Curs de Lingvistică

ARGUMENT
Cursul cuprinde reprezintă o introducere în lingvistica generală prin prezentarea câtorva

dintre temele fundamentale abordate de această disciplină (originea limbajului, procesul de
comunicare, semnul lingvistic, funcţiile limbii, metodologie, clasificarea limbilor). Din
necesitatea restrângerii impuse de durata cursului (un semestru), selectarea tematicii a ţinut cont de
criteriul utilităţii imediate pentru studenţii din anul I de studiu, în scopul familiarizării acestora cu o
serie de termeni şi noţiuni care aparţin lingvisticii.
I. NOŢIUNI GENERALE
1. LINGVISTICA GENERALĂ. DEFINITIE şi SCURT ISTORIC

Lingvistica generală este teoria generală a studiului limbajului, adică a studiului
comunicării verbale (prin cuvinte şi combinaţii între cuvinte) interumane, în cadrul societăţii. Ea nu
se confundă cu filozofia limbajului, care se referă la limbaj în relaţie cu alte activităţi umane, în
special cu gândirea.
Lingvistica generală trebuie să fie deosebită şi de semiotică, studiul teoretic al tuturor
tipurilor de semne şi al rolului lor în ansamblul vieţii sociale. Se poate vorbi de o semiotică
extralingvistică, reprezentând studiul semnelor nelingvistice (cromatice, optice, olfactive etc.), şi de
o semiotică lingvistică, adică studiu al unităţilor lingvistice (morfeme, cuvinte, enunţuri) privite
ca semne. Se înţelege că lingvistica generală, în calitate de teorie a limbajului, se află în relaţii mai
strânse cu semiotica lingvistică.
1
Lingvistica poate fi definită drept studiul ştiinţific al limbii: studiază limba în evoluţia ei,
cercetează istoria unui grup întreg de limbi şi principiile generale conform cărora evoluează
limbile.
Există, deci, o lingvistică descriptivă, ce examinează o stare de fapt existentă la un
moment dat, şi o lingvistică istorică, ce studiază limba în evoluţia ei.
Ştiinţa limbii a parcurs o istorie îndelungată, divizată convenţional în două etape: etapa
preştiinţifică (din Antichitate până la începutul secolului al XlX-lea) şi etapa ştiinţifică (de la
începutul secolului al XlX-lea până în zilele noastre).
Lingvistica a devenit o ştiinţă după apariţia primei metode specifice de cercetare a
fenomenului lingvistic (metoda comparativ-istorică, 1816, prin opera lingvistului german Franz
Bopp) şi după conturarea obiectului ei de studiu (1916, prin opera lingvistului elveţian Ferdinand
de Saussure, care analiza limbajul ca facultate general umană de a comunica verbal, în două
aspecte importante: limba, ca sistem de semne verbale şi de relaţii între acele semne, şi vorbirea, ca
punere în funcţiune a sistemului.
Lingviştii funcţionalişti contemporani (R. Jakobson, A. Martinet, E. Coseriu) au o viziune
mai largă asupra obiectului lingvisticii, considerând că, totuşi, nu limba, ci limbajul constituie
acest obiect.
În etapa preştiinţifică a lingvisticii, în India antică s-a ajuns la o bună clasificare
articulatorie a sunetelor limbii sanscrite (în special a consoanelor), au fost descoperite alternanţele
fonetice şi accidentele de coarticulaţie, a fost intuit conceptul de fonem, ca şi structura morfematică
a cuvintelor, de asemenea conceptul de metalimbaj.
În Grecia antică s-au pus bazele retoricii şi ale filologiei, s-au disociat morfologia şi sintaxa
în interiorul gramaticii, s-a schiţat o fonetică incipientă, dar - mai ales - a fost iniţiată filozofia
limbajului. Preluând învăţătura grecilor, romanii au dat mare atenţie culturii unei limbi literare
(latina clasică), combătând, dintr-o perspectivă normativă, abaterile de la aceste forme de limbă ce
aveau să fie cunoscute mai târziu ca latina vulgară (populară), din care se vor dezvolta, la
începuturile Evului Mediu, limbile neolatine, între care şi româna. Tot în antichitate au apărut
primele glosare şi chiar dicţionare bilingve, ca o prefigurare a preocupărilor lexicologice de mai
târziu.
În Evul Mediu s-a născut filologia arabă, cu unele sugestii venite dinspre vechea Indie, iar
altele - dinspre vechea Grecie. La arabi, ca şi la chinezi, se dezvoltă interesul faţă de diversificarea
dialectală a limbilor, manifestat mai întâi în vechea cultură a Greciei. În Evul Mediu european, în
epoca scolasticii, s-a acordat interes accentuat raporturilor dintre exprimarea lingvistică şi gândirea
corectă (regulile şi principiile logice), culminând cu Gramatica de la Port-Royal (1660) - o
gramatică ,,raţională" a limbii franceze, din perspectiva categoriilor logice. Dante Alighieri, încă
2
înainte de Renaştere, se referea la dialectele limbii italiene. Evul Mediu european rămânea însă
dominat de o mare eroare în privinţa glottogeneticii (a originii limbilor): se credea, în spiritul
Bibliei, că toate limbile cunoscute ar proveni din ebraică, idee a carei falsitate au demonstrat-o
mai ales secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea. De atunci, în locul ipotezei monogenetice a
limbajului şi-a croit drum ipoteza poligenetică (ideea că limbajul a apărut în mai multe puncte
de pe glob, în mod independent).
Încă din Antichitate au fost schiţate trei perspective din care poate fi studiată orice limbă: a)
perspectiva descriptivă (descrierea limbii, aşa cum funcţionează ea în procesul de comunicare
verbală la un moment dat); b) perspectiva evolutivă (cercetarea limbii din punctul de vedere
al modificărilor pe care ea le suferă de-a lungul timpului); c) perspectiva comparativă
(cercetarea elementelor de diferenţiază limbile, şi mai ales a acelora asemănătoare sau chiar comune
unor limbi diferite).
Dar ştiinţa limbii a apărut odată cu prima metodă proprie de cercetare a limbii: metoda
comparativ-istorică.
La limita dintre secolele al XlX-lea şi al XX-lea au apărut, în Occidentul Europei, două
noi metode de cercetare lingvistică: fonetica experimentală (studiul sunetelor articulate cu ajutorul
unor aparate speciale, iniţiat de francezul J. Rousselot) şi geografia lingvistică (reprezentarea
cartografică a răspândirii teritoriale a anumitor particularităţi lingvistice, iniţiată de elveţianul
J.Gillieron). Teoria limbii sau lingvistica generală a fost revoluţionată, în Europa, de către
Ferdinand de Saussure, prin Cursul de lingvistică generală, publicat postum (1916), iar în
America, de către Leonard Bloomfield prin volumul Language (1933).
Ferdinand de Saussure atrăgea atenţia asupra caracterului social al limbii şi a faptului că
limba este un sistem de semne, ceea ce implica încadrarea lingvisticii teoretice în domeniul mai
larg al semioticii. Tot el a reorientat studiul limbii dinspre perspectiva istorică spre aceea
descriptivă, motivând că în felul acesta se poate identifica mai pregnant sistemul lingvistic. A
definit cuvântul ca semn format prin asocierea unui semnificant (imagine acustică) cu un
semnificat (concept) şi a arătat că semnele lingvistice se organizează pe o imaginară axă asociativă
în variate serii (flexionare, lexicale etc.) şi pe o imaginară axă sintagmatică înşirări, constând din
combinaţii ale lor. Limba fiind, după Saussure (printr-o sugestie preluată de la înaintaşi), o
formă, şi nu o substanţă , se conturează în felul acesta o lingvistica formală , sau internă , în
opoziţie cu lingvistica externă , al cărei obiect este reprezentat de relaţiile limbii cu alte fenomene
sociale. Din lingvistica internă saussuriană avea să se dezvolte, în epoca interbelică, structuralismul
lingvistic european.
Acest curent lingvistic a fost reprezentat prin două şcoli importante: Şcoala de la Praga,
întemeiată de lingviştii cehi în frunte cu Vilem Mathesius, cărora li s-a alăturat ruşii
3
N.S.Trubeţkoi şi R.Jakobson, şi Şcoala de la Copenhaga, întemeiată de lingviştii danezi
L.Hjelmslev şi H.J.Wdall. Şcoala de la Praga a întemeiat o nouă disciplină lingvistică, fonologia
(studiul sunetelor-tip ale limbii, privite din punct de vedere funcţional şi numite foneme), iar Şcoala
de la Copenhaga a dus mai departe schiţa de studiu formal al limbii, iniţiată de Saussure, prin
dezvoltarea unei lingvistici centrate pe interesul nu atât pentru unităţile limbii ca atare, cât pe
relaţiile dintre ele, concepţie purtând denumirea glosematică.
Americanul Leonard Bloomfield, întemeietor al structuralismului mecanicist (cunoscut
şi sub denumirea descriptivism) a dat mare atenţie laturii de expresie a unităţilor limbii,
nerespingând latura lor de conţinut, dar considerând-o ca exterioară limbii, ca obiect de studiu al
altor ştiinţe decât lingvistică.
Un structuralism de tip opus, şi anume mentalist a promovat lingvistul american Edward
Sapir, întemeietorul etnolingvisticii (studiul limbii în strânsă relaţie cu întreaga cultură a unei
comunităţi umane), autor al unui alt volum cu titlul Language .
Din încercarea de a concilia direcţia mecanicistă a structuralismului descriptivist cu
aceea mentalistă a apărut, în S.U.A , în a doua jumătate a secolului al XX-lea, curentul
gramaticilor generative-transformaţionale, iniţiatorul căruia este Noam Chomsky.
BIBLIOGRAFIE OBLIGATORIE:
 * * TRATAT DE LINGVISTICĂ GENERALĂ- 1971, Bucureşti, p.32-42.
 * * * INTRODUCERE în LINGVISTICĂ – 1972, Bucureşti, p.7-12.
BIBLIOGRAFIE FACULTATIVĂ:
LYONS, John – 1995, Introducere în lingvistica teoretică, Bucureşti.
MARTINET, André – 1970, Elemente de lingvistică generală, traducere şi adaptare la limba
româna de Paul Miclău, Bucureşti.
SAUSSURE, Ferdinand de – 1996, Curs de lingvistică generală, Bucureşti.
VRACIU, Ariton – 1980, Lingvistica generală şi comparată, Bucureşti.
Întrebări de verificare:
 Definiţi obiectul lingvisticii.
 Relaţia lingvisticii cu alte discipline.
2. ORIGINEA LIMBAJULUI
Prin vorbire se înţelege procesul prin care omul a început să gândească şi să-si exprime
gândurile prin limbaj articulat.
4
Deşi considerată de unii o problemă mai curând a filozofiei (Societatea de lingvistică de la
Paris, înfiinţată în 1866, a înscris în statutele ei interdicţia de a discuta originea vorbirii), totuşi
lingviştii au încercat să suplinească dificultăţile şi lipsa de material în ceea ce priveşte limba
primilor oameni prin cercetarea limbilor unor triburi sălbatice actuale. Această cale nu poate fi
folosită decât în mică măsură, deoarece toate limbile care există astăzi au o istorie îndelungată şi
sunt foarte departe de starea iniţială.
Nu se poate porni nici de la cuvintele indo-europene reconstituite cu ajutorul metodei
comparativ-istorice, pentru că între epoca apariţiei limbajului articulat şi indo-europeană este o
perioadă de sute de mii de ani pe care nu o cunoaştem.
Alţi cercetători au luat ca bază de studiu limbajul copiilor, considerând că evoluţia felului de
a vorbi al copiilor reproduce în rezumat etapele prin care a trecut, de la apariţia lui, limbajul
omenesc; aceasta este o afirmaţie într-o oarecare măsura adevărată, cu câteva amendamente:
limbajul copiilor se dezvoltă în condiţii speciale: copiii învaţă de la cei din jur o limbă gata formată,
pe când primii oameni creau singuri limbajul, ei nu beneficiau de o experienţă îndelungată; apoi,
copiii au de la naştere un aparat vocal capabil de a emite sunete articulate şi un creier dezvoltat, pe
când aparatul vocal al primilor oameni de-abia atunci se desprindea treptat să articuleze un sunet
după altul, iar creierul lor nu era atât de dezvoltat.
Teorii asupra originii vorbirii. Popoarele au creat diferite mituri despre limba primilor
oameni. Limba era considerata un dar al lui Dumnezeu sau o invenţie a celui mai înţelept om.
Originea divina a limbajului. Dumnezeu a creat în tăcere, iar omul a numit apoi toate
lucrurile create de acesta datorita înzestrării divine cu posibilitatea de a vorbi (competenţă
lingvistică, am zice astăzi).
Teoria evoluţionistă, susţinută de adepţii teoriei lui Darwin, considera ca omul şi-a
dezvoltat limbajul în procesul desprinderii din maimuţă datorită necesitaţilor create de munca în
grup.
Gânditorii antici s-au interesat atât de natura limbii (este un dar divin sau o creaţie
omenească?; limba este un fenomen individual sau social?), cat şi de originea numelor obiectelor,
de caracterul legăturii dintre nume şi obiectul denumit.
Răspunsurile date la aceste întrebări au reflectat cele doua concepţii filozofice fundamentale:
cea materialistă (stoicii, de exemplu considerau că oamenii au creat vorbirea) şi cea idealistă
(limbajul are un caracter divin).
În privinţa caracterului primelor cuvinte s-au reflectat de asemenea două concepţii:
Adepţii teoriei naturale susţineau că numele obiectelor decurg din natura lor, că fiecare
cuvânt este o oglindire, o imagine a lucrului pe care îl denumeşte (printre ei se numără Heraclit
5
pentru care cuvintele sunt "umbre" ale lucrurilor, imagini ale lor, asemănătoare cu imaginile
arborilor şi munţilor reflectate într-un râu).
Teoria contractuală (sau a convenţiei) susţinea, dimpotrivă, că numele obiectelor au fost
stabilite de oameni printr-o convenţie. Democrit (sec. V i.Hr.) a adus împotriva ideii că numele ar fi
date de la natură următoarele argumente: unele lucruri deosebite între ele sunt numite cu acelaşi
cuvânt (omonime), iar acelaşi obiect poate fi denumit prin cuvinte diferite (sinonime); numele unui
obiect poate fi înlocuit după un timp cu altul, or acest lucru nu ar fi posibil dacă numele ar fi
determinat de caracteristicile obiectului.
Pentru Aristotel cuvintele sunt simboluri, semne ale lucrurilor. Datorită convenţiei dintre
oameni, cuvintele sunt, după părerea sa, echivalentele lucrurilor, imaginile lor evocatoare.
Cele două teorii asupra originii vorbirii au fost continuate, cu unele variante, până în zilele
noastre.
În încercarea de a răspunde la întrebarea "care au fost primele cuvinte cu care oamenii au
început să vorbească", adepţii teoriei naturale au ajuns la doua concluzii:
- primele cuvinte au fost imitaţii ale sunetelor emise de fiinţe şi obiecte, iar aceste cuvinte imitative
au rămas ca denumiri pentru fiinţele şi lucrurile respective (teoria onomatopeelor);
- primele cuvinte au apărut pe baza unor sunete emise involuntar, care exprimau diferite stări
sufleteşti şi impresii ale omului; ulterior aceste strigate involuntare au devenit denumiri ale
realităţilor care au provocat stările sufleteşti, impresiile etc. (teoria interjecţiilor).
Filozofii au ridicat şi problema naturii sociale a limbajului. Astfel, Diodor din Sicilia
(secolul I i.Hr.) a înţeles origina socială a limbii, a găsit explicaţia apariţiei vorbirii în necesitatea
oamenilor de a comunica între ei ("s-au strâns în grupuri de frica fiarelor şi au învăţat sa se ajute
unii pe alţii").
Pentru Lucretiu (Despre natura lucrurilor) limba a apărut în societate; capacitatea naturală
a oamenilor de a emite sunete articulate a fost folosită pentru satisfacerea nevoilor de comunicare.
Perioada medievală reia teoria originii divine a limbajului, fără a aduce ceva nou.
În secolul al XVII-lea se reafirmă cele doua teze fundamentale asupra originii vorbirii: cea
socială şi cea individuală. De asemenea se vorbeşte din nou despre caracterul imitativ sau
interjecţional al primelor cuvinte.
Filozofii materialişti englezi (T.Hobbes şi J.Locke) îşi exprimă convingerea că numai
nevoia de a comunica i-a făcut pe oameni să vorbească.
În secolul XVIII, J.J.Rousseau susţine originea vorbirii în necesitatea socială: omul primitiv
poseda un strigăt natural, produs al instinctului, de care se servea în caz de primejdie; trecerea la
limbajul articulat s-ar fi făcut pe baza "contractului social".
6
O alta teorie apărută în secolul al XIX-lea susţine teoria "limbii" manuale sau a gesturilor şi
numai după ce ideile s-au înmulţit s-a simţit nevoia sa se inventeze alte semne. Lingvistul danez
Jaspersen credea că omul mai întâi a cântat şi abia apoi a început sa vorbească.
În ciuda dificultăţii de a stabili originea vorbirii şi a primelor cuvinte rostite de oameni,

putem afirma că limba este produsul dezvoltării istorice a societăţii; ea a apărut, împreună cu
gesturile, în colectivitatea oamenilor primitivi odată cu gândirea, din necesitatea comunicării
reciproce.
* * * INTRODUCERE ÎN LINGVISTICĂ – 1972, Bucureşti, p.29-36.
WALD, Lucia; SLAVE, Elena – 1968, Ce limbi se vorbesc pe glob, Bucureşti.
WALD, Lucia – 1969, Progresul în limbă. Scurtă istorie a limbajului, Bucureşti.
Întrebări de verificare.
 Care sunt principalele teorii prin care se încearcă sa explice apariţia limbajului?
 În ce constă dificultatea de a stabili originea vorbirii şi a primelor cuvinte?
3. FUNCŢIUNILE LIMBAJULUI
Esenţială este funcţiunea de mijloc de comunicare între membrii unei societăţi. Aceasta
funcţiune este strâns legată de natura socială a limbii. Nevoia de comunicare guvernează apariţia,
dezvoltarea şi perfecţionarea limbajului.
Funcţiunea denominativă. Pentru exercitarea ei vorbitorii au la dispoziţie un inventar de
semne. Aceste semne denumesc percepţiile gândirii noastre, percepţii care o dată ce capătă nume
devin mai stabile, gândirea putând să le manevreze cu mai multa uşurinţă. Limba funcţionează
aşadar ca instrument al gândirii. Prin limbaj realitatea îşi poate prelungi existenţa în gândirea, în
conştiinţa noastră. Prin cuvânt, realitatea e "la îndemâna" meditaţiei, reflecţiei noastre. Limbajul
permite gândirii sa fixeze datele căpătate prin senzaţii şi percepţii. De aceea funcţiunea
denominativa mai este numita şi constitutivă sau mentală.
7
O alta funcţiune a limbajului este cea expresivă. Printr-un mesaj oarecare vorbitorul
comunică nu numai o idee, un gând, ci şi anume informaţii cu privire la propria persoană: sexul,
vârsta, starea sufletească sau chiar atitudinea faţă de mesajul transmis. Mijloacele expresivităţii
lingvistice sunt felurite. Cel mai întrebuinţat mijloc este intonaţia. Alegerea unui anumit cuvânt din
mai multe sinonime este legată de asemenea de persoana vorbitorului. Şi procedee morfosintactice
stau la dispoziţia expresivităţii lingvistice (de exemplu timpurile verbale). Dintre procedeele
sintactice ordinea cuvintelor este cea mai legata de expresivitate.
Funcţiunea poetică nu trebuie confundată cu funcţiunea expresivă. Datorită funcţiunii
poetice mesajele lingvistice pot provoca emoţii artistice, limbajul devenind forma de expresie a artei
literare.
Acestor funcţiuni lingvistul Roman Jakobson le-a adăugat alte două:

Funcţia fatică este funcţia prin care vorbitorul se asigură de contactul permanent cu
destinatarul mesajului. În anumite momente această legătură poate fi afectată de zgomote, oboseală
etc. Prin funcţiunea fatică limbajul asigură o reluare a comunicării.
Când obiectul mesajului este însăşi limba, funcţiunea care se utilizează poartă denumirea de
funcţie metalinguală sau metalingvistică. De exemplu, un enunţ de tipul "elevul este un substantiv
articulat" se constituie într-un metalimbaj pentru că limba este şi instrumentul mesajului şi
obiectul acestuia.
Roman Jakobson consideră că studiul funcţiunilor limbii necesită o scurtă trecere în revistă a
factorilor constitutivi în orice act de vorbire, în orice comunicare verbală. Cel care se adresează
(transmiţătorul) trimite un mesaj destinatarului (receptorul). Pentru ca mesajul să-şi
îndeplinească funcţiunea el are nevoie:
- de un context la care se referă, pe care destinatarul să-l poată pricepe şi care sa fie sau verbal sau
capabil de a fi verbalizat;
- de un cod întru totul sau cel puţin parţial comun atât transmiţătorului cât şi destinatarului;
- de un contact cu destinatarul, conducta materială sau legătura psihologică dintre cei doi care le dă
posibilitatea să stabilească şi sa menţină comunicarea.
Iată reprezentarea unui proces de comunicare (act verbal) şi a funcţiunilor corespunzătoare
elementelor lui constitutive în concepţia lui Roman Jakobson:
Context (f. referenţială)

Mesaj (f. poetică)
8
Transmiţător Destinatar (f. conativă)
(f. emotivă)
Contact (f. fatică)

Cod (f.metalinguală)
* * * TRATAT DE LINGVISTICĂ GENERALĂ - 1971, Bucureşti, p.15-19.
MARTINET, André – 1970, Elemente de lingvistica generala, traducere şi adaptare la limba
 Explicaţi funcţia denominativă a limbajului.
 Explicaţi funcţia poetică a limbajului.
 Care sunt funcţiile limbajului în accepţia lingvistului Roman Jakobson?
4. PROCESUL DE COMUNICARE
Realizarea funcţiunii de comunicare a limbii a apărut în faţa gânditorilor ca un fenomen

deosebit de interesant.
Încă din antichitatea greacă filozofii încadraţi în diverse curente au văzut destul de bine nu
numai importanţa comunicării ci chiar şi mecanismul acesteia.
Astfel, stoicii au înţeles rolul creierului ca organ de comandă şi al nervilor care conduc
cuvântul până la organul vorbirii.
Epicureii afirmă posibilitatea comunicării bazată pe cunoaşterea limbii de întreaga societate
(e recunoscută deci existenţa unui unic mijloc de înţelegere, o limbă comună sau un dialect pentru
toţi membrii unei colectivităţi); de asemenea, în filozofia epicureica se discută condiţiile pe care
9
trebuie să le îndeplinească o comunicare pentru ca înţelegerea să se poată realiza: sunetele,
cuvintele se propagă în spaţiu; dacă distanţa de la vorbitor la ascultător e mică, vocea (mesajul) îşi
păstrează forma iniţială şi sensul cuvântului e lesne de înţeles; dacă însă distanţa este mai mare,
sunetul se tulbură (zgomot de fond am zice azi), vorbele se amestecă în drum, iar sensul devine
confuz (Lucretiu, De rerum natura).
Datele ştiinţifice s-au acumulat însă lent. Cunoştinţele în domeniul neurofiziologiei se
fundamentează abia în secolul al XIX-lea.
Prin procesul de comunicare înţelegem emiterea şi primirea de mesaje între membrii
unei colectivităţi care folosesc acelaşi mijloc de înţelegere (respectiv aceeaşi limbă).
Aspectele procesului de comunicare pot fi orale sau scrise. Activitatea de comunicare ocupă
un loc foarte mare în viaţa fiecărui individ, totodată membru al societăţii; 70% din timp (in starea de
veghe) este atribuit comunicării lingvistice, repartizat în:
45% audiere
30% vorbire
16% citire
9% scriere
Un rol uriaş în explicarea procesului de comunicare l-a jucat elaborarea teoriei reflexului
condiţionat. În cadrul acestei teorii a apărut definirea cuvântului ca semnal al semnalelor şi ca
element al celui de-al doilea sistem de semnalizare (limba şi gândirea) - caracteristic doar omului;
primul sistem de semnalizare, comun omului şi animalelor, se realizează prin percepţii, senzaţii şi
reprezentări.
Ideile de bază ale neurofiziologiei şi neurociberneticei sunt: neuronul cu diferitele lui
prelungiri este capabil să primească informaţia, să o stocheze, să o prelucreze şi să o transmită. Până
la 70 de ani un om normal înregistrează în memorie 15 miliarde de miliarde de informaţii. Neuronul
este tot atât de complex ca un calculator (cortexul are 16 miliarde de neuroni).
Procesul de comunicare presupune funcţionarea normală atât a scoarţei cerebrale cât şi a
aparatului vorbirii, a aparatului auditiv, a aparatului vizual. Numai conlucrarea tuturor acestor
elemente asigura atât emiterea cât şi receptarea mesajelor.
Emiterea mesajului. Pentru a emite, vorbitorul dispune de un număr finit de reguli cu care
poate produce şi înţelege un număr infinit de enunţuri; este ceea ce se cheamă competenţă
lingvistică, dată în linii mari prin ereditate şi dezvoltată, rafinată, prin educaţie. Capacitatea
vorbitorilor de a produce efectiv un număr dat de enunţuri se numeşte performanţă lingvistică.
Din punct de vedere lingvistic operaţia de emitere a mesajului înseamnă o codificare a
elementelor sale care sunt o submulţime din mulţimea alcătuită de codul lingvistic. Acesta se
prezintă ca un inventar de elemente (foneme, morfeme) îmbinate conform anumitor reguli.
10
În urma unui stimul, vorbitorul selecţionează din inventar elementele corespunzătoare
mesajului pe care vrea să-l transmită. Pe acestea le organizează într-un enunţ care va fi articulat în
semnale succesive.
De pildă, pentru a articula enunţul Studentul vine la facultate vorbitorul selectează:
- studentul, care este luat din câmpul cuvintelor desemnând pe "cei ce învaţă într-o instituţie
publică (student, elev etc.)";
vine, selectat din câmpul verbelor care arata "o acţiune de deplasare";
la, ales din grupul prepoziţiilor care arata direcţia;
facultate, selectat din câmpul substantivelor care indica "localurile de învăţământ public".
Paralel cu selecţiile de mai sus, adică alegerea elementelor cerute, se aplică regulile de
determinare şi de îmbinare a acestora:
studentul este articulat în nominativ
vine capătă marca de persoana a III-a singular şi are prepoziţia la care, împreună cu facultate,
alcătuiesc complementul circumstanţial de loc.
Enunţul cuprinde trei părţi mari, corespunzătoare celor trei unităţi din mesaj:
Studentul / vine / la facultate.
Fiecare parte componentă a enunţului este alcătuită din semne elementare:
student-ul
vin-e
la facultat-e
Toate aceste semne sunt înzestrate cu semnificaţii (ele sunt numite morfeme).
Transmiterea mesajului. Informaţia cu ajutorul limbajului se poate, deci, transmite oral
(direct, prin telefon, radio etc.) sau în scris (poştă, tipar, telegraf, e-mail).
Orice transmitere de informaţii se realizează cu ajutorul semnalelor sonore sau grafice.
Aceste semnale sunt purtătoarele materiale ale În formaţiei.
Străbătând canalul de transmisie (spaţiul cuprins între emiţător şi receptor, fie acesta aerul
sau firul de telefon), semnalul poate fi alterat, denaturat. În mod obişnuit mesajele scrise sunt mai
rezistente la perturbări. Mesajul sonor este cel mai supus acţiunii mai mult sau mai puţin nocive
pentru În formaţii a zgomotelor (orice fel de alterări ale mesajului apărute pe canalul de transmisie),
fie că distanţa de la emiţător la receptor e prea mare, fie că emiterea s-a făcut prea slab, fie că
semnalul este bruiat pe parcurs de alte surse sonore.
Denaturări (mai mari sau mai mici) ale mesajului apar oricum. Dar limba îşi joacă şi în acest
caz rolul de mijloc de comunicare şi mesajul ajunge la destinaţie (alterarea sau distrugerea vocalelor
nu face imposibilă comunicarea). Orice parte a semnalului care poate fi ghicită, reconstituită
uşor este redundantă.
11
Redundanţa reprezintă, aşadar, capacitatea de reconstituire a unei părţi alterate din mesaj şi
funcţionează în toate limbile dar manifestarea diferă de la o limba la alta. Redundanţa nu
funcţionează decât dacă mijlocul de comunicare este bine cunoscut.
În afara elementelor fonematice, în procesul de comunicare intervin aşa-zişii însoţitori
permanenţi ai vorbirii; unii lingvistici (intonaţia, accentul), alţii extralingvistici (gesturile,
mimica).
Recepţionarea mesajului. Mesajul a ajuns la destinatar. Pe calea senzaţiilor auditive sau

vizuale nervii transportă În fluxul până la cortex unde analizatorii corticali intră în acţiune. Acum
are loc descompunerea mesajului primit, respectiv decodificarea: în urma analizei la care e supus
mesajul, se reţine informaţia purtată de semnal, conţinutul acestuia. Abia acum, pe baza memoriei, a
stocului de cunoştinţe vechi, informaţia nouă e apreciată, sistematizată, ierarhizată, într-un
cuvânt prelucrată. În urma acestui proces se poate spune că mesajul recepţionat a fost înţeles.
* * * INTRODUCERE în LINGVISTICĂ – 1972, Bucureşti.
* * * TRATAT DE LINGVISTICĂ GENERALĂ - 1971, Bucureşti, p.167-183.
VRACIU, Ariton – 1980, Lingvistică generală şi comparată, Bucureşti.
 Care sunt principalele curente filosofice privitoare la desfăşurarea procesului de
comunicare?
 Care sunt principalele activităţi de comunicare?
 Ce este codul lingvistic şi în ce constă emiterea mesajului?
 Explicaţi termenii de competenţă lingvistică şi performanţă lingvistică.
12
5. SEMNUL LINGVISTIC
Încă din antichitate cuvintele au fost percepute ca semne, dar cel căruia lingvistica îi
datorează o nouă abordare a limbajului este lingvistul elveţian Ferdinand de Saussure. În celebrul
său Curs de lingvistică generală acesta dezvoltă teoria semnului lingvistic.
Accepţiile semnului lingvistic
a) Semnul este numai complexul sonor al cuvintelor (similar semnelor de circulaţie). Cuvintele sub
forma lor sonoră sau grafică sunt semne pentru înţelesurile pe care le vehiculează. În acest caz
semnul este unilateral.
Aceasta accepţie este susţinută în primul rând de acei specialişti care văd în limbaj un proces
de semnalizare de gradul II (primul sistem de semnalizare este comun omului şi animalelor şi este
alcătuit din senzaţii, percepţii şi reprezentări - cf. doctrinei lui I.P.Pavlov privitoare la cele două
sisteme de semnalizare).
b) în ansamblul lor cuvintele sunt semne. Cuvântul ca semn are doua laturi denumite cu termeni
speciali, stabiliţi de Ferdinand de Saussure şi deveniţi apoi celebri. Latura acustică este numită
"signifiant" semnificant, iar latura de înţeles, conceptul e numit "signifié" semnificat.
De fapt, la Saussure semnul este reprezentat de reunirea acestor două laturi ale cuvântului
(unităţile limbii înzestrate cu înţeles sunt semne alcătuite din două laturi; sunetele luate izolat nu
sunt semne).
Semnul propriu structurii limbii este deci alcătuit din două laturi. Se spune că el este
bilateral.
Caracterul bilateral al semnului este luat în considerare şi cercetat mai ales de lingviştii
structuralişti europeni, care sunt nevoiţi să ia în considerare, din înseşi necesităţile metodei, ambele
laturi ale semnului.
c) La un nivel abstract de cercetare, semnul poate fi conceput ca o simplă relaţie stabilită între
semnificant şi semnificat.
Formula prin care este redată această accepţie este următoarea: xRy (x este în relaţie cu y) -
unde x = semnificantul, y = semnificatul, R = relaţia dintre cele două laturi. Aici nu interesează ce
exprimă x sau y, trebuie stabilit doar că raportul dintre cele două elemente este o relaţie semiotică.
Aceasta accepţie, numită relaţională, este proprie disciplinelor formale ca matematica şi
logica simbolică şi este promovată de cei care îşi consacră eforturile procesului de formalizare a
limbii, folosind în acest scop procedeele logice sau matematice.
Cele trei accepţii ale semnului lingvistic nu se exclud. Ele sunt oarecum complementare.
Concluzii: Semnele lingvistice sunt unităţi semnificative (înzestrate cu înţeles) deosebite
de foneme care sunt unităţi distinctive.
13
Ca unităţi de bază ale limbii, semnele se manifestă în cadrul primei articulari, aceea
conform căreia orice fapt de experienţă, orice nevoi pe care dorim să le facem cunoscute altuia sunt
analizate într-un şir de unităţi înzestrate fiecare cu o formă vocală şi un înţeles - conform
lingvistului André Martinet. Unităţile minimale sunt numite morfeme (moneme la A.Martinet).
Astfel, în enunţul:
Nu/ mă /simt/ bine/
numărul morfemelor este egal cu cel al cuvintelor. Dar există şi semne complexe în care numărul
cuvintelor este diferit de cel al morfemelor:
Elev/ul cite/şte /roman/ul.
La rândul ei, forma vocală este analizată într-un şir de unităţi - foneme - fiecare contribuind
la realizarea distincţiilor: bar se deosebeşte de par, car, far, dar prin funcţia de diferenţiere
realizată de fonemele b, p, c, f, respectiv d. În aceasta constă cea de-a doua articulare a limbajului.
Trăsăturile fundamentale ale semnului lingvistic

a) Semnul lingvistic este linear. Semnele limbii se desfăşoară succesiv în vorbire, unităţile din
cadrul celei de-a doua articulări nu se manifestă decât succesiv.
Dacă semnificantul cunoaşte o manifestare strict lineara, nu acelaşi lucru se poate spune
despre semnificat; acesta este nelinear. Exista deci o asimetrie care caracterizează în genere raportul
dintre cele două laturi ale limbajului: expresia şi conţinutul (corespunzătoare celor două laturi ale
semnului, semnificant şi semnificat).
b) Trăsătura informaţională. Limbajul este alcătuit din două laturi: expresie şi conţinut, din care
prima serveşte la exprimarea celei de-a doua. Cuvintele sunt semne, deci au o latură de semnificant
şi o latura de semnificat numai pentru că ele au ca scop transmiterea unui mesaj. Această
comunicare se face prin manifestarea semnelor sub formă de semnale lineare, acustice sau grafice.
c) Legătura dintre cele două laturi ale limbajului, expresia şi conţinutul, poate fi pusă în lumină şi
de o altă trăsătură semiotică, de aşa numitul arbitrar al semnului lingvistic.
Forma vocala a cuvintelor este întâmplătoare în raport cu înţelesul acestora. Dar legătura
dintre cele două laturi ale limbajului are un caracter necesar şi obiectiv. Această necesitate însă se
manifestă fie prin semne arbitrare (nemotivate) - majoritare în orice limbă - fie prin semne
complexe, motivate.
Motivarea semnului lingvistic
Între semnul lingvistic şi conţinutul denumit de el există o legătură necesară, unul nu poate
exista fără altul.
a) Motivarea absolută cuprinde acea categorie de cuvinte a căror forma sonora reproduce unele
trăsături ale conţinutului denumit. Aici În tră:
14
- interjecţiile: Ah! Oh! Vai! sunt legate în mod spontan de anumite stări afective;
- onomatopeele reproduc sunete şi zgomote din mediul înconjurător: cucurigu, cucu, trosc,
zdronc; ele au însuşirea de a trezi imaginea concretă a unui lucru sau fenomen;
- cuvintele cu simbolism fonetic conţin numai unele sunete care amintesc de caracteristicile
obiectului: a înghiţi, a sughiţa, a miorlăi evocă parţial fenomenele denumite; ele sunt mai
frecvente decât interjecţiile şi onomatopeele şi cuprind şi cuvinte ce au primit, din cauza unor
îmbinări de sunete - (a)rl, (a)rt - considerate "inestetice" pentru vorbitorii de limbă română,
sensuri peiorative: scăfârlie, ţopârlan, mârţoagă etc.
b) Motivarea relativă nu cuprinde semne care să evoce prin structura lor fonetica anumite obiecte
sau fenomene. Este vorba de cuvinte a căror formă poate fi explicată prin alte semne. Despre astfel
de cuvinte care amintesc prin structura lor de alte cuvinte (ca aspect sonor sau înţeles) se spune că
au formă internă. În această categorie intră:
- cuvinte derivate de la alte cuvinte cu ajutorul prefixelor sau sufixelor: ghiocel < ghioc (vezi şi fr.
perce-neige "străpunge zăpada", engl. snowdrop "picătura de zăpadă");
- cuvinte compuse ce se bazează, de obicei, pe o comparaţie sau o metaforă: ciuboţica-cucului,
mierea-ursului, engl. do-nothing, rom. pierde-vară etc.; aceste cuvinte sunt extrem de numeroase
în limbi care folosesc curent compunerea, ca germana, maghiara sau rusa.
* * * INTRODUCERE ÎN LINGVISTICĂ – 1972, Bucureşti, p.43-51.
* * * TRATAT DE LINGVISTICĂ GENERALĂ- 1971, Bucureşti, p.183-211.
GRAUR, Alexandru – 1971, Scrieri de ieri şi de azi, Bucureşti.
* * ELEMENTE DE LINGVISTICĂ STRUCTURALĂ– 1967, Bucureşti.
 Care sunt accepţiile semnului lingvistic?
 Explicaţi accepţia bilaterală a semnului lingvistic.
 În ce constă a doua articulare a limbajului?
 Care sunt trăsăturile fundamentale ale semnului lingvistic?
 Explicaţi arbitrarul semnului lingvistic.
15
 Daţi exemple de cuvinte motivate absolut şi de cuvinte motivate relativ
 Care sunt cauzele pierderii motivării?
II. METODELE LINGVISTICII
1. METODA COMPARATIVĂ-ISTORICĂ
Istoric. Lingvistica ştiinţifică propriu-zisă a fost creată la începutul secolului al XIX-lea.

Calea spre crearea lingvisticii a fost deschisă prin descoperirea de către filologii europeni a limbii
sanscrite (limba literară a vechilor indieni cu texte scrise în primul mileniu î.Hr., dar care circulau
oral; aceste texte sunt anterioare textelor greceşti din a doua jumătate a aceluiaşi mileniu).
Astfel, în 1776 William Jones susţine, într-o comunicare ţinută la Calcutta, că sanscrita
prezintă o asemănare atât de mare cu latina şi greaca încât trebuie să credem că ele provin dintr-un
izvor comun, care probabil nu mai există.
În 1816 germanul Franz Bopp a publicat prima lucrare de gramatică comparativă a mai
multor limbi înrudite (sanscrita, greaca, latina, limbile germanice).
Odată cu înţelegerea raporturilor dintre aceste limbi a apărut comparatistică indo-europeană,
după modelul căreia au apărut romanistica (studiul comparat al limbilor romanice - întemeiat
de lingvistul german Friedrich Diez, 1836), germanistica (studiul comparat al limbilor
germanice - întemeiat de lingvistul german Jakob Grimm), slavistica (studiul comparat al limbilor
slave - întemeiat de rusul Alexandr Hristoforovici Vostokov) etc. În secolul al XX-lea,
comparatistica indo-europeană a fost strălucit reprezentată de francezul Antoine Meillet. Cel dintâi
16
indo-europenist român a fost B. P. Hasdeu. La dezvoltarea romanisticii au mai contribuit austriecii
Hugo Schuchardt şi Wilhelm Meyer-Liibke (autor al primului dicţionar etimologic al limbilor
romanice), francezul Gaston Paris şi alţii. În lingvistica românească, după Hasdeu, contribuţii
importante au avut Al. Philippide (întemeietorul şcolii lingvistice de la Iaşi), Ovid Densusianu
(fondatorul scolii lingvistice de la Bucureşti) şi Sextil Puscariu (fondatorul şcolii lingvistice de la
Cluj, coordonator al marelui dicţionar-tezaur al limbii române şi al unui bun atlas lingvistic
românesc), iar la jumătatea secolului al XX-lea şi după aceea: romanistul Iorgu Iordan,
romanistul Alexandru Rosetti, clasicistul şi romanistul Alexandru Graur, întemeietor al
lingvisticii generale la Universitatea din Bucureşti, slavistul Emil Petrovici.
Metoda comparativ-istorică a rămas până astăzi principalul procedeu de studiere a istoriei
limbilor.
Scopul metodei. Metoda comparativ-istorică reprezintă un ansamblu de procedee care

permit ca, prin compararea evoluţiei unor limbi înrudite, să se tragă concluzii privitoare la
perioadele pentru care nu există texte.
Cu ajutorul acestei metode se poate reconstitui limba-bază (limba care sta la baza unui grup
de limbi înrudite), în cazul în care ea nu a fost atestată (de exemplu germana comună, slava comună
sau Indo-europeana) sau se pot reconstitui unele unităţi ale ei care nu s-au păstrat în texte.
Metoda comparativ-istorica oferă totodată datele necesare realizării unei clasificări
genealogice.
Principiile metodei. Metoda comparativ-istorică are drept material limbile înrudite, pentru
că numai în cazul limbilor provenind din acelaşi izvor formele sunt comparabile în detaliile lor, iar
asemănările au valoare istoric.
Forma materială de manifestare a înrudirii este asemănarea, cu atât mai mare cu cât
limbile s-au desprins de mai puţină vreme din limba-bază. Nu este vorba de o asemănare generală,
ci de asemănări de detaliu, în forma sonoră şi în sensul rădăcinilor şi al afixelor.
Asemănarea cuvintelor şi a formelor gramaticale este un indiciu al originii comune a mai
multor limbi datorită unei trăsături specifice a limbii, şi anume caracterul arbitrar al formei
sonore în raport cu sensul exprimat. Este vorba de faptul că în limbi diferite, şi chiar în aceeaşi
limbă, acelaşi concept poate avea denumiri diferite. Dacă în limba nu ar domina acest principiu,
toate limbile s-ar asemăna între ele. În condiţiile arbitrarului semnului lingvistic, când teoretic e
posibil ca limbile să difere una de alta, coincidenţele de formă şi sens se explica prin originea
comuna a limbilor.
17
De exemplu: asemănarea cuvântului românesc foc cu it. fuoco, sp.fuego, fr. feu se explică
prin înrudirea acestor limbi.
De la procedeul comparării formelor asemănătoare se exclud interjecţiile, onomatopeele,
cuvintele infantile (acestea sunt cuvinte motivate) şi împrumuturile.
Importante sunt asemănările din nucleul fondului principal lexical şi la formele gramaticale.
Cel mai important argument îl reprezintă asemănarea formelor neregulate (foarte vechi prin însăşi
neregularitatea lor) la cuvinte dintre cele mai uzuale. Astfel, nici hazardul, nici împrumutul ci
numai originea comună poate explica prezenţa în limbile Indo-europene vechi a unor forme ca:
skr. (sanscrită) asti, lat. est, got. (gotică) ist, v.sl. (vechea slavă) iesti "este"
skr. santi, lat. sunt, got. sind, v.sl. santa "sunt"
Pe baza asemănărilor la cuvinte din fondul principal şi la afixe gramaticale se pot stabili
grupele de limbi înrudite. Aceasta este o fază care precedă aplicarea metodei comparativ-istorice. În
etapa următoare se delimitează fondul comun de elemente provenite şi transmise din limba-bază.
Stabilirea corectă a etimologiei este ajutată de faptul că modificările produse în latura
sonoră a limbii au caracter regulat şi pot fi formulate ca legi fonetice. Acest principiu al metodei
poate fi enunţat astfel: datorită regularităţilor schimbărilor fonetice, într-un grup de limbi înrudite
cuvintele provenite din acelaşi etimon (cuvântul din limba-bază) prezintă corespondenţe fonetice
care se repetă la sunete identice. Următorul exemplu se bazează pe elementul latin din limbile
romanice.
lat. octo > rom.opt, it.otto, fr.huit, sp.ocho
lacte > rom.lapte, it.latte, fr.lait, sp.leche
nocte > rom.noapte, it.notte, fr.nuit, sp.noche
Conform acestui exemplu, putem stabili o serie de corespondenţe fonetice între grupurile
de sunete provenite din lat. ct: rom. pt îi corespunde grupul it. tt fr. it, sp. ch.
Întrucât legile fonetice sunt limitate în timp, elementele împrumutate nu mai suferă În
fluenţa aceloraşi transformări (de exemplu neologismele nocturn, lactat, octavă etc. păstrează
grupul ct din latina pentru că ele nu au fost moştenite, deci nu se supun legii fonetice enunţate).
Reconstrucţia. Reconstrucţia este procedeul prin care se poate reconstitui limba-baza sau
unităţi ale ei care nu sunt atestate. Acest procedeu dă rezultate cu atât mai valoroase cu cât
perioada de timp care separă epoca diversificării limbii comune de primele atestări ale limbilor care
provin din ea este mai scurtă.
Pentru reconstrucţia etimonului din limba bază se aleg formele cele mai vechi din limbile
înrudite; se compară învelişurile fonetice - fonem cu fonem -, se ţine seama de legile fonetice ale
fiecărei limbi precum şi de unele legi fonetice cu caracter mai general.
18
Exemplu de reconstrucţie a numeralului zece: sunt toate motivele sa se creadă că
numeralele - mai ales cele simple - reprezintă în fiecare limbă unele din cele mai vechi forme
gramaticale. În acelaşi timp, materialul de forme atestate şi asemănătoare între ele este suficient de
bogat. Astfel, zece are următoarele forme în câteva dintre limbile indo-europene vechi:
gr. deka, lat. decem, got. taihun, skr. dasa
Se poate stabili că prima litera în cuvântul ce desemna numeralul zece în indo-europeană
era d, ţinându-se cont de faptul că în limbile germanice t provine din d; al doilea sunet este peste
tot e (ai în gotica se citea e, iar în sanscrita a provenea tot din e); următorul sunet este k (în gotică h
provine din k, iar în latină se citea dekem). Probleme mai mari apar în legătură cu ultimul sunet. Se
ştie din istoria fiecărei limbi în parte că, în anumite contexte fonetice, consoana m favorizează
apariţia unei vocale; astfel, în sanscrita şi în greacă m dezvoltă vocala a, în gotica un, iar în latina
e(m). Ştiind acestea s-a presupus că ultimul sunet este m. Reconstrucţia numeralului din Indo-
europeana devine astfel *dekm (asteriscul atrage atenţia că este vorba de o formă reconstruită).
Procedeul reconstrucţiei se foloseşte de mai bine de un secol; rezultatele s-au corectat mereu
pe măsură ce s-au elaborat gramatici istorice ale fiecărei limbi Indo-europene, s-au descoperit texte
în limbi indo-europene necunoscute (toharica, hitita), s-au descifrat textele cretano-miceniene, iar
geografia lingvistică a permis o cronologie mai exactă a formelor din fiecare limba.
Principala problemă a reconstrucţiei o reprezintă realitatea formelor obţinute. Se poate
admite că forma reconstruită aproximează în mai mare măsură forma reală dacă ea s-a realizat pe
baza unui material mai bogat.
Cu mai multa exactitate poate fi reconstruit sistemul fonetic, deoarece aici se operează cu
unităţi monoplane, în număr redus (câteva zeci) şi care s-au transformat în fiecare limba în mod
regulat, după anumite legi.
Greutăţi numeroase apar în determinarea sensurilor rădăcinilor. Nu se pot stabili
corespondenţe semantice stricte; nu se pot formula legi ale evoluţiei semantice, sensurile noi
coexistă vreme îndelungată cu cele vechi. Se poate crede că în multe cazuri evoluţia semantică s-a
produs de la sensuri concrete la sensuri mai abstracte. Putem să ne imaginam limba indo-europeana,
spunea A. Meillet, ca pe un idiom în care predominau termenii cu sens concret şi care notau detalii
ale obiectelor uzuale, dar sărac în termeni cu sens generic.
În ceea ce priveşte morfologia, aceasta este un sector stabil şi foarte puţin penetrabil, aşa
încât oferă un material valoros pentru stabilirea înrudirii. Dar în cursul istoriei dispar unele
desinenţe sau sufixe, de aceea morfologia unei limbi nu poate fi reconstruită în toate detaliile ei.
Cele mai mari greutăţi apar în sintaxă. În primul rând materialele sintactice nu sunt de
ajutor în stabilirea înrudirii dintre limbi deoarece îmbinarea de cuvinte este motivată logic şi, ca
atare, formaţii sintactice identice pot apărea în mod independent.
19
Metoda comparativ-istorică nu poate, prin urmare, reconstitui limba indo-europeană aşa cum
a fost ea vorbită; ea poate stabili numai un sistem de corespondenţe între limbile care derivă din ea.
* * * INTRODUCERE ÎN LINGVISTICĂ– 1972, Bucureşti, p.12-22.
 Care sunt filologii care au pus bazele metodei comparativ-istorice?
 Care sunt principiile metodei?
 Ce este reconstrucţia? Daţi exemple.
 Este posibila reconstrucţia unei limbi (de exemplu limba indo-europeana)? Care sunt
limitele metodei?
2. GEOGRAFIA LINGVISTICĂ
Studiul limbii vii înseamnă studiul limbii vorbite într-o unitate teritoriala, limba comună a
unui popor.
Ei i se subordonează dialectele care reprezintă aspectul particular (regional) al limbii unui
popor, caracterizat printr-un minimum de trăsături specifice. Subsumat dialectului este graiul, care
la rândul lui reprezintă aspectul particular (local) al limbii unui popor caracterizat printr-un
minimum de trăsături specifice.
Diferenţierile se datorează deci spaţiului mai mult sau mai puţin extins pe care se foloseşte
dialectul (graiul) respectiv, fenomenul caracterizând procesul de diversificare a limbii.
La întrebarea dacă dialectul este o forma incipientă a unei limbi comune sau o formă derivată
(prin diversificare), unii lingvişti au optat pentru prima formulă, iar alţii pentru cealaltă. Aceste
răspunsuri sunt în legătură şi cu problema, încă nerezolvată a lingvisticii comparate, şi anume
dacă toate limbile globului au derivat dintr-o singură limbă comună originară (protolimba) (teoria
20
monogenezei) sau, din contră, diversele tipuri de limbi au apărut în diferite zone ale globului
independent unele de altele (teoria poligenezei).
Limba este un fenomen social şi mijloc de comunicare, deci raporturile dintre formele
dialectale (ale graiurilor) şi limba cultivată, normată se formează şi se reîmprospătează neîntrerupt
şi în zilele noastre prin schimburi constante între deprinderile dialectale, pe de o parte, a
vorbitorilor şi limba naţională, vorbită şi scrisă, pe de altă parte. Şi în mediul urban persistă
deprinderi dialectale. Diferenţele dintre limbă/dialect se situează pe diferite trepte de subordonare.
Dialectul unei limbi se poate îndepărta de aceasta datorită unor presiuni extralingvistice, dar şi unor
factori lingvistici şi poate deveni, la rândul lui, o altă limbă.
Criteriile de stabilire a statutului limbă/dialect au un caracter social-politic (apartenenţa
populaţiei la un grup etnic), teritorial, în funcţie de unitatea şi diversitatea aspectelor limbii
comune, şi a tradiţiilor culturale. Singure argumentele lingvistice pentru clasificarea limbă/dialect
nu sunt concludente. Considerăm că e vorba de aceeaşi limbă, deşi e vorbită în state diferite, de
exemplu limba franceză din Canada sau dialectul canadian al limbii franceze, fără a fi considerate
o entitate separata, ca ,,limbă canadiană".
Studiul dialectelor (care se face în cadrul disciplinei lingvistice numită dialectologie) se
bazează pe metodele:
a. descriptivă (monografii dialectale, care au în vedere limba vorbita dintr-o zonă mai
mult sau mai puţin extinsă, descrisă parţial din punct de vedere fonetic
şi/sau morfologic sau în toate aspectele sale, deci lexicale şi sintactice).
b. geografiei lingvistice
Harta este o reprezentare sincronică a vorbirii individuale de pe un teritoriu dat. Câteva
dintre principiile fundamental de interpretare a harţilor, conduc la o înţelegere temeinică a
structurii şi dinamicii ariilor dialectale. Primele două principii aparţin lui J. Gillieron, ele se referă la
migraţia cuvintelor şi lupta dintre cuvinte.
Cuvintele migrează la nivelul vorbirii din regiune (zonă). Lingvistul român L.A. Candrea
a stabilit că migraţia se face prin: 1) iradiaţie; 2) infiltrare; 3) revărsare si
4) suprapunere.
Iradiaţia are loc în jurul unui centru de inovaţie. Infiltrarea se produce în spaţii apropiate
zonei unde se foloseşte un lucru sau are loc un fenomen. Un fapt de limbă migrat mai întâi timid,
prin infiltrare sau iradiaţie, se poate apoi răspândi masiv, prin revărsare, inundând zone întinse.
De obicei, rezultatul unei migraţii este şi suprapunerea de particularităţi lingvistice.
M. Bartoli, creatorul lingvisticii spaţiale, a pus accentul pe stabilirea cronologiei faptelor
lingvistice, plecând de la dispoziţia ariilor dialectale. De aceea, metoda sa se numeşte şi lingvistică
areală. Autorul a avut în vedere întregul teritoriu romanic şi a stabilit alte cinci principii sau ,,norme"
21
de interpretare a hărţilor: 1) aria izolată; 2) aria laterală; 3) aria majoră; 4) aria ulterioară şi 5) aria
dispărută.
1. Dintre doua faze lingvistice, cea izolată este mai veche. Ariile izolate ar fi, deci, mai arhaice
decât celelalte.
2. Faza din aria laterală este mai arhaică decât cea din ariile centrale, de unde a pornit
iradierea sau migraţia termenului.
3. Faza din aria mai mare (aria majoră) este mai veche decât cea din aria minoră.
4. Ariile ulterioare pot fi arhaice.
5. Din aria dispărută se menţin martorii de eroziuni, particularităţi foarte rezistente.
Pe baza hărţilor se poate observa foarte clar cum dintr-un punct (localitate) oarecare o
noutate lingvistică (pronunţie, formă morfologică, trăsături sintactice, cuvinte) se răspândeşte în
funcţie de curente politice, comerciale sau culturale. În Evul Mediu, în Apus, centrele ecleziastice
au impus teritoriilor subordonate normele lingvistice, apoi centrele politice, capitalele au exercitat
în continuare În fluenta normativă. De obicei însă, prestigiul cultural a prevalat asupra celui politic.
Astfel, graiul din Florenţa, Toscana, folosit de Dante în opera sa a devenit baza limbii literare
italiene.
Zonele limitrofe dintre graiuri/dialecte depind de multe ori de cauze geografice. Un
lanţ de munţi constituie o barieră naturală între graiuri, în timp ce o vale, tăiată de un fluviu,
formează de-a lungul ei o unitate. Periferia în spaţiu a unui grai (depărtat de centru) este mai
conservatoare decât centrul însuşi.
Hărţile au importanţă pentru reconstituirea difuzării elementelor lingvistice. Pentru că
numai prin difuzare inovaţia de la nivelul unui vorbitor pătrunde în vorbirea unui grup, a unui
grai/dialect şi apoi în limba comună, standard. Teoriile lingvistice care permit aceasta reconstituire
sunt:
a.. teoria tradiţională a ,,filiaţiei", a arborelui genealogic, ceea ce presupune că transmiterea
inovaţiei se face numai între limbi înrudite;
b. teoria valurilor, care consideră că trăsăturile lingvistice se răspândesc de la un vecin la altul,
indiferent de originea lor; această teorie aparţine lui Johannes Schimdt, 1872.
Modul de difuzare a unei tendinţe lingvistice se poate petrece:
a. - printr-un avans pe un front larg (ca o pata. de ulei);
b.- printr-o mişcare ce poate fi asemănată trupelor aeropurtate, adică avansează în
localităţile importante, de-a lungul căilor de comunicaţie şi abia într-o a doua etapă tendinţele
lingvistice se extind şi în spaţiile intermediare.
22
Pe baza harţilor se pot studia straturile succesive de În fluenţe. Se foloseşte în acest caz
metoda geologiei lingvistice, care permite stabilirea unei cronologii relative a vechimii elementelor
(fonetice, morfologice sau lexicale) dintr-o limbă.
Astfel, pentru dialectolog tradiţiile orale extralingvistice reprezintă ceea ce este ,,textul"
pentru specialiştii din domeniul limbii literare.
* * * INTRODUCERE ÎN LINGVISTICĂ– 1972, Bucureşti, p.12-22, p 286-300
* * * TRATAT DE LINGVISTICĂ GENERALĂ- 1971, Bucureşti, p. 102-113.
IONESCU, Emil - 1992, Manual de lingvistică generală, Bucureşti.

.
 Ce studiază geografia lingvistică
 Explicaţi teoria ariilor laterale.
3. METODE STRUCTURALE
Lingvistica, sub aspectul ei comparativ-istoric, apare la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi

îndeosebi al celui următor, datorită romantismului (cu interesul lui pentru cunoaşterea trecutului
fiecărui popor), pătrunderii principiului istoric în cercetarea ştiinţifică şi, în egală măsură,
descoperirii limbii sanscrite. În prima perioadă a dezvoltării sale ea este influenţată de ştiinţele
naturii având ca rezultat crearea concepţiei despre limbă ca organism.
Scurta perioadă a naturalismului a fost înlocuită în lingvistică prin pozitivismul
neogramaticilor. Fără a nega meritele adepţilor acestei şcoli, totuşi trebuie remarcat faptul că
empirismul şi teama de abstractizare, confundarea sincroniei cu diacronia şi considerarea limbii
drept conglomerat, proprii acestei şcoli, n-au putut asigura crearea unei teorii unitare despre limbă.
Pe de altă parte, evoluţia rapidă a foneticii experimentale a trezit la unii lingvişti interesul faţă de
fundamentarea fizică şi fiziologică a manifestărilor lingvistice.
Prin crearea fonologiei la sfârşitul deceniului al treilea al secolului XX lingvistica structurală
se consideră constituită. Ea a fost pregătită de Ferdinand de Saussure. Publicarea de către doi foşti
studenţi în 1916 a Cursului de lingvistică generală a lui Ferdinand de Saussure a pus bazele unei
23
concepţii noi despre limbă şi sarcinile lingvisticii. Limba era concepută ca un sistem a cărui
structură lingviştii îşi propun să o cerceteze.
Există mai multe orientări care se aseamănă numai în privinţa metodei de analiză, dar se
deosebesc în ceea ce priveşte concepţia despre limbă.
Structuralismul praghez: lingvişti cehi (Skolicka, Truka), ruşi (Trubeţkoi, R. Jakobson),
francezi (A. Martinet).
Structuralismul danez: noua teorie „glossematică” – bazele au fost puse de L. Hjemslev (v.
semiotica).
Structuralismul american: Bloomfield – nu se ocupă de sens ci de analiza formală a limbii.
Metodele de analiză structurală sunt subordonate concepţiei potrivit căreia limba este un
sistem. Ele se caracterizează prin abstracţie şi generalitate.
Metoda comutării a fost aplicată iniţial în fonologie unde, de fapt, a servit la descoperirea
fonemelor; în prezent ea este folosită în toate compartimentele limbii.
În fonetică ştim că numărul sunetelor tinde spre infinit. În ceea ce priveşte însă procesul
propriu-zis de comunicare, s-a demonstrat că numărul unităţilor utilizate în fiecare compartiment al
limbii este finit (există câteva zeci de foneme, câteva zeci de morfeme, câteva zeci de mii de
cuvinte ce pot fi cuprinse în dicţionare). Grupând unităţile în clase putem însă reduce infinitatea de
sunete, morfeme, sensuri la unităţi limitate ca număr. Această grupare se face cu ajutorul
comutării.
Comutarea reprezintă schimbarea unui segment cu altul în acelaşi plan al limbii. De
exemplu: dacă înlocuirea sunetelor nu duce la schimbarea înţelesului, înseamnă că sunetele
substituite sunt variante ale aceluiaşi fonem (invariant) şi nu foneme autonome (de ex. n din cânt,
mână, amân).
Dacă înlocuirea provoacă o modificare oarecare în planul opus, segmentele înlocuite unul
prin celălalt sunt realizări a două invariante (spunem că cele două segmente „comută” sau sunt în
raport de comutare. De exemplu: lampă/ rampă, l şi r sunt invariante, sunt două foneme distincte.
Metoda analizei distribuţionale. Conceptul de distribuţie a apărut în fonologie, de unde s-a
extins apoi în celelalte compartimente ale limbii, legat fiind de ideea de context.
Distribuţia reprezintă proprietatea elementelor limbii de a apărea sau nu în diferite
contexte, în diferite vecinătăţi, iar relevanţa faptului lingvistic constă în ocurenţa sau nonocurenţa
lui într-un anumit punct al lanţului vorbirii. De exemplu: în greaca veche cuvintele nu se pot
termina decât în vocală, în diftong sau în una dintre consoanele n, r, s. În română, t iniţial nu poate
fi urmat de b. Aşadar, posibilitatea apariţiei sunetelor în cuvinte depinde de sunetele învecinate,
adică de suma tuturor poziţiilor sau ocurenţelor. În morfologie pentru a forma femininul la
majoritatea adjectivelor româneşti se adaugă –ă la masculin singular (nou-nouă, cald-caldă); dar
24
după forme masculine în –tor (silitor) şi e (limpede) femininul nu se mai obţine prin ataşarea lui –ă
la singular.
Analiza în constituenţi imediaţi continuă şi dezvoltă ideea saussuriană de sintagmă:
propoziţia este descompusă în „grup nominal”(al subiectului) şi „grup verbal”. Fiecare din cele
două grupuri (constituenţi imediaţi ai propoziţiei) se împarte iarăşi în câte doi constituenţi imediaţi
şi aşa mai departe până se ajunge la morfeme, constituenţi ultimi ai oricărui enunţ.
* * * INTRODUCERE ÎN LINGVISTICĂ– 1972, Bucureşti, p.12-22, p 326-330
GRAUR, Alexandru – 1977, Scurt istoric al lingvisticii, Bucureşti.

 Care sunt principalele şcoli structuraliste?
 Ce este comutarea?
 Ce este distribuţia?
III. UNITĂŢILE LIMBII
1. FONEMUL
Fonemele sunt sunete funcţionale, adică sunete cu funcţiunea de a distinge corpuri fonetice
purtătoare de informaţii distincte.
Când rostim în vorbirea româneasca corpul fonetic carte, cu o sonanta [r] apicală
vibrantă (produsă prin vibrarea vârfului limbii) sau corpul fonetic carte, cu o sonanta [R] uvulară
vibrantă (produsă prin vibrarea uvulei sau omuşorului), înţelegem de fiecare dată unul şi acelaşi
lucru, sensul ,,carte".
25
Aceasta înseamnă că rostirile diferite [r] şi [R] nu au funcţiuni diferite în procesul de
comunicare în limba română, ele sunt sunete funcţional echivalente, formând împreună o clasă
de sunete, numită fonem - fonemul /r/. Spunem ca, în română, [r] şi [R] sunt variante (alofone)
ale unui fonem.
Dar dacă rostim carne, cu [n] în loc de [t], nu mai înţelegem unul şi acelaşi lucru. Corpul
fonetic carne, cu [n], poartă o încărcătură informaţională diferită de corpul fonetic carte, cu [t].
Spunem că [n] şi [t], fiind şi ele sunete diferite, sunt, în acelaşi timp, şi variante ale unor foneme
diferite, ele au rol funcţional diferit în comunicarea în limba romană.
În fonologie (fonetică funcţională; studiul fonemelor), fonemele mai pot fi definite ca
fascicule de trăsături distinctive. Trăsăturile articulatorii şi acustice sunt elementele minimale în
care se ,,descompune", se analizează un fonem. De exemplu, vocala romanească ă este un fonem ce
se poate descompune în următoarele trăsăturile: vocală, centrală (după locul de articulare), medie
(după gradul de deschidere) şi nelabială (după rolul buzelor în rostire), iar consoana romaneasca b
este un fonem având trăsăturile: consoană, oclusivă (după modul de articulare), bilabială (după
locul de articulare) şi sonoră (după rolul coardelor vocale în rostire).
Fonemele se disting unele de celelalte prin trăsăturile numite ele însele distinctive (sau
relevante, pertinente). Nu orice trăsătură din articularea unui sunet este distinctivă (am văzut mai
sus că [r] este apical, iar [R] uvular, dar deosebirea aceasta nu serveşte diferenţierii informaţiei
transmise). În schimb, deosebirea dintre [r], care este o vibrantă şi [1], care nu este o vibrantă, este
relevantă, pentru că prin ea se diferenţiază corpuri fonetice purtătoare de În formaţii diferite, ca
rom. bar şi bal, rac şi lac etc.
Fonemele se disting prin raportul de comutare, pe când variantele lor - prin raportul de
variaţie. Revenind la exemplele date mai sus, spunem că, în limba romană , [r] şi [R] nu comută, se
află în raport de variaţie, pentru că substituirea lor reciprocă într-un corp fonetic dat nu duce la
modificarea sensului vehiculat de acel corp fonetic; în schimb, [t] şi [n] comută sau sunt în
raport de comutare, pentru că substituirea lor într-un corp fonetic dat duce la modificarea
conţinutului semantic vehiculat de acel corp fonetic.
Trebuie precizat din capul locului că în tipul de scriere literal (alfabetic), literele nu
notează alofone, ci foneme. Afirmaţia este perfect validă pentru scrierea literala dominată de
principiul fonologic în ortografie, cum este scrierea limbii romane sau a limbii spaniole. Dacă
scrierea literală este dominată de principiul tradiţional-istoric (sau etimologic) în ortografie, atunci
raportul de 1 la 1 dintre litere şi foneme este ,,ascuns", ,,denaturat", fiind posibil ca unul şi
acelaşi fonem să fie notat prin litere variate şi chiar prin combinaţii de litere. Este cazul
ortografiilor franceză, engleză şi irlandeză Pentru ca străinii care învaţă aceste limbi să poată citi
corect, în acord cu rostirea, texte redactate în ele, este necesar să se recurgă la transcrierea
26
fonetică a textelor, prin care se tinde la restabilirea corespondenţelor dintre grafii şi rostiri. Dar
transcrierea fonetică notează în scris rostirea, cu toate (sau aproape toate) particularităţile de
articulare, aşadar o astfel de transcriere notează şiruri de alofone. O transcriere din perspectiva
sistemului lingvistic este transcrierea fonemică sau fonematică, în care fiecare semn grafic
corespunde câte unui fonem realizat în comunicare.
Din punct de vedere informaţional, consoanele sunt în mod mai pregnant purtătoare de
informaţie decât vocalele, dar sunt totodată mai vulnerabile decât acestea în cazul în care
canalul de transmisie a informaţiei este afectat de factori de bruiaj. Vocalele, prin natura lor
sonore, pot învinge mai uşor dificultăţile impuse de un mediu de comunicare zgomotos, se percep
mai lesne, dar ele nu servesc în mod esenţial transmiterea informaţiei. De aceea, în comunicările
telefonice, în limba romană, se recurge, uneori, la înlocuirea corpului fonetic literar al numeralului
şapte (confundabil cu şase, pentru ca grupul de consoane pt riscă să nu fie perceput corect), cu
corpul fonetic neliterar, regional şepte.
Totodată, în scrierea limbilor semitice (araba, neoebraica) sunt notate numai consoanele din
corpurile grafice ale cuvintelor, au o motivaţie similara, susţinută şi de o anumită particularitate
structurală a acelor limbi (flexiunea internă, constând din conservarea în flexiune a unui schelet
consonantic, dar varierea vocalelor în forme flexionare diferite ale aceluiaşi cuvânt; fenomenul se
produce, de fapt, nu numai în flexiunea semitică, ci şi în formarea cuvintelor în limbile din acea
familie).
În sfârşit, în subsistemele fonologice ale oricărei limbi, consoanele sunt, în general mai
numeroase decât vocalele. Totuşi în vorbire, este posibil ca, în anumite limbi, vocalele să apară
mai des decât consoanele. Limbile în care frecvenţa vocalelor este mai mare decât aceea a
consoanelor în vorbire, sunt considerate ca vocalice (cum este finlandeza, cu 51% vocale faţă de
49% consoane, în texte), iar acelea în care consoanele apar cu o frecventa mai mare decât a
vocalelor sunt considerate limbi consonantice (cum este engleza americană, cu 37% vocale faţă, de
63% consoane în text). Limba romană este o limbă ce poate fi considerate relativ vocalică , din
acest punct de vedere, cu 45% vocale şi 55% consoane. Pentru o posibila comparaţie, din
perspectivă fonologică, să mai precizăm raporturile respective din italiană (48% vocale, 52%
consoane), franceză (43% vocale, 57% consoane), maghiară (42% vocale, 58% consoane) şi
germană (39% vocale, 61 consoane).
27
2.MORFEMUL
Morfemul este o unitate minimală de expresie purtătoare de sens ce corespunde,

în general, valorilor gramaticale din gramatica tradiţională. Criteriile de clasificare a morfemelor sunt
reprezentate de:
- posibilităţile de combinare a acestora, care delimitează morfeme În
dependente, ce pot să apară singure ori combinate cu un morfem zero: (vânt, loc) şi morfeme
dependente (desinenţe, sufixe, prefixe) ce necesită prezenţa unui alt morfem căruia să i se ataşeze:
re - scri - e, loc-uri;
- natura conţinutului morfemelor delimitează morfemul lexical (rădăcini: bun, elev,
floar-, vorbe - şi afixe derivative: pre-, stră, morfeme gramaticale: sufixe: aleg - ând,
desen - a - se, desinenţe: scri -a-m, şi morfeme lexico-gramaticale, care formează cuvinte
noi, dar au şi valoare gramaticală : arhi-plin, hiper-secretie (prefixele sunt şi mărci ale
superlativului);
Rol de morfeme gramaticale pot avea şi:

 accentul şi intonaţia (ácele / acéle, respectiv Vine bunica. /Vine bunica?);
 flexiunea În ternă constă în modificarea sunetelor din rădăcină în scopul marcării unor
forme gramaticale: engl.sing - sang - sung, rom. sunt, eram,
fost;
 topica - ordinea cuvintelor în propoziţie poate fi indice al funcţiei gramaticale a
acestora, în limbile lipsite de flexiune sau cu o flexiune redusă: engl. John sees Mary,
în care primul substantiv are valoare de subiect, iar cel de-al doilea de obiect direct;
 cuvintele auxiliare (prepoziţii, conjuncţii, verbe auxiliare, articole, adverbe) pot contribui,
şi ele, la redarea unor sensuri gramaticale: pe băiat, să scriu, al omului, am găsit,
foarte aproape.
 Definiţi fonemul.
 Ce este morfemul?
 Ce tipuri de morfeme există în limbă?
* * * INTRODUCERE ÎN LINGVISTICĂ– 1972, Bucureşti, p.155-157, 196-213
28
LYONS, John – 1995, Introducere în lingvistica teoreticî, Bucureşti.
MARTINET, André – 1970, Elemente de lingvistica generală, traducere şi adaptare la limba
29
IV. COMPARTIMENTELE LIMBII
1. FONETICA
Fonetica este o disciplină lingvistică având ca obiect sunetele vorbirii. Prin sunet articulat
se înţelege emisiunea vocală minimală, capabilă ca, împreună cu alte ,,produse" similare ale
vocii, să formeze corpuri fonetice (complexe sonore). Corpurile fonetice alcătuiesc latura sonoră
a cuvintelor, sintagmelor, propoziţiilor, frazelor.
Fonetica a fost iniţiată în antichitate, în vechea Grecie şi în vechea Indie, în special în
India ajungând la rezultate remarcabile (vechii indieni au dat clasificare a sunetelor proprii rostirii
sanscrite, limba de cultură a ţării lor în Antichitate). Ea s-a dezvoltat în Europa, mai ales în
secolul al XlX-lea, la sfârşitul căruia a apărut metoda de cercetare numita fonetica
experimentală, prin care se recurge la un număr de aparate de măsură a particularităţilor articularii
(de emitere) şi acustice (de receptare) ale sunetelor.
Legată de aceasta este fonetica instrumentală, o metodă de predare a rostirii limbilor
străine cu ajutorul aparaturii electronice.
Alte discipline lingvistice apropiate de fonetică sunt cele normative: ortoepia (ansamblul
regulilor de pronunţare corectă în limba literara) şi ortografia (ansamblul regulilor de scriere
corectă în acelaşi aspect al limbii). Cu rădăcini în secolul al XlX-lea, în secolul următor s-a
dezvoltat fonologia sau fonetica funcţională, studiul sunetelor din punctul de vedere al funcţiunii
lor în procesul de comunicare verbală, într-o formulare concisa: studiul fonemelor.
Fonetica generală, studiul teoretic al sunetelor limbajului, indiferent de deosebirile dintre
limbi, stă în relaţie cu fonetica specială (studiul sunetelor din vorbirea unei limbi anumite);
aceasta din urmă poate fi o fonetică descriptivă (studiu al sunetelor din vorbirea unei limbi într-o
etapă dată, din evoluţia ei) sau o fonetică istorică (studiu al evoluţiei sunetelor proprii unei limbi,
de-a lungul istoriei acesteia).
Sunetele vorbirii se împart în două clase importante: vocale şi consoane, unite prin clasa
intermediară a sonantelor.
Vocalele sunt sunete articulate, întotdeauna sonore (adică rostite cu vibraţia coardelor
vocale), care se pronunţă fără efort articulatoriu şi sunt capabile de a constitui centri silabici.
Ele se clasifică:
- după zona din cavitatea bucală în care se produc: vocale anterioare (in partea
anterioară a cavităţii bucale - e, i), vocale posterioare (în partea posterioară a aceleiaşi cavităţi -
o, u, ă, î) şi vocale centrale sau neutre (în zona mijlocie a cavităţii bucale - a),
30
- după deschiderea gurii în momentul rostirii: vocale deschise – a, medii – o, ă, e şi închise –
u, î, i.
- după articularea cu buzele mai mult sau mai puţin ”rotunjite”, vocalele sunt labiale (o, u) şi
nelabiale (ă, î, e, i).
Două vocale rostite în aceeaşi silabă formează grupul vocalic numit diftong, iar trei
vocale rostite în aceeaşi silabă formează grupul vocalic numit triftong. Diftongi şi triftongi
autentici se întâlnesc în limbile germanice ca germana, engleză în rostirea limbii romane se
întâlnesc falşi diftongi şi triftongi, pentru că în astfel de grupuri figurează întotdeauna câte o
vocală (nu câte două, respectiv trei), celelalte sunete care intră în alcătuirea lor fiind semivocale.
Consoanele sunt sunete articulate, nu întotdeauna sonore, pronunţate cu un oarecare efort
articulatoriu şi care nu sunt, în general, capabile de a forma centri silabici.
Ele se clasifică după:
- modul de articulare (maniera de expulzare a curentului de aer fonator) în oclusive (cu
obstacol total în calea curentului de aer fonator – b, p), fricative sau constrictive (cu obstacol
parţial în calea curentului fonator – s, z) şi africate sau semioclusive (se aseamănă prin momentul
iniţial cu oclusivele iar prin cel final cu fricativele – ţ).
- locul de articulare: bilabiale (p, b), labiodentale (f,v),
anterolinguale, mediolinguale, posterolinguale, uvulare, laringale.
(Pentru un tablou complet al clasificării sunetelor, vezi
Introducere în lingvistică, p.68).
Clasa intermediară de sunete, între vocale şi consoane, este a sonantelor. Acestea sunt, ca
şi vocalele, sunete întotdeauna sonore, se rostesc cu un slab efort articulatoriu, ceea ce le apropie
de consoane si, în anumite limbi, pot constitui nuclee silabice. Sonantele sunt de doua feluri:
consoane improprii, ca [r] românesc, şi semivocale, ca [j] şi [w] din engleza, franceza, cărora le
corespund i şi u semivocalici din română: dai, dau, limba din urma adăugând alte semivocale: e, ca
în pleacă, şi o, ca în joacă.
Unitatea fonetica imediat superioară sunetului articulat este grupul de sunete (vocalic:
diftong sau triftong; respectiv consonante). Altă unitate fonetică superioară este silaba, care se
defineşte ca emisiune articulată (a vocii umane) delimitată de două impulsuri succesive ale
În afara de vocale, consoane, sonante, care sunt elemente fonetice segmentale, pentru că
rezultă din segmentarea lanţului fonic, în rostirea oricărei limbi se realizează şi elemente fonetice
suprasegmentale, însoţitoare ale unor corpuri fonetice segmentale de dimensiuni variate: accentul,
tonul şi intonaţia.
31
Prin accent se înţelege rostirea mai energică (accent dinamic) sau mai înaltă (accent tonic)
a unei silabe dintr-un corp fonetic polisilabic. Limba romană, ca şi celelalte limbi romanice, se
caracterizează prin accent dinamic; limbile cehă, sârbă, suedeză dispun de accent tonic.
Tonul reprezintă rostirea mai înaltă, mai joasă sau combinată din punctul de vedere al
înălţimii, a unei silabe dintr-un corp fonetic monosilabic. Prin tonuri se caracterizează rostirea unor
limbi izolante din Extremul Orient: chineza (cu 4 sau 5 tonuri), vietnameza (cu 6 tonuri).
Accentul şi tonul sunt proprii unităţilor lingvistice numite cuvinte.
Intonaţia reprezintă varietatea de înălţime a rostirii unui enunţ. Ea poate fi ascendentă (ca
în propoziţiile româneşti interogative totale: Eşti profesor?), descendentă (ca în propoziţiile
româneşti enunţiative sau declarative: Tu eşti profesor.), în sfârşit, variată de-a lungul enunţului
(ca în propoziţiile româneşti exclamative: Ce profesor mai eşti şi tu!).
* * * INTRODUCERE ÎN LINGVISTICĂ– 1972, Bucureşti, p.51-57, 80-91.
2. FONETICA ŞI SCRIEREA
Scrierea, una din marile invenţii ale omenirii, constă din reprezentarea prin semne
convenţionale a gândirii umane. Scrisul a apărut treptat, în mai multe focare de civilizaţie, sub
forme variate în timp şi în spaţiu, ca urmare a necesităţii de comunicare între grupurile umane.
De-a lungul istoriei, popoarele au inventat diferite semne cu ajutorul cărora notau fapte,
întâmplări, idei. Obiecte simbolice, cum sunt o pasăre, un şoarece, o săgeată şi o broască,
menţionate de Herodot, alcătuiau mesajul sciţilor către Darius, regele perşilor, când a pornit
expediţia împotriva lor.
Şi astăzi sunt cunoscute semne simbolice, ca porumbelul alb a lui Picasso, flamura albă
ridicată pe front şi altele.
Semnele mnemonice, de asemenea sisteme primitive de scriere, care au fost întâlnite în
multe părţi ale lumii, sunt prezentate de nodurile de sfoară, răboj etc.
De-a lungul timpului scrierea a trecut prin trei mari stadii de dezvoltare:
A. Scrierea sintetică (pictografică)
32
B. Scrierea analitică (ideografică)
C. Scrierea fonetică
A. Scrierea sintetică redă prin simbol o idee, un obiect sau un gând, sensul acestora.
Semne mnemonice. Primele manifestări ale unui limbaj concretizat l-au constituit picturile
rupestre din paleolitic ale căror imagini sunt pline de conţinut magic. Este vorba de amprentele
mâinilor, de semne geometrice, cercuri, discuri solare, spirale, meandre, diferite animale, toate
pictate sau scrijelite pe pereţii peşterilor sau în piatră - pietroglifele.
Treptat, aceste imagini devin tot mai schematizate, tinzând către simboluri, către semne.
Inscripţii ideografice se mai pot găsi şi în zilele noastre la aborigenii din America de Nord,
la eschimoşi, la unele comunităţi din Oceania şi din Africa.
Gesticulaţia însoţită de diverse zgomote şi semnale (prin fum, prin foc), de mesaje prin
obiecte semnificative şi simbolice, sunt considerate încercări de a crea limbaje convenţionale şi
aparţin acestei prime etape a scrierii.
Un loc aparte îl ocupă sistemele scrierii prin intermediul nodurilor (Quippu). Quippus-ul
incaşilor era compus dintr-o sfoară principală de care se înnodau alte sfori mai subţiri, de lungimi şi
culori diferite. Acestea se legau între ele sau aveau noduri de-a lungul lor, realizându-se un anumit
număr de combinaţii către care serveau la transmiterea mesajelor şi la anumite calcule. Această
scriere nu a fost încă descifrată.
În aceeaşi ordine de idei merită a fi menţionat şi sistemul vampun ale indigenilor din
America de Nord. Acestea erau alcătuite din sfori pe care se înşirau mici discuri din scoici colorate.
Culorile aveau un sens precis: roşu însemna război, alb - pace, noroc, negru - duşmănie, pericol.
Un pas înainte s-a făcut şi când s-a început înşirarea de imagini (pictograme),
schematizându-se semnele şi personajele şi sugerându-se desfăşurarea unui eveniment.
Trecerea la faza următoare a scrierii, la cea analitică, s-a făcut printr-una intermediară,
realizată de scrierea civilizaţiilor maya şi aztecă. Acestea nu sunt descifrate în întregime, deşi
limba maya este cunoscută prin transcrierile latine posterioare cuceririi Americii şi prin idiomurilor
indigenilor actuali. Nu s-a putut preciza dacă este vorba de o scriere de idei, de cuvinte sau fonetică.
Din scrierea aztecă s-au păstrat mai bine conservate multe manuscrise târzii scrise pe piele
de cerb, pe hârtie, pe ţesături de bumbac, cu ,,desene convenţionale şi comentarii în semne
figurative ce trebuie citite, în parte fonetică.
Pictografia a permis oamenilor să dea unui desen o valoare aproximativ fonetică, ajungând
la un pas de alfabet. Pictografia în zilele noastre este reprezentată de semnele de circulaţie, semnele
de aritmetică, chimie, astronomie etc.
B. Scrierea analitică (de cuvinte) notează o idee sau o silabă.
33
Cele mai vechi scrieri din această categorie sunt cele sumeriene, egiptene şi chineze.
În cadrul scrierilor sumeriene un loc important îl ocupă cea cuneiformă, descifrată din
secolul al XIX-lea de filosoful german Georg Grotefend şi de savantul englez Henry Rawlinson.
Această scriere este constituită din semne, combinaţii de pene, imprimate în plăci de argilă
proaspătă cu vergele de lemn, terminate în triedru. De obicei se folosea o ramură de trestie şlefuită
la un capăt iar celălalt se ţinea în pumn. Lujerul de trestie astfel pregătit lăsa în lut o urmă în formă
de pană sau de cui, de unde denumirea de scriere cuneiformă (în lat. cuneus, i = cui, pană de
despicat lemne, unghi ascuţit).
După scriere, tăbliţa se ardea în cuptor asigurând textului o rezistenţă deosebită. Scrierea
cuneiformă a cunoscut o largă răspândire în Orient şi s-a menţinut un timp destul de mare (3500
î.Hr. - 100 î.Hr.) comparativ cu soarta altor scrieri.
Scrierea cuneiformă avea semne în special din linii orizontale, verticale şi oblice. Rotunde
foarte puţine. Folosirea pentru prima oară a acestei scrieri a fost atribuită sumerienilor de la care au
preluat-o babilonienii, asirienii şi perşii.
Scrierea egipteană reprezenta prin desene, deosebit de semnificative, obiectele pe care le
desemnau cuvintele. Ea nota fie o idee, fie o silabă. Termenul de scriere hieroglifă provine de la
cuvintele greceşti: hieros = sfânt şi gliphein = a grava, a sculpta.
Se disting trei tipuri descriere egipteană: a) hieroglifă, care era scrierea monumentală, cu
litere săpate pe monumente; b) hieratică - de uz curent, cursivă, trasată cu calamul în cerneală roşie
sau neagră, pe piele, ţesături, papirus; c) demotică - o scriere hieroglifică simplificată (în gr. demos
= popor) folosită la notarea textelor administrative şi literare.
Scrierea egipteană a fost descifrată după 23 de ani de cercetări, în 1822, de François
Champollion, prin intermediul celebrei pietre de bazalt negru, bilingvă: egipteană (hieroglifă,
demotică) şi greacă descoperită în 1799 la Rosette[10](Egipt).
În 1803 François Champollion s-a ocupat de descifrarea scrierii egiptene lăsându-ne în
lucrarea (rămasă neterminată) Principii generale ale scrierii sacre egiptene. Acesta a intuit un
principiu de bază al hieroglifelor şi anume faptul că ele se citesc asemenea unui rebus şi a stabilit
anumite reguli de citire: hieroglifele se citesc de la stânga la dreapta, de la dreapta la stânga sau de
sus în jos.
Ca regulă generală, începutul frazei este indicat de primul desen reprezentând o persoană, un
animal, sau o pasăre. Aceste fiinţe au întotdeauna capul îndreptat spre începutul textului. Cuvintele
abstracte se redau prin transformarea semnului-imagine în semn-sunet. Scribul nu aşeza semnele
unele după altele, ci le grupa câte două sau câte trei în scopul realizării unei estetici deosebite a
textului care trebuia reprezentat.
34
Fr. Champollion nu numai că a descifrat scrierea egipteană (1822) dar a fost socotit şi
întemeietorul unei noi ştiinţe: egiptologia.
Ca material de scris s-a folosit papirusul, o plantă ce creşte în Delta Nilului, Africa Centrală
şi Malta), iar ca unealtă s-a folosit un fel de pensulă al cărei corp era făcut dintr-un beţişor de trestie
ascuţit la vârf. Scribii aveau după ureche câteva astfel de pensule, iar în faţă o paletă cu două mici
călimări cu cerneală neagră şi roşie. Cerneala roşie se folosea pentru a se atenţiona asupra pasajelor
mai importante, obicei ce va fi preluat de romani şi perpetuat în Evul Mediu şi epoca modernă.
Scrierea chineză era constituită din mileniul II î.Hr. în liniile sale generale, după cum o
dovedesc inscripţiile pe piatră, bronz şi manuscrisele de pe lamele de bambus. Iniţial se scria prin
gravare, apoi s-a introdus cerneala şi pensula (în jurul anilor 200 î.Hr. - 100 î.Hr.) modificându-se
forma caracterelor. S-a scris pe oase, pe scoici, pe piatră, lame de bambus şi pe un material inventat
în China, pe hârtie.
Hârtia a fost inventată de chinezi în anii 104 - 105 d.Hr. din fire de mătase şi bambus. Abia
în 610 d.Hr. prin intermediul coreenilor, secretul a ajuns la japonezi. peste alte două secole îl vor
afla arabii de la care va fi transmis în Europa în jurul anului 1000.
Limba chineză monosilabică era foarte potrivită pentru notarea cuvânt cu cuvânt. Regulile
caligrafice se respectau cu stricteţe pentru a se evita confuziile între cele 50.000 de caractere ce se
puteau întrebuinţa în scriere, reduse apoi la 8000 pentru uzul curent. Fiecare caracter se înscria într-
un pătrat care se aşeza în coloane, de sus în jos, din partea dreaptă.
Scrieri ideografice mai sunt şi cele folosite în insula Peştelui, scrierea Maya etc.
C. Scrierea fonetică (alfabetică) este aceea în care fiecărui sunet îi corespunde un semn. Cele mai
vechi inscripţii cu acest tip de scriere sunt cele de pe muntele Sinai (Egipt) descoperite în 1905,
urmate apoi de cele feniciene.
Istoria alfabetului
Alfabetul este urmarea firească a unei îndelungate evoluţii, cel fenician având meritul de a fi
dat naştere tuturor scrierilor alfabetice în general. Scrierea cursivă feniciană, care a apărut pe la
începutul anului 500 î.d.Hr., se realiza cu ajutorul a 22 de semne pe tăbliţe de calcar, ulcioare sau
papirus, de la dreapta la stânga pe orizontală. Datorită legăturilor comerciale ale fenicienilor,
alfabetul s-a răspândit din apus până în răsăritul îndepărtat, apărând alte tipuri de scrieri, cu
diferenţieri pronunţate faţă de cea feniciană, aşa cum le cunoaştem şi astăzi: scrierile siriene,
alfabetul ebraic, scrierea brahmi, alfabetul arab etc.
Alfabetul consonantic şi vocalic grecesc dovedeşte cert originea sa feniciană prin ordinea
literelor, formelor apropiate şi semne deosebite pentru vocale. Construcţia literelor greceşti a
evoluat continuu, pentru ca în secolul V î.d.Hr. să fie adoptat un alfabet complet. În secolul al IV-
lea î.d.Hr. apare forma cursivă, cu trasare mai rapidă, apar legăturile între litere şi scrierea livrescă,
35
ce dă naştere literelor minuscule aproape de forma actuală. Acelaşi secol aduce semnul de sfârşit de
propoziţie, care era format din două puncte, iar ca semn de întrebare punctul şi virgula.
Alfabetul latin a apărut ca o variantă a celui grecesc. introdus prin intermediul etruscilor,
alfabetul latin s-a impus destul de repede, adaptarea fiind uşoară, limba latină având mai puţine
consoane decât greaca. Din alfabetele greceşti arhaice au fost preluate sunete, unele au fost
modificate, altele reaşezate. În locul vechilor denumiri, latinii au desemnat literele după sunetul lor.
Ca şi grecii, vechii romani foloseau în scrierea monumentală numai litere capitale, din care
au derivat literele mari de tipar. Minusculele au apărut abia în secolul al V-lea d.Hr., dezvoltându-se
diferit la fiecare naţiune.
Reforma scrierii realizată de Carol cel Mare în anul 789, a determinat o răspândire puternică
a minusculelor în Franţa, Germania şi Italia, înlocuind treptat celelalte forme, până la apariţia
scrierii gotice, a cărei răspândire a fost şi mai mare.
Din timpul literelor gotice a apărut creionul cu plumb, aur, argint sau aramă. Cu stiloul de os
sau de metal romanii scriau pe tăbliţe cerate, folosind partea ascuţită la scris, iar cealaltă la netezirea
suprafeţei. Pe papirus s-a scris cu calamusul de trestie, apoi cu penelul şi cu strămoşul peniţei –
calamusul de bronz. Pe pergament şi hârtie se scria cu pene de gâscă (cele mai scumpe erau cele de
bază sau cele de corp), care au fost folosite până în secolul al XIV-lea, când a apărut peniţa de fier.
Cerneala la romani se prepară din negru de fum, clei şi apă; Pliniu a îmbunătăţit-o,
adăugându-i oţet pentru creşterea aderenţei. Mai târziu s-a folosit cerneală de sepia şi o soluţie
adusă din orient, asemănătoare cu tuşul chinezesc. Cerneala apropiată de cea actuală se fabrica din
sulfat de fier şi cărbunele provenit din ghinda de stejar.
La începutul secolului al XI-lea se răspândeşte folosirea hârtiei, iar pe la mijlocul aceluiaşi
secol, tiparul facilitează extinderea cititului şi a scrisului.
Gravori de litere, caligrafi, oameni de ştiinţă şi de artă din timpul renaşterii au fost animaţi
de dorinţa de a pătrunde în lumea proporţiilor, construind litere. Printre cei care au elaborat scheme
de construcţie pentru a crea armonia şi proporţia literelor a fost şi matematicianul Luca Paciole şi
Leonardo Da Vinci, al cărui alfabet este cunoscut sub numele de scriere arhitecturală. Respectul
pentru logica, echilibrul şi proporţia corpului omenesc sunt ilustrate în literele construite de
Geoffroz Torz sau Albert Durer (1471-1528).
Mai târziu literele au căpătat unduirea caligrafică, cu grosimi diferite, ca scrierea cursivă
engleză, sau trăsăturile rapide ale scrierii din zilele noastre.
Ebraica pătrată, numită astfel datorită formei sale, apare în secolul II î.Hr. Din secolul
următor datează celebrele manuscrise pe suluri de piele de la Marea Moartă. De atunci această
scriere a servit la copierea manuscriselor religioase, păstrându-se neschimbată până astăzi, deoarece
când s-a creat statul Israel (1949) a devenit scriere naţională. Alfabetul ebraic conţine 22 de litere.
36
Scrierea arabă este una dintre cele mai răspândite scrieri fonetice, la ora actuală, după cea
latină. De la început s-au dezvoltat două tipuri de scriere:
a) cufica, monumentala, unghiulară, dreaptă, trasată cu ajutorul dăltiţei în piatră;
b) naskhi, de uz curent, trasată cu calamul pe papirus, hârtie, foaie de palmier. Din ea au derivat
toate scrierile arabe moderne.
Scrierea feniciană se formase definitiv în jurul anului 1200 î.Hr. atât în ceea ce priveşte
sistemul de notare consonantică, cât şi în forma celor 22 de semne, trasate liniar de la stânga la
dreapta. Această scriere feniciană arhaică, respectiv ordinea, numele şi forma caracterelor
alfabetului său, s-a răspândit rapid, devenind baza tuturor scrierilor arabe.
Grecii au preluat această scriere şi au adaptat-o limbii lor în jurul anului 1000 î.Hr. Alfabetul
grec clasic denumit şi ionic s-a constituit definitiv în jurul anului 500 î.Hr. din 24 de litere (vocale şi
consoane).
Din epoca elenistică au apărut diferite feluri de scriere:
a) unciala greacă - era scrierea copiştilor, caligrafiată cu caractere rotunjite;
b) cursiva greacă - era mai simplificată şi mai rapidă, cu caractere legate între ele;
c) scrierea de cancelarie era aceea folosită de romani în Egipt;
d) minuscula greacă (sec. VIII), folosită în locul uncialei şi care a fost scrierea copiştilor bizantini.
Din alfabetul grecesc a derivat alfabetul glagolitic al slavilor, alcătuit din 40 de semne de
către călugării Chiril (827 - 869) şi Metodie (815 - 855) în anul 863. El este rezultatul perceperii
neobişnuit de fine de către autorii săi a sistemului fonetic al limbii literare făurită de aceeaşi învăţaţi
şi denumită slava – veche. Va fi depăşit de alfabetul chirilic, creat de discipolii celor doi călugări şi
numit astfel în memoria lor. Alfabetul chirilic are la bază scrierea majusculă greacă la care s-au
adăugat unele litere din alfabetul glagolitic. Cuprinde 43 de slove în aceeaşi ordine ca cea din
alfabetul grecesc.
Popoarele de limbă slavă care la creştinare au trecut la ortodoxism au folosit şi folosesc şi în
prezent acest alfabet slav. Cele care s-au creştinat în ritul catolic au preluat limba şi alfabetul latin,
mai întâi pentru oficierea slujbei religioase şi apoi pentru a o folosi în cancelariile puterii centrale.
Pentru Ţările Române, cu excepţia Transilvaniei, care a intrat sub influenţa cancelariei de
limbă latină, alfabetul chirilic a fost preluat odată cu înfiinţarea mitropoliilor şi a cancelariilor
domneşti şi utilizat mai bine de 900 de ani, dar adaptat necesităţilor fonetice unei limbi latine,
respectiv limbii române.
Cu caractere chirilice s-a scris pe materiale foarte variate: piatră (pisaniile), tencuială, lemn,
metal, sticlă, ţesături, tăbliţe cerate, pergament, hârtie. Pentru scris s-au folosit cernelurile pe bază
de substanţe vegetale extrase din frunze, fructe, scoarţă de arbori şi unele substanţe chimice:
37
funingine amestecată cu ulei vegetal şi cu alcool (ţuică). Se întrebuinţau următoarele culori de
cerneală: brună, neagră, verde, galbenă, roşie (chinovarul).
S-a scris cu pene de gâscă, curcă, găină, barză. Peniţa de metal, deşi fusese utilizată încă din
antichitate, s-a folosit din nou abia în secolul XIX. Printre alte unelte de scris folosite menţionăm:
cuţitul, care servea la ascuţirea penei, la răzuitul greşelilor de pe pergament, pensula (când se scria
cu aur lichid şi cu chinovar gros), linia, haragul şi silcea (o sulă de dimensiuni mici cu care se linia
suportul de scris).
Varianta chalcidică a alfabetului grec a fost preluată de romani şi adaptată necesităţii limbii
acestora în secolul VII î.e.n.
Scrierea romană era deplin constituită în secolul al III-lea î.Hr. Curând, alfabetul latin a
devenit o scriere universală. Scrierea cu alfabet latin ,,cuprinde mai multe perioade, în funcţie de
caracterul scrisului şi de condiţiile istorice:
1) Perioada scrierii romane (sec. VI î.Hr. - VI d.Hr.);
2) Perioada scrierilor regionale (sec. VI - IX);
3) Perioada scrierii carolingiene (sec. IX - XII);
4) Perioada scrierii gotice (sec. XII - XV);
5) Perioada scrierii umaniste (sec. XV - XVII);
6) Perioada scrierii moderne (din secolul al XVII-lea)
Romanii au folosit întâi numai majusculele, literele numite capitale - romane, iar scrierea s-a
numit capitală romană sau monumentală; era utilizată pentru scrierea pe piatră şi pe metal. Pe
papirus şi pe pergament s-a scris cu majuscule cursive şi cu scriere uncială şi semiuncială.
Scrierea uncială avea litere majuscule rotunjite, derivate din literele romane capitale.
Semiunciala era caligrafică, se caracterizează prin apropierea literelor, înclinare uşoară spre
dreapta.
Scrisului cursiv îi este caracteristic legătura dintre litere, prescurtările şi dimensiunea redusă
a literelor. Era o scriere continuă şi rapidă. Din această scriere a derivat minuscula diplomatică sau
cursiva umaniştilor, care a dat scrierea obişnuită din zilele noastre cu alfabet latin.
Evoluţia scrisului în Ţările Române
În anul 1961, la Tărtăria, în judeţul Alba, au fost descoperite de către arheologul N. Vlassa
trei tăbliţe de argilă inscripţionate cu simboluri. Simbolurile existente pe aceste plăcuţe pot fi
considerate atât un proto- sistem de scriere, dar şi un complicat sistem de simboluri ale mamei(cu
sexul feminin ca simbol al fertilităţii), tatălui, şarpelui, luminii, pomului vieţii etc. Din această
perspectivă, ar putea fi vorba despre o scriere de tip proto-sumerian, numită în lucrările de
38
specialitate „Scrierea Danubiană”, şi care se pare că s-a răspândit rapid pe cursul Dunării, în
Ungaria meridională, în Macedonia, Transilvania şi Grecia septentrională.
Studiile privind populaţia în rândurile căreia au apărut tăbliţele de la Tărtăria sunt încă în
fază incipientă. Metodele mai noi şi mai performante de datare i-au îndreptăţit pe unii cercetători,
români şi străini, să afirme fără dubii că tăbliţele prezintă cea mai veche scriere din lume, adică
7.000 de ani. Teoria este extrem de controversată, deoarece tăbliţele s-ar situa cu 2.000 de ani
înaintea celor sumeriene, de la Uruk, catalogate drept primele dovezi ale trecerii de la desenarea de
simboluri la scriere. Alte studii arată că vechimea acestor plăcuţe ar fi „doar” de 5.000 de ani.
În Ţara Românească alfabetul latin a fost întrebuinţat încă din timpul dacilor de către
constructorii romani trimişi lui Decebal. În anul 1863 alfabetul latin devine cel oficial şi cu acest
prilej se adaptează semne diacritice unor litere pentru a se nota sunetele ă, î, ş, ţ, care nu existau în
limba latină. La noi sunt destul de cunoscute şi formele de scriere cu caractere vechi.
Alfabetul chirilic, care derivă din scrierea greacă, a fost conceput în jumătatea a doua a
secolului al IX-lea d.Hr. de către Chiril Constantin, împreună cu fratele său Metodiu, fiii unui
funcţionar bizantin din Salonic.
În timpul lui Petru cel Mare, alfabetul a fost redus la 34 de semne, iar după revoluţia din
Octombrie a fost din nou supus unei reforme. Cu ambele modificări, acest alfabet este utilizat şi de
către bulgari, sârbi, muntenegreni.
În Moldova şi în Ţara Românească alfabetul chirilic a fost folosit din secolul al XIV-lea până în
anul 1863, când a fost înlocuit cu cel latin.
 * * * INTRODUCERE ÎN LINGVISTICĂ– 1972, Bucureşti, p.100-110
HERING, Elisabeth – 1960, Povestea scrisului, Bucureşti,
3. MORFOLOGIA ŞI SINTAXA
În gramatica tradiţională cuvântul este considerat unitatea de baza. Flexiunea (morfologia)
se ocupă de structura internă a cuvintelor, ea este corelată cu sintaxa, care îşi propune să explice
modul în care cuvintele se combină pentru a forma propoziţii. În accepţia lingvisticii moderne, din
gramatică fac parte numai flexiunea şi sintaxa, şi sunt excluse descrierea fonologică sau semantica a
cuvintelor şi a propoziţiilor.
Gramatica tradiţională, numită. şi ,,noţională" pornea de la ipoteza că există categorii
universale ale gramaticii - ,,părţile de vorbire" şi ,,categoriile gramaticale" (timpul, modul, genul,
numărul), valabile pentru toate limbile. Gramaticienii din Europa, ocupându-se de limbi indo-
39
europene, şi-au bazat analiza gramaticală pe stabilirea modului în care cuvintele operează cu
semne (instrumente pentru descrierea şi înţelegerea realităţii), cu clasificarea lor ca părţi de
vorbire şi cu stabilirea paradigmelor (modelelor) de declinare şi de conjugare.
Metoda gramaticii tradiţionale este considerată inductivă pentru că descrierea pleacă de la
particular spre general. Ea prezintă inconvenientul de a utiliza concepte care au valoare numai în
cadrul unui şi stem lingvistic particular (o limbă pe care o avem în vedere). L.Hjelmslev a
considerat că terminologia folosită suferă de aceasta inadecvare la general, de exemplu, definirea
categoriilor - genitiv, dativ, subjonctiv, pasiv etc. - nu poate fi aplicată tuturor limbilor. Alt
exemplu, ,,imperfectul" (timp verbal) este diferit în limba franceza, în care aceasta categorie se
opune unei alte categorii ,,perfectul simplu", comparativ limbile germană sau engleză, în care
aceasta opoziţie nu există - există un singur timp pentru trecut, numit imperfectul. Sau, unele limbi
cunosc două categorii ale numărului, singular şi plural, în timp ce alte limbi au şi al treilea număr,
dualul.
În tratarea modernă, a teoriei gramaticale, ca şi a dezvoltării teoriei sintactice generate s-a
adoptat cu predilecţie o abordare pur formală. Einar Haugen a prezentat tendinţele cele mai
importante şi metodele cele mai recente şi mai matematizate, care au deplasat interesul lingviştilor
de la căutarea identităţii limbilor spre distribuţia lor, cu scopul de a identifica relaţiile dintre unităţile
lingvistice.
Mulţimea tuturor contextelor în care apare o unitate lingvistică reprezintă distribuţia
acesteia. Abordarea distribuţională a analizei gramaticale presupune construirea unei mulţimi de
propoziţii acceptabile, prin plasarea unor cuvinte diferite în acelaşi cadru. Fiecare limbă poate fi
descrisă în termenii unei mulţimi de unităţi - foneme sau unităţi fonologice - sau pot fi specificate
combinaţiile acceptabile de cuvinte (propoziţii). Cuvintele care se pot substitui unele cu altele în
mai multe propoziţii diferite sunt grupate în clase distribuţionale.
Noţiunea primitivă a unei gramatici moderne este enunţul, definit drept orice porţiune din
vorbirea unei persoane, înainte de care şi după care urmează o pauză făcută de acea persoana.
Trebuie să avem în vedere că între enunţ şi propoziţie gradul de corespondentă, este aleator, în
general enunţul nu este identic cu propoziţia.
Analiza gramaticală a unui corpus de enunţuri, deci ,,recunoaşterea" lor în perspectiva
flexiunii şi a sintaxei defineşte gramatica analitica tradiţională. Gramatica generativă se bazează pe
sinteză şi este construită din ,,producerea propoziţiilor". Teoria lingvistică având capacitatea de
justificare a enunţurilor reale ca membri ai clasei mai întinse a enunţurilor potenţiale este numita
generativă. Ea se bazează pe enunţul minimal denumit propoziţie-nucleu; se urmăreşte apoi
dezvoltarea posibilă prin cercetarea diverselor reguli de transformare. Orice enunţ este constituit din
grup nominal (dar poate fi şi un singur nume) şi grup verbal (sau numai verb). Enunţurile complexe
40
depind de capacitatea lingvistică a vorbitorului. Capacitatea este numita şi competenţă şi ea
reprezintă ansamblul de reguli gramaticale deţinute de orice vorbitor al limbii. Punerea în
practică a competenţei este numită performanţă. Descrierea competenţei tacite a vorbitorului-
ascultător, a cărui competenţă stă la baza reală a producerii şi perceperii, înţelegerii vorbirii,
reprezintă, după N.Chomsky, definiţia gramaticii generative şi transformaţionale.
Gramatica generativă îşi propune să reprezinte descrierea integrală, a limbii ca atare şi nu a
uneia dintre limbile globului. Ea poate fi considerate un ,,scenariu" care imaginează felul în care
vorbitorul-ascultător interpretează în mod global factorii care duc de la competenta la performantă
4. SEMANTICA
Obiectul de studiu al semanticii este sensul cuvintelor. Sensul coincide, deseori, cu
noţiunea, fără ca fenomenul să fie general valabil. O perfectă identitate sens-noţiune se întâlneşte la
termenii ştiinţifici şi tehnici: morfem, naftol, oxidril. Toate cuvintele au sens, nu toate exprimă
însă şi denumesc noţiuni, ci numai substantivele, adjectivele, pronumele, numeralele, adverbele şi
verbele cu sens lexical.
Interjecţiile exprimă - fără a denumi - emoţii, sentimente, imită zgomote sau strigate;
prepoziţiile, conjuncţiile, articolele, verbele auxiliare exprimă raporturi între noţiuni şi marchează
diferite raporturi gramaticale între cuvinte.
Noţiunile exprima însuşirile cele mai generale, esenţiale şi necesare, preponderent
obiective, colective ale obiectelor şi fenomenelor, iar sensul se poate referi şi la trăsături
particulare, fiind marcat, uneori, de factori de natura individuală, subiectivi, sau care aparţin unei
colectivităţi limitate.
Independent de intenţia vorbitorului, cuvintele au un sens denotativ, care are o valoare
obiectivă Cuvintele au însăşi un sens referenţial, dat de raportarea lor la realitatea concretă, iar
uneori şi un sens conotativ care le adaugă nuanţe subiective, afective: căsuţă, bunicuţă.
Termenii tehnici şi cei ştiinţifici sunt, în general, monosemantici: diateză, azot.
Majoritatea cuvintelor sunt însă polisemantice - au două sau mai multe înţelesuri: carte -
1) ,,scriere tipărită sau broşată în forma de volum"; 2) ,,diviziune mai mare decât un capitol, într-o
scriere de mari proportii"; 3) ,,învăţătură, ştiinţă, cultură"; 4) ,,registru"; 5) ,,bucată de carton pe care
sunt imprimate unele date şi care are diferite întrebuinţări"; 6) ,,scrisoare, epistolă" ş.a.
Unele cuvinte si-au schimbat, în timp, sensul. La baza schimburilor se pot afla cauze
extralingvistice, datorate schimbării realităţii denumite, evoluţiei gândirii, trecerii cuvintelor
dintr-un mediu social în altul, interdicţiilor de vocabular ş.a. Astfel, în vechime se scria cu pana de
gâscă, termenul actual peniţă fiind un diminutiv al cuvântului pană; printr-un transfer de sens,
termenul a trecut asupra obiectului metalic folosit la scrisul cu cerneală; deşi atomul se ştie azi că
41
nu este cea mai mică dintre componentele materiei (a-tomos - ,,invizibil") numele cuvântului s-a
păstrat.
Alte cauze ale schimbărilor de sens sunt de natură lingvistică: apropierea formală dintre
cuvinte - fortuit, de pildă, pus în legătură cu forţat este folosit, uneori, cu sensul ,,făcut sau impus
cu forţa"; alteori se pierde legătura cu familia din care provine cuvântul: particulele point, pas,
folosite în franceza pentru exprimarea negaţiei sunt, la origine, substantive (,,punct", ,,pas).
De-a lungul timpului sensul cuvintelor poate fi lărgit: cerneala desemna, în vechime, numai
cerneala neagră, iar acum denumeşte o substanţă de diferite culori ce serveşte la scris; termenul
varză, nume al unei plante legumicole, denumea în urmă cu câteva sute de ani, plantele verzi,
verdeaţă în general.
Uneori sensul cuvintelor a evoluat de la abstract către concret, alteori de la concret la
abstract: lat. anima ,,suflet, viata", a devenit în română, inima, respectiv lat. pensum -,,greutate
cântărită" a dat în română păs - ,,supărare, greutate sufletească", unele cuvinte şi-au înnobilat
sensul: lat. minister - ,,servitor" stă la baza cuvântului ministru, altele au căpătat un sens peiorativ:
sl. prost - ,,simplu" e la baza românescului prost -,,lipsit de inteligenţă".
Ultimele decenii au consemnat dezvoltarea unei semantici de tip sincronic, descriptiv. Una
dintre metodele utilizate de aceasta este analiza semică ce-şi propune descompunerea sensului
cuvintelor şi analiza acestuia în unităţi semantice elementare numite seme, la fel cum fonemul -
fascicul de trăsături distinctive - era analizat în aceste trăsături. Sensul fiecărui cuvânt este un
fascicul de seme, distinct de alte fascicule.
Cuvintele care pot fi descrise, grupate pe baza unui număr de seme comune alcătuiesc un
câmp semantic: gradele de rudenie sau gradele militare, denumirea culorilor, numele de flori, de
legume, de animale sălbatice etc.
Din punct de vedere al raportului sens-formă cuvintele pot fi clasificate în următoarele
clase:
• omonime - cuvinte cu acelaşi înveliş sonor, dar cu sensuri diferite: calcan -,,peste" şi
calcan - ,,zid". Omografele sunt cuvinte a căror formă, coincide numai în scris, dar care se
pronunţă diferit şi au sensuri diferite: háină/haínă.
Omofonele sunt cuvinte în grafie şi sensuri diferite, dar care se pronunţă la fel: engl. dear - ,,drag"
şi deer - ,,cerb"; fr. vert - ,,verde", verre - ,,sticlă", vers - ,,către", ver - ,,vierme";
• paronime - cuvinte foarte asemănătoare ca formă, însă deosebite ca sens: a prescrie - a
proscrie, distins - destins;
• sinonime - cuvinte cu forme diferite, dar sensuri identice sau foarte apropiate:
obosit – ostenit;
42
• antonime - cuvinte cu forme diferite şi sensuri diametral opuse: prieten - duşman,
bine - rău, a urca - a coborî.
Prin analogie cu termenii ,,sinonimie" şi ,,antonimie", nu demult a fost introdus în
lingvistică termenul de hiponimie sau incluziune. Astfel înţelesul cuvântului garoafă este inclus
în cel al cuvântului floare, înţelesul cuvântului argint în cel de metal etc.
 Ce studiază fonetica?
 Care sunt principalele tipuri de scriere?
 Care este relaţia dintre morfologie şi sintaxă?
 Ce studiază semantica?
 * * * INTRODUCERE ÎN LINGVISTICĂ– 1972, Bucureşti, p.137-143, 196-213.
43
V. CONTACTUL DINTRE LIMBI
1. DIVERSITATEA LINGVISTICĂ
Ceea ce frapează în primul rând în studiul limbilor este diversitatea lor, diferenţele
lingvistice care apar de la o tara la alta sau chiar de la o regiune la alte. Astfel diversitatea
geografică a fost prima constatare făcută în lingvistica, ea a determinat forma iniţială a cercetării
ştiinţifice având ca obiect limba încă în Grecia antica (este adevărat însă că grecii s-au limitat la
varietatea dialectelor elenice).
Dealtfel, în antichitate fiecare popor credea în superioritatea propriului idiom. Nu
întâmplător grecii, de exemplu, îi numeau pe oamenii de alta limbă barbaros, indivizi care
"bolborosesc".
Multă vreme (şi situaţia aceasta nu a dispărut total nici astăzi) membrii unei colectivităţi
umane au trăit cu impresia că numai limba lor maternă e "normală", celelalte fiind forme aberante.
Recunoaşterea egalităţii în drepturi a tuturor limbilor, Indiferent de tipul lor structural şi de
nivelul dezvoltării lor, a îndreptat atenţia lingviştilor în direcţia cercetării formelor sub care se
manifestă diversitatea limbilor şi a cauzelor care i-au dat naştere.
Limbile se deosebesc între ele prin toate laturile lor: fonetică, lexic, gramatica, ca şi prin
legile interne de evoluţie. Se ştie că, în afara unor legi cu totul generale decurgând din trăsăturile
limbajului, legile lingvistice diferă de la o familie la alta, de la limbă la limba şi chiar în cursul
istoriei aceleiaşi limbi. Fiecare limbă transformă într-un mod propriu materialul transmis din limba-
bază.
1. Varietatea actuala a limbilor de pe glob se explică prin mai mulţi factori: descendenţa din
limbi-bază diferite, specificul dezvoltării istorice a colectivelor de vorbitori etc.
S-a formulat ipoteza că limbajul a apărut pe glob într-un singur punct; faptul că
antropologii au găsit urmele omului primitiv, în diferite etape ale existentei lui, în mai multe regiuni
arata că procesul formarii limbajului a durat o vreme foarte îndelungată.
Şi în tot acest timp grupurile s-au scindat mereu. Aflate la mari distanţe între ele, colectivele
umane şi-au făurit mijloace de comunicare sonore specifice.
În lunga perioadă a comunei primitive procesele de diversificare au avut o deosebită
intensitate. În această epocă au luat naştere marile familii de limbi de pe glob.
Odată cu formarea statelor, diferenţierea lingvistică scade în intensitate, fără a înceta însă.
Unele familii de limbi - ca cea romanică - iau naştere în epoca istorica, la sfârşitul antichităţii. În
societăţile tribale separarea limbilor în dialecte şi transformarea acestora în idiomuri de sine
stătătoare se produc până în ultimele secole, după cum se constată din studiul limbilor amerindiene.
44
2. Limbile care provin din acelaşi izvor au trăsături comune, dar evoluează în direcţie
centrifugă datoritaă condiţiilor specifice ale istoriei lor: sunt diferite, de la caz la caz, substratul,
superstratul, ocupaţiile vorbitorilor etc.
În explicarea specificului lingvistic s-a făcut adesea apel la condiţiile naturale şi spirituale de
viata ale colectivităţilor umane. Problema a fost pusă în discuţie încă din secolul al XVII-lea, când
se introduce conceptul de geniu al limbii, înţelegându-se prin această formulă partea din gramatica
unei limbi care nu se încadra în sistemul logic universal. În secolul următor această problemă a fost
analizată de Condillac, pentru care le génie de la langue înseamnă, într-o interpretare mai
lingvistică, un sistem particular de reprezentare semantică a raporturilor logice şi gnoseologice
dintre idei. Geniul limbii este pentru el un produs al geniului poporului şi se manifestă mai ales în
organizarea semantică: "toute confirme donc que chaque langue exprime le caractère du peuple qui
la parle" (apud TL, nota 5, p. 447) - „totul confirmă că fiecare limbă exprimă caracterul poporului
care o vorbeşte” (tr.noastră).
În Germania, Herder caută să explice diversitatea fonetică a limbilor prin condiţiile naturale
de viaţă ale poporului, menţionând influenţa climei, hranei, băuturii asupra organelor articulatorii.
Formula "the genius of language" e întâlnită şi în lucrările iluminiştilor englezi: geniul sau
spiritul limbii corespunde spiritului naţional. Acest paralelism dus până la identificare a fost preluat
de întreaga direcţie idealist-romantică în lingvistică, dezvoltată în special în Germania. El ocupă un
loc central în lucrările lui Wilhelm von Humboldt, care a relevat raportul dintre limbaj - ca formă
generală de activitate umană - şi varietatea limbilor concrete, dintre unitatea laturii de conţinut a
tuturor limbilor (manifestarea unei forţe unice îndreptată spre acelaşi scop) şi specificul laturii
sonore şi a sensului (produs al spiritului fiecărei naţiuni).
Ca forme de manifestare a limbajului, limbile au funcţiuni şi scopuri comune, pe care însă le
realizează în forme diferite. Multitudinea limbilor arată modul variat în care fiecare colectivitate
percepe aceleaşi obiecte ale realităţii.
Specificul naţional se manifestă, după Humboldt, în forma internă a limbii, care e alcătuită
din ansamblul sensurilor lexicale şi gramaticale. Diferenţele în forma internă se explică, pe de o
parte, prin faptul că forţa creatoare a limbajului se manifestă în grade diferite, pe de alta parte, prin
intervenţia sentimentelor şi a fanteziei. Cuvintele nu reprezintă imagini ale obiectelor, ci impresiile
produse de obiecte asupra spiritului fiecărei colectivităţi. Dar, mai mult decât prin latura internă
limbile se deosebesc între ele prin latura lor fonetică, iar aici îmbinările sonore pot varia la infinit.
Concluzia lingvistului german era aceea că, întrucât diferenţele în forma internă nu sunt
destul de mari, iar cele din latura sonoră sunt prea mari, singurul criteriu potrivit pentru clasificarea
limbilor rămâne cel propus de Fr. Schlegel - flexiunea.
45
3. Diferenţele dintre limbi se manifestă, după cum am arătat, din epocile cele mai vechi. Ele
s-au accentuat în anumite perioade şi s-au atenuat în altele. Epoca modernă se caracterizează prin
tendinţa spre unificare lingvistică nu numai pe plan naţional, dar şi internaţional. Este vizibil
procesul de formare a unui vocabular internaţional datorită relaţiilor tot mai strânse între popoare şi
răspândirii rapide - prin mijloacele de informare moderne - a unor noţiuni şi a termenilor
corespunzători. Păstrând în scris (aproape) aceeaşi formă, asemenea cuvinte se identifică uşor şi în
vorbire, chiar dacă se pronunţă diferit de la o colectivitate la alta.
În ceea ce priveşte morfologia, s-a semnalat tendinţa comună spre analitism a limbilor indo-
europene, răspândite astăzi pe toate continentele.
4. Marea varietate a limbilor de pe glob ascunde însă în sine o dublă unitate - de structură
şi de origine.
- Unitate de structură pentru că, indiferent de gradul lor de dezvoltare, limbile trebuie sa
îndeplinească aceleaşi funcţiuni, să exprime aceleaşi procese logice ale gândirii. Ţinând seama de
funcţiunile limbii în societate, E. Sapir sublinia că, din punctul de vedere al structurii, nu există
diferenţe tranşante între o limba de civilizaţie şi o limbă primitivă, întrucât şi una şi cealaltă poseda
însuşirile esenţiale ale limbajului: sistem fonetic, asocierea elementelor sonore cu un concept,
capacitatea de a exprima formal raporturi.
Într-adevăr, se observă că varietatea lingvistică comportă grade diferite, în funcţie de nivelul
de abstractizare. Ea se manifestă cel mai mult la nivelul vorbirilor individuale sau al uzului şi mult
mai puţin la nivelul abstract al sistemului.
- Unitate de origine pentru că e neîndoielnic că limbile actuale derivă dintr-un număr redus
de limbi primare, aparţinând primelor comunităţi umane.
Observarea asemănărilor (mai ales din secolele XVII-XVIII) a dus la primele grupări ale
limbilor, care s-au transformat ulterior în principalele clasificări lingvistice - cea tipologică
(morfologica) şi cea genealogică.
2. SUBSTRAT, SUPERSTRAT, ADSTRAT
Două sau mai multe limbi se considera a fi in contact daca sunt folosite alternativ de unele
si aceleaşi persoane. Contactul dintre limbi este rezultatul unor fenomene extralingvistice, datorită
faptului ca dintotdeauna colectivităţile umane au intrat în relaţie unele cu altele. Cercetările au
demonstrat că nu există limbă „izolată” de contactul cu alte limbi; limbile sunt continuu supuse
influenţelor altor limbi.
Contactul dintre limbi e rezultatul unor fenomene extralingvistice: amestec de populaţie,
convieţuire de durată sau vremelnică, relaţii culturale, economice, politice ale unor populaţii de pe
teritorii diferite.
46
Fenomenul de contact precede interacţiunea dintre limbi, care este mijlocită prin
bilingvism. Bilingvismul este capacitatea unui individ sau a indivizilor unei colectivităţi de a
utiliza în comunicare două. sisteme lingvistice diferite (două. idiomuri). Bilingvismul colectiv, în
masă., al vorbitorilor obişnuiţi, este cunoscut din epocile vechi ale istoriei. Se produc mutaţii într-o
limbă care se numesc interferenţe, sub influenţa unui ,,agent" exterior, tot lingvistic.
Contactul dintre limbi se poate stabili între orice fel de limbi, total diferite ca structură sau
asemănătoare, legate sau nelegate genetic. Gradul de interferenţă este insă direct influenţat de factorii
lingvistici structură şi origine. Astfel, două limbi înrudite genetic se vor influenţa mult mai puternic
decât două limbi neînrudite genetic sau tipologic.
Principalele efecte ale contactului dintre limbi sunt reprezentate de următoarele categorii:
substrat, superstrat, adstrat.
Substratul este unul din rezultatele procesului de interferenţă; se referă la situaţia in care
limba băştinaşilor (peste care s-a impus o limbă străină) este eliminată. Ea formează substratul limbii
care continua. să fie folosită (limba A se perpetuează prin limba B, al cărei sistem primeşte o
serie de elemente din limba înlocuită). Substratul se manifestă, în toate compartimentele dar, mai
ales, în fonetică. Limbile antice s-au perpetuat prin elemente de substrat in limbi moderne.
De exemplu: locuitorii Daciei şi-au părăsit limba şi au învăţat latineşte, generaţiile tinere mai
uşor şi mai repede decât cei în vârstă, astfel încât limba latină a „învins” în cele din urmă în
detrimentul limbii dacilor. Dacii, imitând civilizaţia romană, superioară lor, au ajuns în final să preia
şi limba cea nouă, care s-a extins pe un substrat dacic, preluând anumite fapte din limba uitată.
În Gallia, limba latină a învins substratul celtic.
Superstratul. Dar in istorie au fost cazuri în care limba învinsă (eliminată) a fost cea a
populaţiei pătrunse ulterior pe un teritoriu dat. Urmele lăsate de limba dispărută B asupra limbii
băştinaşe au fost denumite superstrat. În timp ce elementele de substrat determină transformări in
structura noii limbi, elementele de superstrat se manifestă, ca împrumuturi foarte vechi.
De exemplu, e cazul limbii francilor care a dispărut după câteva generaţii de la năvălirea în
Franţa sub presiunea limbii romanice purtătoare a unui nivel cultural superior. Dar elementele
germanice se pot recunoaşte în vocabularul limbii franceze.
Adstratul. Influenţele suferite de o limbă după constituirea ei ca idiom nou, distinct,
formează adstratul. Deşi nu participă ca substratul şi superstratul la formarea unei limbi, adstratul
include toate formele de manifestare ale contactului lingvistic. Împrumutul lingvistic, oricare ar fi
domeniul, are o anumită influenţă asupra limbii care îl receptează, în întregul ei sistem. Unele
evoluţii interne pot să fie întărite în urma contactului dintre limbi. Dificultatea de a atribui anumite
fapte lingvistice unor influenţe străine şi/sau unei evoluţii proprii a condus la necesitatea unui nou
concept, cel de convergenţă, pentru diferenţierea schimbărilor interne faţă, de interferenţă, ce
47
caracterizează schimbările sub influenţa unor factori lingvistici din altă limbă. Exemplu de adstrat:
influenţa maghiarei asupra cehei şi invers, influenţa germanei asupra italianei etc. Avem a face deci
cu un simplu contact, regulat şi constant în acelaşi timp.
Cei trei termeni (substrat, superstrat şi adstrat) desemnează cu foarte multă precizie limbile
„donatoare”, deci pot fi determinate relaţiile acestora cu limba care suferă influenţele.
3. CLASIFICAREA LIMBILOR
Varietatea limbilor a fost un fapt constatat din cele mai vechi timpuri, de la primele contacte
între colectivităţile umane. Astfel, oamenii s-au lovit de consecinţele practice ale diversităţii
lingvistice - imposibilitatea înţelegerii prin limbaj sonor.
Dar, după ce au observat că doua idiomuri sunt diferite, oamenii au fost tentaţi - aproape
instinctiv - să descopere analogiile dintre acestea. Ţăranii îşi compară graiul cu cel din satul vecin;
persoanele care vorbesc mai multe limbi remarca trăsăturile comune acestora. Lucru curios, însă,
ştiinţa a lăsat să treacă un timp destul de îndelungat până la utilizarea acestor constatări. Grecii, de
exemplu, deşi observaseră asemănările între vocabularul latin şi vocabularul limbii lor materne, nu
au tras din acestea nici o concluzie lingvistică.
Compararea limbilor şi clasificarea lor au preocupat pe învăţaţi la început în mod sporadic şi
întâmplător. Aceasta se explică prin aceea că numărul limbilor studiate era, chiar cu numai cu
câteva secole în urma, restrâns, iar cazurile în care una şi aceeaşi persoană se îndeletnicea cu
cercetarea mai multor limbi erau extrem de rare.
Compararea limbilor presupune stabilirea atât a elementelor identice, cât şi a celor diferite -
sub anumite raporturi - din două sau mai multe limbi, pentru a se putea trage concluzii cu privire la
gradul de afinitate a lor. Studiul comparativ a limbilor - apare ca o continuare firească şi necesaraă
a cercetării monografice a fiecărei limbi în parte.
Există două criterii principale care pot fi puse la baza comparării limbilor: afinitatea
genetică (materială) şi afinitatea structurală (formală). Întrucât dintre acestea primul era mai
uşor de sesizat, încercările de clarificare a limbilor făcute înainte de secolul trecut se bazează în
general pe înrudirea material-genetica a limbilor, iar autorii acestora pot fi consideraţi precursori ai
lingvisticii comparative-istorice.
A. CLASIFICAREA GENEALOGICĂ
48
Prima încercare mai riguroasă de stabilire a unui grup de limbi înrudite a apărut în secolul al
XVI-lea; aceasta a aparţinea lui I. Scaliger care, în lucrarea Diatriba de Europaeorum linguis,
arată că exista 11 limbi de bază (apud TLG, p. 480).
Tot în secolul al XVIII-lea (în a doua jumătate), problema înrudirii limbilor indo-europene
se apropie în cea mai mare măsură de adevărul ştiinţific, când W. Jones, studiind manuscrisele
sanscrite şi comparându-le cu limbile indiene contemporane, a arătat apropierea dintre sanscrită,
greacă, latină, limbile germanice, celtice, iraniene.
Dar numai în secolul al XIX-lea, prin elaborarea metodei comparative-istorice, s-au stabilit
relaţiile de înrudire între limbile europene. Prima lucrare de gramatică comparată aparţine
germanului Fr. Bopp. Apoi, independent unii de alţii, germanul J. Grimm, danezul R. Rask şi rusul
A. H. Vostokov au publicat şi ei lucrări importante de gramatică comparată.
O bună clasificare genealogică nu este posibilă fără ca în prealabil să avem o descriere
ştiinţifică a limbilor luate în considerare. Limbile înrudite provin dintr-un izvor comun, din care au
moştenit o serie de trăsături în structura lor gramaticală şi în lexicul fundamental, folosit la
exprimarea noţiunilor elementare. În ansamblul lor aceste limbi alcătuiesc o familie. Ele au apărut
în urma diferenţierii dialectelor teritoriale ale uneia şi aceleiaşi limbi, numite limbă comună,
protolimbă, limbă de origine, limbă primară (= primitivă) sau limbă-bază.
Diferenţierea limbii depinde în întregime de condiţiile sociale, economice; ea este rezultatul
expansiunii şi izolării unor părţi componente ale comunităţii care vorbeşte o anumită limbă.
Dialectele, pierzând legătura dintre ele şi parcurgând condiţii sociale diferite, în urma unui proces
de evoluţie îndelungată şi treptată, sunt supuse transformărilor, devenind cu vremea limbi de sine
stătătoare, dar înrudite între ele.
Fiecare familie de limbi se subîmparte în unităţi mai mici numite grupuri sau ramuri,
termeni împrumutaţi din ştiinţele naturii. Iată principalele familii de limbi şi ramurile acestora.
I. Familia limbilor indo-europene
Aceasta este familia cu numărul cel mai mare de vorbitori din lume: aproximativ jumătate
din populaţia globului. Ea cuprinde majoritatea limbilor vorbite în Europa, multe limbi din Asia; s-a
extins în America şi Australia.
Limba comună este neatestată şi a fost numită convenţional indo-europeană. Nu se
cunoaşte nici patria populaţiilor indo-europene şi nici perioada în care din indo-europeană s-au
49
format limbile existente în epoca istorică. Ţinând seama că, la data celor mai vechi atestări, limbile
indo-europene sunt mult deosebite una de alta şi ştiind că modificările lingvistice se produc foarte
lent, se poate deduce că perioada comunităţii indo-europene se plasează în urmă cu multe mii de
ani, în comuna primitivă.
Dialectele limbii indo-europene s-au răspândit pe un teritoriu foarte vast şi ulterior s-au
transformat în limbi înrudite. Printre acestea unele prezintă asemănări mai mari şi de aceea sunt
grupate în ramuri. Dimpotrivă, alte limbi ocupă o poziţie izolată.
1. Ramura limbilor indo-iraniene
1.1 Grupul limbilor indiene

Limbile indiene sunt atestate în trei faze ale evoluţiei lor: indiana veche, indiana medie şi
limbile indiene moderne.
Indiana veche este cunoscută sub doua forme diferite ca timp şi bază dialectală: vedica şi
sanscrita.
Vedica este limba celor mai cunoscute texte indiene, a imnurilor religioase Vedele (veda
"ştiinţă").
Sanscrita, limba literară a operelor cu caracter laic (samskrta "prelucrat artistic"):
Mahabharata, Ramayana şi operele lui Kālidā.
Indiana medie e reprezentata de limbi comune care s-au dezvoltat paralel cu sanscrita
literara. Acestea sunt denumite cu termenul de prākrit (prakrt "natural" "popular").
In perioada medie au existat şi limbi religioase dintre care celebra este pāli, folosita şi astazi
în unele tari ca limba a budismului.
Limbile indiene moderne, formate prin jurul anului 1000 e.n. sunt vorbite de aproximativ
400 de milioane (in 1961).
Cea mai răspândita limbă neoindiană este hindustana cu doua forme literare: hindi - din
1947 limba de stat a Uniunii indiene şi urdu.
Alte limbi indiene moderne: bengali, bihari, panjabi, asami, gujorati, sindhi, kashmiri.
Tot limba indiana este şi limba romanes (limba ţigănească) (limba romilor) care s-a separat
de restul limbilor indiene din secolul al V-lea.
1.2. Grupul limbilor iraniene (persane)

Limbile iraniene sunt foarte apropiate de cele indiene, îndreptăţind ideea că ele s-au format
din dialectele unei limbi unice - din indo-iraniana de bază.
50
Limbile vechi iraniene sunt cunoscute din documente izolate. Primele texte de limbă
iraniană sunt scrise în vechea persană, cunoscută prin inscripţii cuneiforme din vremea regilor
Ahemenizi (secolele 6-4 i.e.n.).
Avestica este limba unor texte ale religiei mazdeice, creată de marele reformator
Zarathustra.
Limbile iraniene medii se extind pe perioada dintre secolele 4-3 i.e.n. şi secolele 8-9 e.n. şi
cuprind grupul occidental şi grupul oriental. În grupul occidental intră sogdiana, saka, horezmica,
iar din grupul oriental - limba partă şi persana medie.
Limbile iraniene moderne (din secolul 9): Persana este cea mai importanta dintre limbile
vorbite astăzi; este limbă oficială în Iran, dar folosită ca limbă maternă de 10 milioane de vorbitori.
Primele documente de limbă modernă datează din secolul al IX-lea. În secolul al X-lea limba
literară este ilustrată prin opera marelui poet Firdusi, care a scris Cartea regilor şi a lui Omar
Khayam.
În sud-estul Iranului şi în Beluscistan se foloseşte limba beluciană.
Alte limbi iraniene actuale: tadjika, afghana, oseta, kurda.
2. Ramura limbilor italice

Cuprinde doua grupuri: latino-falisc şi osco-umbrian.
Limba latină, vorbită la început pe un teritoriu restrâns în jurul Romei, a înlăturat cu
vremea celelalte limbi de pe teritoirul Italiei (osca, umbriana, falisca, etrusca) şi s-a extins odată
cu creşterea puterii romane, pe un teritoriu imens, ca limbă oficială a Imperiului Roman şi ca mijloc
internaţional de înţelegere.
3. Ramura limbilor romanice

Limbile romanice ocupă o mare întindere, din Peninsula Iberică până la Marea Neagră. Ele
sunt descendente din latină, formate prin diversificarea şi evoluţia neîntreruptă a latinei vorbite,
aşa-numita latină vulgară, în cea mai mare parte a teritoriilor provinciilor romanizate ale
Imperiului Roman.
In cadrul familiei indo-europene, limbile romanice au, datorita extinderii lor în regiunile din
afara continentului european, cel mai mare număr de vorbitori - cca 800 milioane, ca limba
maternă şi secundă.
Clasificarea limbilor romanice a constituit şi constituie una dintre preocupările centrale ale
romaniştilor. Astăzi sunt general recunoscute ca limbi romanice româna, dalmata (grupul
oriental), italiana, sarda, occitana, franceza, catalana, spaniola, portugheza, reto-romana
(grupul occidental).
51
Limba romana, limbă romanică orientală (grupul balcanoromanic - dupa unii cercetatori
gr. Apenino-balcanic, italo-balcanic, traco-iliroromanic).
Este vorbită de peste 25 milioane de vorbitori (ca limba maternă) în România, Moldova,
Ucraina, Bulgaria, Serbia, Ungaria, Albania, Grecia si, de catre emigranţi, în Canada, SUA,
America Latină, Australia, Israel, Turcia etc. Este limbă oficială în România şi Republica Moldova.
Prima atestare documentara dateaza din 1521. Are patru dialecte: unul nord-dunărean (daco-
roman) cu care se confundă limba română în sens restrâns şi trei sud-dunărene (meglenoromân,
istroromân, aromân). Romanizarea a fost rapidă şi întensă, în ciuda duratei mai mici a stăpânirii
romane şi a poziţiei periferice în România. Epoca de formare sau de constituire a identităţii
romanice este controversată: secolele 5-7/8. Se admite ca punct de reper începutul influenţei
efective a limbii slave.
Dalmata, limba romanică orientală dispărută la sfârşitul secolului 19, vorbită pe coasta
Dalmaţiei (azi în Croaţia, Bosnia şi Herţegovina).
Formarea dalmatei este consecinţa lingvistică a cuceririi de către romani a triburilor indo-
europene ale ilirilor care locuiau regiunea din mileniul I i.e.n. Ultimul vorbitor, Tuone Udina (mort
în 1898), a reprezentat principala sursa de cunoaştere a dalmatei.
Italiana, limba romanică occidentală, grupul italo-romanic; aproximativ 60 milioane de
vorbitori. Este limbă oficială în Italia, San Marino, Vatican, Elveţia. Limbă uzuală în Franţa
(Corsica, Alpi, Coasta Dalmată), Monaco, Argentina, Brazilia, Canada, SUA, Etiopia, Libia,
Somalia. Este limbă de cultură în Malta.
Are trei grupuri dialectale mari: septentrional, toscan şi centro-meridional. Cel mai vechi
document de limba italiană datează din 960. Dialectul toscan este cel ce a stat la baza formarii
limbii italiene literare.
Sarda, limbă romanică din grupul italoromanic; aproximativ un milion de vorbitori, în cea
mai mare parte bilingvi (italiana). Este vorbita în Italia, în insula Sardinia.
Ocupă o poziţie aparte între Romania orientala şi Romania occidentală. Se prezintă astăzi
sub forma unui conglomerat de graiuri. Nu a atins stadiul de limbă standard, este o limbă populară
nescrisă; unii o consideră dialect italian.
Occitana (langue d'oc, provensala), limbă romanică occidentală, grupul galoromanic;
aproximativ 8 milioane vorbitori (dintre care eventual 1-2 milioane activi însă vârstnici în zone
rurale) - nici un monolingv (majoritatea franceză). Este vorbita în sudul Franţei (= Midi, zone din
Monaco, N-E Spaniei). Are, după unii cercetători poziţie intermediară între grupul galoromanic şi
iberoromanic.
Franceza, limbă romanică occidentală; grupul galoromanic; 115 milioane de vorbitori.
Limbă oficială în Franţa, Andorra (alături de spaniolă şi catalană), Belgia (alaturi de flamandă),
52
Elveţia (alături de germană, italiană, reto-romană), Italia (provincia Valle d'Aosta - alături de
italiana), Luxemburg (alături de luxemburgheză), Marea Britanie (în Insulele Normande - în
Insula Jersey alături de engleză, uzuală în celelalte), Monaco.
În America: limbă oficială în Canada (alături de engleză) şi Haiti; limbă uzuală în Barbados
şi SUA.
În Africa: limbă oficială în Benin, Burkina - Fasso, Bermude, Camerun, Congo, Gabon,
Madagascar, Niger, Senegal, Tago, Zair etc; limbă uzualăa în Algeria, Maroc, Tunisia.
În Asia: limbă uzuală în Laos, Liban. Este limbă oficială la ONU.
Cel mai vechi text de limba francează datează din 842. Dialecte: normand, picard, valon,
champenois, loren, potevin, gallo, angevin.
Limba franceza literară s-a format pe baza dialectului vorbit în regiunea Ille de France
(capitala Paris).
Catalana, limbă romanică occidentală, grupul iberoromanic; aprox. 8 milioane vorbitori din
estul Spaniei (în Catalonia - capitala la Barcelona), în Insulele Baleare, în sudul Franţei. Este limbă
oficială în Andorra (alături de franceză şi spaniolă). Vorbită de aprox. 26% din populaţia Spaniei.
Primele texte datează din secolul 12. Este considerata "limbă punte" între grupul
iberoromanic şi galoromanic.
Spaniola, limbă romanică occidentală, grupul iberoromanic, aprox. 300 milioane de
vorbitori. Este limba romanica cea mai bine reprezentată din punctul de vedere al numărului de
vorbitori şi al expansiunii teritoriale (ocupă locul 4 în lume după chineză, engleză, hindi).
Limba spaniola este limbă oficială în Spania, Andorra, Argentina, Bolivia, Chile, Columbia,
Costa Rica, Cuba, Ecuador, Guatemala, Guineea ecuatoriala, Honduras, Mexic, Nicaragua, Panama,
Paraguay, Peru, Republica Dominicana, Salvador, SUA (statele New Mexico şi Puerto Rico -
alături de engleză), Uruguay, Venezuela. Este limbă oficială la ONU.
Are trei dialecte primare actuale (aragonez, asturoleonez, castilian) şi unul dispărut
(mozarab). Cele mai vechi documente de limbă spaniolă (printre care poemul epic Cidul) datează
de pe la jumătatea secolului 12. Limba spaniolă literară s-a format pe baza dialectului castilian.
Portugheza, limbă romanică occidentală, grupul iberoromanic; peste 186 milioane
vorbitori. Este limbă oficială în Portugalia şi în diferite state care au făcut parte din fostul imperiu
colonial portughez: Brazilia, Angola, Mozambic, Guineea-Bissau, Capul Verde etc. Se mai vorbeşte
în Spania si, de către emigranţi, în SUA, Canada, în foste colonii portugheze din Asia.
Primul document de limba portugheză datează de la sfârşitul secolului 12. Cel mai vestit
monument literar de limbă portugheză - Lusiadele de Camoens.
53
Reto-romana - nume dat unor grupuri de dialecte romanice, a căror unitate a fost susţinută
prima dată de G. I. Ascoli, dar care a fost şi este adesea contestată de mulţi lingvişti. Este vorbită în
Elveţia, Italia (in nord) de cca 830 000 de vorbitori.
Alte grupuri de dialecte: occidental (romansa), central (retic central) şi oriental (friulan).
Din 1938 romansa este recunoscuta ca limba naţională în Elvetia (cantonul Graubünden).
4. Ramura limbilor celtice

Limbile celtice sunt vorbite în insulele din vestul Europei de descendenţii vechilor celţi. În
mileniul I î.e.n. aceştia ocupau tot centrul Europei. Împinşi în partea de vest a continentului, apoi în
insulele britanice, în cele din urmă celţii au fost absorbiţi de romani. Singura limbă celtică de pe
continent în vremea cuceririi romane (secolul I î.e.n.) era galica, cu texte datând din primele secole
î.e.n. Galica a fost parăsită treptat odată cu cucerirea Galiei de către romani, lăsând urme în lexicul
limbii franceze, mai ales în toponimie.
În prezent există următoarele limbi celtice:
Irlandeza, vorbita de cca 1 milion de oameni; primele texte sunt nişte înscripţii din secolele
5 şi 6. ocuparea insulei de către englezi timp de 8 secole (sec. 12-20) a dus la înlocuirea treptată a
irlandezei cu engleza. Astăzi în Republica Irlanda învăţarea irlandezei este obligatorie.
Scoţiana este vorbită de aprox. 130 000 de oameni, majoritatea bilingvi. Ea este limba unei
populaţii irlandeze care a venit în Scoţia în secolul 5 e.n. Evoluând independent de irlandeză timp
de câteva secole, limba a căpătat o fizionomie aparte; nu e atestată însă înainte de secolul 16.
Limba manx, pe cale de dispariţie, e vorbită de câteva sute de locuitori ai Insulei Man.
Galeza a vorbita în Ţara Galilor de circa 700 000 de oameni. Este idiomul celtic cel mai
bogat şi mai evoluat. Primele monumente literare datează din secolul 12, dar compunerea lor a fost
anterioară.
Bretona e vorbită de urmaşii celţilor care, sub presiunea anglo-saxonilor, s-au instalat în
secolele 5-7 în regiunea franceză Bretagne. Din cei aproximativ 1 500 000 de vorbitori, marea
majoritate este bilingvă, cunoscând şi franceza.
5. Ramura limbilor germanice

Limbile germanice sunt răspândite în partea de apus şi de nord a continentului european.
Limba germanică comuna nu este atestată în scris. Din cea mai veche fază cunoscută (secolele 3-4
e.n.) limbile germanice formează tei grupuri distincte:
54
5.1. Grupul de răsărit este reprezentat de gotică, limba unor populaţii venite din părţile
Vistulei.
Gotica este cunoscuta prin câteva fragmente din Biblia tradusă de misionarul creştin Wulfila
în secolul 4. Acesta a creat alfabetul gotic alcătuit din 27 de litere, bazat pe cel grec şi completat cu
semne împrumutate din alfabetul latin şi cel runic. Din limba gotică s-au păstrat vreo 80 de cuvinte.
5.2. Grupul de nord sau scandinav
Până în secolul 8, când în istoria popoarelor nordice începe perioada cunoscută sub numele
de "epoca vikingilor" (sec. 9-11), în toată Scandinavia se vorbea o limbă unică.
Unitatea limbii vechi nordice ţine până în secolul 9, când diferenţierile dialectale se
accentuează, fapt care a dus treptat la formarea celor patru limbi: la vest - islandeza şi norvegiana
şi la est - daneza şi suedeza.
Islandeza are aproximativ 150 000 de vorbitori. Este cea mai arhaică dintre limbile
scandinave. Fiind izolată în insulă (Islanda a fost populată la sfârşitul secolului 9 cu colonişti aduşi
din vestul Norvegiei), ea s-a menţinut fără schimbări esenţiale până astăzi.
Norvegiana este vorbită de aproximativ 4 500 000 de oameni. Stăpânirea Norvegiei de către
Danemarca timp de trei secole a impus daneza ca limbă oficială; norvegiana n-a mai existat ca
limbă literară ci doar ca un grup de dialecte locale pana în secolul 18. Daneza literara din Norvegia,
influenţată de dialectele norvegiene, a devenit cu vremea o limbă nouă, deosebită de cea daneză.
Aceasta a fost numită dano-norvegiana sau, pur şi simplu, norvegiana şi e folosită până azi ca
limbă oficială.
Daneza are 5 milioane de vorbitori.
Cele mai vechi documente în daneza sunt inscripţii cu caractere runice, datând din secolul al
XI-lea. Primele texte literare au caracter dialectal. În secolul al XVI-lea, răspândirea cărţilor tipărite
şi Reforma au contribuit în mare măsură la stabilirea normelor limbii literare. Astăzi, daneza este
folosită, în afara Danemarcei, în relaţiile oficiale în Islanda, în Insulele Faeroe, în Groenlanda
(alături de eschimosă).
Suedeza este cea mai răspândită limbă scandinavă. Ea este vorbita de circa 9 milioane de
oameni. Primele documente în limba suedeza, în alfabet latin, sunt reprezentate de texte de legi din
secolul al XIV-lea.
5.3 Grupul de vest
Este cel mai numeros şi, spre deosebire de cel nordic, şi-a pierdut unitatea iniţialţ, aşa încât
astăzi diferentele între limbile care aparţin acestui grup sunt mult mai mari decât între limbile
nordice.
Din acest grup fac parte:
55
Germana de sus sau germana propriu-zisă, cu aprox. 100 milioane vorbitori (ca limbă
maternă). Este limba oficială în Germania, Austria, Elveţia, Liechtenstein. Se mai vorbeşte în Franţa
(Alsacia şi Lorena), Italia (Alto Adige), Danemarca, Luxemburg, Rusia, ex-Iugoslavia, Cehia,
România.
Unul dintre cele mai vechi documente este poemul eroic Cantecul lui Hildebrand din
secolul IX. Cel mai important monument de limbă de la începutul perioadei germane moderne este
traducerea Bibliei de catre Luther. Cunoaşte mari diferenţieri dialectale de aceea vorbitorii de
dialecte diferite nu se pot înţelege decât cu ajutorul limbii literare.
Tot de germana de sus ţine limba idiş, provenită dintr-un dialect al germanei medii vorbit de
o populatie evreiască nevoită să emigreze din Germania în secolul XIV. Numărul vorbitorilor de
idiş este nesigur şi diferă de la o sursă la alta. Astăzi, cifra se estimează de la 1 milion (ca limbă
maternă) la 5 milioane.
Din germana de jos s-au format olandeza şi flamanda şi limba afrikaans (=limba burilor).
Olandeza are peste 11 milioane de vorbitori. Din secolul al XVI-lea se dezvoltă o literatură
bogată şi variată.
Flamanda este vorbita de aprox. 4 milioane de oameni în Belgia şi 200 000 în Franta. Este
apropiată de olandeză şi este limbă oficială în Belgia.
Afrikaans este limba olandeza adusă de o populaţie de olandezi, hughenoţi francezi şi
germani în Africa în secolul al XVII-lea. Este limbă oficială (alături de engleză) în Republica Sud-
Africană.
Frizona are circa 400 000 de vorbitori (in Olanda, nord-vestul Germaniei şi o parte din
Danemarca). Are trei grupuri dialectale.
Engleza se bucură de cel mai mare prestigiu între limbile germanice. E greu de stabilit
numărul exact al vorbitorilor de limbă engleză; între 250-300 milioane ca limbă modernă, dar
statisticile engleze dau o cifră de 700 milione de vorbitori, inclusiv ca limbă secundară.
Engleza a fost adusa pe teritoriul Angliei între secolele V-VI de către unele triburi din
nordul Germaniei (anglo-saxonii). Înaintea venirii lor, pe teritoriul Angliei se vorbeau limbi celtice.
Cele mai vechi texte datează din secolul VII (Beowulf). Limba literară se bazează pe dialectul
londonez.
Este limbă oficială sau principală în : Marea Britanie, Irlanda, SUA, Canada, Australia,
Noua Zeelanda, India, Filipine, Jamaica, alte zone din Asia şi Africa, este limbă oficială la ONU şi
ocupă locul doi în lume ca număr de vorbitori.
6.Ramura limbilor slave
56
În comparaţie cu limbile germanice şi cele romanice, limbile slave au un caracter mai arhaic,
mai conservator. Limbile slave au la bază o limbă comună, numită convenţional slava comunp,
neatestatp. Cea mai veche formă atestată este slava veche (sau slava bisericească), limba veche
literara a slavilor, în care călugarii Chiril şi Metodiu au tradus (in sec. IX) texte religioase din
greceşte, într-un alfabet creat de ei pe baza celui grecesc. Limbile slave se împart în trei grupuri:
6.1. Grupul de est cuprinde rusa, ucraineana, bielorusa.
Rusa este cea mai răspândită limbă slavă (şi din motive politice). Ea este vorbită de 120
milioane de oameni (ca limbă maternă), dar este cunoscută de peste 265 milioane. Este limbă
oficială la ONU.
Ucraineana (ruteana) are 35-37 milioane de vorbitori (surse diferite). Limba literară s-a
format în secolul al XVIII-lea.
Bielorusa este vorbită de 8-10 milioane de oameni (surse diferite) în Belarus şi Polonia. S-a
constituit ca limbă literară în secolul al XIX-lea.
6.2. Grupul de vest cuprinde polona, ceha, slovaca, polaba (disparută), soraba, caşuba.
Limbile slave de vest sunt mai puţin unitare decât cele de sud şi est. Sunt atestate din secolul
al XII-lea - ceha, secolul al XIII-lea - polona.
6.3. Grupul de sud: bulgara, macedoneana, sârba, croata, slovena.
Are cele mai vechi texte slave (secolul IX).
7. Din limbile baltice (care sunt foarte apropiate de cele slave la fonetică, gramatică,
derivare şi vocabular) fac parte: lituaniana şi letona, cu monumente literare din sec. al XVI-lea. Ni
s-au mai păstrat texte din secolul al XV-lea - al XVII-lea în limba prusiana veche, asimilata
complet, spre sfârşitul sec. XVII, de neamurile germanice. Deosebit de importantă pentru gramatica
comparată a limbilor indo-europene este lituaniana (prin caracterul arhaic al structurii morfologice
şi al foneticii).
Intre limbile slave, baltice şi germanice există un număr destul de mare de afinităţi
lingvistice (în primul rând, morfologice şi lexicale).
*
Până acum am vorbit despre ramurile familiei indo-europene reprezentate prin mai mult de o
limbă. Există însă şi alte ramuri indo-europene, constituite, fiecare, din câte o singură limbă. Acesta
este cazul limbilor greacă, armeană, albaneză, hitită şi toharică.
8. Limba greacă
Limba greacă veche (sec. al X-lea - al V-lea i.e.n.) era scindată într-o mulţime de dialecte,
legate, totuşi, între ele, fiecare având o anumită formă literară. (Până în sec. al IV-lea î.e.n. în
57
Grecia nu a existat o limbă unică). Dintre dialectele literare, cele mai importante au fost dialectul
ionic, dialectul atic, dialectul doric şi dialectul eolic.
Dialectul ionic se vorbea în coloniile grecesti din nord-vestul Asiei Mici (12 orase). în acest
dialect au fost alcatuite epopeile lui Homer (Iliada şi Odiseea), poemele lui hesiod şi opera
istoricului Herodot.
Dialectul atic (dialectul Atenei) era În deaproape În rudit cu cel ionic. în general, limba
tragediei este dialectul atic (Eschil, Sofocle şi Euripide), limba comediilor lui Aristofan, a istoricilor
Tucidide şi Xenofon, a filozofului Platon şi a renumitului orator Demostene.
Greaca modernă (neogreaca) continuă greaca veche (elina). Deosebirile dintre ele sunt
însă foarte mari.
Istoria limbii greceşti cunoaşte trei perioade. Prima, la care ne-am referit şi mai sus, o
formează greaca veche. Potrivit descoperirilor recente, ea datează din a doua jumătate a celui de-al
II-lea mileniu î.e.n. Este limba culturii creto-miceniene (sau minoice), cunoscută din inscripţii în
liniar A şi B. Dupa distrugerea acestei culturi (sec. al XII-lea i.e.n.) urmeaza o perioada obscura (ea
tine pana în sec. al VIII-lea i.e.n.). în sec. al VIII-lea În cepe marea colonizare a grecilor, care avea
sa creeze conditiile ce au dat nastere Greciei clasice. în cateva secole, limba greaca se extinde în În
tregul bazin mediteranean pana în Gibraltar, iar în nord pana la ţărmurile Mării Negre.
Datorită prestigiului politic şi cultural al Atenei, în sec. al V-lea î.e.n. acest dialect începe să
se impună şi în alte zone. Suferind însă o puternică influenţă ionică în lexic. Această formă nouă a
dialectului atic poarta numele de koiné "limba comună". Apariţia ei a dus la nivelarea
particularităţilor dialectale. Limba greacă comună începe să câştige teren în epoca elenistică. Ea
avea să existe până în sec. al VI-lea î.e.n., când începe perioada bizantină, caracterizată pe plan
lingvistic prin două tendinţe contrare: una conservativă, care încearcă să menţină tradiţiile limbii
comune şi ale dialectului atic; aceasta tendinţă devine predominantă în literatura; alta, populară,
care a dus la scindarea limbii comune (koiné) vorbite în dialecte teritoriale. Ambele tendinţe se
continuă în perioada neogreacă (aproximativ din secolul al XII-lea e.n.). Din koiné provine şi
greaca modernă. Pana în ultima vreme, în domeniul morfologiei (şi parţial al sintaxei) limbii
neogreceşti, chiar în textele dintr-o singură carte, în paginile unei reviste sau ziar se întâlneau două
stiluri diferite - katharevusa şi dimotiki; numită şi limba pură, katharevusa era întrebuinţată
pentru expunerea ştiinţifică sau politică. Katharevusa nu era înţeleasă de păturile de jos ale
populaţiei. În schimb, dimotiki reflectă limba vorbită azi în Grecia, limbă înteleasă de cei mulţi.
Recent (1997), guvernul grec a declarat dimotiki, vorbită şi cultivată de poeţi, ca limbă obligatorie
în şcoli, universităti şi instituţii publice.
58
9. Limba armeana
Cele mai vechi monumente literare ale acestei limbi dateaza din sec. al V-lea e.n. Multă
vreme armeana a fost considerată - în mod greşit - ca făcând parte din grupul limbilor indo-
iraniene. În realitate însă, armeana a împrumutat doar numeroase cuvinte din partă şi persană. Locul
limbii armene în rândul celorlalte limbi indo-europene a fost stabilit pentru prima oară de H.
Hübschmann, la sfârşitul sec. al XIX-lea (mai precis, în anul 1875).
10. Limba albaneză

Cele mai vechi texte datează din sec. al XV-lea. Albaneza este împărţită în două dialecte: de
nord (gheg) şi de sud (elbasan). Judecând după teritoriul pe care-l ocupă, s-ar putea afirma că
albaneza continua ilira, ipoteză susţinută de G. Meyer, P. Kretschmer, F. Sommer, A. Thumb, O.
Hoffmann, O. Densusianu, I. Valaori, Al. Philippide, Eq. Çabej, A. V. Desickaja s.a., dar anumite
particularităţi fonetice vorbesc în favoarea originii ei trace (C. Pauli, H. Hirt, G. Weigand, H.
Pedersen) sau daco-moesiene (VI. Georgeiev). Ipotezele acestea sunt împărtaşite de lingvişti şi
astăzi.
In evul mediu, ca limbi literare s-au folosit, în Albania, latina şi greaca.
Datorită numeroaselor transformări, sistemul fonetic şi structura gramaticală a limbii
albaneze au deviat mult (in raport cu alte idiomuri indo-europene). Lexicul abundă în elemente
romanice, greceşti şi slave. Din momentul cuceririi Iliriei de către romani (sec. al II-lea î.e.n.)
datează primele elemente latineşti, urmate apoi de influenţa italiană (îndeosebi veneţiană) şi
aromână.
11. Limba toharica

Acest termen arbitrar şi inexact este folosit pentru denumirea a doua limbi înrudite între ele. Textele
toharice, scrise cu caractere indiene şi datand din sec. al VI-lea - al VII-lea e.n., au fost descoperite
la începutul sec. al XX-lea, în Turkestanul chinez.
Limbile toharice manifestă asemănări cu grupurile italic, celtic, slav, cu greaca, armeana şi
frigiana. Dealtfel, definind poziţia toharicei între celelalte limbi indo-europene, A. Meillet sublinia
că ea se situeazţ între italo-celticţ, pe de o parte, slavţ şi armeană, pe de alta. Având în vedere că în
toharică există elemente de substrat fino-ugrian, se poate admite că patria primitivă a vorbitorilor ei
s-a aflat între Nipru şi Ural.
12. Limba hitita (sau nesita)
Hitita a fost răspânditp în Asia Micp şi ne-a parvenit în texte cuneiforme începând cu
mileniul al II-lea i.e.n. (peste 15 000 de tabliţe de argilă). Monumentele hititei cuneiforme sunt
59
foarte numeroase şi variate în ceea ce priveşte conţinutul. Aceasta limbă a fost descifrată de
asiriologul ceh B. Hrozny în anul 1915. Descifrarea şi interpretarea textelor hitite au contribuit într-
o largă măsură la revizuirea unor probleme de gramatică comparată a limbilor indo-europene.
Importanţa limbii hitite pentru gramatica comparată se explică nu numai prin caracterul
arhaic al textelor, ci şi prin prezenţa în sistemul fonologic şi gramatical al hititei a unor deosebiri
faţă de restul limbilor indo-europene. În Siria de Nord şi în estul Asiei Mici, au fost descoperite şi
inscripţii hieroglifice. Ele notează o limbă apropiată de hitita cuneiformă. Limba lor este hitita
hieroglifica.
În afară de aceste ramuri indo-europene, bine cunoscute prin documente, s-au păstrat date
fragmentare cu privire la o serie întreagă de limbi ale unor triburi şi populaţii care au locuit în
vechime în regiunile din Europa de sud-est şi mediteraneană şi care aparţin familiei lingvistice indo-
europene. Este vorba despre: traco-dacă, ilira, frigiana etc.
II. Familia limbilor fino-ugriene

(sau ugro-finice)
Familia limbilor ugro-finice se împarte în două ramuri: ramura ugrică şi ramura finică. Din
ramura ugrică fac parte limbile maghiara, mansi (regula) şi hanti.
Din ramura finică mentionam limbile: finlandeză (suomi), estonă, sama (lapona), vepsa şi
isuri, voda şi levona, limbile komi-permiana şi komi-siriana, limbile mordvine (ersa şi moksa),
limba mari rasariteană de campie, mari de munte şi udmurta.
Raporturile dintre diferitele grupuri ale limbilor fino-ugriene sunt extrem de complexe. Cu
toate succesele obţinute în domeniul gramaticii lor comparate, multe probleme legate de formarea
acestor limbi înrudite rămân totuşi încă nerezolvate. În prezent, limbile ugro-finice se deosebesc
simţitor în structura lor fonetică, gramaticală şi lexicală.
III. Familia limbilor turcice
Problema clasificării genealogice a limbilor turcice nu a fost soluţionată definitiv. Dar, spre
deosebire de familia limbilor fino-ugriene, limbile turcice seamănă mult una cu alta, ceea ce
uşurează studiul relaţiilor genetice existente între ele.
Din această familie fac parte: turca, tătara, azerbaidjana, uzbeka, turcmena, ciuvasa,
baskira, uigura şi găgăuza.
60
IV. Familia limbilor ibero
(basco)-caucaziene
Termenul de limbi caucaziene are în vedere numai răspândirea geografică a limbilor

cuprinse sub acest nume. Ştiinţa nu a dat încă un răspuns satisfăcător întrebării dacă limbile
caucaziene formează sau nu o singură familie.
a) Grupa occidentala a limbilor caucaziene cuprinde abhaza, abaza, limba adighee, kabardina şi
ubiha;
b) grupa veinaha (batbiko-kistina), din care fac parte limbile cecena, ingusa, batbika şi kistina;
termenul veinah înseamna "poporul nostru";
c) grupa caucaziană de sud (cartvela) include limbile gruzină (numita şi georgiană), mengrela,
ceana, zana, iar în Peninsula Iberică - basca.
V. Familia limbilor semito-hamitice
V.1 Ramura limbilor semite

Limbile semite se împart în 3 grupuri: estică, nordică şi sudică:
a) Grupa estică e reprezentată de limba moartă asiro-babiloneana, numită şi accadiana,
care se vorbea în Asiria şi Babilon. Monumentele (scrise cu caractere cuneiforme) dateaza din anul
2500 i.e.n. şi merg pana în sec. al V-lea e.n.
b) Ramura nordică cuprinde limbile vechi cananeană, ebraică, feniciană, arameică,
moabită, mandeică şi limba vie aisora. Ebraica este limba celor mai vechi părţi din Biblie. Ea a
existat între sec. al X-lea şi al III-lea î.e.n. La sfârşitul secolului trecut, se iniţiază o campanie de
reînviere a limbii ebraice, pentru a putea fi utilizata în scris şi în vorbire. Scrierea folosită este cea
veche, iar vocabularul cuprinde, pe de o parte, termeni arhaici, adaptaţi la necesităţile vieţii
moderne, pe de alta, împrumuturi din limbile europene.
c) Ramura sudica cuprinde araba şi etiopiana.
Limba arabă dispune de o bogată literatură. Cele mai vechi texte sunt reprezentate de
inscriptii, dintre care: una din anul 328 e.n., alta - din 512 si, în fine, o a treia - din 568.
majoritatea scrierilor literare le avem începând din sec. al VI-lea şi al VII-lea. În araba veche au fost
redactate numeroase opere filozofice, matematice şi filologice. Odată cu răspândirea Islamului,
rolul limbii arabe în Orient creşte considerabil. De fapt, în viaţa culturală a popoarelor din Orientul
Apropiat araba a jucat acelaşi rol ca latina în Europa de apus.
V.2. Ramura limbilor hamite
61
Din aceasta ramură fac parte: vechea egipteană, copta, limbile berbere ale tuaregilor şi
kabililor din Africa de nord, limbile kusite (in Etiopia) şi kausa (vorbita în Nigeria, Sudan, Benin,
Togo, Camerun etc.).
Egipteana veche este limba inscripţiilor hieroglifice care ni s-au păstrat din mileniul al IV-
lea î.e.n. până în sec. al III-lea e.n. Monumentele scrieri hieroglifice egiptene au fost descifrate de
savantul francez François Champollion în anul 1822 pe baza unei inscripţii trilingve.
Limba coptă reprezintă o fază ulterioră a egiptenei (sec. al III-lea, epoca medievală, pana în
sec. al XVII-lea e.n.). Scrierea coptă se bazează pe alfabetul grecesc.
Lingvistica contemporană recunoaşte înrudirea genetică apropiata dintre limbile semite şi
cele hamite. Această comunitate a avut loc cu aproximativ 5000 de ani î.e.n.
VI. Familia limbilor bantu
Limbile bantu sunt vorbite de popoarele care locuiesc în Africa centrala şi meridionala, la
sud de Sudan. Bantu este o noţiune pur lingvistică (nu antropologică), toate limbile din aceasta
familie formează o unitate în ceea ce priveşte structura gramaticală şi lexicală. Ele sunt foarte
apropiate una de altă (ca ramura limbilor romanice ori slave).
Limbile bantu sunt vorbite de aproximativ 50 de milioane de oameni. Dintre limbile bantu,
cea mai importantă e suahili, vorbită de 8 milioane de oameni şi răspândită pe litoralul Oceanului
Indian.
VII. Familia limbilor mongolice
Aceasta familie cuprinde limbile: mongolă, buriat-mongolă, halhasa, cirata şi kalmika.

Oarecum deosebite de acestea sunt limbile mongolă (în Afganistan), dagura (în Manciuria) şi
mongura (în Tibet).
VIII. Limbile tunguso-manciuriene
Acestea se impart în doua subgrupe: 1) nordica sau tungusa, cu limbile: evenki, evena,
neghidala şi solona şi 2) sudica sau manciuriana, cu limbile: manciuriana, nanaica, ulcica şi
orocen. Ele sunt răspândite în Extremul Orient.
62
IX.Llimbile paleosiberiene
Limbile paleosiberiene se subîmpart în : 1) ramura de est (ciukota sau luoravetlana,

eschimosa, koriaka, kamciadala, iukaghira, ciuvanta şi ghiliaka) şi 2) de vest (limbi ieniseice:
keta sau ostiaka din Ienisei, assana şi limbile disparute: arina - în sec. al XVIII-lea, şi kota - în
sec. al XIX-lea).
X. Limbile samoede
Se vorbesc în nordul îndepărtat al fostei U.R.S.S. Din acestea fac parte: iurak (nenetii),
ienisei (enetii), tevgi (nganassan) în grupul de nord, selkup şi kamas în grupul de sud.
XI. Familia limbilor dravidiene
Limbile dravidiene sunt răspândite pe un spaţiu imens la sudul şi sud-estul Hindustanului şi,
parţial, în India centrală. Numărul vorbitorilor se ridică la 80 de milioane de oameni. La baza
clasificării ştiinţifice a limbilor dravidiene au stat cercetările filologilor din India medievală.
Limbile dravidiene se împart în două grupe: andhra şi dravida. Din prima grupă face parte
limba telugu, iar din a doua: tamila, kanara, maleyalam, kotra şi tulu.
Substratul dravidian a avut o mare influenţă asupra limbii indiene vechi.
XII. Familia limbilor malaio-polineziene
Se subdivide în : 1) ramura malaeză (sau indoneziană) şi 2) ramura polineziană. Dintre

aceste limbi, cele mai studiate sunt limbile din prima grupă, din care fac parte: indoneziana (limbă
de stat a Republicii Indonezia), djawaneza, sunda, malaeza, bali, madura, toraja, bugi, tagalos,
malgasa (în Madagascar) etc.
Din ramura polineziană fac parte limbile hawaiana, samoana, maori ş.a.
XIII. Limbile chino-tibetane
Se împart în două mari ramuri: 1) thai-chineza (chino-siameza), care cuprinde limba

chineză şi grupul limbilor thai (limba thai propriu-zisa sau thai-siameza, apoi limbile lao, lui,
63
kuin, vietnameza, numită, anterior, anamită ş.a.) şi 2) tibeto-birmană (limba tibetană, limbile
himalaice pronominalizate, limbile himalaice nepronominalizate, limba birmană s.a.).
XIV. Limbile indiene (amerindiene)
Se clasifică în trei mari grupe: 1) limbile din Canada şi S.U.A. (eschimosa, aleuta, familia
athapasca şi algonquina etc.); 2) limbile din Mexic şi din America centrală (cea mai importantă
este, aici, maya, limbă moartă, vorbită de indienii din Yucatán şi nordul statului Campeche);
3)limbile din America de Sud şi Antile (quechua, aymara, tupi, guarani etc.).
Cu privire la locul limbii coreene în clasificarea genealogică au fost emise două ipoteze.
După una dintre ele, coreeana ar forma împreună cu limbile dravidiene o familie aparte, explicaţie
neacceptată din lipsa de argumente convingătoare. Mult mai plauzibilă este cealaltă ipoteză, care
susţine înrudirea dintre coreeană şi limbile manciuriană şi mongolă. Dupa părerea lingviştilor care
au argumentat cel de-al doilea punct de vedere, coreeana face parte din familia limbilor altaice
(adică este înrudita cu limbile turcice, mongole şi tunguso-manciuriene).
Intrebari de verificare:
 Ce criterii stau la baza clasificării genealogice?
 Care sunt principalele familii de limbi?
 Care sunt principalele ramuri ale familiei indo-europene?
 Enumeraţi limbile romanice.
B. CLASIFICAREA TIPOLOGICA
Istoricul problemei
Spre deosebire de clasificarea genealogică, clasificarea tipologică a limbilor, apărută cam în

acelaşi timp (adică la sfârşitul sec. al XVII-lea şi începutul celui de-al XIX-lea), se întemeiază pe
alte principii. Într-adevăr, aici nu ne mai interesează înrudirea morfemelor şi nici, implicit, filiaţia
lingvistică, ci tipul limbii, cu alte cuvinte, asemănările şi deosebirile ce se manifestă în structura
gramaticală a limbilor, indiferent de originea lor.
64
Ideea de a se studia tipul limbii o întâlnim, pentru prima oară, la romantici, după care,
sufletul fiecărui popor se manifestă în folclor, în artă, literatură şi limbă. De aici concluzia, naturală,
că prin limbă putem cunoaşte spiritul etnic. Concepţia aceasta o găsim formulată în celebra lucrarea
a lui Friederich von Schlegel, leful romanticilor germani, Über die sprache und Weisheit der
Indier, menţionată mai sus. Pe baza comparării limbilor, întreprinsă încă de englezul W. Jones, Fr.
Schlegel confruntă sanscrita cu greaca, latina, limbile turcice şi conchide că:
1) limbile pot fi împărţite în două tipuri, şi anume în limbi flexionare (cu flexiune internă)
şi limbi cu afixe (care dispun de prefixe şi sufixe);
2) fiecare limbă se naşte şi rămâne în acelaşi tip lingvistic;
3) limbile flexionare sunt mai bogate, mai stabile şi mai durabile decât acela afixale, care,
dimpotrivă, ar fi sărace, artificiale şi nu s-ar dezvolta organic. În alţi termeni, Fr. Schlegel considera
că limbile flexionare ar fi singurele ideale şi le opune tuturor celorlalte. După părerea lui,
reprezentanta clasică a limbilor flexionare o constituie sanscrită.
Zece ani mai târziu, fratele lui Friederich Schlegel, August Wilhelm von Schlegel (1767-
18450, în lucrarea Observations sur la langue et la littérature des troubadours (1818), propune
clasificarea tuturor limbilor în trei tipuri principale:
1) limbi în care cuvintele sunt invariabile, iar raporturile dintre ele pot fi exprimate numai
prin topică;
2) limbi cu afixe, în care raporturile gramaticale sunt desemnate cu ajutorul prefixelor,
sufixelor şi al desinenţelor;
3) limbi flexionare, în care, în afară de afixe, mai există şi flexiune internă. La rândul lor,
acestea pot fi divizate, pe baza criteriului sintactic, în limbi sintetice şi limbi analitice.
O nouă etapă în evoluţia concepţiilor privind clasificarea tipologica a limbilor este marcată
de cercetările lui Wilhelm von Humboldt. Ceea ce este nou în clasificarea propusă de Humboldt
constă în faptul că el adaugă celei făcute de A. Schlegel al patrulea tip lingvistic şi denumeşte
primele două.
1) Primul tip lingvistic (al lui A. Schlegel) Humboldt îl numeşte izolant.
2) Al doilea este denumit aglutinant; limbile care îl compun se caracterizează prin afixe, dar
în structura lor morfologică prefixele, sufixele şi desinenţele nu sunt sudate cu rădăcina cuvântului.
3) Al treilea tip îl constituie limbile flexionare. Ele se caracterizează, spre deosebire de cele
aglutinante, printr-o coeziune perfectă atât între afixe, cât şi între acestea şi radăcină. Specifică
acestor limbi este şi flexiunea internă.
4) Spre deosebire de învăţaţii de până la el, Humboldt mai distinge un tip lingvistic, şi
anume tipul limbilor incorporante (limbile unor indieni din America de Nord, precum şi unele din
limbile din extremitatea de nord-est a Siberiei; ciukotka sau luoravetlana). În opoziţie cu
65
idiomurile în care există părţi secundare de propoziţie dependente de verbul-predicat, în limbile
incorporante sunt utilizate, cu aceasta funcţiune, afixele, care fac corp comun cu verbul-predicat.
Deşi concepţia generală a lui W. von Humboldt conţine unele elemente dialectice, totuşi
teoriile lui privitoare la evoluţia tipului lingvistic sunt idealiste, influenţate mult de Kant, Schelling
şi Fichte. Lingvistul german considera că principalele tipuri morfologice ar reprezenta etape diferite
ale unui proces de evoluţie unic, începând cu limbile izolante. Cele mai desăvârşite sunt, după el,
limbile flexionare, iar sanscrita constituie, desigur, tipul ideal.
August Schleicher revine la clasificarea tipologică a fraţilor Schlegel, dar cu o argumentare
şi detalii noi. Ca discipol al lui Hegel, Schleicher era convins că tot ceea ce există trece prin trei
etape (triadă): teza, antiteza şi sinteza. În consecinţă, va trebui sa delimităm trei tipuri de limbi în
trei perioade. Aceasta interpretare, dogmatică şi formală, a filozofiei hegeliene a fost combinată de
Schleicher cu ideile lui Ch. Darwin despre evoluţia speciilor biologice. În mod logic, Schleicher
avea să ajungă la concluzia că limba, ca orice organism natural, se naşte, creşte (nu se dezvoltă) şi
moare. Clasificarea tipologică a lui Schleicher nu prevede limbile incorporante, ci indica trei tipuri
lingvistice în doua variante: limbi sintetice şi limbi analitice.
Limbile izolante sau amorfe sunt considerate de Schleicher ca specii arhaice, cele
aglutinante, ca specii intermediare, limbile flexionare (vechi indo-europene) ar coincide cu epoca de
înflorire, reprezentând, deci, speciile cele mai evoluate, în timp ce limbile flexionare noi (analitice)
ar aparţine epocii de degradare. În viata limbilor, A. Schleicher distinge, deci, două perioade, dintre
care una aşa-zisă preistorică sau creatoare şi alta istorică sau de degradare. În aceasta perioadă
nu se mai creează forme noi, ci, dimpotrivă, totul se dezintegrează.
În acelaşi timp cu Schleicher, a elaborat o clasificare morfologică H. Steinthal. El porneşte
de la tezele principale ale lui Humboldt, dar interpretează ideile acestuia pe plan psihologic. Toate
limbile sunt impartite de Steinthal în limbi cu formă şi limbi fară formă (amorfe). Prin formă el
înţelege atât forma cuvântului, cât şi forma propoziţiei. Limbile în care flexiunea lipseşte au fost
numite de Steinthal agregate; ele se subîmpart în : limbi de tipul vietnamezei (care este aproape
total lipsită de forme) şi limba chineză (care nu este complet amorfă: în chineză există nu numai
afixe lexicale, ci şi afixe gramaticale); limbile cu flexiune, Steinthal le-a numit limbi variabile..
Clasificarea lui H. Steinthal a fost revizuită de Fr. Misteli, care are meritul de a fi delimitat
limbile ca rădăcini izolante (chineza) de cele care izoleaza temele (de exemplu, malaeza).
În clasificarea morfologică a lui Fr. şi A. Schlegel, W. von Humboldt, A. Schleicher, H.
Steinthal şi Fr. Misteli, ca, dealtfel, în însăşi concepţia lor lingvistică, limbile indo-europene
reprezintă tipul cel mai evoluat şi se caracterizează printr-o structură gramaticală ideală, puncte de
vedere ce nu pot fi însă acceptate.
66
O completare substanţială a schemei clasificării tipologice tradiţionale îi aparţine lingvistului
american E. Sapir. La baza clasificării, acesta pune trei criterii: 1) gradul de sinteză; 2) tehnica
sintezei; 3) caracterul conceptelor (adică al semnificaţiilor ce pot fi exprimate în cadrul
cuvântului). După primul criteriu, limbile sunt divizate în: analitice (chineza, engleza, franceza),
sintetice (latina, araba, finlandeza) şi polisintetice. În conformitate cu cel de-al doilea criteriu,
limbile se împart în izolante, aglutinante, fuzionante şi simbolizante. În fine, potrivit celui de-al
treilea criteriu, tipurile de noţiuni exprimate de limbă pot fi: A. Lexicale (1.concepte lexicale "de
baza" şi concepte "derivative") şi B. Gramaticale (3.concepte relaţionale concrete: de pilda,
genul şi numărul; 4.concepte relaţionale pure: de ex., categoria gramaticală a cazului).
Considerate în ansamblu, cercetările consacrate clasificării tipologice au scos la iveală faptul
că în fiecare limbă predomină anumite procedee de exprimare a conţinutului gramatical, în schimb,
altele lipsesc sau sunt folosite foarte rar. În fond, aşa a apărut clasificarea tipologică. Ea se sprijină
pe structura limbii şi este definită prin mijloacele gramaticale de expresie, esenţiale în fiecare caz în
parte. Astfel, la exprimarea raporturilor dintre cuvinte, limba română utilizează mijloace
morfologice (flexiunea), sintactice (joncţiunea, juxtapunerea, parataxa, topica) şi fonetice
(intonaţia, pauza). Dimpotrivă, chineza recurge mai ales la ton, topică şi cuvinte auxiliare.
CLASIFICAREA TIPOLOGICA TRADITIONALA

Lingvistica generală actuală acceptă, în principiu, clasificarea tipologică a lui Humboldt şi
completările făcute de alţi învăţaţi atât în sec. al XIX-lea, cat şi în epoca noastră. Se recunoaşte, de
fapt, existenţa a patru tipuri principale de limbi, şi anume: 1) tipul izolant sau amorf; 2) tipul
aglutinant; 3) tipul flexionar; 4) tipul polisintetic.
1. Limbile izolante sau amorfe (li se mai spune şi radicale)
Din aceasta categorie fac parte: chineza, vietnameza, tibetana, birmana, siameza, limbile
sudaneze (in parte, şi engleza). Limbile pomenite se caracterizează prin următoarele trăsături
principale:
a) invariabilitatea cuvintelor. Afixele gramaticale, de obicei lipsesc, cuvintele nu se declină
şi nu se conjugă. Există numai particule, care îndeplinesc rolul cuvintelor auxiliare, şi afixe lexicale.
Limbile se numesc izolante, pentru că formele cuvintelor nu exprimă raporturi sintactice în
propoziţie: formal cuvintele sunt "izolate". Ele pot consta în unele limbi numai din rădăcini, în timp
ce în altele (care izolează temele) găasim afixe lexicale. Propoziţia reprezintă, în limbile izolante,
un şir de rădăcini sau teme invariabile.
b) în limbile amorfe nu există elemente formale pentru a diferenţia părţile de vorbire, deşi
sensul lor este perceput ca atare şi în plan morfologic. Cuvintele ce desemnează obiecte, proprietăţi
sau acţiuni, din punct de vedere structural nu se deosebesc prin nimic unele de altele. Uneori, unul
67
şi acelaşi cuvânt poate indica şi obiectul, şi proprietatea, şi acţiunea (aceasta depinde, bineînţeles, de
context). De aici polisemia radicalilor sau a temelor. Aceleaşi rădăcini au, adeseori, înţelesuri foarte
variate (de exemplu, în chineză). Cu alte cuvinte, în chineza există mulţi radicali omonimici. De
pildă, tao poate însemna: "a răpi, a atinge, a acoperi, steag (flamură), a duce, drum"; liu - "a
întoarce, căruţă, piatră preţioasă, rouă, a bate fierul, drum". Aceste complexe sonore, identice din
punct de vedere fonetic segmental, sunt diferenţiate prin intonaţie (oral) şi prin ideograme (în scris).
c) Raporturile sintactice pot fi exprimate prin topică, intonaţie şi cuvinte-rădăcini, care îşi pierd în
context valoarea lor de bază şi capătă rolul cuvintelor auxiliare (instrumente gramaticale prin
excelenţă: prepoziţii sau conjuncţii). De exemplu, subiectul se află întotdeauna la începutul
propoziţiei, obiectul direct stă sau imediat după cuvântul care marchează acţiunea sau este indicat
prin intermediul unui cuvânt-rădăcină.
În limba chineză, în afară de cuvintele rădăcini, care poartă o anumită valoare lexicală, mai
există şi cuvinte-rădăcini cu funcţie auxiliară. (Studiul acestei limbi se reduce la studiul radicalilor
de diferite tipuri, precum şi al topicii).
2. Limbile aglutinante
În aceasta categorie se încadrează majoritatea limbilor din Asia, Africa şi Oceania: limbile
turcice, mongolice, tunguso-manciuriene, samoedice, bantu, fino-ugriene, dravidiene, gruzina,
japoneza, armeana de azi (care posedă însă şi unele trăsături, specifice tipului flexionar) ş.a. Ele se
caracterizează prin afixe lexicale şi gramaticale, dar, spre deosebire de tipul flexionar, legătura
dintre morfeme nu prezintă o coeziune perfectă, de unde şi numele de aglutinante.
a) în aceste limbi, structura morfologică a cuvântului este extrem de clară;
b) indiferent de natura lor, morfemele se prezintă sub acelaşi aspect (nu exista flexiune internă,
lipsesc alternanţele).
Rădăcina cuvântului nu se modifică niciodată. Toate elementele sunt alipite, ataşate. De
exemplu, în turcă: el "mâna", el/im "mâna mea", el/im/de "în mâna mea" (loc.), el/im/de/ki/ "care
se află în mâna mea", el/im/de/ki/n (gen. sg) "a celui (a ceea) ce se afla în mâna mea"; aplicarea
afixului la raădăcină (care poartă sensul lexical fundamental) se face pornind de la elementul mai
general, mai abstract, spre cel mai concret, mai particular, adică mai întâi se ataşează afixul care
arată categoria cea mai cuprinzătoare, urmat de afixul categoriei mai restrânse;
c) Afixele care exprima diferite valori gramaticale se caracterizează prin doua trăsături
fundamentale: fiecare afix îndeplineşte numai o singură funcţiune; fiecare valoare gramaticală este
exprimată întotdeauna prin unul şi acelaşi afix (afixe standard). De exemplu, în turcă: oda "camera,
odaie", oda/da "în cameră" (loc.), oda/lar (nom.pl), odalar/da (loc. pl.); - afixul -lar exprimă
numai pluralul, nu şi nominativul; în limbile flexionare (sanscrită, greacă, latină, română, germană,
rusă etc.), o desinenţă poate indica (şi indică) mai multe funcţiuni. Astfel, în lat. horti, -i
68
marchează în acelaşi timp şi nominativul şi pluralul; în spe: e desemnează două funcţiuni
gramaticale: ablativul şi singularul;
d) Armonia vocala (sinarmonismul) reprezintă o cerinţă de a “armoniza” vocala afixelor
cu vocala din interiorul cuvântului.
e) Pe langă faptul că afixele îndeplinesc o singură funcţiune gramaticală, limbile aglutinante
se caracterizează, după cum am mai remarcat, printr-o slabă coeziune a morfemelor (acestea se
alipesc în mod mecanic la rădăcină sau de alt afix);
f) Procedeele morfologice cele mai răspândite sunt sufixarea şi prefixarea. În limbile
aglutinante predomină, de regulă, unul dintre ele. Astfel, în limbile turcice şi fino-ugriene există
numai sufixe, în timp ce în limbile bantu, predomină prefixele.
3. Limbile flexionare
Aceste limbi se caracterizează prin următoarele trăsături fundamentale:
a) posibilitatea variaţiei fonematice a structurii morfemelor (flexiune internă). Aceasta modificare
serveşte la formarea de noi cuvinte sau diferite forme ale unuia şi aceluiaşi cuvânt (cf.engl. sg. foot
"picior" - pl. feet; germ. Wald "pădure" - pl. Walder; Handel "negoţ" - pl. Händel);
b) fiecare afix poate fi purtătorul mai multor funcţiuni gramaticale; cf. în rusă; desinenţa - ev (în
derêv’jev<derêvo "copac", exprimă categoria numărului (pl.) a genului (n.) şi a cazului (gen.);
c) o coeziune perfectă a morfemelor (fuzionarea lor).
Într-adevăr, în limbile flexionare, afixarea diferă de afixarea din limbile aglutinante prin
faptul că sufixele şi prefixele sunt legate organic de rădăcina sau temă, adeseori, există cuvinte care
nu pot fi folosite fără sufix (cf. în r. sem’/ja, derev/o), dupa cum sunt şi cazuri când sufixul este
zero (cf. tot în rusa; stol "scaun" – nom. ac. sg., stul "masa" - nom. ac. sg., sapog "gheată"- nom.
ac. sg. gen. pl., soldat - nom. sg., gen. ac. pl.).
Limbile flexionare se împart, la rândul lor, în limbi sintetice şi analitice.
Limbi sintetice prin excelenţă: limbile indo-europene vechi (sanscrita, greaca, latina,
gotica, armeana veche, slava veche şi altele) iar dintre limbile indo-europene actuale: lituaniana,
germana, rusa şi unele limbi slave (ele au însă şi elemente de analitism).
Limbi analitice: majoritatea limbilor indo-europene contemporane (limbile romanice,
neoindiene, engleza, daneza, neogreaca, bulgara ş.a.; trebuie spus însă că evoluţia limbii române de
la sintetism la analitism nu este unidirecţională şi absolută, căci se observă, în parte, şi un fenomen
invers, de creare a formelor sintetice).
În limbile sintetice, categoriile şi raporturile gramaticale se exprimă în interiorul cuvântului,
în timp ce limbile analitice recurg la mijloace externe (cuvinte auxiliare, topica, intonaţie). În
limbile cu structură sintetică, cuvântul îşi menţine caracteristica sa gramaticală, chiar dacă extragem
69
din propoziţie. De exemplu, lat. filium ne indică prin forma sa că: a) avem în faţă un substantiv, b)
la numărul singular, c) în cazul acuzativ, d) cu funcţia sintetică de complement direct.
În limbile analitice însă, cuvântul, scos din propoziţie, are numai valoare lexicală,
posibilitatea de a numi (funcţia denominativă). De exemplu, în engleză round "cerc", considerat
în afara propoziţiei, are numai valoare lexicală, fără indicaţii de natură gramaticală.
Structura analitică este mai răspândită în paradigma numelui (vezi, de exemplu, franceza,
engleza, bulgara, persana noua etc.). În sistemul verbal, însă, alături de construcţii analitice,
găsim şi o bogată varietate de forme sintetice, utilizate pentru desemnarea categoriilor gramaticale
proprii acestei părţi de vorbire (timpul, modul ş.a.). Elementele sintetice apar şi în cadrul derivării
folosite în limbile analitice.
4. Limbile polisintetice (incorporante).

Particularităţile acestui tip morfologic constă în aceea că diferitele obiecte ale acţiunii
(direct, indirect) precum şi circumstanţialele nu sunt exprimate prin părţi secundare de propoziţie ci
prin diferite afixe care intră în componenţa formei verbale ce serveşte de predicat în propoziţie.
Uneori în componenţa predicatului se include şi subiectul. Putem spune, astfel, că în limbile
polisintetice cuvântul corespunde unei întregi propoziţii din alte limbi.
Din limbile polisintetice fac parte multe limbi ale indienilor din America, unele limbi
africane şi limbile unor popoare din Asia.
Pentru a înţelege cum funcşionează aceste limbi, prezentăm un exemplu dintr-o limba
indiană din America de Nord, statul Oregon – limba chinook. Propoziţiei noastre “Am venit să-i
dau ei asta” îi corespunde în chinook inialudam. În aceasta propoziţie sunt încorporate obiecte
pronominale: rădăcina verbului “a da” este reprezentată prin consoana d, prefixul i- exprimă un
trecut imediat; n desemnează persoana I sg.; al doilea -i- obiectul pronominal (“asta”, “aceasta”,
“acest lucru"); -a- al doilea obiect pronominal – “ei” – (complement indirect); -l- afix care indica
valoarea de complement indirect a pronumelui precedent; -u- arată că acţiunea este îndreptată spre
exterior şi porneşte de la subiectul vorbitor (adică “el dă cuiva ceva şi nu ia de la nimeni nimic”); în
fine –am este un sufix care exprima o noţiune suplimentară cu un anumit scop.
Tipul polisintetic îl determinăm în primul rând după criteriul sintactic. Este greşit să se
afirme că în limbile polisintetice nu există cuvinte, ci numai cuvinte-propoziţii. În limbile
polisintetice există paralel şi forme independente şi forme incorporante.
* * * INTRODUCERE ÎN LINGVISTICĂ– 1972, Bucureşti, p.228-261.
70
BĂLAN, Nina Aurora – 1995, Note de seminar. Clasificarea genealogică a limbilor, Craiova.
* * LIMBILE LUMII (Mica enciclopedie) (LL) – 1981, Bucureşti.
* * ENICLOPEDIA LIMBILOR ROMANICE (ELIR) – 1989, Bucureşti.
Intrebari de verificare:
 Care sunt criteriile care stau la baza clasificării tipologice?
 Enumeraţi principalele tipuri de limbi.
 Care sunt deosebirile dintre tipul aglutinant şi cel flexionar?
 Daţi exemple de limbi din fiecare categorie tipologică (izolant, aglutinant, flexionar şi
polisintetic).
EXERCIŢII DE AUTOEVALUARE FINALĂ
 Care sunt principalele teorii prin care se încearcă să explice apariţia limbajului?
 În ce constă dificultatea de a stabili originea vorbirii şi a primelor cuvinte?
 Explicaţi funcţia denominativă a limbajului.
 Explicaţi funcţia poetică a limbajului.
 Care sunt funcţiile limbajului în accepţia lingvistului Roman Jakobson?
 Care sunt principalele curente filosofice privitoare la desfăşurarea procesului de
comunicare?
 Care sunt principalele activităţi de comunicare?
 Ce este codul lingvistic şi în ce constă emiterea mesajului?
 Care sunt accepţiile semnului lingvistic?
 Explicaţi accepţia bilaterală a semnului lingvistic.
 În ce constă a doua articulare a limbajului?
 Care sunt trăsăturile fundamentale ale semnului lingvistic? Explicaţi arbitrarul semnului
lingvistic.
 Daţi exemple de cuvinte motivate absolut şi de cuvinte motivate relativ.
 Care sunt cauzele pierderii motivării?
 Care sunt filologii care au pus bazele metodei comparativ-istorice?
 Care sunt principiile metodei?
 Ce este reconstrucţia? Daţi exemple.
71
 Este posibilă reconstrucţia unei limbi (de exemplu limba indo-europeană)? Care sunt
limitele metodei?
 Care sunt metodele moderne în lingvistică?
 Ce este analiza în constituenţi imediaţi?
 Ce este comutarea?
 Ce este fonemul?
 Ce este morfemul?
 Ce studiază fonetica?
 Care sunt principalele tipuri de scriere?
 Care este relaţia dintre morfologie şi sintaxă?
 Ce studiază semantica?
 Ce criterii stau la baza clasificării genealogice?
 Care sunt principalele familii de limbi?
 Care sunt principalele ramuri ale familiei indo-europene?
 Enumeraţi limbile romanice.
 Care sunt criteriile care stau la baza clasificării tipologice?
 Enumeraţi principalele tipuri de limbi.
 Care sunt deosebirile dintre tipul aglutinant şi cel flexionar?
 Daţi exemple de limbi din fiecare categorie tipologica (izolant, aglutinant, flexionar şi
polisintetic).
BIBLIOGRAFIE GENERALĂ A CURSULUI
72
* * * INTRODUCERE ÎN LINGVISTICĂ (coord.Al.Graur)– 1972, Bucureşti,.
* * * TRATAT DE LINGVISTICĂ GENERALĂ (redactori responsabili: acad.Al.Graur,
S.,Stati, Lucia Wald) - 1971, Bucureşti,
* * LIMBILE LUMII (Mica enciclopedie) (LL) – 1981, Bucureşti.
* * ENICLOPEDIA LIMBILOR ROMANICE (ELIR) – 1989, Bucureşti.
COŞERIU, Eugen - 1995, Introducere în lingvistică, Bucureşti.
COTEANU, Ion – 1998, Crestomaţie de lingvistică generală, Bucureşti.
GRAUR, Alexandru – 1971, Scrieri de ieri şi de azi, Bucureşti.
GRAUR, Alexandru; WALD, Lucia – 1977, Scurtă istorie a lingvisticii, Bucureşti.
GRAUR, Alexandru – 1960, Studii de lingvistică generală, Bucureşti.
HERING, Elisabeth – 1960, Povestea scrisului, Bucureşti,
LYONS, John – 1995, În troducere în lingvistica teoretica, Bucureşti.
SAUSSURE, Ferdinand de – 1998, Curs de lingvistica generala, Bucureşti.
CUPRINS
ARGUMENT_______________________________________1
I. NOŢIUNI GENERALE___________________________2
1. LINGVISTICA GENERALĂ. DEFINITIE şi SCURT ISTORIC 2
2. ORIGINEA LIMBAJULUI__________________________9
3. FUNCŢIUNILE LIMBAJULUI_____________________15
4. PROCESUL DE COMUNICARE____________________19
5. SEMNUL LINGVISTIC___________________________27
II. METODELE LINGVISTICII_____________________35
73
1. METODA COMPARATIVĂ-ISTORICĂ______________35
2. GEOGRAFIA LINGVISTICĂ______________________44
3. METODE STRUCTURALE________________________50
III. UNITĂŢILE LIMBII___________________________56
1. FONEMUL______________________________________56
2.MORFEMUL____________________________________61
IV. COMPARTIMENTELE LIMBII__________________64
2. FONETICA ŞI SCRIEREA________________________72
3. MORFOLOGIA ŞI SINTAXA______________________88
4. SEMANTICA____________________________________92
V. CONTACTUL DINTRE LIMBI___________________98
1. DIVERSITATEA LINGVISTICĂ____________________98
2. SUBSTRAT, SUPERSTRAT, ADSTRAT____________104
3. CLASIFICAREA LIMBILOR______________________107
A. CLASIFICAREA GENEALOGICĂ_________________109
B. CLASIFICAREA TIPOLOGICA___________________143
CLASIFICAREA TIPOLOGICA TRADITIONALA____150
EXERCIŢII DE AUTOEVALUARE FINALĂ_________159
BIBLIOGRAFIE GENERALĂ A CURSULUI_________162
CUPRINS______________________________________164
74

Curs de Lingvistică

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs de Lingvistică

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

ARGUMENT

Cursul cuprinde reprezintă o introducere în lingvistica generală prin prezentarea câtorva

1. LINGVISTICA GENERALĂ. DEFINITIE şi SCURT ISTORIC

În ciuda dificultăţii de a stabili originea vorbirii şi a primelor cuvinte rostite de oameni,

Acestor funcţiuni lingvistul Roman Jakobson le-a adăugat alte două:

Context (f. referenţială)

Contact (f. fatică)

Realizarea funcţiunii de comunicare a limbii a apărut în faţa gânditorilor ca un fenomen

Recepţionarea mesajului. Mesajul a ajuns la destinatar. Pe calea senzaţiilor auditive sau

Trăsăturile fundamentale ale semnului lingvistic

II. METODELE LINGVISTICII

Istoric. Lingvistica ştiinţifică propriu-zisă a fost creată la începutul secolului al XIX-lea.

Scopul metodei. Metoda comparativ-istorică reprezintă un ansamblu de procedee care

IONESCU, Emil - 1992, Manual de lingvistică generală, Bucureşti.

Lingvistica, sub aspectul ei comparativ-istoric, apare la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi

GRAUR, Alexandru – 1977, Scurt istoric al lingvisticii, Bucureşti.

III. UNITĂŢILE LIMBII

Morfemul este o unitate minimală de expresie purtătoare de sens ce corespunde,

Rol de morfeme gramaticale pot avea şi:

Evoluţia scrisului în Ţările Române

2. SUBSTRAT, SUPERSTRAT, ADSTRAT

I. Familia limbilor indo-europene

1. Ramura limbilor indo-iraniene

1.1 Grupul limbilor indiene

1.2. Grupul limbilor iraniene (persane)

2. Ramura limbilor italice

3. Ramura limbilor romanice

4. Ramura limbilor celtice

5. Ramura limbilor germanice

6.Ramura limbilor slave

10. Limba albaneză

11. Limba toharica

II. Familia limbilor fino-ugriene

III. Familia limbilor turcice

Termenul de limbi caucaziene are în vedere numai răspândirea geografică a limbilor

V. Familia limbilor semito-hamitice

V.1 Ramura limbilor semite

VI. Familia limbilor bantu

VII. Familia limbilor mongolice

Aceasta familie cuprinde limbile: mongolă, buriat-mongolă, halhasa, cirata şi kalmika.

VIII. Limbile tunguso-manciuriene

Limbile paleosiberiene se subîmpart în : 1) ramura de est (ciukota sau luoravetlana,

XI. Familia limbilor dravidiene

XII. Familia limbilor malaio-polineziene

Se subdivide în : 1) ramura malaeză (sau indoneziană) şi 2) ramura polineziană. Dintre

XIII. Limbile chino-tibetane

Se împart în două mari ramuri: 1) thai-chineza (chino-siameza), care cuprinde limba

XIV. Limbile indiene (amerindiene)

Spre deosebire de clasificarea genealogică, clasificarea tipologică a limbilor, apărută cam în

CLASIFICAREA TIPOLOGICA TRADITIONALA

4. Limbile polisintetice (incorporante).

EXERCIŢII DE AUTOEVALUARE FINALĂ

BIBLIOGRAFIE GENERALĂ A CURSULUI

S-ar putea să vă placă și