UNIVERSITATEA DIN PITEȘTI

FACULTATEA DE ȘTIINȚE ECONOMICE ȘI DREPT

ANUL II

Abordarea parametrică a riscului de credit

 1.1 Noțiuni introductive privind riscul de credit

Riscul de credit mai este numit și risc de contrapartidă sau risc de insolvabilitate a
clientului și este privit ca fiind cel mai important risc cu care se confruntă banca. El constă în
probabilitatea de a pierde din nerespectarea de către clientul debitor a clauzelor contractuale.
Pierderea poate să fie totală sau parțială. Acest risc crește odată cu numărul de clienți, cu
volumul creditului acordat și cu nivelul ratei dobânzii. În gestiunea acestui risc, băncile urmăresc
întocmirea și analizarea unui dosar de creditare, stabilesc reguli de diviziune a riscului și caută
să-și diversifice portofoliul de credite. Riscul de credit apare deoarece debitorii se așteaptă să-și
utilizeze fluxurile de numerar viitoare pentru a plăti datoriile curente.
Riscul de credit înglobează atât riscul în activitatea de creditare propriu-zisă cât și în alte
tranzacții initiate pentru clienții băncii, cum sunt: emiterea de scrisori de garanție,
deschiderea/confirmarea de acreditive, avalizarea, scontarea unor efecte de comert prezentate de
clienți, investiții în acțiuni și alte valori mobiliare, alte facilități acordate clienților.
Plata dobânzilor pe care un debitor sau emitent al unei obligațiuni se angajează să le
efectueze, reprezintă răsplata creditorului sau a investitorului pentru asumarea riscului de credit.
Pentru limitarea pierderilor care decurg din neîncasarea la scadenţă a creditelor şi dobânzilor
aferente, bancile sau alte instituții financiare impun o gestionare atentă a riscului de credit,
utilizând diverse analize privind aprecierea calităţii (capacităţii de rambursare) solicitanţilor de
credite, a garanțiilor constituite, a riscului valutar, limitarea expunerii pe un numar restrans de
debitori și altele.
În general, accentul preponderent pe cuantificarea riscului de credit poate fi explicat prin
prisma urmǎtoarelor considerente: progresele metodelor de analiză în vederea implementǎrii
modelelor de evaluare a riscului de credit şi stimulentele prevăzute pentru cuantificarea cu
precizie a acestui risc în scopul de a aloca eficient capitalul în cadrul băncilor. Există două
modalităţi utile de analiză a pierderilor suferite de bănci în ceea ce priveşte portofoliile de
credite: în primul rând, examinarea portofoliului de ansamblu şi în al doilea rând, examinarea
componentelor individuale ale acestuia.
În ciuda existenţei unor limite la nivel conceptual şi a lipsei unui registru suficient de
elaborat pentru ca testările acestor date să fie cât mai reale, determinarea cu precizie a pierderilor
maxime induse de riscul de creditare, se poate efectua prin utilizarea concomitentǎ a modelelor
menţionate. În ceea ce priveşte stabilitatea sistemului financiar, aceste modele trebuie să fie
aprobate de către autorităţile de reglementare care urmǎresc o evaluare conservatoare a riscului
de credit aferent portofoliului şi necesită estimări de risc de tip “stresstest”
În mod similar, dacă un investitor se gândește să cumpere o obligațiune, el se uită în primul
rând la ratingul de credit al obligațiunii. Dacă are un rating scăzut, compania sau guvernul care o
emite are un risc ridicat de neplată. În schimb, dacă are un rating ridicat, este considerată o
investiție sigură. Cu cât riscul de credit este mai mare, cu atat rata dobanzii perceputa de un
creditor este mai ridicata.
Analiza creditului reprezintă procesul de evaluare a riscului de creditare. Riscul de
creditare trebuie apreciat în funcţie de ceea ce banca se aşteaptă să realizeze de pe urma
creditării.
Procesul de creditare este potenţial purtător de câştiguri. Acestea se pot grupa în două
categorii: câştigurile directe şi cele indirecte.

1
 Câştigurile directe sunt imediate şi cuantificabile adeseori. Cele mai importante sunt
dobânda şi comisionul încasat de bancă. La acestea se poate adăuga soldul creditor minim al
contului clientului, sold care reprezintă garanţia creditului.
Câştigurile indirecte sunt mult mai greu de cuantificat şi mai incerte. Acordarea unui credit
poate să atragă după sine iniţierea sau menţinerea unei relaţii, o creştere a depozitelor, precum şi
o creştere a cererii pentru alte servicii bancare. Ansamblul acestor câştiguri trebuie avut în
vedere atunci când expunerea la risc este analizată şi, eventual, acceptată.
Analiza creditului este un proces care trebuie să se deruleze periodic: înainte de acordarea
creditului în vederea fundamentării deciziei de creditare şi apoi, în funcţie de scadenţa creditului,
la intervale de timp determinate, de regulă atunci când rapoartele financiare ale clientului sunt
puse la dispoziţie.
Procesul de analiză a creditului are două dimensiuni: o dimensiune cantitativă şi o alta
calitativă. Dimensiunea cantitativă a analizei creditului are la bază o serie de activităţi specifice
de colectare, prelucrare şi interpretare a tuturor informaţiilor referitoare la client, la care banca
are acces. Analiza calitativă presupune adunarea şi actualizarea tuturor informaţiilor referitoare la
responsabilitatea financiară a debitorului, determinarea scopului real al contractării
împrumutului, identificarea riscurilor cu care se poate confrunta debitorul şi estimarea seriozităţii
şi implicării debitorului în respectarea angajamentelor asumate faţă de bancă.
Analiza calitativă presupune adunarea şi actualizarea tuturor informaţiilor referitoare la
responsabilitatea financiară a debitorului, determinarea scopului real al contractării
împrumutului, identificarea riscurilor cu care se poate confrunta debitorul şi estimarea seriozităţii
şi implicării debitorului în respectarea angajamentelor asumate faţă de bancă.
Din cauza riscului, băncile realizează de regulă un dosar de creditare și constituie o analiză
asupra posibililor clienți înainte de a acorda credite, tocmai pentru a nu se ajunge la apariția
acestui risc.
În funcție de tipul creditului, riscurile de creditare pot îmbrăca mai multe forme, precum:
 risc de pierdere care rezultă din portofoliul de credite al băncii- în acest caz banca își
asumă riscul de scădere a vânzărilor debitorului, astfel că nu va mai avea fonduri din care să
ramburseze creditul;
 risc de pierdere derivat din portofoliul de titluri- în acest caz, banca își asumă riscul ca
emitentul unei obligațiuni deținute de bancă să nu plătească valoarea de răscumpărare;
 risc aferent activității extrabilanțiere.
Riscul de creditare poate fi privit în două ipostaze:
 risc de credit individual. În acest caz, riscul se referă la probabilitatea de insolvabilitate a
debitorului, astfel creitul nu va mai fi rambrsat.
 risc de credit global. În cazul acestui tip de risc, se face referire la posibilitatea de
deteriorare a calității activelor bancare angajate în cadrul creditelor.

1.2 Evaluarea și diminuarea riscului de credit

În scopul evaluarii și diminuarii riscului în activitatea de creditare se va avea în vedere

politicile generale de diminuare a riscului de credit și se refera atât la clienții persoane juridice
cât și la persoanele fizice sau persoanele aflate în relatii speciale cu banca, și privesc, în
principal, urmatoarele:

2
  volumul și structura creditelor (lei/valuta, maturitati) este determinata de volumul și
structura resurselor de creditare atrase de la clientela, fiind interzisa acordarea de credite pe
termen de peste 90 de zile pe seama resurselor la vedere mai mult de cca 30% din soldul mediu
permanent al acestor disponibilitati;
 limitarea accesului la credite a agentilor economici cu datorii restante catre bugetul
statului și bugetul asigurarilor sociale de stat al caror mod de plata nu a fast reglementat;
 nivelul unei expuneri mari nu poate depasi 20% din fondurile proprii ale bancii,
comunicate lunar de Directia Generala de Metodologie și Management al Riscurilor unitatilor
bancare teritoriale pentru a fi avute în vedere de acestea în activitatea de creditare;
 suma totala a expunerilor mari nu poate depasi de 8 ori nivelul fondurilor proprii ale
bancii. În vederea stabilirii expunerilor mari, banca monitorizeaza în permanenta expunerea fata
de clientii sai care au calitatea de debitori unici, precum și expunerea fata de primii 100 de clienti
ai bancii;
Protecţia împotriva riscului de creditare se materializează în trei direcţii esenţiale:
 prevenirea producerii riscului (acoperirea creditului şi a dobânzii aferente prin eficienţa
agentului economic creditat);
 limitarea riscului de credit prin constituirea de provizioane specifice de risc;
 acoperirea creditului şi a dobânzii aferente în caz de ineficienţă în activitatea agentului
economic, în cazul producerii riscului poartă denumirea de protecţie prin garanţie.
O primă noţiune care a fost impusă de realităţile bancare ale României contemporane este
cea de „credit neperformant”. Se înţelege ca fiind neperformant un credit care constă în sumele
de bani acordate de bancă cu titlu de împrumut, sume care nu au fost rambursate şi a căror
rambursare pe viitor este îndoielnică.
Un credit performant este cel care este asigurat ca recuperabil încă din momentul acordării
sale adică să existe garanţii asigurătorii, o stare financiar economică stabilă şi prosperă a
debitorului, un indice de solvabilitate şi lichiditate bun în viitor şi o bonitate corespunzătoare şi
reală.
Dintre toţi aceşti parametri care sunt fluctuanţi în timp, variabili, elementul referitor la
existenţa garanţiilor materiale apare ca fiind cel mai sigur şi la adăpost de interferenţe socio –
economice negative.
În prezent, s-a constatat faptul că toate băncile comerciale româneşti:
 s-au implicat activ în susţinerea întreprinderilor mici şi mijlocii private, sector considerat
ca fiind cel mai dinamic din economie, prin credite pentru activităţi curente, investiţii,
pentru cumpărarea de acţiuni, pentru angajarea şomerilor şi pentru demararea unor
afaceri;
 au promovat politici mai flexibile în ceea ce priveşte nivelul comisioanelor şi dobânzilor
practicate pentru produsele şi serviciile bancare existente, precum şi prin lansarea unor
produse şi servicii noi, care să răspundă în mai mare măsură cerinţelor clienţilor băncii;
 au dovedit eficienţă în gestionarea resurselor disponibile, respectiv, resursele financiare,
umane şi materiale;
 au aplicat o politică prudenţială în administrarea riscului de creditare;
 au demarat acţiuni importante vizând îmbunătăţirea portofoliului de credite;
 au urmărit creşterea gradului de exigenţă în procesul de acordare a creditelor şi, în acest
fel, a prudenţei bancare, prin restricţionarea până la anulare a accesului la credite a
unităţilor cu situaţie economico-financiară necorespunzătoare, generatoare de pierderi;
 au constituit provizioane asiguratorii împotriva declanşării riscului;
3
  duc o politică prudenţială în ceea ce priveşte creditele pe termen lung, având în vedere
perioada lungă pe care se întind;
 consideră că gestionarea prudentă a riscului de credit este o componentă esenţială a
 managementului băncii.
Şi totuşi, în realitate au existat unele bănci în România care au avut probleme cu privire
la gestionarea riscului de credit. Principalele cauze care au favorizat şi au condus la dezechilibre
în situaţiile financiare ale unor bănci şi apoi la intrarea lor în incapacitate de plată, pot fi grupate
în trei categorii:
1. greşeli de politică şi strategie;
2. nesocotirea cerinţelor de prudenţă bancară;
3. nerespectarea cerinţelor de analiză şi chiar a normelor proprii cu privire la:
 documentaţiile pe baza cărora s-au acordat credite şi cunoaşterea clienţilor;
 aprobarea creditelor;
 urmărirea respectării de către cei cărora li s-au acordat credite, a condiţiilor puse
la aprobarea acestora;
 urmărirea rambursării creditelor şi a încasării veniturilor din dobânzi.

1.3 Procesul de modelare a riscului de credit

În modelarea riscului de credit, trebuie să se facă referire la următoarele abordări:

 alegerea orizontului de timp și măsurarea pierderii de credite.
 funcția densității de probabilitate, aceasta se referă la faptul că pentru a se estima
necesarul de capital pentru activități cu risc de credit se realizează o abordare analitică prin care
se corelează cerințele de capital alocat riscului cu probabilitatea funcției de densitate a
portofoliului de credite.
 modele condiţionate/necondiţionate;
 agregarea riscului de credit;
 dependenţa dintre evenimentele de intrare în incapacitate de plată.
Funcţia densităţii de probabilitate a pierderilor din credite
În estimarea necesarului de capital economic pentru activităţile cu risc de credit, multe
bănci mari utilizează o abordare analitică prin care corelează cerinţele de capital economic alocat
riscului de credit cu probabilitatea funcţiei de densitate a portofoliului lor de credite (PDF) care
este principalul rezultat (output) al unui model de risc de credit.
Capitalul economic estimat necesar pentru a acoperi expunerea din credite (necesarul de
capital pentru riscul de credit) este determinat similar cu metodele value at risk (VaR) utilizate
pentru alocarea capitalului economic pentru risc de piaţă.
Capitalul economic pentru risc de credit se determină astfel încât probabilitatea estimată a
unei pierderi neaşteptate din credite care să erodeze capitalul economic este mai mică decât un
anumit nivel ţintă al ratei de insolvabilitate.
Sistemele de alocare a capitalului presupun, în general, că politicile de provizionare au
rolul de a acoperi pierderile aşteptate din credite, în timp ce rolul capitalului economic este de a
acoperi pierderile neaşteptate din activitatea de creditare. Astfel, cerinţa de capital economic este
capitalul suplimentar necesar pentru atingerea ţintei de insolvabilitate şi pentru acoperirea
pierderilor neaşteptate.

4
 În acest context, modelul de risc de credit poate fi definit ca fiind totalitatea politicilor,
procedurilor şi practicilor utilizate de o bancă în estimarea funcţiei de densitate a probabilităţii
pentru un portofoliu de credite.
Printre cele mai cunoscute metode prin care se poate estima funcția densității de
probabilitate se numără:
 CreditRisk+;
 PortofolioManager;
 CreditPortofolioView;
 CreditMetrics.
Modele condiționate sau necondiționate.
Modelele necondiționate se referă la informații strict despre debitor, în timp ce modelele
condiționate țin cont și de starea economiei, cum ar fi: nivelul și trenduri ale inflației, șomajului,
retele dobânzii, cursurile acțiunilor etc.
Modelele necondiţionate iau în considerare numai informaţii despre debitor/instrumentul
de credit (CreditMetrics şi CreditRisk+). Astfel, în cele două modele probabilităţile de intrare în
faliment şi corelaţiile dintre evenimentele de credit se bazează pe datele istorice referitoare la
falimente şi informaţii privind debitorul, cum ar fi rating-ul acestuia. Estimările sunt făcute pe
mai multe cicluri de credit.
În schimb, modelele condiţionate ţin cont şi de informaţii referitoare la starea economiei,
de exemplu niveluri şi trenduri ale inflaţiei, şomajului, ratele de dobândă, cursurile acţiunilor,
situaţia financiară a sectoarelor economice (CreditPortfolioView şi PortfolioManager). În cadrul
primului model matricele de tranziţie a rating-ului sunt puse în legătură cu starea economiei. În
cel de al doilea model estimările privind valoarea activelor, ratele de randament şi volatilităţile
sunt bazate în parte pe datele curente referitoare la preţul acţiunilor, care sunt forward-looking.
Agregarea riscului de credit.
Pentru agregarea riscului de credit se utilizează două metode:
a.top-down- abordarea bottom up presupune ca riscul să fie calculat în mod individual
pentru fiecare instrument. Modelele care utilizează această abordare măsoară riscul de credit
pentru fiecare credit pe care îl acordă, în funcție de evaluarea calității debitorului.
b. bottom up- în cazul abordării top-down riscul se calculează pe baza datelor agregate.
Astfel, creditele care au același profil de risc (vârsta debitorului, scorul de credit, locația
geografică) sunt agregate pe categorii, iar riscul este cuantificat pe aceste categorii. Creditele
care se află în aceeași categorie sunt considerate identice din punct de vedere statistic.
În modelarea riscului de credit trebuie să se analizeze și:
 expunerea în momentul intrării debitorului în incapacitate de plată;
 probabilitatea de tranziție, respectiv probabilitatea ca bonitatea debitorului să se
deterioreze sau să se îmbunătățească;
 posibilitatea de intrare în incapacitate de plată;
 corelația dintre posibilitatea de intrare în incapacitate de plată sau de tranziție;
 rata de recuperare a creditului în caz de intrare în incapacitate de plată a debitorului.
Rata de recuperare poate fi interpretată astfel:
a) Un procent din valoarea nominală;
b) Un procent din valoarea de piață;

5
 c) Un procent dintr-o obligațiune echivalentă, dar fără risc de credit.
Rata de recuperare poate să fie influențată de:
a) Gradul de prioritate al instrumentului de credit;
b) Industria în care își desfășoară activitatea debitorul;
c) Starea economiei.
Corelaţiile dintre probabilităţile de intrare în incapacitate de plată/de tranziţie
Corelaţiile dintre probabilităţile de intrare în faliment/de tranziţie sunt modelate utilizând
trei abordări:
1. metoda istorică;
2. metodologia bazată pe yield-urile relative;
3. metodologia bazată pe valoarea activelor.
În cadrul metodei istorice, corelaţiile pot fi calculate atât exclusiv pe baza datelor istorice
(această metodă având ca avantaj faptul că nu mai este necesară specificarea distribuţiei, dar în
acelaşi timp necesită volume importante de date şi de putere de calcul), cât şi, în cadrul
modelelor structurale şi în formă redusă, utilizând corelaţiile acestor evenimente de credit cu
variabile macroeconomice.
Modelele structurale presupun dezvoltarea unui model microeconomic pentru determinarea
falimentelor şi migrărilor de rating (cum sunt CreditMetrics şi PortfolioManager).
O contrapartidă poate fi considerată în faliment dacă valoarea activelor sale scade sub un
anumit prag (de exemplu sub valoarea datoriilor).
În general variabila aleatoare considerată a determina modificarea rating-ului debitorului,
inclusiv falimentul, (valoarea activelor) este denumit factorul de risc de migrare. Astfel, în cadrul
modelelor structurale, corelaţia dintre factorii de risc de migrare (pentru diferiţi debitori) trebuie
să fie specificată (estimată sau calibrată).
Ca urmare, corelaţiile dintre factorii de risc de migrare determină implicit corelaţiile dintre
falimentele sau migrările debitorilor. Spre deosebire de modelele structurale, care presupun un
proces microeconomic specific ce generează falimentul şi migrările de rating ale debitorilor,
modelele în formă redusă în general presupun o relaţie funcţională între matricea de tranziţie
aşteptată şi factori fundamentali.
Modelele care folosesc o asemenea abordare sunt CreditRisk+ şi CreditPortfolioView.
Aceşti factori pot fi fie variabile observabile, de exemplu indicatori ai activităţii economice, fie
variabile aleatoare de risc neobservabile. În cadrul acestor modele dependenţa dintre situaţia
financiară a debitorilor şi factorii fundamentali comuni sau corelaţi conduce la corelaţia dintre
probabilităţile de faliment/tranziţie dintre debitori. În cazul utilizării yeld-urilor relative, ideea de
la care se porneşte este că modificarea spread-ului între două companii reflectă modificări în
calitatea (relativă) a creditului celor două firme. Astfel, este posibil, utilizând un model de
evaluarea a obligaţiunilor, să se extragă probabilităţile de migrare şi corelaţiile (cu alte
obligaţiuni) din evoluţia acestui spread. Metodologia bazată pe valoarea activelor, utilizată atât în
modelul KMV cât şi în modelul CreditMetrics deduce corelaţiile dintre intrările în
faliment/migrări pe baza corelaţiilor dintre cursurile acţiunilor companiilor emitente de
obligaţiuni.

6
 1.4 Gestionarea riscului de credit în condițiile actuale ale pieței

Se anticipează că mediul economic mai puțin favorabil cauzat de pandemie va conduce la

o deteriorare a calității activelor, deși este probabil ca orice astfel de deteriorare să fie de natură
episodică și sectorială. Dificultățile financiare temporare generate de pandemie care afectează
societățile nefinanciare și gospodăriile populației trebuie diferențiate de efectele pe termen mai
lung provenite din modificări structurale sau mai persistente ale economiei reale. Reducerile
ratingurilor pentru societățile nefinanciare și diminuarea capacității gospodăriilor populației de a
onora serviciul datoriei s-ar putea astfel materializa.
În acest context, riscul de credit este considerat una dintre dificultățile principale pentru
sectorul bancar și autoritățile de supraveghere în lunile următoare. Vulnerabilitățile externe
pronunțate, cum ar fi persistența unor ponderi ridicate ale datoriei private în PIB, amplifică în
continuare posibilul impact negativ asupra băncilor, care poate compromite sustenabilitatea
viitoare a unor societăți nefinanciare și gospodării ale populației. Societățile nefinanciare din
unele sectoare au consemnat o deteriorare accentuată a profiturilor ca urmare a măsurilor de
izolare și, implicit, un risc mai ridicat de insolvență, îndeosebi în sectoarele cele mai puternic
afectate. Totodată, este probabil ca gospodăriile expuse la aceste sectoare să se confrunte cu
perspectiva unei înrăutățiri a situației pe piața forței de muncă, care ar putea afecta, la rândul ei,
capacitatea acestora de a onora serviciul datoriei. Aceste evoluții sunt însoțite de o creștere
a riscului unei corecții pe piețele imobiliare. Piețele imobiliare rezidențiale din zona euro s-au
menținut, până în prezent, reziliente, deși prețurile locuințelor au continuat să se majoreze, în
pofida unor indicii de supraevaluare.
Autoritățile guvernamentale au introdus diferite scheme de protecție în vederea limitării
impactului crizei asupra sectorului privat, dar acestea au condus la creșterea puternică a
ponderilor datoriei publice în PIB. De asemenea, majorarea semnificativă a expunerilor băncilor
la datoria publică internă a intensificat interacțiunea între bănci și piețele obligațiunilor suverane,
care ar putea reactiva cercurile vicioase din unele țări, în cazul apariției unor temeri legate de
sustenabilitatea datoriei publice.
Măsurile adoptate au fost esențiale pentru sprijinirea economiei reale și atenuarea șocului
nefavorabil la adresa sectorului bancar. Totuși, aceste măsuri vor înceta atunci când pandemia nu
va mai reprezenta o amenințare economică, iar băncile trebuie, prin urmare, să se pregătească
pentru o creștere a volumului de credite neperformante și, cel puțin, trebuie să reducă efectele de
deteriorare abruptă rezultate din natura temporară a schemelor de sprijin. Comparativ cu ultima
criză financiară, băncile europene au intrat în criză cu poziții de capital mai puternice, precum și
cu o calitate ameliorată a activelor și o reziliență superioară față de șocuri. Pozițiile de capital ale
băncilor au fost sprijinite, de asemenea, de recomandarea BCE către bănci de a suspenda
temporar plățile de dividende în 2020, de a se abține de la efectuarea acestor plăți sau de a le
limita până în luna septembrie 2021 și de a aplica o moderare extremă a remunerării variabile.
Privind în perspectivă, o posibilă deteriorare a calității activelor după încetarea măsurilor
de sprijin ar putea reprezenta, de asemenea, o dificultate pentru adecvarea capitalului băncilor.
Prin urmare, băncile trebuie să se asigure că dispun în mod cert de o strategie cuprinzătoare
privind riscul de credit pentru a soluționa cu promptitudine orice deficiențe în gestionarea și
acoperirea riscului de credit. De asemenea, băncile necesită o monitorizare robustă, cu
identificarea timpurie a unei deteriorări a calității creditului, pentru a garanta constituirea de
provizioane corespunzătoare și gestionarea eficientă a deteriorării calității activelor.

7
 Bibliografie
1. https://www.financialmarket.ro/terms/riscul-de-credit-credit-risk/
2. https://www.scritub.com/economie/finante/RISCUL-DE-CREDITARE2131752314.php
3. https://graduo.ro/referate/economie/riscul-de-credit-376526
4. http://www.dofin.ase.ro/acodirlasu/wp/creditrisk2005/creditriskreferat.pdf
5. https://www.bankingsupervision.europa.eu/banking/priorities/npl/html/index.ro.htmlâ
6. http://www.dofin.ase.ro/acodirlasu/lect/riskmgdofin/crriskmod.pdf