Lucrarea nr.

3
CARACTERISTICILE FUNCŢIONALE ALE ELEMENTELOR DE
STRÂNGERE CU ŞURUB ŞI PLUNJER

1 Obiectivele lucrării

Lucrarea are ca obiective principale:

- să prezinte metodele şi mijloacele pentru determinarea experimentală a forţelor de strângere a
pieselor în dispozitive realizate cu şuruburi acţionate manual;
- să determine mărimile momentelor realizate manual cu diverse capete de antrenare care sunt folosite
la acţionarea şuruburilor şi mărimile forţelor de strângere care rezultă;
- să determine gradul de apropiere dintre valorile teoretice şi cele experimentale ale forţelor de
strângere dezvoltate cu şuruburi la strângerea pe diverse suprafeţe.

2 Aspecte teoretice

Şurubul este elementul cu frecvenţa maximă folosit la strângerea manuala a pieselor în dispozitive
datorită avantajelor pe care le prezintă:
- conservare certă a forţei de strângere;
- realizarea de forţe mari;
- simplitate.
Strângerea se realizează în majoritatea cazurilor printr-un plunjer (talpă) pentru a se evita
neajunsurile care apar la strângerea directă cu şurubul pe piesa de strâns, fig.3.1. La intrare, asupra
şurubului se aplică printr-un cap de antrenare 2 un moment M. Şurubul se înşurubează în piuliţa fixă 3
şi dezvoltă asupra piesei prin plunjerul 4, forţele S de strângere.
2 3 1 4

S S
d

Fig.3.1Sistemul de fixare şurub-plunjer

Momentul M se descompune într-un moment M1 care asigură înşurubarea pe filet şi M2 care se

consumă prin frecare pe suprafaţa frontală a şurubului, încât se poate scrie:
M = M1 + M 2

1
 Pe spira filetului, fig.3.2, la urcarea piuliţei apare o forţa
normală N si o forţa de frecare 1N. Compunând cele doua
forţe se obţine rezultanta R care face cu N unghiul de
frecare 1 care are cu 1 relaţia: tg1 = 1.
Descompunând pe R pe direcţie axială se obţine forţa S, iar
pe direcţie tangenţială componenta P.
Între P şi S există relaţia:
tg( + 1) = P/S
de unde:
P = S tg( + 1)
Forţa P se produce tangenţial la o raza egala cu d/2, d fiind
diametrul şurubului şi dă momentul M1, încât se poate scrie:
Fig.3.2 Descompunerea forţelor ce
acţionează pe spira filetului

= S  tg( + 1 )
d d
M1 = P 
2 2
Pe suprafaţa de frecare frontală se consumă momentul M2 care corespunde relaţiei:
M 2 = S  r
în care:
r este raza sub care apare rezultanta forţei de frecare şi care depinde de forma suprafeţei de
frecare.
Ţinând seama de relaţia lui M se poate scrie:

 tg ( + 1 ) + S  r
d
M = M1 + M 2 = S 
2
De unde:
M
S= = k1  M
tg ( +  1 ) +   r
d
2
în care k1 are expresia:
1
k1 =
tg ( +  1 ) +   r
d
2
şi reprezintă coeficientul de transmitere al momentului aplicat la şurub.
În relaţia lui k1, unghiul  reprezintă unghiul de pantă al spirei filetului şi este dat de relaţia:
p
tg =
d
în care:
p este pasul filetului;
d, diametrul şurubului.
Raza r a forţei de frecare depinde de forma celor două suprafeţe care se freacă, fig.3.3.

2
 a b c d
Fig.3.3 Tipuri de contact şurub-plunjer
Pentru cuplul a, teoretic r = 0, pentru cuplul b, r = D2/2 = R/2.Pentru cuplul c, r = D/3, iar pentru
D 3 − D13
cuplul d, r = .
(
3 D 2 − D12 )
Pentru a calcula coeficientul k1 trebuie să se cunoască: diametrul şurubului, pasul filetului,
geometria suprafeţei de frecare şi să se aleagă unghiul de frecare pe filet şi coeficientul de frecare pe
suprafaţa frontală.

3 Metode şi mijloace utilizate la experimentări

Pentru a atinge obiectivele propuse se foloseşte un stand care să permită: antrenarea şurubului
cu diverse capete de antrenare, realizarea celor patru cupluri ale suprafeţelor frontale de frecare,
măsurarea forţelor de strângere S, măsurarea momentului realizat axial cu diverse capete de antrenare.
Standul utilizat, fig.4, constă în şurubul 1 şi plunjerul 2 construite în mai multe variante pentru
a realiza succesiv cuplele din fig.3. Şurubul se poate înşuruba în piuliţa fixă 3 la antrenarea cu capetele
de antrenare 4, 5 sau 6. Forţa de strângere S dezvoltată la plunjer se poate citi la dinamometrul 7 pe
comparatorul acestuia ştiind că la o diviziune de 0,01 mm corespunde 100 N.
Momentul dezvoltat la intrarea şurubului se măsoară indirect. Se aplică la intrare un moment cu
o cheie dinamometrică care dezvoltă aceeaşi forţă S ca cea dezvoltată de un cap de antrenare.
Se folosesc cinci capete de antrenare din trei tipuri. Dimensiunile acestora sunt trecute în fig.3.4.
Dimensiunile suprafeţelor de frecare corespund cotelor: D = 11,5; D1 = 7; R = 14.
Ţinând seama de aceste cote, pentru razele de frecare rezultă: r = 0 la cuplul a; r = R/2 = 7 pentru
cuplul b; r = 11,5/3 = 3,8 pentru cuplul c; r = 4,7 pentru cuplul d. Toate cotele sunt date în mm.
Şuruburile folosite sunt toate M20 X 2,5. Ţinând seama că tg = p/d = 2,5/20, rezultă  = 220.

3
 Fig.3.4 Stand experimental pentru măsurarea forţelor de strângere

4 Planul şi modul de lucru

Înainte de începerea experimentărilor se studiază standul şi mijloacele de măsurare identificând

fiecare element în parte.
Pentru a determina momentele realizate manual cu diverse capete de antrenare se va monta
plunjerul şi şurubul pentru formarea cuplului c sau d. Pentru acest cuplu se foloseşte primul din cele
cinci capete de antrenare, cu =46 pentru o solicitare normală a muncitorului la antrenare şi se citeşte şi
se înregistrează forţa S dezvoltată. Se repetă strângerea de 10 ori şi se înregistrează forţa S. Se calculează
media forţei de srângere cu relaţia:
10

S
i =1
i
S=
10
iar apoi câmpul de împrăştiere al forţelor realizate cu relaţia:
 k2 sS
`

în care:
k 2` este coeficientul de câmp; acesta are valoarea 3,38 pentru n=10 şi pentru un procent de 95
% din valori în intervalul respectiv;
ss, abaterea medie pătratică a eşantionului de forţe şi este dat de expresia:
2

 (S − S )
10

i
sS = i =1

4
 Pentru a determina momentul care a fost aplicat la şurub cu primul cap de antrenare, se foloseşte
o cheie dinamometrică şi se antrenează şurubul până când indică la forţa S o valoare egală cu S calculat.
Se notează momentul rezultat.
Se continuă experimentările în mod similar pentru celelalte 4 capete de antrenare.
Pentru a determina influenţa cuplurilor de frecare frontală asupra mărimii forţei S se formează
pe rând cele 4 cupluri şi se foloseşte un singur cap de antrenare, şi anume cel cu 60. La fiecare cuplu
se aplică un moment normal cu repetare de 10 ori şi se citesc şi înregistrează forţele de strângere
corespunzătoare.

5 Prelucrarea datelor experimentale

Pentru determinarea momentului dezvoltat manual cu capetele de antrenare experimentate, o

parte din calcule s-au realizat în timpul experimentărilor. Rezultatele obţinute se trec în tabelul următor:

Tipul Dimen- Indicatia Forţa medie de Variaţia Momentul Variaţia

capului siuni ceasului strângere forţei măsurat momentului
comparator, S [N]  k 2` s S [Nm] Mmin…Mmax
mm
Striat 46 0,08;0,05;0,09;
0,08;0,09;0,08;
0,06;0,06;0,07;
0,07
56 0,12;0,14;0,12;
0,11;0,14;0,15;
0,13;0,12;0,16;
0,12
Rozetă 50 0,08;0,08;0,09;
0,10;0,10;0,10;
0,08;0,08;0,08;
0,10
60 0,18;0,16;0,12;
0,12;0,12;0,11;
0,10;0,12;0,11;
0,18
Cu 2l=165 0,16;0,19;0,19;
mânere 0,19;0,17;0,19;
0,17;0,16;0,18;
0,21

Momentul minim şi respectiv maxim se calculează ţinând seamă de variaţia forţei S cu datele
din tabel.
Pentru a determina gradul de apropiere dintre forţele calculate teoretic şi cele măsurate
experimental, mai întâi, se trec în tabelul următor forţele medii şi câmpul acestora rezultate în urma
calculului pe baza celor 10 valori pentru fiecare cuplu:

5
 Cuplul de Indicatia Forţa Variaţia Momentul Coeficientul Coeficientul
frecare ceasului medie forţei măsurat k1 calculat k1 experim.
comparator, mm de  k 2` s S [Nm]
strânger
[N]
e

S [N]
a 0,17;0,16;0,16; 0,68…0,39
0,16;0,18;0,17;
0,15;0,17;0,16;
0,17
b 0,12;0,14;0,12; 0,46…0,25
0,11;0,14;0,15;
0,13;0,12;0,14;
0,16
c 0,15;0,16;0,16; 0,54…0,30
0,15;0,15;0,17;
0,15; 0,14; 0,16
0,15
d 0,09;0,11;0,10; 0,52…0,29
0,10;0,10;0,10;
0,11; 0,11; 0,09;
0,10

În tabel momentul se consideră a fi cel măsurat în determinarea anterioară pentru capul respectiv
de antrenare.
Coeficientul k1 de transmitere a forţei, trecut în tabel, s-a calculat ţinând seama de relaţia sa
prezentată anterior şi de parametrii elementelor folosite la experimentări. Pentru unghiul de frecare 1
şi respectiv coeficientul de frecare  s-au luat două nivele corespunzătoare unor coeficienţi de frecare
de 0,1 şi respectiv 0,2. Valorile maxime ale coeficientului corespund unor frecări =0,1, iar cele maxime
unor frecări =0,2.
Pentru a determina pe k1 corespunzător valorilor măsurate se foloseşte relaţia : k1= S/M. În
relaţie S se introduce în N, iar M în Nmm.

6 Concluzii
Concluziile se vor referi la următoarele aspecte:
- valorile forţelor de strângere şi câmpul de împrăştiere ale acestora realizate la acţionarea manuală
cu diverse capete de antrenare experimentate;
- valorile momentelor realizate manual cu capetele de antrenare experimentate;
- gradul de apropiere dintre valorile coeficientului k1 obţinute experimental şi cele obţinute prin
calcul;
- influenţa geometriei suprafeţei de frecare frontală asupra mărimii forţei de strângere.