1.

INTRODUCERE

Cuvântul „psyche” este termenul grecesc pentru „suflet” iar despre studiul psihologiei se
știe că datează din antichitate, “Despre suflet” de Aristotel fiind prima lucrare de acest gen.
Totusi, ca știință modernă, psihologia a apărut abia în sec. XIX, pe baza științelor biologice și
sociale, utilizându-se metode pozitive de cercetare. De-a lungul dezvoltării sale, psihologia s-a
divizat în mai multe ramuri (psihologia generală, psihologia copilului, psihologia pedagogică,
psihologia muncii, psihologia fiziologică etc.), cu apariția a diverse teorii care explicau
dezvoltarea și comportamentul uman.
Psihologia, ca disciplină științifică modernă, are o vechime de circa un secol. Încă din
istoria timpurie, filozofii au început să studieze gândirea. Însă psihologia a devenit știința
independentă doar după ce cercetătorii au efectuat experimente.
Este evident că oamenii au meditat asupra problemelor psihologice înca din cele mai
vechi timpuri. Platon, de exemplu, considera că trupul și sufletul constituie două sisteme
separate. Pe de altă parte, Aristotel sugera că trupul și sufletul sunt legate între ele, formând
împreună o entitate. Până la iluminism, problemele psihologice au constituit obiectul
speculațiilor filozofice abstracte. Dar în acea perioadă a crescut interesul față de înțelegerea
personalității umane și a altor aspecte de viață. Oamenii încercau, de exemplu, să „citească”
trăsăturile de caracter ale indivizilor pe baza trăsăturilor fizice specifice, conform profilurilor
faciale. Totodată, oamenii au început să acorde o importanță sporită educației copiilor, moment
ce a condiționat apariția psihologiei dezvoltării.
Cu mare atenție era studiat și comportamentul oamenilor în grupuri și comunități, fapt ce
a dus apoi la dezvoltarea psihologiei sociale, care este în prezent strâns legată de disciplina
sociologiei. Tot în această perioadă, tulburările psihologice au început să fie privite tot mai mult
ca procese patologice obișnuite, devenind obiecte de studiu științific.
Transformarea psihologiei într-o știință modernă a ajuns la un moment de cotitură odată
cu efectuarea experimentelor de laborator. În loc să se bazeze pe raportarile subiective ale
gândurilor, sentimentelor și experiențelor indivizilor sau pe simpla observare a
comportamentului lor, cercetătorii sec. XIX au efectuat experimente, cu scopul de a obține date
cu valabilitate universală, în consecință, psihologia a devenit treptat o ramură a științelor naturii.
 2. PSIHOLOGIA ÎN GRECIA ANTICĂ

Pentru greci, Homer reprezenta suma științei și a înțelepciunii, iar textele sale aveau o
autoritate absolută în toate domeniile. De asemenea, important de remarcat este faptul că o
influență au avut-o asupra tragediei, sculpturii, poeziei și picturii furnizându-le numeroase teme
și motive. Astfel Homer a compus cele două mari poeme epice: Iliada și Odiseea cu un prestigiu
neîntrerupt până în zilele noastre. Perspectiva acestor idealuri morale în care Homer își plasează
eroii creează o puternică impresie generală de grandoare și sunt create cititorului senzații
puternice de viață astfel încât sunt descrise caracterele puternice ale personajelor, modul cum
acționează în diferite situații. Fără a exista ca știință de sine stătătoare psihologia este prezentă
prin trăirile personajelor, scenele de masă și individuale descrise, conflicte, acțiune, detalii din
viața cotidiană la acel nivel etc.
Religia populară este dominată de zeități cum ar fi: Zeus, Hera, Apollo, Hefaistos.
Mitologia îi prezentă pe zeii Olimpului- zeii oficiali ai statelor grecești-ce erau concepuți după
modelul individului și al familiei societății familiei aristocratice din epoca de apogeu a
civilizației miceniene. Acest lucru va avea ulterior implicații și influențe în filozofia și gândirea
grecilor punându-și amprenta decisiv asupra istoriei, filozofiei, artei și psihologiei poporului
grec.
Gândirea științifică și filozofică, școala Ioniană . S-a spus de multe ori că lumina – pură
și intensă din Grecia – a influențat puternic gândirea științifică și filozofică a secolului al VI-lea
i.H. și au în comun faptul, că se va renunța la vechile interpretări mistice și se va da o explicație
rațională a lumii și fenomenelor vieții sub lumina „clară” a soarelui mediteranean.
Reprezentanți ai școlii Ioniene sunt Thales din Milet, Anaxinandru etc. Thales din Milet
(624-546 i.H.) este considerat de Aristotel fondatorul filozofiei. Din Mesopotamia și Egipt și-a
adunat cunoștințele de matematică și astronomie ocupându-se de studiul forței magnetice ce o
punea în analogie cu calitățile ambrei.
Cu Thales și urmații săi s-a constituit un nou stil de a gândi: stilul care încearcă să
depașească, să treacă dincolo de aparența nemijlocită a faptelor observate, căutând originea,
condiția și rațiunea obiectelor și fenomenelor, operarea exclusiv în abstract prin selecția
fenomenelor semnificative ca operație de generalizare a observației. Importanța lui Thales și a
celorlalți filozofi ionieni constă în îndrăzneala lor de a fi crezut că gândirea poate reduce la un
singur principiu infinita varietate a naturii.
 Anaximandru (610-5540 i.H.) reprezentant al școlii ioniene va abstractiza superior
concepția lui Thales. Înzestrat cu o bogată imaginație științifică, el a întocmit pentru prima dată
în istorie o hartă geografică a lumii pentru uzul navigațiilor și o hartă a creierului ocupându-se de
toate știintele naturale existente la acea epocă. Anaximandru a emis (anticipându-l pe Darwin) și
o ipoteză privind originea vieții, astfel că pentru prima dată în istoria filozofiei este eliminată
intervenția directă a divinității în procesul apariției și evoluției vieții.
Al treilea mare filozof ionian a fost Anaximene (586-528 i.H.) și a fost de asemenea,
implicat în studiul astronomiei, naturii, meteorologiei. Asemenea lui Thales, el ia ca principiu
originar și universal element material, perceptibil de structurile noastre: aerul.
Pitagora (580-500 i.H.) va introduce în știința și filozofia grecească un filon de gândire
religioasă, mistică. El a devenit repede legendar deoarece  avea o putere mare de sugestie,
cuvintele lui erau rostite ca sub inspirație divină, pretindea că el descinde din Apollo în urma
unor succesive reîncarnări.
Gândirea științifică și filozofică la Heraclit, Parmenide si Zemon din Elea - până la
Socrate, gândirea științifică a grecilor nu și-a delimitat domeniul față de cel al gândirii filosofice.
Cei ce se ocupau de știință erau în primul rând filozofii care considerau știința ca un domeniu în
serviciul filosofiei. Pentru ei filozofia era știința științelor, care sintetiza toate cunoștințele, ceea
ce a făcut ca speculațiile lor să-i împiedice să le dea cuvenita atenție cercetării actuale a
fenomenelor lumii sensibile.
Heraclit din Efes (sec. VI – sec. V i.H.) afirma existența focului care este în permanență
schimbare ca întregul univers, în care nimic nu rămâne imuabil. El considera că totul este în
continua schimbare, lumea este și va fi un foc mare, viu, toate lucrurile se schimbă în foc și focul
în lucruri. Heraclit considera că legea fundamentală a lumii este transformarea; acest principiu
este originea și rezultatul unui continuu conflict al contrariilor exprimat prin metafora războiului
fără de care Universul ar fi distrus și totul ar dispare. Totodată acest conflict generează și
armonia lumii creând un echilibru instabil.
Lenofan formează în 540 i.H. prima școală filozofică a antichității, ai cărei reprezentanță
sunt: Parmenide și discipolul său Zenon. Parmenide dezvoltă filozofia ființei, el distingând între
adevăr și plăcere, între gândirea logică (rațională) și gândirea empirică (cea care se servește de
simțuri). Rațiunea ne asigură că ființa, adică ceea ce este, există din totdeauna, este neschimbată
și indivizibilă.
 Zeno (n. 489 i.H.) a dezvoltat și argumentat ideile despre unitatea și imuabilitatea lumii.
El considera că în cercetarea științifică experiența sensibilă trebuie să țină seama și de legile
gândirii logice, de normele rațiunii.
Empedocle (490-430 i.H.) considera că toate lucrurile existente s-au născut și continuă
mereu să se nască din agregarea celor patru elemente fundamentale, invariabile și eterne ale
lumii și fenomenelor – apa, aerul, focul și pământul. Aceste patru rădăcini ale tuturor lucrurilor,
ființelor și fenomenelor sunt dominante și guvernate de două forțe opuse: iubirea și ura.
Predominanta iubirii determină ordinea și armonia, în timp ce predominantă celeilalte creează
haosul și discordia.
Anoxagora (498-427 i.H.) a fost cel care a introdus cercetarea filozofică la Atena fiind
profesorul lui Pericle. El afirma că lumea este compusă din semințe, elemente materiale extrem
de mici, divizibile la infinit și invizibile, eterne, indestructibile și considera că nimic nu se naște,
nici nu piere, ci se combină și apoi se separă din nou. Ceea ce organiză și punea în mișcare era
spiritul. Aceasta concepție se apropie de atomiști, fiind fundamentală pentru începuturile
raționalismului grec.
Fondatorul atomismului a fost Leucip din Milet iar continuatorul său, cel care a
sistematizat și dezvoltat pe larg teoria atomistă, a fost Democrit din Alsdera (n. 460 i.H.).