvate.
 Culpa sau lipsa culpei, ca fundament al răspunderii, foarte laconic
rezumat, este obiectul unei ample dezbateri. Argumente numeroase au fost
aduse de partizanii ambelor teze.
Se poate însă pune întrebarea dacă această controversă este esenţială
în materia prejudiciului ecologic, deoarece răspunderea poate fi determinată,
şi într-un caz şi în celălalt, cu avantajele şi dezavantajele respective, fie
pentru debitorul, fie pentru creditorul obligaţiei de reparare.
Problema centrală a răspunderii pentru dauna ecologică, în opinia
noastră, o reprezintă legătura cauzală dintre fapta (culpabilă sau nu) a
responsabilului şi prejudiciul suferit de victimă.
Dezbaterea “clasică”, aceea care gravitează în jurul culpei este dacă
vina poate fi considerată ca unic fundament al răspunderii în materie de
daună ecologică sau trebuie să se acorde un loc primordial răspunderii
obiective (fără culpă).

Răspunderea subiectivă se întemeiază pe culpa celui care a

săvârşit fapta cauzatoare de prejudicii, culpă ce trebuie dovedită de
victimă. În codul nostru civil reglementările întregindu-se, întemeiază
această răspundere nu numai pe intenţie dar şi pe imprudenţă ori neglijenţă4.

Aşadar, victima are, potrivit legii, obligaţia de a face proba culpei

autorului faptei, să dovedească realitatea şi certitudinea prejudiciului şi,
desigur, legătura cauzală dintre faptă şi prejudiciu.
Cât priveşte ilicitatea faptei, codul civil nu pretinde ca fapta
cauzatoare de prejudiciu să fie ilicită; articolul 998 vorbeşte numai de
greşeală.
Doctrina însă, sprijinindu-se pe tradiţia noastră juridică, explică faptul
că răspunderea delictuală implică un act oprit de lege, care constituie o
atingere injustă a dreptului altuia. Adăugând însă că existenţa culpei face să
se prezume caracterul ilicit al faptei.
De altfel, în literatura juridică franceză, numeroşi autori definind sau
analizând culpa, fac aproape o osmoză din această noţiune şi aceea de ilicit.
Cât priveşte aplicarea acestei categorii a răspunderii la prejudiciul
ecologic, situaţie în care victima are sarcina de a proba culpa imputabilă
autorului faptei, pot fi obstacole adeseori insurmontabile. Investigaţii care
necesită cunoştinţe tehnico-ştiinţifice uneori foarte specializate şi chiar
sprijinul poluatorului în acest demers, pot pune victima în situaţia de a nu-şi
4 Pentru întreaga demonstraţie, a se vedea M.Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Editura Academiei,
1972, pag.223.
putea realiza dreptul la reparaţie. La aceasta mai adăugăm şi faptul că în
materie de poluare prejudiciul poate fi rezultatul mai multor surse de
poluare, ceea ce ar pune victima în situaţia de a identifica în mod individual
culpa fiecărui autor - lucru aproape imposibil.
În materia răspunderii contractuale, culpa nu poate fi niciodată altceva
decât o violare a unei obligaţii născută din contract. Obligaţii care ar putea fi
de securitate, informare sau consiliere a beneficiarului în cazul furnizării
unor produse toxice sau periculoase pot tot asemenea deschide un câmp nou
de răspundere contractuală pentru eventuale daune ecologice.

Răspunderea fără culpă pentru fapta lucrului. În baza articolului

1548 Cod civil, care prevede că “suntem răspunzători de prejudiciul cauzat
prin fapta persoanelor pentru care suntem a răspunde sau nu de lucrurile care
sunt sub paza noastră”.
Doctrina şi jurisprudenţa au respins din acest text elastic un principiu
general de răspundere pentru fapta lucrurilor în temeiul căruia cel păgubit
poate obţine repararea prejudiciului, fără a dovedi culpa celui chemat să
răspundă. Lucrurile la care se referă textul la care ne-am referit sunt toate
lucrurile apropriabile, indiferent de natura lor.
Lucrurile neapropriabile precum aerul, lumina solară, apa mării etc. -
res communes - fiind prin natura lor menite să folosească tuturor şi deci
nefiind în faza juridică a cuiva, nu pot deci intra în domeniul de aplicare a
art 1548 alin.1 Cod civil.
Aşadar, în materie de poluare, este dificil să se aplice această
categorie de răspundere, poluatorul fiind presupus a avea sub paza sa
juridică fumul, mareele, mirosul sau vibraţiile sonore, cauze ale numeroase
daune ecologice.
Nu înseamnă însă că acest temei juridic nu a fost invocat de
numeroase victime ale poluării în lipsa unei reglementări speciale adecvate.
Cazurile de exonerare de răspunderea prevăzută de art.1458 alin.1
Cod civil sunt: forţa majoră, fapta unei terţe persoane sau fapta victimei,
ceea ce exclude cu desăvârşire ideea de culpă, fie şi prezumată, aflându-ne
pe tărâmul legăturii cauzale.

Răspunderea obiectivă în temeiul legii. În legislaţia noastră,

această răspundere a fost instituită prin Legea nr.61/1974 cu privire la
răspunderea civilă pentru pagubele nucleare, care desigur au în vedere şi pe
cele aduse mediului înconjurător.
Un alt exemplu l-ar putea constitui şi răspunderea obiectivă a
exploatantului aeronavelor pentru pagubele produse persoanelor şi bunurilor
care nu se află la bord în cursul decolării, zborului sau aterizării. Desigur,
această reglementare nu a avut în vedere dauna ecologică şi atingerile aduse
mediului înconjurător în sine.
Exemplele la care ne-am referit pun în evidenţă necesitatea de
reglementare specială a consecinţelor prejudiciabile ale unor activităţi care
comportă un risc deosebit.
Aşa cum doctrina a pus deja în evidenţă, teoria răspunderii obiective
pentru risc a avut iniţial la bază ideea că orice persoană fizică sau juridică
care desfăşoară o activitate ce poate provoca prejudicii are obligaţia de
reparare a acestora, fără ca pentru aceasta atitudinea sa, culpabilă sau nu, să
fie avută în vedere.
Dar pentru a avansa cât mai mult în materia răspunderii în favoarea
protejării victimei, problema cauzalităţii ni se pare esenţială. Suprimarea
condiţiei cauzalităţii sau instituirea unei prezumţii irefragabile de cauzalitate,
în ceea ce priveşte prejudiciul ecologic ar fi poate extrem de util, dar în
realitate ar putea să însemne o ieşire din chiar domeniul răspunderii juridice.

Răspunderea juridică în condiţiile Legii nr. 123/2020 pentru

modificarea OUG nr 195/2005 privind protecţiei mediului. Legea-cadru
la care ne referim are în vedere protecţia mediului ca obiectiv de interes
public major şi asigurarea dezvoltării durabile a societăţii.
Asigurând un cadru legal de protecţie integrală a mediului, Legea
instituie, desigur, drepturi şi obligaţii pentru toţi “utilizatorii” acestuia şi
sancţiunile corespunzătoare în caz de neconformare.
Răspunderea juridică la care ne referim are, deci, un caracter special
pentru domeniul la care ne referim.
Răspunderea pentru prejudiciile cauzate pare a fi întemeiată pe
încălcarea obligaţiei legale pentru toate persoanele fizice şi juridice de a
proteja mediul. Asta nu înseamnă, însă, o derogare de la principiul general
că oricine cauzează un prejudiciu trebuie să-l repare. Ceea ce va face
specificitatea acestei răspunderi, aşa cum vom vedea mai departe, sunt
condiţiile de angajare a răspunderii şi modul de reparare a prejudiciului din
punctul de vedere al autorului şi al stabilirii victimei care are dreptul la
reparaţie.
Articolul 80 al legii proclamă în mod expres caracterul obiectiv al
răspunderii, independent de culpă.
Desigur, proclamarea principiului răspunderii obiective nu este tocmai
o noutate, deoarece şi până în prezent, în practică, pentru repararea
prejudiciilor cauzate prin poluare, victima putea, la alegere, să-şi întemeieze
pretenţiile pe art1548, alin.1 Cod civil (răspunderea obiectivă) sau pe
art.998-999 Cod civil (răspunderea pentru culpă).
Importanţa acestei reglementări constă în aceea că, avându-se în
vedere specificitatea daunei ecologice, s-a instituit prin puterea legii o
răspundere care se impune autorului faptei păgubitoare, ce nu poate invoca
lipsa culpei sau să se prevaleze de o autorizaţie administrativă încercând să
se exonereze.
Aşadar, victima nu va fi obligată să probeze culpa celui a cărui
răspundere încearcă să o angajeze în vederea reparării prejudiciului.
Principiul răspunderii obiective este, de altfel, singurul în măsură să
pună în aplicare principiul “poluatorul plăteşte”, răspunderea fiind angajată
pentru riscul pe care-l prezintă activitatea pe care acesta o desfăşoară. În
opinia noastră, victima urmând să facă dovada prejudiciului (care în acest
domeniu am văzut că prezintă destule obstacole) şi faptul că acest prejudiciu
este consecinţa activităţii poluatorului.
Articolul 80 alin.1 al legii pe care o analizăm adaugă: “În cazul
pluralităţii autorilor răspunderea este solidară”. Condiţie indispensabilă,
după părerea noastră, dat fiind caracterul difuz al pagubei, de cele mai multe
ori rezultat al mai multor surse de poluare şi al unor acte succesive.
În această situaţie victima nu este pusă în situaţia de a demonstra
contribuţia fiecărui poluator în parte, probă care ar presupune cunoştinţe şi
mijloace tehnice, care de cele mai multe ori ar depăşi posibilităţile acesteia.
Solidaritatea debitorilor (solidaritate pasivă) dă posibilitatea victimei
să fie indemnizată pentru întreg prejudiciul de către oricare dintre debitorii
solidari - aceştia fiind obligaţi la acelaşi lucru (solidum). Şi în această
situaţie ne aflăm în faţa unei obligaţii solidare de drept, în virtutea legii5.
Cât priveşte repararea prejudiciului, în Legea-cadru de protecţie a
mediului se menţionează, la art.79 lit.d privind obligaţiile persoanelor fizice
şi juridice că “suportă costul pentru repararea prejudiciului şi înlătură urmele
produse de acesta, restabilind condiţiile anterioare producerii prejudiciului”.
Desigur, această precizare are în vedere persoanele fizice sau juridice
a căror răspundere a fost stabilită, urmărindu-se repararea integrală a
prejudiciului, inclusiv aducerea la starea anterioară a mediului căruia i s-a
adus atingerea respectivă (deci, inclusiv, reconstrucţia ecologică dacă
aceasta este posibilă).
Este practic, vorba, de conferirea unei legitimări procesuale active
tuturor persoanelor în virtutea recunoaşterii dreptului la un mediu sănătos,
dreptul la acţiune făcând parte din sistemul de garanţii alături de dreptul de
5 A se vedea şi art.1041 Cod civil.
la informare şi participare la luarea deciziilor privind calitatea şi politicile de
mediu.
Este, de asemenea, de salutat dispoziţia legală cuprinsă de art.86 prin
care organizaţiile neguvernamentale au dreptul la acţiune în justiţie în
vederea conservării mediului, indiferent cine a suferit prejudiciul.
Dreptul la acţiune al organizaţiilor neguvernamentale dă satisfacţie
mai multor cerinţe legate de protecţia mediului şi dezvoltarea durabilă.
Faţă de necesitatea reparării prejudiciilor suferite de mediu prin
obţinerea unei sentinţe, este limpede că organizaţiile respective “reprezintă”
în faţa instanţelor judecătoreşti interesul general al colectivităţilor atunci
când “victima” nu este un bun apropriabil, deşi ele pot, conform legii,
acţiona şi pentru repararea prejudiciilor individuale.
Nu este, poate, locul aici, dar ne îngăduim să evocăm faptul că o
asemenea reglementare răspunde şi cerinţelor principiilor cuprinse în
Declaraţia de la Rio, adoptată cu prilejul Conferinţei ONU pentru mediu şi
dezvoltare, care subliniază necesitatea creşterii rolului actorilor societăţii
civile în toate activităţile care presupun integrarea protecţiei mediului în
toate problemele dezvoltării societăţii.
Obligaţiei legale a persoanelor fizice şi juridice de a repara
prejudiciile cauzate îi corespunde dreptul tuturor persoanelor, consfinţit prin
dispoziţiile legii, “la despăgubire pentru prejudiciul suferit”.
Când discutăm despre prejudiciul la care se referă toate reglementările
sus-amintite, în înţelesul noii legi, acesta, aşa cum am mai arătat, poate fi
constituit din daunele asupra sănătăţii oamenilor, a bunurilor sau mediului
provocate prin poluare, activităţi dăunătoare sau dezastre.
Alineatul 2 al articolului 81 instituie obligaţia de asigurare pentru
daune la toate activităţile generatoare de risc major. Această cerinţă a legii
satisface necesitatea adoptării unor măsuri de garanţii financiare, deoarece
daunele ecologice, prin complexitatea lor, pot crea cu adevărat probleme cât
priveşte întinderea lor în spaţiu şi în timp şi valoarea reparaţiei.
Desigur, această exprimare laconică a legiuitorului va trebui detaliată
într-o viitoare reglementare care să determine criteriile pentru caracterizarea
riscului major şi să aibă în vedere evaluarea riscului din punctul de vedere al
asigurătorului. Menţionăm că o estimare a riscului potenţial presupune
cunoştinţe ştiinţifice speciale, efectele cantitative şi calitative ce ar urma să
fie apreciate fiind imprevizibile, iar legătura de cauzalitate adesea indirectă.
De altfel, potrivit dispoziţiilor finale şi tranzitorii ale legii (art.87), se
menţionează că în vederea aplicării eficiente a măsurilor de protecţie a
mediului se vor adopta legi speciale menite să dezvolte dispoziţiile generale
cuprinse în această reglementare cadru. În enumerarea domeniilor speciale
este cuprinsă şi o viitoare reglementare ce va face obiectul unei legi speciale.
Credem că în dezvoltarea cadrului normativ privind răspunderea la
care ne-am referit în cele ce precedă vor trebui să-şi găsească o reglementare
adecvată: dauna ecologică, măsurile de readucere a mediului la starea
anterioară, evenimentele socotite cauze ale daunei ecologice, persoane
răspunzătoare, cauzele de exonerare, legătura cauzală, regimul de securitate
financiară obligatoriu, accesul la informaţiile deţinute de exploatant,
termene de prescripţie, condiţii de demarare a acţiunii în reparaţie,
competenţe etc.

Răspunderea contravenţională

Recurgerea la sancţiunile administrative reprezintă un mijloc foarte

important în lupta împotriva poluării şi a atingerilor aduse mediului prin alte
activităţi antropice. Mai multe caracteristici ale acestor măsuri represive
determină eficienţa lor:
♦ Constatarea şi aplicarea sancţiunilor permit o anume rapiditate faţă de
procedurile judiciare;
♦ Măsurile dispuse sunt executorii, permiţând o intervenţie urgentă în cazul
unor activităţi cu impact negativ asupra sănătăţii oamenilor şi mediului,
luarea unor măsuri de securitate etc.;
♦ În general, organele însărcinate cu constatarea şi aplicarea sancţiunii au
în competenţa lor protecţia mediului ca obiect de activitate, având
pregătirea profesională şi dotarea necesară pentru a urmări şi controla
aplicarea dispoziţiilor legale din acest domeniu.
Problema poate, eventual, să se pună din punctul de vedere al terţilor
cât priveşte mijloacele pe care aceştia le au la dispoziţie pentru a determina
acţiunea organelor competente pentru aplicarea răspunderii contravenţionale.
 Răspunderea contravenţională ca una din formele răspunderii
juridice, prevăzută de legea protecţiei mediului (art.81) este poate forma
cea mai “comună” a răspunderii şi cel mai adesea întâlnită ca măsură
de constrângere pentru respectarea dispoziţiilor legale de protecţie a
mediului. Contravenţia presupune culpa sub toate formele ei, iar fapta, deşi
ilegală, prezintă un grad de pericol social mai mic decât infracţiunea.
Sancţiunile ce se aplică faptelor ce sunt calificate drept contravenţii
reprezintă amenzi al căror minim şi maxim este prevăzut de lege, diferenţiat,
după gravitatea impactului negativ al faptei asupra mediului şi după calitatea
contravenientului (persoană fizică sau persoană juridică).
Legea prevede în mod expres dispoziţiile legale încălcate şi, corelativ,
cuantumul amenzii.
Astfel, o primă categorie de contravenţii care se sancţionează cu
amenzile cele mai reduse (ele variază între 6500 şi 7000 pentru persoane
fizice şi 25000 şi 30000 pentru persoane juridice) au în vedere chiar
autorităţile publice centrale şi locale dacă îşi încalcă obligaţiile ce le revin în
legătură cu activitatea lor de supraveghere şi control pentru protecţia
mediului, cum ar fi, de pildă: eliberarea acordului sau autorizaţiei de mediu
fără ca programul de conformare să cuprindă o variantă de eliminare a
efectelor negative asupra mediului, în raport cu standardele şi reglementările
în vigoare (art.9 alin.3); nesupunerea în dezbaterea publică a rezultatelor
studiului de impact (art.12 alin.1); nerevizuirea bilanţului de mediu şi
nestabilirea programului pentru conformare (art.15 alin.2) etc.
Excepţie de la această categorie a contravenienţilor ipotetici, care sunt
chiar autorităţile publice, o fac dispoziţiile art.45, care au în vedere
proprietarii şi deţinătorii legali de teren care nu întreţin şi extind perdelele de
protecţie, spaţiile verzi şi gardurile, dispoziţiile art.61 lit. a)-d), care prevăd
obligaţii ce pot fi încălcate şi de persoanele fizice sau juridice, altele decât
autorităţile publice.
De altfel, autorităţile publice pot fi virtuali contravenienţi şi pentru
alte categorii şi tranşe de amenzi, potrivit legii la care ne referim.
Alte categorii de contravenţii specifice se referă la încălcarea
obligaţiilor legale privind:
♦ cererile de autorizare;
♦ protecţia ecosistemelor terestre;
♦ măsurile şi dotările antipoluante;
♦ standardele şi normele maxime admisibile;
♦ producerea, comercializarea, utilizarea, evidenţierea, stocarea,
transportarea substanţelor şi deşeurilor periculoase, a îngrăşămintelor
chimice şi pesticidelor;
♦ nerefacerea cadrului natural etc.
Tot în dispoziţiile legii se menţionează actualizarea anuală a
cuantumului amenzilor prin Hotărâre a Guvernului, ceea ce este absolut
necesar faţă de rata inflaţiei şi de riscul unei posibile ineficienţe a amenzilor,
pe cale de consecinţă.
Plângerile împotriva proceselor-verbale de constatare a contravenţiilor
şi de aplicare a sancţiunilor se pot face în termen de 30 de zile de la data
comunicării la judecătoriile competente.
Răspunderea contravenţională, căreia nu-i putem nega utilitatea, are
marele neajuns de a permite “recidiva” contravenţională (ceea ce în dreptul
penal nu există) şi prin repetarea faptelor ilegale să se perpetueze o stare cu
impact negativ asupra mediului cu preţul plăţii repetate a amenzilor, care în
anumite condiţii poate fi convenabil pentru contravenient.
De aceea, doctrina propune ca repetarea unor contravenţii să atragă
după sine sancţiunea penală.

Răspunderea penală

Răspunderea penală pentru încălcarea normelor privind protecţia

mediului se înscrie în principiile răspunderii infracţionale, specificul
angajării ei fiind determinat de natura obiectului ocrotit de lege şi a
particularităţilor relaţiilor sociale din acest domeniu.
Pentru angajarea răspunderii penale, faptele incriminate ca infracţiuni
trebuie săvârşite cu vinovăţie.
Caracterul penal este dat de gradul de pericol social ridicat pe care îl
prezintă fapta, ea trebuind să înfăţişeze o serioasă ameninţare pentru mediu,
sănătatea şi viaţa oamenilor şi a oricăror forme de viaţă.
Codul penal român, cuprinde relativ puţine dispoziţii privind
incriminarea unor fapte periculoase din domeniul mediului înconjurător.
Aceste reglementări dispersate nu sunt rezultatul unei concepţii
privind infracţiunile specifice domeniului de care ne ocupăm. Şi la noi, ca şi
în alte ţări, sancţiunile penale au urmat pas cu pas procesul de elaborare a
regulilor politicii administrative în materia mediului înconjurător, lipsind o
abordare globală ce şi-ar fi putut găsi locul în chiar codul penal6.

6 A se vedea Michel Prieur, Droit de l’environnement, Ed.Dalloz, Paris, 1991, p.706.

 Faptele incriminate ca infracţiuni prin OUG nr.195/2005 a
protecţiei mediului. Analizând infracţiunile din enumerarea legii (art.85)
am putea destina mai multe grupe de infracţiuni:

A. O primă grupă o constituie infracţiunile care au ca efect

degradarea sau distrugerea mediului:
♦ arderea stufului, miriştilor, tufişurilor şi vegetaţiei ierboase din ariile
protejate sau de pe terenurile supuse refacerii ecologice (art.55 alin.2 şi
3);
♦ defrişarea vegetaţiei forestiere din afara fondului forestier, sau de pe
terenuri în pante foarte mari (art.54 lit.e);
♦ evacuarea intenţionată în apă, în atmosferă sau pe sol a unor deşeuri sau
substanţe periculoase (art.80 lit.i).

B. Infracţiuni care pun în pericol viaţa ori sănătatea oamenilor,

fauna sau flora:
♦ folosirea de momeli periculoase şi de mijloace electrice pentru capturarea
animalelor sau a peştilor (art.29 lit.d şi art.40 lit.c);
♦ spălarea în apele naturale a ambalajelor de pesticide sau altor substanţe
periculoase şi a utilajelor cu care s-au transportat ori aplicat acestea
(art.40 lit.d);
♦ provocarea intenţionată de poluare prin evacuarea sau scufundarea în
apele naturale, direct sau de pe nave ori platforme plutitoare a unor
substanţe sau deşeuri periculoase (art.40 lit.h);
♦ producerea de zgomote peste limitele admise, dacă prin acestea se pune
în pericol grav sănătatea umană (art.41 lit.e).

C. Infracţiuni privind reglementarea modalităţilor de desfăşurare a

activităţilor care comportă un risc pentru mediu:
♦ provocarea de poluare accidentală datorită nesupravegherii executării
lucrărilor noi, funcţionării instalaţiilor, echipamentelor tehnologice, de
tratare şi neutralizare, menţionate în prevederile acordului şi/sau
autorizaţiei de mediu;
♦ nesupravegherea şi neasigurarea depozitelor de deşeuri şi substanţe
periculoase (art.22 lit.a şi art.29 lit.c);
♦ incinerarea deşeurilor periculoase în instalaţii neomologate (art.25 lit.c);
♦ fabricarea, livrarea şi utilizarea substanţelor periculoase şi a pesticidelor
neautorizate (art.26);
♦ nerespectarea interdicţiilor în legătură cu utilizarea pe terenuri agricole,
de pesticide sau îngrăşăminte chimice (art.29 lit.d, e şi f);
♦ omisiunea de a raporta prompt creşterea peste limitele admise a
contaminării mediului (art.34 lit.i);
♦ aplicarea necorespunzătoare sau neluarea măsurilor de intervenţie în caz
de accident nuclear.
Ceea ce ni se pare demn de semnalat în legătură cu această infracţiune
prevăzută în mod expres de art.85 punctul 4 lit.a) şi care se pedepseşte cu
închisoare de la 2 la 7 ani, o pedeapsă destul de severă, este faptul că nu
specifică nici una din dispoziţiile legii care ar fi încălcată. Ea nu se regăseşte
nici implicit printre obligaţiile autorităţilor competente din domeniul nuclear
(art.32), nici la obligaţiile persoanelor fizice sau juridice care desfăşoară
activităţi în acest domeniu.
Presupunem că este vorba de măsurile pe care le dispune autoritatea
competentă în caz de accident nuclear.

D. Infracţiuni la reglementările referitoare la condiţiile prealabile

desfăşurării activităţii, eliberarea autorizaţiilor şi respectarea lor.
Remarca noastră poartă asupra faptului că posibilii răspunzători din
punct de vedere penal pot fi atât autorităţile publice cât şi persoanele fizice şi
juridice, altele decât acestea.

A. Astfel, cât priveşte prima categorie, menţionăm:

♦ eliberarea acordului şi/sau autorizaţiei de mediu fără documentaţia
obligatorie şi completă (art.9 alin.3);
♦ ascunderea unor date sau difuzarea de către funcţionarii publici de
informaţii false în legătură cu calitatea mediului şi sănătatea umană
(art.65 lit.j şi art.69);
♦ neluarea măsurilor de limitare a impactului asupra mediului a
substanţelor sau a deşeurilor periculoase (art.20);
♦ aprobarea şi facilitarea intrării în ţară a deşeurilor şi substanţelor
periculoase (art.21).

B. Pentru persoanele fizice sau juridice, infracţiunile se referă la:

♦ continuarea activităţii după suspendarea acordului sau autorizaţiei de
mediu (art.10 alin.2);
♦ prezentarea în studiile şi analizele de impact a unor concluzii şi
informaţii false (art.12 alin.3);
♦ transportul sau tranzitul de pesticide, substanţe sau deşeuri periculoase
fără autorizaţie (art.16, 17 şi art.22 lit.b);
♦ amenajarea fără autorizaţie de depozite subterane sau de suprafaţă pentru
deşeuri periculoase (art.25 lit.d şi h).
 Sancţiunile penale prevăzute de lege sunt pedeapsa privativă de
libertate (închisoare) şi pentru un număr restrâns de infracţiuni este posibilă
aplicarea unei amenzi penale.
Constatarea şi cercetarea infracţiunilor se fac din oficiu de către
organele de urmărire penală conform legii.

În legătură cu subiectele răspunderii penale. Principiul dreptului

penal conform căruia nu există pedeapsă decât pentru un fapt personal
trebuie, desigur, respectat şi cât priveşte infracţiunile din domeniul mediului
înconjurător. Cu toate că delictul, în general, este comis de şi pentru
întreprinderea respectivă - jurisprudenţa, în multe cazuri, a manifestat
tendinţa de a absolvi salariatul unei întreprinderi - autor material - al unei
poluări şi a inculpat patronul acestuia ca autor intelectual sau moral.
De fapt, conducerii unei întreprinderi îi sunt impuse condiţiile şi
modul de desfăşurare a activităţii pe care o iniţiază şi o controlează.
Doctrina, la rândul său, califică această tendinţă a jurisprudenţei ca pe o
necesitate de a se lua în consideraţie interesul social colectiv. Activităţile
industriale nu pot avea ca unic scop producerea de bunuri, ci şi obligaţia de a
asigura igiena şi calitatea mediului, securitatea vieţii şi sănătăţii oamenilor.
De altfel, recunoscând interesul general pentru protecţia mediului,
Consiliul Europei încă din anul 1977, prin rezoluţia din 28 septembrie a
Consiliului de Miniştri, referitoare la contribuţia dreptului penal la protecţia
mediului, invită la o dezvoltare a restricţiilor penale, la înlăturarea
amnistierii infracţiunilor privind mediul, şi introducerea, în anumite cazuri, a
răspunderii penale a persoanelor juridice.
Consiliul European pentru Dreptul Mediului (O.N.G.) consideră că
este necesară introducerea în codul penal, alături de crima pentru omor sau
furt, infracţiunea de poluare, care să fie distinctă de reglementările speciale
şi de nerespectarea unor prevederi ale acestor legi.
La gradarea pedepselor ar trebui să se aibă în vedere gravitatea daunei
ecologice provocate, alături de gravitatea pericolului social.