Aici, sub această piatră, odihneşte o mîndră femeie.

Şi-a iubit bărbatul, a avut doi feciori, pe unul l-a luat cu sine, altul a rămas să-i ţină
locul în lume. A fost frumoasă la umblet, aleasă la vorbă şi a ştiut a toarce/Mama era dintr-o familie de ucraineni nimeriţi într-un sat
moldovenesc şi moldovenizaţi aproape cu totul /pe lîngă mama erau încă cinci fete şi trei băieţi, dar trăiau, după cîte înţeleg eu acum,
destul de bine — numai ograda casei lor avea aproape un hectar, fiind hectarul cela chiar de la vale de biserică, peste drum, apoi ţineau
desetine pe delniţă, vite, stupid/ o fi apărut şi mama, fată tînără şi curioasă pe atunci (in tinerete)/ Sofiica era copilul cel mai harnic şi mai
ascultător în casa(sioma) / Şi iară revenim la mama, la acest cuvînt frumos, rotund, pe care noi mai mult îl cîntăm decît îl rostim , şi uneori
se pare că tot ce-a fost mai frumos şi mai măreţ plăsmuit în faşa limbii noastre e legat de acest cuvînt/ Eram mezin, al patrulea copil, ori,
cu cele două surori ce-au murit de mici, al şaselea, aşa încît, atunci cînd m-am ridicat şi eu copăcel, rămăsese puţin din frumoasele gîţe
negre pe care le avusese mama de fată mare. Mai erau însă tineri şi plini de viaţă ochii negri, faţa bălaie, încununată de un zîmbet plin de
bunătate — sfinte Dumnezeule, atîta bunătate creştinească, atîta bunătate omenească, încît orice cerşetor, ori pui rătăcit de cloşcă, orice
fir de iarbă călcat de roţi pe-o margine de drum găseau înţelegere şi compătimire în inima ei. Aş zice că era harnică şi silitoare ca o
furnică mama, dar nu ştiu ce fac furnicile acolo în furnicarul lor iarna, pe cînd mama iarna întreagă torcea, ţesea, cosea, cîrpea, iar de cu
primăvară şi pînă toamna tîrziu basmaua ei albă, căci purta basma albă, zbura ca o pasăre — ba e în casă, ba e afară, ba e în Cubolta,
unde ne erau hectarele, ba se întorcea în amurg, albind uşor pe o dungă de deal, în seninul serii; alerga, pentru că avea, cum zicea ea,
copii, şi azi, gîndindu-mă la pasărea ceea albă a copilăriei mele, nu pot spune că am văzut-o măcar o singură dată, măcar o singură clipă,
stînd pe-o ramură, lîngă cuibul său. Îşi avea, totuşi, bucuriile sale. Îi plăcea, de-o pildă, măcar o dată pe zi, măcar o jumătate de oră, să
treacă pe uliţele satului, pentru a vedea ce mai face lumea. Nu ştiu cum se întîmpla, dar cînd se ducea, mă lua şi pe mine, şi-mi plăcea
grozav să mă ţin de mîna ei, pentru că în felul mamei de-a vorbi cu unul şi cu altul simţeam cum oscilează glasul ei de la gingăşie la
simplă cuvioşie, de la dragoste la compătimire, de la compătimire la mirare, la nelinişte, şi apoi, la întoarcere, căutam tot drumul s-o
descos, să aflu de ce cu omul cutare a vorbit într-un fel, iar cu femeia lui — mult mai altfel./ Şi iară mă întorc cu gîndul la mama. Rareori,
cînd o visez, o văd stînd pe un scăunaş josuţ, la gura vetrei, punînd pe foc, şi lumina acelei vetre tot flutură şi flutură pe chipul ei
îngîndurat. E poate visul cel mai tulburător, pentru că lumina acelei vetre şi chipul mamei formau un tot întreg al vieţii
noastre, şi atunci cînd s-a stins mama, sub povara nesfîrşitelor griji ale casei, s-au stins toate sub acoperişul cela de paie./ Masa era grija
ei dintotdeauna, şi, cînd o vedeam pe-o clipă furată de gînduri, ştiam că se gîndeşte cu ce să ne hrănească desară, şi ce să ne facă de
mîncare pentru a doua zi. Era una din grijile ei veşnice, pentru că, într-adevăr, ia cearcă tu, pornind de la cartofi, fasole, puţină făină şi
puţin frupt, să hrăneşti un an de zile şase suflete în aşa fel ca să se scoale sătule şi mulţumite de la masa ta. Apoi urmau ploile, vînturile,
veşnicele presupuneri cum vor fi semănăturile — se va putea rupe ceva de la gură pentru a acoperi din cele datorii ale casei ori nu se va
putea. După grija pînii celeia de toate zilele venea grija sufletului, precum după şase zile de lucru vine duminica, ziua cînd horodiştencele
se duc cu colaci frumoşi, cu neamurile şi cu copiii la biserică, dar, vai, iar răzbat grijile vechi, pentru că colacii frumoşi, după cum se ştie,
pot fi copţi numai din făina picluită, aşa-zisa fruntea făinii, iar tata nu aducea cu nici un preţ făină picluită de la moară, spunînd că

popii mai bine o să-i priască colaci din făină rădăvoaie. După grijile sufletului veneau grijile casei, pentru că, trăind într-un sat de oameni
ca Horodişte, trebuie să cauţi să fii şi tu în rînd cu lumea. De Crăciun şi de Anul Nou trebuie să ştii a primi frumos colindătorii şi
semănătorii, pentru ca în alt an să nu-ţi vezi casa ocolită de Pocroave, trebuie să poţi face faţă musafirilor, oricîţi ţi-ar fi venit, pentru că
neamuri aveam destule pretutindeni; cînd e joc în sat, copilul tău trebuie să fie în rînd cu lumea, pentru că altminteri te prinde a vorbi
satul de rău. Satul — iată încă una din marile griji ale mamei, pentru că nu întotdeauna îi plăcea ei ceea ce îi plăcea satului, şi nu
totdeauna găsea că e bine ceea ce bine i se părea satului. Căuta să tot ghicească pe la cine şi-o fi petrecînd fratele Gheorghe nopţile, pe
care din fetele satului ar fi primit-o de noră, iar de care nici nu vroia să audă; cu cine din viţele neamului ar fi putut să se încuscrească, iar
cu cine nici vorbă nu putea fi. Aici însă îl avea de rival pe tata, şi de acum toate grijile se concentrau în jurul tatei. Căpetenia tuturor
grijilor însă era fratele Pavel, care abia se însurase, îşi făcuse casă la marginea satului, sub pădure, şi în acelaşi an a fost luat la armată
/Celelalte surori ale mamei se măritaseră prin sate mai îndepărtate — Moşana, Şalviri, Chetrosu. Dintre fraţii mamei, Pavel, cel
mai tînăr, a căzut în primul război mondial, iar alţii doi trăiau cu noi în Horodişte — naşul Vanea şi naşul Petrea -mama

Tata era de felul lui din Slobozia, un sat de răzeşi de pe malul Nistrului/ era plin de demnitate, arţăgos şi încăpăţînat, încît în cei optzeci şi
ceva de ani pe care i-a trăit / La şcoală tata nu a umblat, pentru că nu a fost dat atunci cînd era bun de şcoală, iar mai apoi n-a vrut să
înveţe din mîndrie / Ştia doar a se iscăli: a învăţat asta făcînd armata la împăratul Nicolae / nu era în stare să deosebească o literă de
alta / Socotea, în schimb, foarte bine şi, spre marea noastră zavistie, desena frumos cai / a ajuns la un moment dat boiangiu/ boiangiu
roşcovan/Din Horodişte, din partea mamei, n-a vrut să vină nimeni. Asta, pe semne, l-o fi înfuriat pe tata, care, fireşte, rîvnea şi la ceva
zestre. La masa cea mare, a cinstit şi el puţin, a chemat mireasa afară, după casă, şi i-a dat două perechi de palme pe care mama le-a
ţinut minte cît a trăit/ iar tata ajunsese de acum horodiştean în toată puterea cuvîntului. I se zicea, spre cumplita lui furie, Pentelei a
Siomoaiei, Siomoaia fiind bunica/ căci se pricepea grozav la vorbe dulci atunci cînd avea nevoie de ceva.. / el rămîne figura cea mai dură,
cea mai enigmatică. / Oricum, atunci, în copilărie, tata mi se părea voinic, demn şi veşnic. Voinic era într-adevăr, căci la trîntă nu ţin minte
să-1 fi dovedit cineva în Horodişte. Şi demn era în măsura în care demn putea fi un ţăran cu patru copii şi cu patru hectare. Cît despre
veşnicie — fireşte, se schimba şi el puţin cîte puţin, dar se schimba singur, cu măsura şi soroacele sale, nicidecum cu lumea ce-l
înconjura. Mulţi dintre eroii cărţilor mele au împrumutat anumite trăsături de la tata, adică nu atît le-au

împrumutat, cît le-au furat, pentru că tata, într-un fel pe care nu mi-l pot explica nici acum, se ferea şi de vorba, şi de scrisul
meu.8Cultivînd o anumită stimă părintească faţă de copii,/ Beţiv n-a fost, dar i-a plăcut să stea cu oamenii la un pahar de sfat, era un
foarte bun povestitor, şi deseori, cînd mama începea să mestece măliguţa, iar tata nici pomeneală, mă trimitea la cîte o răscruce să-1
caut şi să-i spun că se răceşte mîncarea. Ţin minte - de cîte ori găseam mulţime de oameni cu gurile căscate în jurul lui! El însă nu se
grăbea. Vorbea încet, arar, înşurubînd aburul curiozităţii şi ridicîndu-l pînă la punctul critic al exploziei. Unde mai pui că tata nici nu
povestea ceea ce era rugat să povestească, ci ceea ce i se părea lui că ar fi bine de povestit azi, / mîna fierbinte, pistruiată / Deviza lui era
un neamestec total — nici direct, nici indirect — în treburile copiilor/Ştia şi tala a fi stăpîn pe

banul lui, ne îndemna şi pe noi să fim strîngători, zicînd că banul îţi aduce prieteni chiar atunci cînd vei rămîne singur cuc, iar fără bani te
vor lepăda şi cei cu care te-ai luat frate de cruce. Cît îl ţin minte, chiar şi în vremurile cele mai negre, avea cîte-un ban dosit acolo pe
undeva, dar de la felul în care slobozea tata paraua în buzunar –tata
soacră priitoare şi omenoasă, care, îndată ce a văzut-o păşindu-i pragul casei, a îmbrăţişat-o, a plîns împreună cu ea, şi o viaţă întreagă,
în măsura puterilor, a apărat-o de dragostea şi furia feciorului său/ De unde au avut, de unde n-au avut, le-au făcut o bucăţică de
nuntă /bătrînă înaltă şi uscăţivă, cu zimbetul blînd şi înţelegător al unei maici de mănăstire. în vreme ce deschide tata poarta, ea porneşte
spre noi cu braţele desfăcute, de parcă am fi cu toţii nişte pui de prepeliţă gata a zbura din cuib, pe cînd ea vrea să ne prindă
grămăjoară. — Sofiţă dragă, d-apoi ce bucurie pe capul meu–soacra

În duminica ceea, cînd s-a făcut nuntă în Slobozia, bunelul Sioma a zăcut pe laviţă, înţepenit, nedreptăţit, înjosit/ O iarnă întreagă a tot
fiert într-insul, scoţînd abia cîte două-trei vorbe pe săptămînă -bunelu Sioma

Eram mezin, al patrulea copil, ori, cu cele două surori ce-au murit de mici, al şaselea/în fotografiile din copil'ărie semănăm cu un
pui de arici stîrnit din culcuş/ şi fruntea, şi nasul, şi obrajii mi-s numai pistrui/ Gheorghe s-a apucat să mă tundă cu un foarfece
mare, făcut la ţigani pentru tunsul oilor/ Primul meu mare necaz la şcoală a fost că nu mă puteam aşeza singur în bancă — sora
împreună cu prietenele sale puneau mîna şi mă aburcau sus/ Aveam un scris pocit, literele se risipeau în rînd ca stîlpii dintr-un
gard vechi — care vine înainte, care fuge pe spate, şi rară literă să se

nimerească a fi fost pusă temeinic la locul ei, iar scrisul frumos era pe atunci calitatea supremă a elevului, şi a trebuit să curgă
multă apă pe Nistru pînă ce literele mele, aşa pocite cum le-a fost dat lor să fie, au început să aibă şi ele rostul lor. Şi nici cu
aritmetica nu stăteam tocmai bine. Socoteam pe atunci cu beţişoare pe care ni le făceam noi singuri din crenguţe de vişin sau de
cireş/ învăţam scriind cu grafit pe-o placă — scrii şi ştergi cu mîneca, iară scrii şi iară ştergi, pentru că bani pentru caiete şi
creioane rar cine avea/ literatură de bulevard". A fost primul meu ospăţ literar, şi pentru că cumnata Ileana

se temea să doarmă singură cît făcea bădica armată, eu eram tocmit să mă duc serile pentru a dormi acolo, în casa lui. Cum
ajungeam, prindeam o cărţulie de coadă, mă ascundeam în fundul cuptorului şi dăi nainte cu cititul/ Mai ales mă copleşea seria
de romane „Femei celebre

Pavel al Gafiţei- feciorul unei vecine,flăcău nalt şi frumos, care, pe lîngă toate, mai avea şi un scris de-a mai mare dragul

Pavel, ori cum îi ziceam eu şi sora, bădica Pavel, era mîndria întregii noastre familii. înalt, isteţ, mîndru, făcuse cîteva clase la liceul
industrial din So- roca, p ni mea bursă, dar, nervos şi plin de ambiţii ca şi tata, la prima notă mai coborîtă, care îl lipsea pe un anumil timp
de bursă, sa înfuriat pe toată Soroca şi a lepădat liceul. Fireşte, întors în sat, avea o mare trecere la fete, iar cînd un horodiştea^ are
trecere la fete, nu se poate opri pînă nu se însoara. I s-a nimerit să facă armata la Bucureşti, într-un regiment de gardă regală/ a lăsat-o
mai moale, iar lăsînd-o mai moale, a fost înaintat în grad, a ajuns caporal

bunica de acum trăia în cămara ridicată în preajma casei noastre, dar, înţeleaptă8şi cumpănită din fire, venea rar pe la noi./ La drept
vorbind, pentru mine şi azi e o taină cum de-a izbutit bătrînica ceea josuţă şi binevoitoare, după cele douăzeci şi patru de naşteri, să-şi
crească o
jumătate din copii, să-i aşeze prin lume, să-şi înmormînteze bărbatul, să fie martoră la dărîmarea cîtorva rînduri de case8în care a trăit ea
cu toţi ai săi, pentru a mai rămîne să trăiască într-o căsoaie pe lîngă ginerele care a venit ca o furtună peste neamul lor./ o auzeam
strigîndu-ne din fundul cuptorului: — Paşolvon/ Bunica avusese, după cum am mai spus, mulţi copii. Obosise, pe semne, să-i tot nască,
să-i tot crească, să-i tot audă în jurul ei, şi, cum a trecut de nouăzeci de ani, se arăta rar în lume, petrecîndu-şi zilele în singurătate./
Voinicuţă, cu toţi8dinţii în gură, mergea bine, cu capul sus,/ Avusese, pe semne, în tinereţe ochi frumoşi, albaştri/ Era tăcută, visătoare de
felul ei, bunica/ aminte lungile ei tăceri şi chipul ei luminat în clipele de reculegere. Parcă o văd cum şede ghemuită pe scăunaş în faţa
vetrei şi la lumina tizicului încleştează ouă, căci îi plăcea a le vopsi, a le încresta, şi cum intra în postul cel mare, pînă în Sîmbăta Paştilor,
veneau femei din toată Horodiştea s-o roage să le încresteze şi lor cîte o deseatcă de ouă. O văd mergînd spre pădure sau întorcîndu-se
cu desagile pline în spinare.

fratele Gheorghe era voinic, harnic, gospodăros şi nu prea vedea cu ochi buni slăbiciunile tatei pentru o petrecere, pentru o harţă aţî-
ţată din nimic./ e că Gheorghe al nostru era cam lacom. N-aş vrea să intru într-un păcat atît de mare, încît să afirm că tata a cultivat
direct lăcomia lui Gheorghe, dar nici că aş fi vrut să-mi şovăie cuvîntul în faţa sfîntului adevăr. Am trăit ani destui cu ei într-o casă, dar nu
ţin minte să-i fi văzut măcar o dată stînd alături şi vorbind pe îndelete. Se înţelegeau mai mult prin frînturi de fraze, printr-un sistem de
priviri pe care le schimbau ei înde ei, printr-un şir de împunsături şi surîsuri./ Avea un mare succes la fete, dar, după cîte îmi amintesc,
nu-l interesau deloc aventurile

amoroase, căutînd să afle mai întîi care fată şi cît pămînt urmează să primească de zestre./ nici nu înceta de-a tot împărţi gospodăria
tatei în patru. îşi alegea partea lui din timp, anunţîndu-ne că, uite, cutare şi cutare e luat de acum, şi apoi las' că ştia el să arunce cîte un
pumn de grăunţe în vita care urma să fie a lui, şi tot căra îngrăşăminte pe hectarul care avea să-i treacă, şi de-i pica vreun gologan, îl
ţinea cu dinţii, pentru că, oricum, va veni vremea.../ Din păcate, n-a avut noroc fratele Gheorghe. După război, cînd începuse a se aşeza şi
el cu traiul, s-a îmbolnăvit, într-o vară, de gălbinări./ A murit de ciroză în primăvara lui '58. Cerea întruna apă, dar nu-1 ajuta, căci era
umflat de apă băută, şi atunci m-a rugat să-l duc acasă, la Horodişte/ A murit în chinuri îngrozitoare, căci, în afară de ficat, era sănătos,
socotit pentru două vieţi, şi ceea ce era sănătos nu vroia să cedeze în faţa morţii.