CUPRINS

Introducere……………………………………………………………………………................3

Capitolul I. Aspecte privind contabilitatea decontărilor în operaţiunile de comerţ exterior

1.1. Relaţiile de decontare, formele si instrumentele folosite.............................................5
1.1.1. Modalităţi simple de decontare – operaţiile cu numerar………………………..6
1.1.2. Modalităţi complexe de decontare………………………………………...........6
1.1.2.1. Incasso-ul documentar………………………………………….................6
1.1.2.2. Acreditivul documentar…………………………………………………...8
1.1.2.3. Scrisorile de credit…………………………………………..……. .…....14
1.1.2.4. Efectele de comerţ……………………………………………….............17
1.2. Decontările cu terţii in tranzacţiile internaţionale……………………….………….20
1.2.1. Relaţiile de decontare cu furnizorii interni şi externi …………………...........22
1.2.2. Operaţiunile de decontare cu clienţii interni şi externi ………………….……24
1.3. Aspecte particulare privind decontările in valută………………….………….........25
1.4. Transferul internaţional de mesaje in mecanismul decontării – Sistemul SWIFT…36

Capitolul II. Studiu privind evidenţa decontărilor cu terţii la S.C. “PORTOS” S.R.L
2.1. Analiza mediului intern şi extern al firmei…………………………………………40
2.2. Indicatorii economico – financiari la S.C. “PORTOS” S.R.L stabiliţi la restructurare.
………....................................................................................................................43

Concluzii.……………………………………………………………………....……….…......48

Bibliografie ……………………………………………………………….………………......51

2
 INTRODUCERE

Organizarea decontărilor comerciale este foarte importantă pentru asigurarea circulaţiei

corecte şi neîntrerupte a mijloacelor economice a oricărei întreprinderi. Derularea decontărilor
comerciale este condiţionată în mare măsură de contabilitate, care impune soluţionarea unui şir de
probleme teoretice privind formularea definiţiilor, clasificarea, recunoaşterea şi evaluarea
creanţelor şi datoriilor comerciale.
Analizând opiniile expuse în literatura de specialitate şi în reglementările contabile,
menţionăm că acestea conţin diverse abordări cu privire la definirea noţiunii de decontare, care pot
fi clasificate convenţional în două grupe:
1) abordări bazate doar pe fluxuri de lichidităţi;
2) abordări bazate pe tehnici şi modalităţi de derulare a fluxurilor relaţionale de drepturi şi
obligaţii.
Considerăm că mai justificate sunt abordările din a doua grupă, deoarece în prezent se
accentuează tot mai mult efectele globalizării faptelor economice, când finalizarea unei tranzacţii
se efectuează nu doar prin derularea ulterioară de viramente băneşti, ci şi prin operaţiuni de
compensaţie, factoring şi alte tehnici şi modalităţi de compensare moderne.
Examinarea critică a diverselor opinii ale savanţilor autohtoni şi străini ne-a permis
aprofundarea noţiunii de decontare prin următoarea definiţie: decontarea este o operaţiune
economică confirmată documentar, care constă în executarea plăţii contravalorii bunurilor şi
serviciilor primite sau livrate prin intermediul diferitelor tehnici de plată, sau virarea cu titlu
gratuit a unor mijloace băneşti cu destinaţie specială.
Literatura de specialitate ne oferă o clasificare variată a decontărilor comerciale, care au la
bază diferite criterii de clasificare: momentul efectuării plăţii, locul, tehnica plăţii etc. Fiecare
dintre aceste clasificări are anumite avantaje şi dezavantaje, însă nici una dintre ele nu poate fi
aplicată în mod direct la întreprinderile autohtone.
Privită sub aspect practic, decontarea comercială implică de cele mai multe ori încasarea
unei creanţe comerciale sau plata unei datorii comerciale.
Reglementările contabile naţionale şi internaţionale, precum şi literatura de specialitate nu
concretizează cu claritate definiţiile creanţelor şi datoriilor comerciale.
În opinia noastră, noţiunile nominalizate pot fi definite în următorul mod: creanţele
comerciale reprezintă relaţii de drepturi, iar datoriile comerciale – relaţii de obligaţii
comerciale, constatate ca rezultat al faptelor economice care au fost efectuate în trecut şi care
fac obiectul activităţii de bază a întreprinderii.
În urma cercetărilor efectuate s-a constatat că, clasificarea creanţelor şi datoriilor
comerciale se caracterizează printr-o varietate destul de mare a criteriilor aplicate. Pentru
sintetizarea clasificării lor, în conformitate cu cerinţele internaţionale şi facilitarea calculării
indicatorilor financiari, este propusă şi caracterizată sub aspect contabil clasificarea creanţelor şi
datoriilor comerciale după următoarele criterii:
a) conţinut economic;
b) termen de încasare/achitare;
c) grad de asociere a debitorilor/creditorilor;
d) valută de evidenţă;
e) grad de fixare a scadenţei;
f) grad de siguranţă a încasării/plăţii;
g) mod de recunoaştere;
h) clauze contractuale.
În condiţiile economiei de piaţă capătă extindere unele forme specifice de decontare,
printre care un loc central revine efectelor comerciale, care apar în cazul decontărilor pe bază de
cambii, factoring etc., a căror utilizare trebuie reflectată în contabilitate. Efectele comerciale îşi
3
găsesc în literatura de specialitate o definire sub incidenţa mai multor noţiuni, cum ar fi: hârtii de
valoare, titluri de credit, instrumente negociabile, instrumente financiare. În teză este aprofundată
noţiunea de efecte comerciale din punctul de vedere al aspectului contabil prin următoarea
definiţie: efectele comerciale reprezintă instrumente de decontare care iau forma unor
creanţe/datorii decontabile pe termen scurt în beneficiul persoanelor care le posedă, supuse
unor reguli juridice particulare, putând fi scontate, negociate (vândute) sau transmise
(cesionate).
Tranzacţiile de comerţ exterior reprezintă o componentă a sferei afacerilor internaţionale,
în raport cu care se particularizează, prin natura obiectului, calitatea participanţilor şi modalităţile
de realizare.
Principala formă a tranzacţiilor de comerţ exterior o reprezintă comerţul internaţional cu
bunuri corporale, respectiv exportul şi importul de bunuri fizice.
În domeniul valutar-financiar, plăţile internaţionale reprezintă componenta care asigură
finalizarea tranzacţiilor economice sau satisfacerea unor cerinţe individuale ca urmare a relaţiilor
care se stabilesc între parteneri. Această componentă foloseşte instrumente de plată care circulă în
cadrul sistemului internaţional bancar pe baza unor reglementări la nivel internaţional elaborate de
instituţii de specialitate (Comitetul economic ONU, camere de comerţ internaţional, Banca
Reglementelor Internaţionale, Banca Centrală Europeană).
Practica internaţională a dezvoltat, în condiţiile actuale, numeroase instrumente şi tehnici
de plată şi decontare, de la cele mai simple la cele mai complexe. Cele mai frecvent utilizate
modalităţi de plată şi decontare internaţionale sunt: plata în natură (fără numerar), plata prin
mijloace (instrumente) de plată (cec, cambia, bilet la ordin, ordin de plată) şi plata prin intermediul
unor modalităţi de plată complexe ( incasso documentar, acreditiv documentar, scrisoare de credit).
Pe această bază, lucrarea îşi propune să scoată în evidenţă trăsăturile specifice ale
domeniului valutar-financiar, derularea decontărilor internaţionale constituind, poate, componenta
cea mai cunoscută şi necunoscută, cea mai sensibilă şi rigidă, cea mai manevrabilă şi mai puţin
stăpânită.
Utilizarea modalităţilor de decontare în ansamblul sistemului valutar-financiar actual, poate
constitui o frână sau un stimul pentru dezvoltarea relaţiilor de afaceri ale firmelor cu străinătatea.
În tratarea problematicii abordate, s-a pornit de la ideea necesităţii înţelegerii efectelor
financiare pe care le generează apelul la diferite instrumente şi tehnici. Aceasta deoarece, opţiunea
utilizării uneia sau alteia, implică, în egală măsură, atât cunoaşterea şi analiza lor în contextul
relaţiilor valutar-financiare internaţionale şi a regulilor şi uzanţelor care le guvernează, cât şi
stăpânirea efectelor nedorite şi o eficienţă sporită a afacerilor.
Mi-am propus astfel, să prezint, într-o formă sintetică şi larg accesibilă un instrumentar de
referinţă în domeniul complex al decontărilor internaţionale

4
 CAPITOLUL I
ASPECTE GENERALE PRIVIND CONTABILITATEA DECONTĂRILOR ÎN
OPERAŢIUNILE DE COMERŢ EXTERIOR

Sistemul de plăţi şi compensări reprezintă o componentă importantă a sistemului monetar

şi prin acesta, a infrastructurii financiare a economiei, asigurând circulaţia banilor şi transferul de
active monetare.
Degrevarea de obligaţie pentru schimbul mărfii, serviciului sau altui activ, se face de
persoana care devine noul proprietar prin cedarea către fostul proprietar a unui activ convenabil
acestuia. Dacă activul transmis este sub formă de monedă, obligaţia este pecuniară şi se consideră
îndeplinită printr-un act de plată.
Relaţiile din cadrul sistemului de plăţi sunt relaţii pecuniare şi acestea trebuie să se
finalizeze prin plata definitivă şi irevocabilă pentru ca tranzacţia să se încheie şi să înceapă un nou
ciclu.
În economiile de piaţă moderne agenţii economici dispun de o varietate de metode pentru
a face plăţi. Astfel, de regulă, ei aleg instrumentul de plată pe care îl consideră adecvat
necesităţilor lor, din perspectiva vitezei de execuţie, a costurilor de tranzacţie, a caracteristicilor
locale precum şi a cadrului legal care reglementează obligaţiile de plată. De exemplu, plăţile de
detaliu (retail payments) pot fi decontate fie prin utilizarea numerarului, a cecurilor, a cardurilor de
credit, a cardurilor de debit sau a ordinelor de transfer credit, fiecare dintre ele putând implica
operaţii manuale, telefonice, poştale sau pe suport magnetic. Pentru plăţile cu valoare mare şi/sau
urgente, în general corelate cu schimbul instrumentelor financiare, de regulă sunt utilizate sisteme
electronice de transfer de fonduri mult mai dezvoltate din punct de vedere tehnologic.
Practica internaţională a dezvoltat, în condiţiile actuale numeroase instrumente şi tehnici de
plată şi decontare, de la cele mai simple (mijloacele de plată) la cele mai complexe (modalităţile de
plată). Cele mai frecvent utilizate modalităţi de plată şi decontare internaţionale sunt: plata în
natură (fără numerar), plata prin mijloace (instrumente) de plată (cec, cambie, bilet la ordin, ordin
de plată) şi plata prin intermediul unor modalităţi de plată complexe (incasso-ul şi acreditivul
documentar).

1.1. Relaţiile de decontare, formele şi instrumentele folosite

În tranzacţiile comerciale internaţionale plăţile se fac în valută convertibilă sub formă

scripturală (valută în cont), adică prin transferul bancar al sumei datorate din contul importatorului
în contul exportatorului. Totodată, plata se face contra prezentării de către exportator a
documentelor care atestă îndeplinirea obligaţiilor privind livrarea (plata contra documente). Prin
valută se înţelege, în general, moneda naţională a unui stat folosită de persoane fizice şi juridice
aparţinând altui stat. Într-un sens mai restrâns, noţiunea de valută desemnează acele monede care
sunt utilizate frecvent în plăţile internaţionale (valută forte), cum sunt: dolarul SUA, euro, francul
elveţian, yenul, etc.
De la regula plăţii în cont contra documente nu există decât foarte rare excepţii şi anume:
a) la vânzările de valoare redusă, când riscul de neplată este mic, se poate folosi, pentru mai multă
operativitate, formula plăţii în numerar la predarea mărfii către importator;
b) în cazul operaţiunilor de compensaţie (barter, clearing), tehnica de plată este “marfă contra
marfă”, moneda servind doar ca valută de cont, pentru determinarea valorică şi înregistrarea
operaţiunilor de export-import.
Pentru efectuarea plăţii în monedă scripturală se folosesc următoarele instrumente de plată:
ordinul de plată, cecul, cardul, cambia şi biletul la ordin.

5
 1.1.1. Modalităţi simple de decontare – operaţiile cu numerar

• Plata prin marfă contra marfă

Plata prin marfă contra marfă (troc, compensaţie) este prima "modalitate" de plată
apărută în istorie, la care s-a revenit datorită unor fenomene de criză financiară manifestate la nivel
naţional sau internaţional, sau datorită limitelor financiare ale unor participanţi la schimburile
internaţionale - pentru a debloca relaţiile comerciale în absenţa disponibilităţilor financiare. În
prezent, această formă a scăzut semnificativ ca pondere în volumul total al plăţilor internaţionale,
fiind practicate cu precădere în cadrul operaţiunilor de contrapartidă (compensaţii, barter, lohn,
buy-back).

• Plata în numerar

Plata în numerar - astăzi pe cale de dispariţie în ansamblul plăţilor internaţionale (folosită

doar ca metodă de evaziune fiscală, în cazul mărfurilor de contrabandă sau în activitatea de turism
şi transport internaţional) datorită dezavantajelor pe care le reprezintă: necesitatea transportului
efectiv al banilor, necesitatea contactului direct între parteneri (sau reprezentanţi ai acestora), şi
dificultatea sincronizării obligaţiilor fundamentale ale părţilor (de a livra marfa şi de a o plăti).
O condiţie esenţială a plăţii în numerar în afacerile internaţionale o constituie încrederea
absolută ce trebuie să existe între parteneri. Numerarul (moneda) este asociat cu noţiunea de
mijloc de plată. La fel ca şi plata în natură, şi această modalitate este practicată în cazul în care
există o relaţie strânsă şi de încredere reciprocă între cei doi parteneri.

1.1.2. Modalităţi complexe de decontare

Riscurile implicate de derularea afacerilor în plan internaţional au condus în timp la

dezvoltarea unor modalităţi de plată mai complexe şi mai sigure pentru toate părţile
implicate în operaţiune. Cele mai utilizate modalităţi de plată sunt incasso-ul documentar sau
acreditivul documentar. În foarte multe cazuri aceste două modalităţi sunt utilizate în combinaţie
cu unul sau mai multe instrumente de plată (în special cambii).

1.1.2.1. Incasso-ul documentar

Incasso documentar şi incasso simplu intră în categoria plăţii documentare, în sensul că

prin vehicularea documentelor de către bănci, importatorul efectuează plata nu contra marfă, ci
contra documentelor comerciale - factură, documente de transport, de proprietate (care atestă
livrarea mărfii conform condiţiilor contractului), sau financiare - cambii, bilete la ordin, cecuri,
chitanţe, etc - utilizate pentru a obţine sume de bani.
Incasso constă în ordinul dat de exportator băncii sale, de a încasa contravaloarea unei tranzacţii
comerciale şi de a o vira în contul său contra unui set de documente negociat iniţial. În această
operaţiune, băncile implicate nu îşi asumă nici un risc comercial, singura lor responsabilitate
constând în manipularea setului de documente.
Mecanismul derulării incasso-ului documentar (Anexa 2 – Schema 4, Anexa 36 –
Schema 62) este, succint, următorul:
- la livrarea mărfii, conform contractului comercial internaţional prin care partenerii au
convenit la plata prin incasso documentar, exportatorul intră în posesia documentelor care
atestă îndeplinirea obligaţiilor contractuale, de regulă: factură (Anexa 13 – Schema 23),
document de transport, poliţă de asigurare, certificat de calitate şi adesea şi una sau mai
multe cambii;
6
 - setul de documente însoţit de ordinul de plată încasare la incasso este prezentat băncii
exportatorului (banca remitentă) care, după ce a verificat corectitudinea întocmirii
documentelor, le remite băncii importatorului, însoţite de un document propriu - incasso
documentar - în cadrul căruia preia (şi traduce) întocmai instrucţiunile primite de la
exportator (ordonator) în ordinul de încasare / plată;
- banca importatorului (banca prezentatoare) avizează importatorul în legătură cu sosirea
documentelor şi, în funcţie de instrucţiunile primite în incasso documentar, le remite
importatorului contra plată, sau contra acceptării cambiei;
- pe baza avizului de efectuare a plăţii, banca importatorului creditează contul băncii
exportatorului şi îl debitează pe cel al importatorului cu suma reprezentând contravaloarea
mărfurilor livrate;
- la primirea banilor, banca remitentă notifică exportatorul de încasarea exportului şi îi
creditează contul.
Incasso-ul este o modalitate de plată ce asigură într-o anumită măsură protecţia
intereselor ambelor părţi implicate în tranzacţie: cumpărătorul înainte de a efectua plata are
posibilitatea verificării documentelor comerciale pentru a avea certitudinea că vânzătorul şi-a
îndeplinit obligaţiile asumate şi a livrat marfa în condiţiile şi termenele stabilite prin contract.
-Vânzătorul - are siguranţa că importatorul nu va intra în posesia mărfii fără să o
plătească, pentru că banca îi va elibera documentele necesare numai după ce le va
achita. Cu toate acestea, incasso-ul nu prezintă nici o garanţie pentru vânzător
privind plata (imediată sau diferată) a documentelor de către cumpărător, existând o
singură obligaţie de plată: a importatorului asumată prin contractul comercial.
Exportatorul livrează marfa fără a avea garanţia că importatorul va onora
documentele. El se asigură în principiu de un singur risc: acela ca importatorul să
obţină titlul de proprietate asupra mărfii fără să efectueze plata; rămân însă o serie
de riscuri care pot surveni între momentul expedierii mărfii şi cel al încasării
contravalorii ei:
- riscul întârzierii la plată (importatorul renunţă la preluarea mărfii) şi ca o
consecinţă a întârzierii sau neefectuării plăţii;
- riscul diminuării încasării - direct prin scăderea preţului mărfii (ca urmare a
deteriorării ei sau la presiunea importatorului) şi indirect prin efectuarea de către
exportator a unor cheltuieli suplimentare (cu stocarea, protecţia, returnarea sau
redirijarea mărfii către o altă destinaţie) sau plata unor dobânzi (în cazul în care s-a
apelat la refinanţarea operaţiunii comerciale);
- riscul pierderii mărfii (când este expediată direct pe adresa unui cumpărător de
rea-credinţă care şi-o însuşeşte, o înstrăinează şi refuză plata sau când, prin
depăşirea unor perioade sau costuri de stocare este confiscată şi scoasă la licitaţie de
autorităţi sau de creditorii respectivi).
În practică, aceste neajunsuri pot fi înlăturate sau diminuate prin:
- utilizarea cambiilor avalizate de o bancă;
- solicitarea unei garanţii bancare înainte de efectuarea exportului;
- solicitarea unui avans care să acopere eventualele cheltuieli cu depozitarea, returnarea sau
reorientarea mărfii în caz de refuz al plăţii;
- întocmirea documentelor de expediţie şi asigurare a mărfii într-o formă negociabilă;
- vinculaţie (expedierea mărfii pe adresa unui terţ, eliberarea ei făcându-se pe baza unei
dovezi de efectuare a plăţii) (Anexa 41 – Schema 69).
Cu toate acestea, este evident că în cadrul acestei modalităţi de plată avantajele sunt în
principal de partea importatorului, întreaga operaţiune de incasso desfăşurându-se la ordinul, pe
riscurile şi răspunderea exportatorului (conform Publicaţiei 522, articolul 21, spezele şi
comisioanele bancare sunt suportate tot de exportator). De aici şi ponderea modestă a incasso-ului

7
documentar în ansamblul plăţilor cu străinătatea (la noi 10 - 15%), într-o măsură mult mai mare
fiind utilizat în relaţiile de plăţi necomerciale.

1.1.2.2. Acreditivul documentar

Acreditivul a fost utilizat încă de la începutul secolului al XIX-lea în marile centre

financiare ale vremii - Paris, Amsterdam, Londra. În negoţul cu Extremul Orient, prezentând
elementele de structură regăsite şi astăzi în practica în materie: caracterul documentar, fermitatea
angajamentului bancar, siguranţa oferită partenerilor şi în bună parte, chiar formalismul. Într-o
accepţiune modernă, despre acreditivul documentar se poate discuta însă, doar după primul război
mondial, când, după crearea Camerei de Comerţ Internaţional de la Paris în 1920 au debutat şi
primele încercări de elaborare a unor reguli uniforme în materie de acreditiv documentar, pentru
facilitarea plăţilor internaţionale şi implicit pentru dezvoltarea schimburilor internaţionale. Primele
"Reguli şi uzanţe uniforme privitoare la acreditivul documentar" au fost adoptate în 1933, dar au
fost privite cu reticenţă de multe ţări printre care SUA şi Marea Britanie. După al doilea război
mondial, însă, SUA - devenind primul exportator către ţările europene - interesate în punerea
sistemului de plăţi internaţionale pe baze cât mai riguroase şi sigure şi sprijinind adoptarea textului
revizuit în 1951.
Acumularea de experienţă şi creşterea numărului de ţări interesate în aplicarea Regulilor şi
Uzanţelor au impus o nouă revizuire în 1962. Totuşi, legislaţia bancară naţională a multor ţări
ignora existenţa acreditivului documentar, în timp ce în altele se utilizau propriile reglementări
naţionale. Regulile şi uzanţele devin cu adevărat internaţionale în 1974 când Publicaţia nr. 274 este
recunoscută de un organism ONU: Comisia Naţiunilor Unite pentru Drept Internaţional. Textul
cunoaşte îmbunătăţiri şi adaptări la noile cerinţe în 1984 (Publicaţia nr. 400) sub impactul evoluţiei
transporturilor internaţionale şi tehnicilor de producţie şi transmitere automatizată a datelor. În
1993 prin Publicaţia nr. 500 (ultima revizuire) s-a urmărit: simplificarea Regulilor şi Uzanţelor
Uniforme nr. 400; facilitarea şi standardizarea practicilor bancare; sporirea integrităţii şi siguranţei
acreditivului prin intermediul prezumţiei de irevocabilitate; clarificarea obligaţiilor băncii emitente
şi respectiv confirmatoare: rezolvarea problemelor referitoare la condiţiile nedocumentare;
enumerarea detaliată a elementelor necesare pentru acceptarea fiecărui tip de document de
transport - toate acestea pentru a mări eficienţa utilizării acreditivului documentar. Prin Publicaţia
CCI nr. 511 s-a realizat o comparaţie cuprinzătoare între Regulile şi Uzanţele Uniforme nr. 500 şi
400.
Conform reglementărilor internaţionale în domeniu (Publicaţia 500), acreditivul
documentar (Anexa 2 – Schema 5) reprezintă orice aranjament asumat de o bancă emitentă ce
acţionează la cererea şi după instrucţiunile unui client ordonator sau în numele său propriu cu
privire la efectuarea unei plăţi către un terţ sau la ordinul acestuia (beneficiarul), de a accepta şi
plăti efecte de comerţ (cambii) trase de către beneficiar asupra sa sau asupra ordonatorului, de a
autoriza o altă bancă să efectueze o asemenea plată sau să accepte şi sa plătească asemenea cambii
sau de a autoriza o altă bancă să negocieze astfel de efecte de comerţ contra unui set specific de
documente, cu condiţia ca acestea să fie conforme cu termenii şi condiţiile acreditivului.
Acreditivele, prin natura lor, sunt tranzacţii separate de contractele de vânzări sau alte contracte
care pot sta la baza lor, iar băncile nu sunt în nici un fel obligate sau interesate de asemenea
contracte, chiar dacă vreo referire la asemenea contracte este inclusă în acreditiv.
În derularea plăţii prin acreditiv documentar sunt implicate trei părţi principale, care
au denumiri consacrate (Anexa 5 – Schema 12). Acestea sunt:
a. Ordonatorul de acreditiv documentar - în relaţia contractuală este importatorul,
beneficiarul unei prestaţii sau serviciu. El este cel care iniţiază relaţia de AD, prin instrucţiunile pe
care le dă băncii sale de a plăti exportatorul, instrucţiuni cuprinse în "ordinul de deschidere a AD"

8
(Anexa 10 – Schema 20, Schema 21), unde precizează toate condiţiile de termene şi documente
potrivit cărora banca să efectueze plata.
b. Beneficiarul de acreditiv documentar - în relaţia contractuală este exportatorul,
prestatorul de servicii. El este cel în favoarea căruia banca importatorului s-a angajat la plată şi
care, îndeplinind condiţiile de termene şi documente cuprinse în textul AD, încasează banii.
c. Banca emitentă - este cea care, la solicitarea importatorului, ordonatorul AD, îşi asumă
în scris angajamentul de plată în anumite condiţii de termene şi documente, în favoarea
exportatorului, beneficiarul AD. Prin angajamentul de plată asumat în scris, Banca Emitentă este
principala angajată în relaţia de AD.
Acest angajament de plată, ea îl poate realiza:
- direct, în sensul că ea însăşi să efectueze plata. În acest caz, ea îndeplineşte atât rolul de
bancă emitentă, cât şi de bancă plătitoare;
- indirect, în sensul că desemnează o altă bancă să efectueze plata. Această bancă
desemnată să efectueze plata în numele ei se numeşte bancă plătitoare sau după caz,
negociatoare.
d. O altă bancă, denumită şi banca corespondentă, situată, de regulă, în ţara exportatorului,
este banca prin care banca emitentă transmite textul acreditiv documentar spre a fi comunicat
beneficiarului AD, exportatorul.
În funcţie de modul în care se efectuează plata şi de tipul de acreditiv ales de parteneri pentru
efectuarea acesteia, banca corespondentă poate îndeplini funcţia de:
- Bancă notificatoare sau avizatoare: în cazul în care plata documentelor are loc la banca
emitentă sau plata e domiciliată la o terţă bancă, banca notificatoare îndeplineşte rolul unui
simplu intermediar, manipulator de documente. Ea anunţă exportatorul de deschiderea AD,
primeşte de la exportator documentele şi le transmite băncii plătitoare. Ea primeşte un
comision de notificare / preluare de documente.
- Bancă plătitoare: în cazul în care plata este făcută de o altă bancă decât banca emitentă,
banca plătitoare poate fi situată în ţara exportatorului sau într-o terţă ţară. Prin instrucţiunile
primite de la banca emitentă, ea este autorizată: să plătească exportatorului documentele
prezentate, în strictă concordanţă cu termenele şi condiţiile din AD, să remită documentele
băncii emitente, iar aceasta să-i ramburseze suma plătită.
- Bancă trasă / acceptantă: când plata urmează să se facă prin cambii trase asupra unei
bănci, banca asupra căreia au fost trase cambiile şi care, la scadenţă, le va achita, se
numeşte banca trasă. Banca trasă primeşte documentele însoţite de cambii de la exportator,
acceptă cambiile şi i le restituie, iar documentele le remite importatorului sau băncii
emitente. La scadenţă, banca trasă achită cambiile beneficiarului.
- Bancă negociatoare - desemnată să negocieze efectele de comerţ emise şi acceptate în
cadrul mecanismului de plată prin acreditiv de către banca emitentă sau de importatorul
însuşi.
- Bancă confirmatoare - la angajamentul de plată asumat de banca emitentă, adaugă
propriul ei angajament, egal ca valoare şi condiţii. În cazul în care banca emitentă nu îşi
onorează angajamentul de plată, banca confirmatoare va efectua ea plata. Banca
confirmatoare poate fi banca din ţara exportatorului, respectiv banca plătitoare sau o bancă
dintr-o terţă ţară.
- Bancă rambursatoare - banca desemnată şi / sau autorizată să asigure rambursul în
conformitate cu o autorizaţie de ramburs emisă de banca emitentă.
- Bancă solicitantă - se obligă la un angajament de plată diferată, acceptă trate sau
negociază în cadrul unui acreditiv documentar şi prezintă o cerere de ramburs băncii
rambursatoare.
Ca tehnică de plată, acreditivul prezintă câteva caracteristici, şi anume:
- Formalismul: generat de setul de documente implicat în efectuarea plăţii;
- Independenţa faţă de relaţia contractuală de bază;
9
 - Fermitatea angajamentului bancar din partea băncii emitente;
- Adaptabilitatea la multitudinea de operaţiuni comerciale internaţionale;
- Siguranţa efectuării plăţii generată de numărul de intermediari implicaţi şi demecanismul
specific de plată;
- Complexitatea relativ ridicată a operaţiunii;
- Costul ridicat generat de comisioanele percepute de bănci (comisioane de acceptare, de
negociere, de confirmare, de plată).
În executarea acreditivului documentar sunt utilizate o serie de documente, cel mai
frecvent utilizate fiind: documentele comerciale de identificare cantitativă, calitativă şi valorică a
mărfurilor livrate (factura externă emisă de exportator, factura consulară - vizată sau legalizată de
reprezentanţa diplomatică a ţării importatorului din ţara exportatorului, factura proforma - "de
reformare" sau "provizorie", transmisă de exportator înaintea livrării mărfurilor), documentele de
transport (conosamentul maritim sau fluvial, duplicatul scrisorii de trăsură internaţională pentru
transportul feroviar, scrisoarea de trăsura internaţională pentru traficul rutier, scrisoarea de
transport aerian, dovada sau adeverinţa unei case de expediţii internaţionale, în situaţia în care
mărfurile livrate nu au greutatea sau volumul necesar ocupării unui vagon întreg), documentele de
asigurare, în cazul în care condiţia de livrare din contract prevedea ca obligaţie a exportatorului de
a asigura mărfurile pe parcurs internaţional (poliţa sau certificatul de asigurare, notele de acoperire,
certificate de asigurare provizorii), documentele care atestă calitatea, cantitatea şi originea
mărfurilor (proces verbal de recepţie calitativă şi cantitativă a mărfurilor, buletinul de analiză,
certificatul fito-sanitar şi sanitar veterinar, certificatul de garanţie, certificatul de origine, lista de
colisaj).
În raport cu anumite caracteristici în derulare şi utilizare, termenul de acreditiv
documentar este însoţit de una sau mai multe sintagme care îl definesc. Acestea se referă la:
formă, modul de utilizare, clauze speciale continute, folosirea combinată de către beneficiar.
După forma lor, acreditivele pot fi: revocabile şi irevocabile, neconfirmate sau
confirmate.
Acreditivul revocabil poate fi modificat sau anulat de banca emitentă în orice moment, fără
nici o avizare prealabilă a beneficiarului. De exemplu, un exportator avizat de deschiderea unui
AD, îşi pregăteşte marfa pentru expediţie şi, pe acest interval primeşte fără o avizare prealabilă,
modificarea sau anularea ca urmare a riscurilor pe care le incumbă, acreditivul documentar
revocabil fiind foarte rar utilizat. Dreptul de revocare, anulare sau modificare se stinge în
momentul în care plata a fost făcută, iar după efectuarea acesteia, banca emitentă este obligată să
ramburseze banii băncii plătitoare, nemaiputând aduce nici o modificare.
Acreditivul irevocabil presupune angajamentul ferm al băncii emitente de a efectua plata în
favoarea beneficiarului, cu condiţia ca documentele prezentate de acesta să fie strict conforme cu
termenii AD (Anexa 8 – Schema 17). Un acreditiv documentar irevocabil nu poate fi modificat sau
anulat de ordonator fără acordul băncii emitente, băncii confirmatoare şi al beneficiarului şi
semnifică pentru beneficiar o certitudine privind plata. În cazul acreditivului documentar
irevocabil neconfirmat (Anexa 7 – Schema 15), banca emitentă îşi asumă întreaga responsabilitate
privitoare la plată. În cazul în care domicilierea plăţii este la altă bancă decât cea desemnată,
această precizare nu constituie nici un angajament pentru aceasta să plătească. Banca desemnată
este obligată să comunice expres beneficiarului acceptul său de a efectua plata, în caz contrar ea
nefiind obligată la aceasta.
Dacă o altă bancă a efectuat plata, banca emitentă este obligată să îi ramburseze banii
contra documentelor primite. Dacă o altă bancă desemnată prin acreditiv documentar nu acceptă
cambiile trase asupra sa sau nu le platește la scadență pe cele acceptate, banca emitentă este
obligată să accepte cambiile şi, respectiv, să le plătească la data scadentă. Dacă plata este prin
negociere, banca emitentă este obligată fără drept de recurs împotriva trăgătorilor, să plătească
cambiile trase de beneficiar și documentele prezentate în cadrul AD, negociate de banca
desemnată.
10
 În concluzie, în cazul acreditivului documentar irevocabil neconfirmat, banca emitentă
este singura angajată ferm la plată. Acreditivul documentar irevocabil confirmat (Anexa 7 –
Schema 16) este acela la care, angajamentului ferm al unei bănci emitente i se adaugă un
angajament de plată independent şi ferm al unei terţe bănci - banca confirmatoare. Aceasta se
realizează pe baza unei autorizări sau la cererea băncii emitente, cuprinse în textul AD. Dacă banca
solicitată să îşi adauge confirmarea nu este pregatită pentru aceasta, ea trebuie să informeze banca
emitentă în timp util. În caz de modificare a acreditivului documentar, banca confirmatoare poate
să accepte sau nu extinderea confirmării şi asupra acreditivului documentar modificat.
După modul de utilizare, acreditivele pot fi:
- cu plata la vedere;
- cu plată diferată;
- cu plată prin acceptare;
- cu plată prin negociere.
AD cu plata la vedere se utilizează în cazul în care partenerii au convenit ca plata
mărfurilor să se facă îndată după expedierea lor. Utilizarea unui astfel de acreditiv documentar
implică faptul că importatorul, în ordinul de deschidere al acreditivului, să facă menţiunea "plata la
vedere" sau "plata 100 % la vedere", informaţie preluată de banca emitentă în deschiderea AD. La
primirea AD, exportatorul expediază marfa şi întocmeşte documentele conform condiţiilor din
acreditivul documentar apoi le depune spre încasare. Banca desemnată cu plata, după verificarea
documentelor şi stabilirea concordanţei cu acreditivul documentar le plăteşte, iar documentele sunt
remise băncii emitente (Anexa 2 – Schema 6; Anexa 14 – Schema 25).
Acreditivul cu plată diferată se caracterizează prin aceea că plata documentelor, deşi se
realizează integral, nu se face în momentul prezentării acestora la bancă de către exportator, ci la o
dată ulterioară, menţionată expres în textul AD. Plata diferată se efectuează, de regulă, la 30 - 60
zile, de la prezentarea documentelor (Anexa 15 – Schema 27; Anexa 16 – Schema 29).
Pentru exportator, înseamnă o vânzare pe credit pe termen scurt (30 - 60 zile), deci la negocierea
preţului se are în vedere şi dobânda sumelor imobilizate în marfă. Importatorul intră în posesia
documentelor, deci şi a mărfii, înainte de plata lor. Băncile, în baza unui acreditiv documentar cu
plata diferată acordă adesea credite sub formă de avans exportatorului în contul încasării viitoare a
AD (AD, dat fiind angajamentul ferm de plată al unei bănci, conferă siguranţa încasării banilor).
Acreditivele cu plată prin acceptare sunt utilizate în cazul vânzărilor pe credit pe termene
scurte şi foarte scurte între 60 - 180 zile. Elementul caracteristic este faptul că întotdeauna setul de
documente cuprinde una sau mai multe cambii trase asupra băncii importatorului sau asupra
importatorului însuşi, iar plata contravalorii mărfurilor se face la scadenţa cambiei (Anexa 3 –
Schema 7; Anexa 17 – Schema 30).
În deschiderea unui astfel de acreditiv, se mentionează expres "plata prin acceptare la x
zile" iar odată cu depunerea documentelor ce atestă expedierea mărfii, exportatorul prezintă la
banca plătitoare şi o cambie cu scadenţa corespunzătoare numărului de zile precizat în AD. Banca
plătitoare verifică conformitatea documentelor cu acreditivul documentar şi dacă sunt în bună
ordine, acceptă cambia şi o restituie exportatorului, iar documentele le remite băncii emitente care,
la rândul ei, le dă importatorului. La scadenţă, exportatorul prezintă cambia băncii, iar aceasta o
achită. Acest tip de acreditiv reprezintă pentru exportator o vânzare pe credit a mărfii, o facilitate
pe care a acordat-o importatorului (Anexa 18 – Schema 31).
Exportatorul poate să sconteze cambia la banca sa sau la o terţă bancă transformând
exportul cu plată diferată într-un export cu plată la vedere. Importatorul are posibilitatea derulării
de afaceri cu fonduri reduse (poate vinde marfa şi apoi poate achita exportul), poate realiza un
import de materii prime fără să fie obligat să le plătească imediat. Acceptul dat pe cambie de bancă
(accept bancar) constituie o garanţie a plăţii acesteia la scadenţă şi, de aici, posibilitatea scontării
cambiei la banca exportatorului. Cambiile se trag de trăgător, exportator, asupra băncii acceptante
(trase) sau asupra băncii emitente. Dacă sunt trase asupra ordonatorului, băncile le vor trata ca pe
simple acte adiţionale.
11
 Acreditivul cu plata prin negociere este denumit şi scrisoare comercială de credit fiind
utilizat cu precădere în ţările de drept bancar anglo-saxon.
Acest acreditiv se caracterizează prin faptul că este deschis de banca emitentă, cel mai
adesea în moneda locală a propriei ţări. Utilizarea acestei scrisori presupune întotdeauna o cambie
(sau mai multe), trasă de beneficiar asupra băncii emitente sau asupra unui alt tras (altă bancă)
indicat în textul acreditivului, plata cambiilor fiind garantată de banca emitentă (Anexa 3 – Schema
8; Anexa 20 – Schema 36). Acreditivele cu plata prin negociere sunt întotdeauna domiciliate la
banca emitentă. Deoarece domicilierea acestui acreditiv la banca importatorului constituie un
dezavantaj pentru exportator, în practică, banca emitentă autorizează alte bănci să "negocieze"
documentele.
După clauzele continute, acreditivele pot fi: transferabile, reînnoibile, cu clauză roşie
(red clause) şi de compensaţie (reciproce şi stand-by).
Utilizat cu precădere în operaţiunile de intermediere, acreditivul documentar transferabil
este un acreditiv în virtutea căruia beneficiarul (primul beneficiar) are dreptul să solicite băncii
însărcinate cu plata / acceptarea / negocierea, să îl facă utilizabil, în totalitate sau parţial, pentru
unul sau mai mulţi beneficiari secunzi (Anexa 3- Schema 9; Anexa 23 – Schema 43, Schema 44;
Anexa 24 – Schema 45).
Partenerii pot conveni plata prin acreditiv documentar reînnoibil în cazul unor contracte
externe de valori mari şi cu livrări eşalonate în timp. Caracteristic acestuia este faptul că toate
livrările sunt acoperite de unul şi acelaşi AD. Plăţile se fac după fiecare livrare și aceasta este
tratată de bănci ca o livrare independentă, iar de regulă, plata se face la vedere. După efectuarea
unei plăţi, valoarea acreditivului documentar se reîntregeşte automat, de unde şi numele
"revolving" (Anexa 22 – Schema 42). Acest acreditiv poate fi de două tipuri: - cumulative, în
sensul că valoarea mai mică încasată pentru livrări mai mici poate fi recuperată prin livrări
ulterioare mai mari, desigur fără a se depăşi valoarea de ansamblu a acreditivului şi necumulative
când utilizarea acreditivului documentar nu se poate face decât în limita valorică strict stabilită în
acreditiv documentar pentru fiecare tranşă de marfă livrată.
O abatere de la regula plată contra documente, care atestă îndeplinirea unor obligaţii
asumate de beneficiar, o reprezintă acreditivul documentar cu clauză roşie care permite ca
încasarea banilor să se facă înaintea prezentării documentelor ce atestă expedierea mărfii.
Documentul ce se solicită la acordarea avansului este, de regulă, o scrisoare angajament prin care
beneficiarul acreditivului documentar se angajează să nu utilizeze banii decât pentru procurarea
mărfii în discuţie şi că va restitui suma şi dobânda aferentă în caz de neexpediere a mărfii, precum
şi că va respecta termenul limită până la care trebuie să prezinte băncii documentele de expediţie
ale mărfii. În cazul acreditivului documentar cu clauză roşie, banca plătitoare este întotdeauna
situată în ţara exportatorului (Anexa 26 – Schema 48). Acest tip de acreditiv documentar
constituie, în fond, o modalitate prin care importatorul îl finanţează pe exportator fără să perceapă
dobândă. În realitate, dobânda este luată în considerare la negocierea preţului (mai mic).
Acreditivul documentar cu clauză roşie se utilizează: în cazul operaţiunilor de intermediere, când
exportatorul are mai mulţi furnizori locali care trebuie plătiţi imediat ce marfa a fost cumpărată sau
în activitatea de producţie destinată exportului, când producătorul nu are resurse financiare să
producă marfa, iar importatorul este interesat în produsele respective şi îl finanţează în acest mod.
Acreditivele documentare de compensaţie sunt utilizate, după cum le spune şi numele, în
cazul operaţiunilor de contrapartidă din comerţul internaţional (barter, compensaţii, reexport).
Tranzacţia prin compensaţie - marfă contra marfă - este asociată de obicei cu o tehnică comercial-
bancară, care să protejeze pe unul sau pe ambii parteneri împotriva eventualelor riscuri. Într-o
operaţiune de compensaţie, ambii parteneri au dubla calitate de importator şi de exportator. Ei
convin să facă un schimb de mărfuri, echivalente valoric, într-un anumit interval de timp.
Compensaţia se poate realiza prin schimb de documente, direct firmă la firmă sau printr-un
canal bancar, băncile percepând doar comisionul de manipulare a documentelor. Riscurile cele mai
mari în astfel de operaţiuni comerciale sunt determinate de faptul că marfa a fost expediată, iar
12
plata şi compensaţia în mărfuri sunt la latitudinea celui de al doilea exportator. Diminuarea acestor
riscuri se poate realiza prin utilizarea acreditivelor de compensaţie sub forma: acreditivelor
reciproce sau acreditivelor stand-by.
Tranzacţiile derulate prin acreditive documentare reciproce presupun ca cei doi parteneri
să îşi deschidă reciproc câte un AD. Astfel, fiecare dintre ei este în acelaşi timp ordonator şi
beneficiar, această dublă calitate de ordonator şi beneficiar de acreditiv rezultă din însăşi esenţa
compensaţiei, fiecare partener având dubla ipostază de exportator / importator. Partenerul solicitat
să accepte "plata" mărfii sale printr-o altă marfă şi nu în bani, este cel care dictează condiţiile
operaţiunii de compensaţie şi implicit şi a derulării acreditivelor reciproce (Anexa 29 – Schema
53).
Aceste condiţii se regăsesc în faptul că: va cere "plata înainte", în sensul că partenerul va
livra mărfurile primul și el va fi primul care ordonă deschiderea acreditivului documentar şi în
deschiderea de AD, pe care o va realiza în acest scop, precizează clauzele speciale care definesc
gradul de protecţie împotriva riscurilor amintite, şi, în mod special pentru primul exportator. În
acest context, cel de-al doilea acreditiv deschis se conformează instrucţiunilor precizate de primul
acreditiv. Întotdeauna acreditivele documentare reciproce sunt irevocabile şi corelate din punct de
vedere valoric (în cazurile în care compensaţia nu este integrală, diferenţa se acoperă prin plata în
valută, menţiune ce trebuie să se regăsească în textul acreditivului documentar) şi temporal
(acreditivele documentare se deschid aproape simultan, stabilind termenele de livrare, prezentare
de documente cât mai apropiate, astfel ca perioada de "creditare" acordată de primul exportator să
fie cât mai mică). Acreditivele reciproce conţin adesea clauze speciale de plată cum ar fi: clauza
"de intrare în vigoare" (se caracterizează prin faptul că utilizarea primului acreditiv deschis în
favoarea primului partener este condiţionată de deschiderea de către acesta a celui de al doilea
acreditiv), sau clauza "de valoare" (contravaloarea primului acreditiv deschis nu este pusă efectiv
la dispoziţia beneficiarului, ci plata se consideră făcută când însuşi ordonatorul primului acreditiv a
depus documentele privind exportul sau în compensaţie) (Anexa 30 – Schema 54).
Faţă de celelalte tipuri, acreditivul documentar "stand - by" are o funcție diferită şi anume,
aceea de garantare a efectuării plăţii de către partenerul extern. Banca emite un acreditiv "stand -
by" la solicitarea unui client (ordonatorul), care trebuie să ofere partenerului de contract
(beneficiarul), o garanţie că dacă el nu-şi va îndeplini obligaţia asumată prin contractul comercial,
banca îl va plăti, despăgubindu-l băneşte. Astfel, diferenţa dintre un astfel de acreditiv şi un
acreditiv obişnuit este dată de faptul că beneficiarul lui nu apelează la utilizarea acreditivului
documentar decât în măsura în care ordonatorul nu şi-a îndeplinit obligaţia asumată prin contract.
Cazurile în care se foloseşte acest tip de acreditiv documentar sunt : restituirea avansului
de către exportator importatorului în cazul rezilierii contractului, plata contravalorii mărfurilor
livrate, dacă importatorul nu plăteşte mărfurile cumpărate, instituţia bancară care a emis acreditivul
documentar "stand-by" va plăti în locul său, plata ratelor scadente la un credit, garantarea
participării la licitaţii; buna executare a contractului. Avantajul acreditivului "stand-by" este legat
de posibilitatea garantării independente a unei plăţi prin angajamentul ferm de plată al unei bănci şi
de adaptibilitatea la diferite obligaţii de plată ale exportatorului sau importatorului, altele decât
cele ce privesc compensaţiile. Dezavantajul utilizării unui astfel de acreditiv este determinat de
atitudinea băncilor care sunt prudente în emiterea acreditivului documentar "stand-by", tratându-le
ca pe garanţii, selectează atent pentru cine şi în favoarea cui garantează, respectiv le emit şi de
faptul că acest instrument ridică implicit costul operaţiunii de compensaţie, comparativ cu
schimbul direct de documente.
În funcţie de folosirea combinată, acreditivul poate fi de două tipuri: subsidiar (back-to-back) şi
cesionabil.
În cazul acreditivului subsidiar este vorba de două acreditive distincte, unul de import al
unei mărfi şi un altul de export al aceleiaşi mărfi, ambele domiciliate la aceeaşi bancă, banca
intermediarului operaţiunii (Anexa 27 – Schema 49). Deşi cele două acreditive documentare sunt
total independente, ele sunt corelate valoric şi din punct de vedere al termenelor de către firma
13
intermediară: acreditivul documentar de export are o valoare şi un pret unitar mai mare şi o
valabilitate mai îndelungată, în timp ce acela de import are o valoare şi un preţ unitar mai mic şi o
valabilitate, inclusiv termen de expediţie care să se încadreze în termenele acreditivului
documentar de export (mai scurte). În ceea ce priveşte confidenţialitatea operaţiunii, de regulă,
exportatorul real nu cunoaşte importatorul final. În baza primului acreditiv deschis în favoarea
firmei intermediare banca acceptă să deschidă al doilea acreditiv documentar în favoarea unui terţ
exportator, având drept garanţie primul acreditiv.
În acest context, intermediarii por realiza afaceri fără să avanseze propriile fonduri pentru
deschiderea celui de-al doilea acreditiv documentar.
Riscurile operaţiunilor subsidiare pentru intermediar izvorăsc din posibilitatea abandonării
unilaterale a afacerii de către unul din cei doi parteneri sau nerespectarea condiţiilor şi termenelor
din cel de-al doilea acreditiv de către exportatorul real. Derularea unei plăţi prin acreditiv
documentar subsidiar comparativ cu acreditivul documentar transferabil prezintă unele avantaje
cum ar fi: faptul că importatorul final nu ştie că exportatorul, partenerul său din contract, este un
intermediar; că mărfurile pot fi procurate de la diverşi furnizori din străinătate sau din ţară, fără să
existe o restricţie sau că cel de-al doilea acreditiv documentar, cel de import, poate conţine clauze
suplimentare care să asigure eficienţa operaţiunii, în timp ce transferul unui acreditiv nu se poate
face decât în termenii acreditivului de bază.
Acreditivul documentar cesionabil presupune posibilitatea de cedare a acreditivului în
favoarea unui terţ (beneficiar). Prin cesiune sunt transferate toate drepturile ce reveneau
beneficiarului iniţial (exportatorul), noului beneficiar (cesionarul). Acesta din urmă preia şi
riscurile aferente (riscul de neplată în principal).
Cesionarea sumelor se poate face către unul sau mai multi terţi, putând fi modificată sau
anulată dacă situaţia o impune. Pentru efectuarea acestei operaţiuni este necesară întocmirea unui
document – declaraţie de cesiune - prin care se cere băncii plătitoare cedarea unei sume din AD
deschis în favoarea sa, în favoarea unui terţ numit (sau mai multora). Acest AD se poate utiliza atât
în operaţiunile de intermediere, respectiv beneficiarul AD produce el marfa, cât şi de către
producători - exportatori care prin cesionare pot achita subfurnizorii pentru diferite materiale sau
subansamble livrate (Anexa 25 – Schema 47).
Din ansamblul acestor instrumente de garantare şi plata internaţionale, se distinge
prin complexitatea şi avantajele sale, acreditivul documentar ca modalitate de plată ce oferă
un grad ridicat de securitate atât pentru interesele importatorului (livrarea mărfii în condiţiile
şi termenele convenite) cât şi pentru interesele exportatorului (siguranța plăţii). Pentru aceste
avantaje, acreditivul documentar este preferat în multe cazuri incasso-ului şi ordinului de plată,
chiar dacă este mai costisitor. Pe de altă parte, reglementările în materie de acreditiv documentar -
standardizate în mare măsură la nivel mondial, îl fac preferabil şi în faţa garanţiilor de plată greu
de controlat datorită lipsei unor uzanţe internaţional-general acceptate (garanţiile intrând sub
incidenţa sistemelor naţionale de drept ce conţin prevederi neuniforme). Toate acestea justifică
locul pe care acreditivul documentar îl ocupă în decontarea tranzacţiilor internaţionale (peste 70%
ca pondere).

1.1.2.3. Scrisorile de credit

Sunt variante ale AD care se utilizează îndeosebi în ţările cu activitate bancară anglo-
saxonă (Marea Britanie, Japonia, Australia, etc). Ele au apărut în SUA, unde băncile naţionale
nefiind autorizate de legislaţia federală să emită garanţii, au recurs la adaptări - prin formula
scrisorii de credit (care impune utilizarea efectelor de comerţ în mecanismul plăţii).

14
 Scrisoarea de credit comercială

S/C comercială reprezintă un document prin care banca emitentă se angajează în mod
irevocabil faţă de exportator să onoreze cambiile trase de către acesta, fie prin plată (dacă tratele
sunt la vedere), fie prin acceptare (dacă tratele sunt la termen) cu condiţia ca, odată cu tratele, să
fie prezentate în termen şi documentele menţionate în scrisoarea de credit, prin care se atestă
expedierea mărfii.
S/C comercială este domiciliată întotdeauna în străinătate (la sediul băncii emitente din
ţara importatorului sau dintr-o ţară terţă). Aşadar, exportatorul acordă un credit importatorului,
chiar şi când tratele sunt la vedere (el trebuind să aştepte ca documentele şi cambiile să ajungă la
sediul băncii emitente, şi apoi circuitul în sens invers al banilor). În cazul tratelor la termen, ele pot
fi scontate de exportator la o bancă din ţara sa (după acceptarea lor de către banca emitentă a S/C).
Pentru ca exportatorul să încaseze imediat contravaloarea mărfurilor, el poate negocia
cambiile cu scadenţa la vedere sau la termen, însoţite de documente, la o bancă autorizată în acest
sens (banca negociatoare) sau la oricare bancă (în cazul S/C liber negociabile). Negocierea constă
în "cumpărarea" cambiilor spre a fi "vândute" băncii emitente (a se vedea AD cu plata prin
negociere).
Aşadar, particularităţile S/C comerciale sunt:
• utilizarea prin cambii trase de exportator asupra băncii emitente;
• domicilierea în străinătate (la sediul băncii emitente - sediul trasului conform dreptului
cambial);
• posibilitatea unui decalaj între momentul emiterii S/C şi momentul acoperirii cu fonduri a
angajamentului de plată (mai avantajos pentru importatori - în conformitate cu AD);
• S/C sunt adresate direct exportatorului (trebuie depuse de acesta la banca sa, pentru
verificarea autenticităţii lor şi a bonităţii băncii emitente).

Scrisoarea de credit simplă şi scrisoarea de credit circulară

Scrisoarea de credit simplă şi scrisoarea de credit circulară sunt adaptări ale AD respectiv
ale S/C la operaţiuni necomerciale (turism, călătorii, etc). Particularitatea acestor modalităţi de
plată o constituie faptul că, ordonatorul şi beneficiarul S/C sunt una şi aceeaşi persoană.
S/C simplă: ordonatorul solicită băncii sale (la care are un disponibil în cont din rezerve propii sau
dintr-un credit obţinut în prealabil) să adreseze un astfel de document unei bănci corespondente
(norninalizată), situată într-o ţară terţă.
S/C circulară este adresată mai multor bănci corespondente băncii emitente din aceiaşi ţară sau din
ţări diferite, nominalizate sau nenominalizate (bănci plătitoate).
În posesia unei S/C simple sau circulare, ordonatorul se poate prezenta la ghişeele oricărei
bănci nominalizate (sau nu) în S/C şi să solicite, pe baza acesteia, plata unei sume (pentru care a
fost emisă S/C). Această plată se face fie contra semnării unei chitanţe de către posesorul S/C
(beneficiar), fie trăgând un cec sau o cambie în numele băncii emitente, fie contra prezentării unui
decont de cheltuieli (în cazul călătoriilor de afaceri). După ce banca plătitoare eliberează suma
contra unuia dintre aceste două documente, va remite documentul respectiv spre încasare. Banca
plătitoare face plăţile solicitate, având drept garanţie angajamentul asumat de banca emitentă prin
S/C că va remite sumele respective pe baza dovezii plăţilor.
Disponibilul în cont al ordonatorului nu are valoarea provizionului ca în cazul
cecului, ci mai degrabă este un rezultat al relaţiilor dintre banca emitentă şi ordonatorul S/C.
În mod firesc, S/C simple şi circulare sunt emise de bănci emitente numai clienţilor cu bonitate
cunoscută. Orice S/C are un anumit termen de valabilitate, care îi permite posesorului utilizarea ei
numai în intervalul respectiv (ca și în cazul unui AD obişnuit).

15
 Scrisoarea de credit a importatorului

În unele ţări din Asia de Sud-Est se utilizează o variantă a S/C aşa-numită "S/C a
importatorului", care se particularizează prin următoarele:
• este o promisiune de plată a importatorului;
• se transmite exportatorului prin banca importatorului, fără însă ca acesta să-şi asume însă
vreun angajament de plată deşi este abilitată să facă plata;
• plata se face direct de importator, prin banca sa, la primirea documentelor de la
exportator.
În ţările în care se aplică acest tip de S/C, băncile, deşi nu îşi asumă nici un angajament de
plată, la cererea de remitere a S/C în străinătate solicită importatorilor constituirea unui depozit în
moneda naţională echivalent al unui procent (40 % în Indonezia) din valoarea S/C, calculat la
cursul în vigoare la data respectivă între moneda locală şi valuta S/C.
Aceasta este pastrată de bancă într-un cont special, pe numele importatorului, şi poate fi
utilizată numai pentru marfa care formează obiectul S/C (la livrări parţiale numai pentru plata
ultimei livrări). Diferenţa (în exemplul dat 60 %) urmează a fi depusă de importator ulterior, în
orice moment până la sosirea documentelor.
Acest tip de S/C poate fi utilizat numai cu parteneri de încredere, întrucât în fond,
reprezintă un tip de incasso garantat cu proporţia depozitului constituit iniţial la bancă.
Desigur, banca exportatorului, la prezentarea documentelor, este obligată să plătească
contravaloarea lor în valută, urmând să-şi recupereze diferenţa în cazul în care importatorul nu a
depus-o. De aceea, însăşi băncile din aceste ţări selectează cu grijă importatorii locali care apelează
la "mercant's letter of credit".

Scrisoarea de credit cu clauză roșie

În practica comercială din ţările Asiei de Sud-Est şi Extremului Orient, noţiunea de AD

clauză roşie este asimilată noţiunii de paking credit (credit de ambalare - în operaţiuni de
intermediere - în sensul că beneficiarul cumpără marfa şi o va ambala pentru expediţie) sau
anticipatory credit (credit anticipat în sensul plăţii anticipate faţă de momentul expediţiei mărfii).
Deoarece în majoritatea acestor ţări se foloseşte sistemul anglo-saxon al S/C (letter of credit),
paking credit şi anticipatory credit sunt de fapt, S/C clauză roşie.
Acest tip de S/C presupune că banca din ţara exportatorului este împuternicită de banca
emitentă (a importatorului) să avanseze exportatorul, înainte de livrarea şi expedierea mărfii, o
anumită sumă de bani (adesea sub forma negocierii de bilete la ordin non - documentare trase în
valuta S/C de către beneficiarul S/C). Din punct de vedere al garantării materiale a avansului
primit de exportator în practică se utilizează:
• paking credit - red clause (garantat) în care exportatorul prezintă băncii negociatoare, fie o
recipisă de depozit (warehouse receipt) ca dovadă a faptului că o marfă în valoare egală este
depozitată, fie o recipisă de încredere (trust receipt), sau alte forme de garantare (cesiuni de
drepturi, drept de gaj, etc). Indiferent de forma garantării, suplimentar, exportatorul trebuie în scris
să-şi asume obligaţia de a prezenta documentele de export la timp;
• paking credit - green clause (negarantat) în care avansul este acordat numai contra obligaţiei
scrise a exportatorului de a prezenta documentele de export la timp.
Pentru a delimita clar obligaţiile băncii negociatoare, de a acorda avansul garantat sau
negarantat (în funcţie de gradul de încredere dintre exportator şi importator) ordonatorul va preciza
expres tipul de paking credit: red clause sau green clause.

16
 Scrisoare de credit stand-by

S/C stand-by este o adaptare a AD pentru a substitui garanţiile bancare de tip european în
ţări în care utilizarea acestora nu este permisă prin lege (Anexa 31 – Schema 55, Schema 56;
Anexa 40 – Schema 68).

1.1.2.4. Efectele de comerţ

Plata prin instrumente de plată (titluri de credit pe termen scurt sau efecte de comerţ)
presupune utilizarea unor instrumente specifice, consacrate de-a lungul timpului: cecul, cambia,
biletul la ordin sau ordinul de plată.
• Cecul

Reprezintă un ordin scris dat de o persoană (ordonator) unei bănci, la care acesta are
un disponibil depus în cont, ca aceasta să plătească la vedere o sumă de bani determinată în
favoarea unui terţ (beneficiar). Ordinul în cazul cecului este completat pe baza unui formular
tipizat pus la dispoziție de banca emitentă.
În funcţie de persoana în favoarea căreia se va efectua plata, cecul poate fi: nominativ
(plata se face doar în numele persoanei desemnate drept beneficiar), la ordin (plata se va face către
persoana căreia i-a fost andosat cecul) sau la purtător (plătibil oricărei persoane care îl va prezenta
spre încasare băncii emitente).
Singura funcţie a acestui instrument este aceea de mijlocire a plăţii între doi parteneri
angajaţi într-o operaţiune comercială. În principiu, cecul poate fi folosit mai puţin pentru
amânarea plăţii (mijloc de credit) sau pentru garantarea unor plăţi. Cecul poate fi transmis prin gir
(andosare) către o terţă persoană care devine astfel noul beneficiar al cecului. Principalul avantaj al
acestui mijloc de plată este simplitatea mecanismului. Derivat din acest avantaj rezultă şi
principalul dezavantaj al cecului, şi anume lipsa de protecţie pentru exportator, care nu are
siguranţa că în momentul în care a primit fila de cec aceasta va putea fi şi încasată.
Chiar dacă cecul nu poate fi emis fără a exista suma aferentă în cont, nu sunt puţine
situaţiile în care au loc emisiuni fără acoperire în cont. În plus, exportatorul are puține instrumente
de verificare a acoperirii cecului.
Din cauza riscului ridicat, practica internaţională a dezvoltat câteva tehnici care să
sporească siguranţa unei plăţi prin intermediul acestui instrument: solicitarea ca plată prin cec
să se realizeze în avans (înainte de livrarea mărfii), solicitarea unei garanţii din partea băncii
emitente (cecul certificat), eliminarea posibilităţii de transfer prin gir (cecul barat) sau vinculaţia
(livrarea mărfii pe numele unui terţ). Sintetic, mecanismul plăţii prin cec este reprezentat în Anexa
1 – Schema 1

• Cambia

Este un înscris care conţine ordinul necondiţionat dat de o persoană (trăgătorul) altei
persoane (trasul), de a plăti o anumită sumă unei alte persoane (beneficiarul), la un
termen(scadenţa) şi într-un anumit loc (Anexa 1 – Schema 2).
Cambia serveşte ca instrument de plată, trăgătorul având de încasat o anumită sumă de bani de la
tras şi, totodată, are de achitat o datorie de faţă de o terţă persoană – beneficiarul. Deoarece plata se
face de obicei, la un anumit interval de la emiterea cambiei, aceasta îndeplineşte şi funcţia de
instrument de credit (Anexa 18 – Schema 32; Anexa 21 – Schema 38; Anexa 22 – Schema 41).
Cambia conţine următoarele elemente: denumirea de cambie în limba în care este
redactat înscrisul, ordinul necondiţionat de a plăti o sumă determinată (exprimată în cifre şi litere),
17
indicarea termenului de plată (scadenţa), care poate fi exprimat ca dată calendaristică fixă, la un
anumit număr de zile de la data emiterii cambiei (de regula 30, 60, 90, 180 de zile), la vedere sau
la un anumit interval de la prezentare spre acceptare, numele şi adresa trasului, denumirea şi
adresa beneficiarului, locul efectuării plăţii, data şi locul emiterii, semnătura trăgătorului,
cuprinzând numele de familie în întregime. De la aceste prevederi se admit următoarele excepţii:
dacă nu se menţionează scadenţa, cambia este plătită le vedere (în ziua prezentării); dacă nu este
menţionat locul emiterii acesta este considerat domiciliul trăgătorului.
Emiterea cambiei dă naştere la anumite raporturi între persoanele participante, se creează
un raport juridic prin care trăgătorul se obligă faţă de beneficiar să-l determine pe tras să plătească
suma prevăzută în trată.
Acceptarea cambiei apare atunci când trasul are ordin din partea trăgătorului să efectueze
plata, dar devine obligat cambial numai în momentul în care acceptă cambia. Prin acceptare, trasul
devine debitorul principal, el fiind obligat cambial, solidar cu trăgătorul, giranţii şi avaliştii. Trasul
îşi ia sarcina "să plătească", iar ceilalţi obligaţi cambial îşi asumă obligaţia de a face "să se
plătească" în mod efectiv, ei plătind numai în cazul în care debitorul principal, trasul, nu îşi
onorează plata. Tehnica plăţilor prin trate cunoaşte o serie de operaţiuni care pot interveni în
anumite situaţii şi anume:
Avalizarea apare în situaţia în care trăgătorul nu este sigur de solvabilitatea trasului, se
poate apela la o garanţie (denumită "aval" sau "pentru garanţie"), urmate de semnătura avalistului
şi data. Avalistul este, de obicei, o bancă ce se obligă să facă plata dacă trasul nu va achita suma
respectivă la scadenţă, această operaţiune evidenţiind rolul cambiei de instrument de garantare a
plăţii, întărit prin plata avalizării (Anexa 38 – Schema 65).
Andosarea presupune transmiterea cambiei prin gir şi aceasta se face printr-o dispoziţie
scrisă de către beneficiarul acesteia către tras, care urmează să plătească suma arătată în titlu, la
ordinul persoanei care o indică, la locul şi data menţionată în cambie. Andosarea are loc atunci
când beneficiarul (girantul), la rândul său este debitor faţă de o altă persoană (giratorul), cu aceeaşi
sumă (Anexa 39 – Schema 67).
Scontarea este operaţiunea prin care posesorul cambiei obţine de la o bancă comercială,
înainte de scadenţă, suma înscrisă pe titlu (valoarea nominală), diminuată cu dobânda aferentă
sumei din acel moment până la scadenţă, plus un comision al băncii, denumit valoarea de scont.
Rescontarea presupune că băncile comerciale să preschimbe cambiile ce le deţin în bani, la
banca centrală care percepe taxa oficială a scontului, influenţând astfel nivelul general al ratei
dobânzii.
Forfetarea constă în vinderea de cambii, indiferent de scadenţă, unor instituţii specializate
care, spre deosebire de băncile comerciale, la scontare preiau riscurile de neplată de către debitor.
Taxa de forfetare este superioară celei de scont, iar operaţiunea presupune şi transmiterea
documentelor care să asigure încasarea fără dificultăţi a cambiei (diferite autorizaţii).
Plata cambiei se face prin prezentarea acesteia la plată în ziua scadenţei sau în una din cele
două zile lucrătoare care urmează scadenţei. Cambia scadentă la vedere poate fi prezentată la plata
în termen de un an de la data emiterii. Trasul care plateşte are dreptul să pretindă de la beneficiar
trata cu menţiunea "achitat", semnată de acesta. Dacă trasul vrea să facă o plată parţială,
beneficiarul nu poate refuza plata, fiind obligat să menţioneze pe trată suma primită şi să dea
chitanţa trasului. Regresul, în caz de refuz, de acceptare sau de plată a tratei, este dreptul
beneficiarului de a acţiona împotriva trăgătorului şi a celorlalţi semnatari ai documentului
respectiv (andosatori şi avalişti) la scadenţă, în condiţiile în care trasul refuză plata înainte de
scadenţă, acceptarea totală sau parţială sau dacă intervine falimentul trasului ori cel al trăgătorului.
Prescripţia constă în acţiunea în justiţie contra trasului care a acceptat cambia, şi de regulă
cambia se prescrie în termen de 3 ani de la data scadenţei. Acţiunea beneficiarului împotriva
celorlalţi semnatari se prescrie în termen de un an de la data protestului adresat în timp util sau de
la scadenţă în cazul unei cambii cu clauză "fără protest". Acţiunea unui andosator contra altuia sau
împotriva trăgătorului se prescrie în termen de 6 luni de la data când aceştia au plătit sau au fost
18
acţionaţi în justiţie. Actele de întrerupere a curgerii termenului de prescripţie nu au efect decât în
privința celui care le-a efectuat.
În comerţul internaţional, exportatorul apare, de regulă în calitate de trăgător şi
eventual beneficiar, iar importatorul - de tras. Dacă trasul nu onorează cambia, ultimul posesor
(beneficiar) are dreptul de regres (recurs) asupra tuturor giranţilor anteriori avalistului, inclusiv
trăgătorului, care sunt solidari, răspunzători faţă de el. Recursul merge până la declararea stării de
faliment şi executarea silită prin vânzarea bunurilor. Dacă ultimul posesor al cambiei doreşte să
încaseze contravaloarea acesteia înainte de scadenţă, o va sconta unei bănci comerciale.

• Biletul la ordin

Este un înscris prin care o persoană (emitentul) se obligă să plătească unei alte
persoane (beneficiar) sau unei terţe persoane desemnată la ordinul acesteia, o sumă
determinată de bani la o dată prestabilită (Anexa 38 – Schema 66). Scadenţa poate fi ca şi în
cazul cambiei de până la 90 de zile. Spre deosebire de cambie, angajamentul de plată este iniţiat de
debitor, mecanismul fiind relativ mai simplu (sunt doar două părţi implicate). La fel ca şi cambia
sau cecul, şi biletul la ordin poate fi transmis prin gir (andosare) sau poate fi scontat înainte de
scadenţa la o terţă bancă.

• Ordinul de plată

Ordinul de plată este dispoziţia dată de o persoană (denumită ordonator) unei bănci,
de a plăti o sumă determinată în favoarea altei persoane (denumită beneficiar) în vederea
stingerii unei obligaţii băneşti provenind dintr-o relaţie directă existentă între ordonator și
beneficiar (Anexa 1 – Schema 3; Anexa 37 – Schema 63).
Aşa cum rezultă din definiţie şi din practica utilizării sale ordinul de plată se
caracterizează prin:
a) relaţia de plată este declanşată ca urmare a unei obligaţii asumate sau datorii
preexistente, ce urmează a se stinge o dată cu onorarea O.P.;
b) operaţiunea este pornită la iniţiativa plătitorului (ordonatorului). El este cel care
stabileşte regulile după care operaţiunea urmează să se deruleze. Din acest motiv, în materie de
O.P. diversitatea tehnică este deosebit de largă;
c) revocabilitatea este o trăsătură fundamentală a O.P. Aceasta constă în faptul că
ordonatorul îşi poate retrage sau modifica instrucţiunile de plată date băncii, cu condiţia ca ordinul
său iniţial să nu fi fost executat prin plata în favoarea beneficiarului. Revocarea O.P. nu atrage
după sine nici un fel de consecinţe, drepturi sau obligaţii pentru părţile implicate;
d) provizionul (depozitul) bancar este absolut obligatoriu în cazul O.P. Aceasta presupune
obligaţia ordonatorului ca odată cu emiterea O.P. să creeze băncii şi sursa de fonduri necesare, fie
prin blocarea sumei respective din contul său bancar, fie prin depunerea ei în vederea executării
plăţii sau prin credit bancar acordat de bancă în acest scop în contul ordonatorului. Pe filieră
bancară, nu este obligatoriu transferul anticipat al fondurilor, momentul acestui transfer depinzând
de înţelegerea dintre cele două bănci ce intervin în operaţiune;
e) din punct de vedere al modalităţilor de încasare (determinate fireşte de instrucţiunile
ordonatorului O.P. poate fi:
- simplu, încasarea sa nefiind condiţionată de prezentarea vreunui document sau explicaţie
cu privire la scopul plăţii (excluzând cazul când se cere o chitanţă). Acest tip de O.P. se
aseamănă cu cecul;
- documentar, încasarea sa fiind determinată de obligaţia beneficiarului de a prezenta
anumite documente (facturi, dovada plăţii unor chirii, a unor cheltuieli de transport etc.)
indicate de ordonator în O.P.

19
 Părţile implicate în derularea unui O.P., de regulă sunt:
- ordonatorul, cel care iniţiază operaţiunea; el este cel care plăteşte, stabileşte condiţiile
plăţii, constituie provizionul bancar în vederea plăţii; poate revoca în orice clipă plata până
în momentul derulării ei;
- beneficiarul este cel în favoarea căruia se face plata; trebuie să se conformeze condiţiilor
prevăzute în O.P.; până în momentul plăţii nu are certitudinea încasării sumei;
- băncile care intervin în derularea operaţiunii au simplul rol de prestatoare de servicii.
Singurele răspunderi ale băncilor sunt legate de manipularea corectă a valorilor încredinţate
(fonduri băneşti şi documente) şi să solicite beneficiarului prezentarea documentelor aşa cum s-a
prevăzut de ordonatorul plăţii (în cazul O.P. documentar). Aceste bănci în practică denumite:
banca ordonatoare, cea la care ordonatorul dă dispoziţie privind efectuarea plăţii prin O.P. şi la
care constituie depozitul, şi banca plătitoare, cea la ghişeele căreia se achită suma beneficiarului
plăţii şi care solicită anticipat sau ulterior de la banca ordonatoare suma ce urmează să o plătească
sau a plătit-o.
Derularea unei operaţiuni de O.P. presupune existenţa unui document, formular, de
regulă tipizat, denumit "ordin de plată". Acesta este pus la dispoziţie de bănci clienţilor lor.
Elementele pe care le surprinde un O.P. sunt: numele şi adresa ordonatorului (persoana
fizică sau juridică, aceea care dă O.P.) (eventual şi numărul contului bancar), numele şi adresa
beneficiarului (eventual şi numărul contului), denumirea şi adresa băncii ordonatoare, data (ziua,
luna, anul) emiterii O.P., ordinul de a plăti (prin formula: "vă rog să plătiţi ... ", "veţi plăti ... "),
suma în cifre şi litere cu indicarea valutei în care se va face plata, motivul plăţii, în cazul O.P.
documentar se indică documentele care trebuie prezentate de beneficiarul plăţii, modul de plată:
letric, telegrafic, SWIFT (pentru plăţi în cont sau cecuri, valuta efectivă), semnăturile autorizate ale
băncii ordonatoare sau ale persoanei autorizate de firma ordonatoare.

1.2. Decontările cu terţii în tranzacţiile comerciale internaţionale

Agenţii economici, desfăşoară zilnic o multitudine de operaţii economice de ordin

comercial, financiar, social, etc. care antrenează relaţii diverse cu alţi agenţi economici, cu propriul
personal, cu asociaţii sau acţionarii, statul, băncile s.a.m.d. Totalitatea relaţiilor apărute în
exercitarea obiectului de activitate al agentului economic îmbracă forma datoriilor sau creanţelor.
Datoriile - reprezintă obligaţiile pe termen scurt sau acea categorie de resurse externe de
finanţare puse la dispoziţia unităţii de către furnizori (datorii comerciale), de personalul unităţii
(datorii sociale), de către o instituţie financiar-bancară (datorii financiare), de bugetul statului
(datorii fiscale) sau de alţi terţi.
Datoriile unităţilor patrimoniale îmbracă forme diferite corespunzător naturii economice a
operaţiilor care le generează astfel:
- datorii faţă de furnizorii de materii prime, materiale, combustibili, mărfuri, etc., precum şi
faţă de prestatorii de servicii, care îmbracă forma datoriilor din exploatări;
- datorii faţă de furnizorii de imobilizări de orice fel;
- datorii faţă de personal privind salariile şi alte sume cuvenite personalului;
- datorii privind asigurările sociale şi protecţia socială;
- datorii fiscale privind impozitul pe profit, taxa pe valoarea adăugată, impozitul pe salarii şi
alte impozite şi taxe cuvenite bugetului administraţiei centrale de stat sau bugetelor locale,
dupa caz;
- alte datorii ale unităţii, cum ar fi creditorii diverşi, avansuri primite de la clienţi ş.a.
Creanţele exprimă dreptul unei persoane denumită creditor (titularul unui drept personal)
de a pretinde unei alte persoane denumită debitor să dea, să facă sau să nu facă ceva.

20
 Creanţele reprezintă structuri patrimoniale de activ care evidenţiază drepturi de încasat sau
de primit de către o unitate de la alte unităţi sau chiar de la persoane fizice reprezentând
contravaloarea bunurilor livrate, lucrărilor executate sau serviciilor prestate acestora sau din alte
operaţii necomerciale intervenite între unitate şi personal, asociaţi, acţionari, etc.
Creanţele îmbracă forme diverse corespunzător activităţii la care se referă:
- creanţe faţă de clienţi pentru vânzările de produse şi mărfuri, executările de lucrări şi
prestările de servicii efectuate în favoarea terţilor;
- creanţe ataşate clienţilor, rezultate din clienţi incerţi, clienţi - facturi de întocmit şi efecte de
primit;
- creanţe faţă de personal;
- creanţe faţă de bugetul statului;
- creanţe faţă de furnizori;
- creanţe faţă de unităţile din cadrul grupului şi faţă de asociaţi;
- diverse alte creanţe, cum ar fi: debitori diverşi, decontări din operaţiuni în curs de
clarificare ş.a.
Datoriile şi creanţele agenţilor economici pot fi clasificate după mai multe criterii ţinând seama
de necesităţile de informare astfel:
a) După termenul de exigibilitate al datoriilor şi termenul de încasare al creanţelor:
- datorii şi creanţe pe termen scurt (sub 12 luni);
- datorii şi creanţe pe termen mediu (între 1 an şi 5 ani);
- datorii şi creanţe pe termen lung (peste 5 ani).
b) În raport de moneda în care se exprimă:
- datorii şi creanţe în lei;
- datorii şi creanţe în devize.
c) în funcţie de raporturile avute cu societăţile:
- datorii şi creanţe cu societăţile din cadrul grupului;
- datorii şi creanţe cu societăţile din afara grupului.
Evaluarea datoriilor şi creanţelor se efectuează potrivit prevederilor Legii contabilităţii nr.
R2/1991 (art. 7 al. 2 din lege) în următoarele condiţii:
- "în momentul intrării lor în patrimoniu se înscriu în conturile de activ (creanţe şi respectiv
conturile de pasiv (datorii) la valoarea nominală;
- în momentul inventarierii atunci când creşterea unei datorii nu are caracter definitiv se
constituie un provizion pentru riscuri;
- în momentul inventarului, riscul de neîncasare la termenul contractual a dreptului de
creanţă dă naştere la înregistrarea unui provizion;
- diminuarea valorii nominale de rambursare devenită ireversibilă pentru o datorie generează
reducerea datoriei contabilizată ulterior şi constituirea unui venit curent sau anticipat pe
seama diferenţei de valoare;
- diminuarea valorii nominale de rambursare pentru o creanţă în situaţia în care aceasta
devine definitivă dă naştere la o pierdere, iar când aceasta nu are caracter ireversibil
conduce la constituirea unui provizion pentru depreciere.
În situaţia evaluării creanţelor şi datoriilor în monede străine pot apare pierderi sau câştiguri
latente sub forma diferenţelor de conversie - activ, respectiv diferenţelor de conversie - pasiv, cât şi
a provizioanelor pentru riscuri, dacă se constată diferenţe nefavorabile de curs valutar la încheierea
exerciţiului financiar.
Ca urmare a activităţii desfăşurate de orice societate, aceasta intră în relaţii cu persoane fizice
sau juridice.
Prin categoria de decontări cu terţii sunt delimitate toate datoriile şi creanţele faţă de terţe
persoane, cu termen de decontare pe termen scurt.
De asemenea, sunt incluse în categoria decontărilor cu terţii şi decontările între exerciţiile
financiare determinate de valorile de regularizare de la un exerciţiu la altul.
21
 Nu sunt incluse în categoria decontărilor cu terţii, datoriile şi creanţele financiare determinate
de creditele pe termen scurt primite, respectiv acordate de întreprindere.
Evaluarea datoriilor şi creanţelor se face în momentul apariţiei lor la valoarea nominală:
• la data apariţiei datoriilor;
• la data apariţiei creantelor.
Valoarea nominală a datoriilor şi creanţelor este dată de suma înscrisă în documentele care
consemnează apariţia lor.
Creanţele şi datoriile în devize se înregistrează în contabilitate în lei, la cursul de schimb în
vigoare la data efectuării operaţiilor prin care acestea s-au constituit.
Pe parcursul lichidării, deci a plăţii datoriilor şi a încasării creanţelor, diferenţele de curs
valutar între data înregistrării şi data încasării respectiv plăţii se înregistrează ca venituri sau
cheltuieli financiare.
Dacă la sfârşitul exerciţiului financiar datoriile şi creanţele în valută nu sunt lichidate, se
face conversia lor în funcţie de cursul valutar existent la finele anului şi se înregistrează în
conturile de diferenţe de conversie activ pentru diferenţe nefavorabile şi pasiv pentru diferenţele
favorabile. Ele se reiau la începutul exerciţiului următor.

1.2.1. Relaţiile de decontare cu furnizorii interni şi externi

După natura cumpărărilor efectuate, distingem 2 categorii de datorii la furnizori:

• pentru cumpărări de bunuri şi servicii destinate activităţii de exploatare;
• pentru cumpărări de imobilizări.
După modalitatea stingerii datoriilor:
• datorii din cumpărări pe credit comercial, când decontarea se face pe bază de instrumente
obişnuite, cum ar fi factura;
- datorii din cumparari pe credit cambial de genul tratei sau biletului la ordin.
Pentru decontările cu furnizorii se utilizează următoarele conturi:

D 401 C
- plata datoriei faţă de furnizor - datorii create faţă de furnizor în momentul
achiziţiei

SC = valoarea datoriei rămase faţă de

furnizor

CONTUL 403 EFECTE DE PLĂTIT Pasiv

• se ţine evidenţa obligaţiilor de plată stabilite pe bază de efecte comerciale

D 403 C
- plăţile efectuate la scadenţă pe bază de - valoarea acceptată a cambiilor sau a BO
efecte comerciale 512 subscrise 401

SC = valoarea efectelor de plătit

CONTUL 404 FURNIZORI DE IMOBILIZĂRI

• cont de pasiv;
22
 • se ţine evidenţa obligaţiilor de plată faţă de furnizorii de imobilizări corporale sau
necorporale;
• aceeaşi funcţiune ca 401 furnizori.

CONTUL 405 EFECTE DE PLĂTIT PENTRU IMOBILIZĂRI

• PASIV;
• se ţine evidenţa obligaţiilor de plată faţă de furnizorii de imobilizări stabilite pe bază de
efecte comerciale;
• la fel ca 403.

CONTUL 408 FURNIZORI FACTURI NESOSITE

• se ţine evidenţa decontărilor cu furnizorii pentru aprovizarea de bunuri, lucrări executate şi
prestări de servicii, pentru care nu s-au întocmit facturi;
• pasiv.
D 408 C
• valoarea facturilor sosite 401 • valoarea bunurilor aprovizionate a
lucrărilor executate sau serviciilor prestate
de către furnizori

SC = sumele datorate fz pt care nu s-au primit

facturi

CONTUL 409 FURNIZORI DEBITORI -Activ

• se ţine evidenţa avansurilor acordate fz pentru livrări de bunuri, executări de lucrări şi
prestări de servicii
D 409 C
- valoarea avansurilor achitate în contul unor - valoarea avansurilor regularizate cu fz la
livrări de bunuri, prestări de servicii sau primirea bunurilor, lucrărilor sau serviciilor 401
executări de lucrări 512, 531 - valoarea ambalajelor care circulă în sistem de
- valoarea ambalajelor care circula în sistem de restituire înapoiate fz, precum şi înreg
restituire facturate la fz 401 degradărilor de ambalaje 401, 608

SD = avansuri acordate fz nedecontate

Relaţiile de decontare cu furnizorii apar ca urmare a derulării operaţiilor de aprovizionare

cu bunuri şi servicii necesare desfăşurării curente a activităţii unităţii patrimoniale. Ele sunt
considerate datorii din exploatarea curentă ce reflectă atât preţul de cumpărare al bunurilor,
lucrărilor şi serviciilor primite de unitate cât şi cota de TVA corespunzătoare în cazul operaţiilor
supuse impozitării.
Reflectarea în contabilitate a datoriei certe faţă de furnizori are loc pe bază de factură care
atestă transferarea dreptului de proprietate asupra bunurilor sau consemnează realizarea lucrărilor
şi serviciilor.
Datoriile faţă de furnizori pot fi exprimate în lei sau în devize. Datoriile în devize se
înregistrează în contabilitatea unităţii patrimoniale în lei la cursul de schimb în vigoare la data
efectuării tranzacţiei. Diferenţele de curs valutar între data evidenţierii în contabilitate a datoriei şi
23
data plăţii se înregistrează sub formă de cheltuieli sau venituri financiare, după cum creşte sau
scade cursul valutar.
La data închiderii exerciţiului financiar, datoriile în devize neachitate vor fi regularizate în
funcţie de cursul valutar existent utilizând conturile de regularizare 476 "Diferenţe de conversie-
activ" - pentru diferenţele nefavorabile sau 477 "Diferenţe de conversie- pasiv" - pentru diferenţele
favorabile de curs valutar.
La data deschiderii exerciţiului financiar următor, se reiau înregistrările contabile privind
datoriile în devize prin inversarea formulei contabile de la închiderea exerciţiului precedent.
Decontarea facturilor privind cumpărările de bunuri, servicii primite şi lucrări executate în
favoarea unităţii se poate realiza fie în numerar (până la o anumită sumă), fie prin operaţiuni de
decontare fără numerar (cec bancar, cec poştal, scrisoare de garanţie ş.a.) fie prin efecte comerciale
(cambie, bilet la ordin).
Pentru reflectarea în contabilitate a datoriilor faţă de furnizori se folosesc conturile din
grupa 40 "Furnizori şi conturi asimilate" astfel:
- contul 401 "Furnizori";
- contul 403 "Efecte de plătit";
- contul 404 "Furnizori de imobilizări";
- contul 405 "Efecte de plătit pentru imobilizări'';
- contul 408 "Furnizori - facturi nesosite".
Toate aceste conturi au funcţie contabilă de pasiv, fiind conturi de obligaţii prin care se
reflectă în credit valoarea nominală de rambursare a bunurilor, lucrărilor şi serviciilor cumpărate,
iar în debit plăţile efectuate către furnizori potrivit modalităţilor de decontare convenite.

1.2.2. Operaţiunile de decontare cu clienţii interni şi externi

Vânzarea de bunuri, lucrări şi servicii faţă de clienţi generează creanţe faţă de aceştia.
Pentru decontările cu clienţii şi operaţii asimilate se utilizează următoarele conturi:

CONTUL 411 CLIENŢI - activ

• se ţine evidenţa decontărilor cu clienţii interni şi externi pentru produse, semifabricate,
materiale, mărfuri etc. vândute, lucrări executate şi servicii prestate pe bază de facturi.
D 411 C
• valoarea la preţ de vânzare a mărfurilor, • sumele încasate de la clienţi în conturile
produselor, semifabricatelor, livrate, de disponibilităţi bancare sau numerar
lucrărilor efectuate şi serviciilor 512, 531
prestate, precum şi TVA colectată • diferenţele nefavorabile de curs valutar
aferentă 701 – 708, 4427, 4428 aferente creanţelor exprimate în devize
665
• valoarea bunurilor livrate sau serviciilor • valoarea cecurilor şi efectelor comerciale
prestate evidenţiate anterior în contul acceptate 511, 413
418 Clienţi fact de întocmit • valoarea sconturilor acordate clienţilor
667
• sumele datorate de clienţii incerţi, dubioşi,
rău-platnici sau aflaţi în litigiu 4118
• decontarea avansurilor încasate de la
clienţi 419

SD = sumele datorate de clienţi

CONTUL 413 EFECTE DE PRIMIT -Activ

24
 • ţine evidenţa drepturilor de creanţă stabilite pe bază de efecte comerciale
D 413 C
• sumele datorate de clienţi reprezentând • efectele comerciale primite de la clienţi
valaorea efectelor comerciale acceptate 511
411

SD = valoarea efectelor comerciale de primit

CONTUL 418 CLIENŢI FACTURI DE ÎNTOCMIT

• se ţine evidenţa livrărilor de bunuri, prestărilor de servicii sau executărilor de lucrări
inclusiv TVA pentru care nu s-au întocmit facturi;
• Activ;

D 418 C
• valoarea livrărilor de bunuri, lucrări • valoarea facturilor întocmite către clienţi
executate, sau servicii prestate către 411
clienţi, aferente exerciţiului în curs,
pentru care nu s-au întocmit facturi,
inclusiv TVA aferentĂ 4428,701-708

SD = valoarea bunurilor livrate, a serviciilor

prestate sau a lucrărilor executate pentru care
nu s-au întocmit facturi

CONTUL 419 CLIENŢI CREDITORI - Pasiv

• se ţine evidenţa clienţilor- creditori reprezentând avansurile încasate de la clienţi
D 419 C
• decontarea avansurilor încasate de la • sumele încasate de la clienţi reprezentând
clienţi 411 avansuri pentru livrări de bunuri, prestări
de servicii sau executări de lucrări 512,
531

SC = sumele datorate clienţilor

1.3. Aspecte particulare privind decontările în valută

Relaţiile financiar-valutare internaţionale pe care ţara noastră le realizează cu pieţele

celorlaltor state determină operaţiuni cu mijloace de plată internaţionale, operaţiuni care apar ca
urmare a activităţii comerciale de import-export ca plăţi necomerciale ale unor instituţii sau
persoane particulare din străinătate sau din ţară şi ca rezultat al operaţiunilor financiar-bancare
iniţiate sau sprijinite de guvern.
Efectuarea plăţilor şi lichidarea datoriilor faţă de străinătate, presupun utilizarea, pe lângă
valute şi într-o proporţie mult mai mare decât acestea a titlurilor de credit pe termen scurt, care
poartă denumirea generică de devize.
Sfera de cuprindere a noţiunii de devize diferă în concepţiile unor autori. Astfel devizele
reprezintă:

25
 • „titluri de credit pe termen scurt exprimate în valută şi reprezintă cel mai important
instrument de plată internaţional” incluzând în noţiunea de devize „cambiile, cecurile,
acţiunile şi obligaţiunile eliberate în valută”
• „instrumente de plată şi credit exprimate într-o monedă străină (valută) şi care înlocuiesc
banii lichizi, numerarul şi stingerea unei creanţe în străinătate”
• „prin devize se înţeleg în sens mai restrâns, mijloacele de plată exprimate în monedă străină
( monedele, dar mai ales bancnotele) şi care în mod curent sunt cunoscute sub denumirea
de valute”.
În sens mai larg noţiunea de devize cuprinde:
1. valuta efectivă;
2. instrumente de plată şi de credit exprimate în valută ( cambia, sau trata, biletul de ordin,
cecul);
3. disponibilităţi valutare, aflate în conturile curente bancare;
4. titlurile de valori sau hârtiile de valoare (acţiuni, obligaţiuni, rente etc.) exprimate în
monede străine şi putând fi transformate în valută.
• „ansamblul mijloacelor de plată exprimate în monedă străină cuprinzând alături de valute
şi metale preţioase, inclusiv cambiile, cecuri, acţiuni, obligaţiuni în moneda acelei ţări
(convertibilă sau neconvertibilă). La rândul ei valuta reprezintă moneda naţională în
măsura în care îndeplineşte condiţia de instrument de plată prezentă cu caracter
internaţional”.
Devizele împreună cu valutele fac parte din rezerva internaţională definită de banca
centrală a unei ţări. Rezerva internaţională, cunoscută sub denumirea de rezervă monetară
internaţională, rezervă de mijloace de plată străine sau lichiditate oficială reprezintă parte din
suma mijloacelor de plată internaţionale (a creanţelor exprimate în valută faţă de străinătate şi care
există într-o ţară, de regulă pe un termen de până la 3 luni).
Activităţile de vânzare/cumpărare şi a altor valori ce reprezintă o creanţă asupra străinătăţii
generează în cadrul economiei naţionale un disponibil curent de mijloace băneşti cu circulaţie
internaţională.
În cadrul lichidităţii internaţionale un rol important revine rezervelor valutare care
reprezintă active externe deţinute de băncile centrale sub formă de aur, valute în conturi curente,
depozite la termen şi depozite colaterale, DST, creanţe asupra FMI, titluri exprimate în monede
convertibile, alte creanţe.
Activele externe deţinute de sistemul bancar din România cuprind aurul monetar, deţineri
de DST şi devize convertibile.
Rezervele valutare sunt urmărite ca indicator important ce exprimă caracterizarea
economiilor naţionale în privinţa credibilităţii financiare şi economice. Se consideră un nivel
corespunzător pentru rezerva valutară acel nivel care poate acoperi nivelul important al ţării
respective pentru o perioadă de 3,5 luni.
Fiecare componentă a rezervelor valutare se formează prin operaţiuni specifice. Devizele
convertibile rezultă în urma operaţiunilor din balanţa de plăţi (export mai mare decât importurile,
primiri de fonduri financiare şi de credit, transferuri), din operaţiunile de cumpărare pe piaţa
valutară, din poziţia de rezervă la FMI în cazul în care are loc o depăşire a cotei de 75% din suma
subscrisă la Fond în moneda naţională.
Valutele de rezervă asigură ţării puternice „secretul minunat al deficitului fără plânsete,
care permite să iei fără să dai, să împrumuţi fără să te împrumuţi şi să primeşti fără să plăteşti”.
Aceste credite de ţara puternică de pe urma utilizării monedei sale naţionale de valută de
rezervă sunt deosebit de avantajoase datorită dobânzii foarte reduse şi anume dobânda curentă pe
care băncile o acordă la depunerile la vedere. „Disponibilităţile unei ţări în valută de rezervă sunt
ţinute în general în cont la băncile din ţara de provenienţă a valutelor. Pentru aceste disponibilităţi,
băncile plătesc dobânda curentă la depuneri, care este mult inferioară dobânzii la creditele pe

26
termen mijlociu sau lung”. Ele se folosesc ca oricare alte disponibilităţi în conturile băncilor pentru
operaţii bancare inclusiv acordarea de credite şi investiţii interne sau externe.
Rezerva internaţională este folosită pentru următoarele destinaţii:
• echilibrarea balanţelor plăţilor externe curente (în cazul în care ţara nu are credite
internaţionale pentru realizarea acestui echilibru);
• garantarea solvabilităţii ţării la extern, dacă aceasta nu doreşte să recurgă la finanţare
externă pentru acoperirea deficitului balanţei de plăţi externe curente;
• posibilitatea de investiri temporare a excedentelor valutare ale ţării în străinătate;
• intervenţie pe piaţa valutară prin vânzare de valută pentru a sprijini un anumit curs valutar
în scopul stopării descreşterii cursului.
Evidenţa operaţiunilor bancare cu străinătatea include:
- Operaţii cu mijloace de plată străine: valute efective, cecuri în valute, ordine de plată, etc.
• Operaţii de încasări şi plăţi prin conturi, respectiv viramente.
Deoarece operaţiunile de plăţi şi încasări cu străinătatea se vor realiza numai prin conturi,
respectiv viramente, băncile noastre şi cele din străinătate îşi deschid reciproc conturi numite de
corespondent, care pot fi:
- Conturi „NOSTRO” – deschise la băncile din străinătate pe numele băncii din ţara noastră;
- Conturi „LORO” – deschise la banca din ţara noastră pe numele băncilor corespondente
din străinătate.
Conturile de corespondent pot fi (funcţie de devizele folosite):
1) Conturi de corespondent în devize liber convertibile. Înregistrările se efectuează în
aceste conturi exprimate în devizele ţării respective fără restricţii de schimb sau convertire de
exemplu în dolari SUA, lire sterline şi alte valute menţionate separat în lista de cursuri. La aceeaşi
bancă corespondentă pot fi deschise mai multe conturi în devize liber convertibile din care se pot
efectua plăţi în limita disponibilităţilor existente; (peste aceste disponibilităţi existente se pot face
plăţi doar temporar, nu numai în măsura în care există înţelegeri în acest sens de a utiliza creditul
din cont).
2) Conturile de corespondent în devize clearing sunt utilizate în cadrul acordurilor de
clearing intervenite între ţara noastră şi alte ţări, în scopul efectuării operaţiilor reciproce efectuate
cu acest prilej între banca noastră şi băncile corespondente din alte ţări. Aceste conturi evidenţiază
înregistrările în valuta ţării cu care s-a încheiat acordul de clearing sau a unei alte ţări numai
pentru plăţile prevăzute în acordul de clearing sau la cel mult egalizarea obligaţiilor reciproce a
cestora. Plăţile din aceste conturi se fac în general, independent de existenţa disponibilului necesar
în acest scop, cu respectarea însă a unui plafon de înainte stabilit care le face să semene cu conturi
curente şi apar ca un credit tehnic acordat de creditor părţii debitoare.
3) Conturile de corespondent în devize în compensaţie sunt folosite pentru evidenţierea în
străinătate a operaţiunilor rezultate din schimburile reciproce în compensaţie privind anumite
livrări de mărfuri de aceeaşi valoare, intervenite între ţara noastră şi alte ţări. În aceste conturi
înregistrările se fac într-o anumită valută stabilită de comun acord între părţi, iar soldul eventual
rămas la sfârşitul perioadei de compensaţie se lichidează de către partea debitoare prin devize liber
convertibile.
Evidenţa în conturile de corespondent a devizelor libere, devize clearing şi în compensaţie
se ţine la banca din ţara noastră atât sintetic cât şi analitic. Analitic, conturile „NOSTRO” de
corespondent în devize liber convertibile sunt deschise în cadrul contului sintetic „Disponibil de
bănci corespondente”, conturile „LORRO” de corespondent în devize liber convertibile sunt
deschise în cadrul contului sintetic „Disponibilităţi şi depozite la băncile din străinătate”, iar
celelalte categorii de conturi analitice, în cadrul contului sintetic numit „Conturi de clearing şi de
compensaţie”.
Operaţiunile în devize se clasifică după următoarele criterii:
a) După modul în care se realizează:
- Operaţiuni de schimb la vedere sau la termen;
27
- Operaţiuni cu titluri în devize;
- Operaţiuni privind conturi curente, conturile de corespondent, depozitele, creditele şi
împrumuturile în devize;
b) După natura participanţilor la operaţiuni:
- Operaţiuni în devize cu clientelă bancară şi financiară;
- Operaţiuni în devize cu clientelă nebancară;
- Operaţiuni în devize cu titluri;
- Operaţiuni de SWAP;
c) După riscul asumat:
- Operaţiunea care nu generează risc la schimb, deci nu antrenează o intrare sau o ieşire de devize
în şi din patrimoniul băncii;
- Operaţiunea care generează risc la schimb, antrenând o intrare sau o ieşire de devize în şi din
patrimoniul băncii.
Poziţia de schimb este de două feluri:
1. Poziţia de schimb structurală în care se cuprind activele imobilizate
exprimate în devize: titluri de investiţii, părţi sociale, titluri de participare,
titluri de participare, titlurile activităţii de portofoliu, dotări pentru unităţile
proprii din străinătate.
2. Poziţia de schimb operaţională se determină ca diferenţă între poziţia de
schimb totală şi poziţia de schimb structurală.
3. Poziţia de schimb exprimă diferenţe între devizele primite şi de primit şi
devizele care urmează să fie predate sub acoperirea unor obligaţii de plată
din relaţiile economice internaţionale.
Poziţia de schimb poate fi:
- Lungă – dacă devizele primite şi de primit sunt mai mari decât devizele ce urmează să fie predate
(R > D);
- Scurtă – în cazul în care devizele primite sunt mai mici decât devizele care urmează să fie
predate (R < D);
- Fermă – dacă cele două mărimi sunt egale (R = D);
Variaţia cursului valutei influenţează asupra rezultatelor financiare ale unui agent economic, după
cum se observă în tabelul nr. 1:

Poziţia Efecte asupra rezultatelor financiare

Aprecierea Depreciere

Lungă Câştig Pierdere

Scurtă Pierdere Câştig

Fermă Neutră Neutră

Tabel nr. 1: Influenţa variaţiei cursului valutei asupra rezultatelor finale ale unui agent economic

Tehnica şi evidenţa operaţiunilor în devize cu clientela bancară şi financiară

Cele mai importante operaţiuni în devize desfăşurate cu clientela bancară şi financiară sunt:
• Operaţiuni la vedere (SPOT)
• Operaţiuni la termen (FORWARD)
• Operaţiuni de SWAP
• Împrumuturi primite în devize de la alte bănci
28
 • Credite acordate în vize altor bănci.

Operaţiuni de vânzare-cumpărare a devizelor la vedere (SPOT)

„Operaţiunea la vedere (SPOT) – este o operaţiune de vânzare/cumpărare de valută cu

decontare în maximum două zile de la data încheierii tranzacţiei, la cursul de schimb stabilit între
părţi (curs spot). În cazul în care ziua de decontare este o zi nebancară, decontarea are loc în
următoarea zi bancară (fac excepţie cazurile în care între părţi există alte convenţii)”.
Dacă pieţele funcţionează liber, din cele afirmate mai sus se concluzionează faptul că
mecanismul formării cursurilor finale uniformizează cursurile pe trei niveluri: la nivelul unei
băncii prin compensarea ordinelor de vânzare şi cumpărare, în cadrul acesteia; la nivelul unei pieţe
prin compensare interbancară; la nivel internaţional prin compensare între pieţe.
Operaţiunile de schimb în devize la vedere sunt:
• Operaţiuni de vânzare – cumpărare devize contra lei;
• Operaţiuni de vânzare – cumpărare devize contra devize.
Operaţiunile de vânzare-cumpărare a devizelor la vedere se mai numesc şi tranzacţii pe
bani gata.
Cursul la care se realizează operaţiile cu valută este expresia raportului dintre ordinele de
cumpărare şi vânzare de valută adresate de participanţii la piaţă. Dacă ordinele de cumpărare
sporesc, se majorează cursul valutei iar dacă ordinele de vânzare sunt mai mari, cursul scade.
Diferenţa între cursul de vânzare şi cursul de cumpărare al unei valute pe piaţă la vedere
este cunoscută sub denumirea de SPREAD.
Spread = (curs de vânzare – curs de cumpărare) / curs de vânzare x 100.

Operaţiuni de vânzare-cumpărare de devize la termen (FORWARD)

Principalele operaţiuni în devize cu clientela bancară şi financiară sunt operaţiunile la

vedere, operaţiunile forward şi operaţiunile de swap.
Referirile concrete se vor face la operaţiunile forward şi operaţiunile de swap.
Operaţiunile la termen sunt operaţiuni de vânzare-cumpărare de devize încheiate la cursul
la termen, adică la cursul preconizat a fi înregistrat la o dată viitoare cu predarea-primirea sumelor
în devize la termenul şi cursul stabilite indiferent de situaţia cursului la acea dată.
Cursul la termen este cursul la vedere majorat cu report sau micşorat cu deportul existent
pe deviza respectivă. Report se înregistrează când cursul la termen este mai mare decât cursul la
vedere şi deportul în situaţie inversă.
După scopul pe care îl urmăreşte banca, operaţiunile de schimb la termen pot fi:
• Operaţiuni „speculative” care sunt efectuate în cadrul unei serii succesive de cumpărări
sau vânzări de devize în scopul obţinerii unui profit prin revânzarea sau răscumpărarea lor
în condiţii conjuncturale favorabile.
• Operaţiuni de acoperire sunt realizate pentru a compensa sau reduce riscul provenind din
variaţia cursului de schimb ce poate afecta un ansamblu omogen de elemente de activ,
pasiv sau în afara bilanţului, exprimate în devize.
Contractul forward pe cursul de schimb, este un contract încheiat între banca comercială şi
o contrapartidă (o altă bancă, un client persoană fizică sau juridică) prin care cele două părţi
(vânzător şi cumpărător) îşi exprimă acordul asupra schimbului la o dată viitoare (mai mult de
două zile de la data încheierii tranzacţiei) a unei sume specificate, exprimate într-o anumită valută
la o rată de schimb prestabilită.

29
 Acest instrument financiar derivat dă dreptul cumpărătorului (respectiv vânzătorului
acestuia) de a cumpăra/vinde o anumită sumă în valută la o dată viitoare prestabilită, la o rată de
schimb fixă, stabilită în momentul încheierii contractului.
Scopul principal al contractului forward pe cursul de schimb este acela de a-l ajuta pe
cumpărător sau pe vânzătorul acestuia la gestionarea şi acoperirea riscului unei mişcări viitoare,
adverse a cursului de schimb prin stabilirea unei rate fixe de schimb valutar sau de a obţine profit
de pe urma previzionării asupra sensului de evoluţie a cursului valutei respective.
Contractele forward pe cursul de schimb vor fi utilizate de banca atât în scopurile de
microacoperire şi de fructificare a evoluţiei viitoare prognozate a ratelor cursului de schimb cât şi
în calitatea sa de formator de piaţă pentru obţinerea de câştiguri din diferenţe între preţul de
cumpărare şi cel de vânzare.
Cumpărător (buyer) – este o bancă, un client, etc. care încearcă prin achiziţionarea acestui
contract să se protejeze împotriva creşterii viitoare a ratei de schimb a valutei de referinţă, să se
fructifice marja pozitivă prognozată dintre rata de referinţă şi cea a contractului forward.
Vânzătorul (seller) – este o bancă, un client, etc. care doreşte să se protejeze împotriva unei
scăderi viitoare a ratei de schimb a valutei de referinţă, să se fructifice marja negativă prognozată
între rata de referinţă şi cea a contractului forward.
Data tranzacţiei – data la care se stabilesc termenii contractului forward pe cursul de
schimb cum ar fi: data contractului, scadenţa tranzacţiei, valute tranzacţionate, suma
tranzacţionată, nivelul garanţiei şi apelul de marjă.
Curs forward – prezintă cursul la care are loc tranzacţia forward. Cursul forward se
calculează adăugând puncte de swap (pozitive sau negative) la cursul spot.

Curs forward (la termen) = Curs spot + Puncte de swap

Formula nr. 1

C u s r p s ×o ( D t o b Bâ − nD d o a b Aâ ) ×n N d . zr a i l e
P u n s cw t =ae p ⋅
3 06 0 + 0D o b Aâ × nN .d zr ai l e
Formula nr. 2

Dobânda A = dobânda valutei principale din tranzacţia forward

Dobânda B = dobânda valutei secundare

Curs spot – baza de calcul a cursului la termen, care se determină prin tranzacţionarea pe
piaţa valutară şi este rezultatul raportului cerere/ofertă pentru valuta respectivă piaţa financiară.
Pe piaţa valutară diferenţa pozitivă dintre rata spot şi rata forward se numeşte prima, iar
diferenţa negativă, discount.
Puncte swap – reprezintă puncte (pozitive sau negative) care se adaugă la cursul spot
pentru determinarea cursului forward şi are la bază diferenţa de dobânzi dintre valorile
implicate în tranzacţia la termen aferentă perioadei.
Marcarea la piaţă constă în evidenţierea câştigului sau pierderii aferente contractului
forward determinate de evoluţia pieţei, respectiv rezultatul ce ar putea fi generat de închiderea
operaţiunilor la cursurile curente ale pieţei.
Apel la marjă reprezintă notificarea clientului survenită în momentul în care apare pierdere
generată de marcare la piaţă a contractului forward, prin care i se solicită constituirea unei noi
garanţii, astfel încât diferenţa dintre suma garanţiei şi pierderea potenţială să fie minim de 50% din
nivelul iniţial stabilit prin contract.
Poziţia deschisă – exprimă dreptul (irevocabil) de a cumpăra/vinde o anumită sumă de
valută la o dată viitoare şi la o rată de schimb stabilită.

30
 Poziţia închisă – reprezintă stingerea drepturilor / creanţelor aferente contractului forward
care are loc prin decontarea efectivă a sumelor prevăzute în contract la rata de schimb prestabilită.
Cumpărătorul contractului forward pe cursul de schimb are o poziţie lungă iar vânzătorul
deţine o poziţie scurtă.
Perioada maximă a unui contract forward este de 12 luni între ziua încheierii tranzacţiei şi
ziua decontării efective cu condiţia obţinerii în prealabil a acordului Direcţiei de Trezorerie.

Exemplu:
Un client BCR realizează exporturi (de exemplu în EURO, sumele efective în valută
urmând a se încasa peste 3 luni şi vor fi utilizate prin schimb valutar în lei, la plata unor furnizori
interni). Datorită fluctuaţiilor intervenite în aceste 3 luni pe piaţa internaţională şi internă există
riscul de a se înregistra peste 3 luni un curs de schimb EURO/ROL care să fie mult diferit de cel
prognozat de exportator cu 3 luni în urmă ( în momentul încasării exportului datorită deprecierii
EURO, clientul va obţine prin schimb valutar mai puţini lei decât în momentul de faţă).
În această situaţie exportatorul poate să înregistreze un profit inferior faţă de cel prognozat iniţial
sau chiar o pierdere. Această situaţie poate fi evitată prin efectuarea unei tranzacţii forward prin
care clientul va vinde băncii sumele încasate în EURO la un curs valutar fix EURO/ROL (curs
forward) valabil peste 3 luni, indiferent de fluctuaţiile intervenite pe piaţa internaţională şi internă.

Contractul forward rate arguments (FRA) este un contract încheiat între BCR şi o
contrapartidă (o altă bancă, un client persoană fizică sau juridică), prin care cele două părţi
(vânzător sau cumpărător) îşi exprimă acordul asupra ratei dobânzii ce urmează să fie plătită in
viitor pentru o sumă naţională (principal şi pentru o perioadă determinată, stabilită în momentul
încheierii acestuia).

Operaţiuni de swap

Operaţiunile de SWAP sunt operaţiunile de cumpărare şi vânzare simultană a aceleiaşi

sume în valută cu decontarea la două date de valute diferite ( de regulă şi forward) la cursuri de
schimb stabilite (spot şi forward) la data tranzacţiei.
Acestea au la bază principiul împrumutului într-o deviză pentru a da un împrumut într-o
altă deviză, ele două operaţiuni fiind simultan şi încheiate şi cu aceeaşi contrapartidă. Formele
operaţiunilor de swap sunt:
• Swap de trezorerie sau swap cambist
• Swap financiar sau swap lung de devize
Swap-ul de trezorerie reprezintă două operaţiuni de schimb a unei sume nominale în devize
pe baza a două cursuri diferite – curs la vedere la iniţierea operaţiunii şi curs la termen, la scadenţa
operaţiunii, reprezentând combinaţia într-o operaţiune de schimb la termen cu o operaţiune de
schimb la vedere.
Swap financiar de devize reprezintă operaţiunea prin care se efectuează schimbul unei
sume de în altă deviză, urmând ca la termen să se procedeze la schimbul simetric; acesta reprezintă
operaţiunea de schimb la vedere combinată cu operaţiunea simetrică de schimb la termen, însoţită
de fluxurile de dobânzi aferente.
• Referitor la activitatea unei banci, privind operaţiunile de swap, se precizează următoarele:
Contractul swap este un contract încheiat între o banca comerciala şi o contrapartidă (o altă
bancă, client, persoană fizică sau juridică) prin care cele două părţi (vânzător şi cumpărător) îşi
exprimă acordul asupra efectuării la anumite date viitoare prestabilite a unor plăţi de dobânzi
calculate pe seama unei sume noţionale (principal) în următoarele condiţii:
1. Una din părţi este „plătitorul ratei fixe” rata de dobândă fixă este stabilită la data încheierii
contractelor swap pe rata dobânzii (rata contractului).

31
 2. Cealaltă parte e „plătitorul ratei fixe” rata de dobândă fluctuantă se va determina pe durata
de viaţă a swap, pe baza unei rate de referinţă, pe o anumită piaţă, asupra căreia cele două
părţi au căzut de acord la data contractului.
3. Nu se face nici un moment plata principalului, ci se fac numai plăţi de dobândă la valoarea
netă în funcţie de evoluţia celor două rate stabilite prin contract (rată fixă şi rată variabilă).
4. Toate plăţile se fac în aceeaşi monedă ca şi principalul.
Scopul principal al contractului swap pe rata dobânzii ajută cumpărătorul sau vânzătorul
acestuia la gestionarea şi acoperirea riscului unei mişcări viitoare adverse a valorii dobânzii, în
funcţie de structura portofoliului propriu de active şi de pasive (acesta are active cu dobândă fixă
şi scadenţă pe termen lung iar resursele / pasivele sunt pe termen scurt şi cu dobândă variabilă şi
inversă) sau de a obţine profit de pe urma previziunilor asupra cursului de evoluţie a ratei dobânzii.
Contractele swap pe rata dobânzii vor fi utilizate de banca atât în scopul de microacoperire
şi fructificare a evoluţiei viitoare prognozate a ratelor dobânzilor cât şi în calitate de formator de
piaţă pentru obţinerea de câştiguri din diferenţele între preţul de cumpărare şi cel de vânzare.
Grafic - elementele temporare aferente contractului swap pe rata dobânzii se reprezintă astfel:

t0=ts1 ts2 ts3 ts4 ts5

te ……etc tp1 tp2 tp3 tp4 tp5

t0 – data tranzacţiei / contractului la care se stabileşte rata fixă şi condiţiile contractului;

ts1 – data la care se stabilesc dobânzile fluctuante pentru prima perioadă;
te – momentul din care încep să se calculeze efectiv dobânzile;
ts2, ts3, .… – date de referinţă la care se stabilesc dobânzile fluctuante pentru perioada a doua, a
treia, etc.;
tp1, tp2, .… – date de decontare la care se fac plăţi nete aferente perioadei întâia, a doua, etc.;
tm – data ultimei plăţi a sumei;
P – principalul – suma naţională pe baza căreia se calculează dobânda;
IR – rata fixă a dobânzii este rata dobânzii pe care o va plăti plătitorul de rată fixă;
IR1, IR2, …. – rata dobânzii neviabile care se stabileşte în momentul ts1, ts2,;
Fix Pmt2 – plata fixă aferentă perioadei i reprezentând dobânda perioadei i calculată la rata de
dobândă fixă;
Float Pmti – plata fluctuantă aferentă perioadei i reprezentând dobânda perioadei i calculate la rata
fluctuantă stabilită pentru această perioadă.

t p ,i −t p ,i −1
F i m x 2 t =P P ⋅I R
b a s i s

Formula nr. 3

Basis = 360 sau 365

t p ,i − t p ,i −1
F l o m i at = Pt P⋅ ⋅ I iP
b a s i s
Formula nr. 4

32
Net Pmt=Fix Pmt – float Pmt
n t −t
K ⋅ ∑ I Ri ⋅
p ,i p ,i −1
⋅ d 0 ,i
b a s i s
I R= i =1
n

∑i =1
d 0 ,i

Formula nr. 5

1
d 0 ,i =
 r 
 1 + 0 ,i 
 k 

d0,i – factor de discount pentru perioada de la tp,0 la tp,i;

k – număr de plăţi pe an
Contractul swap de devize este încheiat între o banca şi o contrapartidă (o altă bancă, un
client, persoane fizice sau juridice) prin care cele două părţi îşi exprimă acordul asupra schimbului
unei sume în devize (contra ROL sau altă deviză) pe baza a două cursuri diferite, corespunzătoare
la două date de valute diferite, stabilite la data încheierii contractului. Această operaţiune constă în
cumpărarea şi măsurarea simultană a aceleiaşi sume în valută cu decontarea la două date de valute
diferite la cursuri de schimb stabilite la data tranzacţiei. Contractul swap de devize presupune două
decontări efectuate la cele două date de valută stabilite la data tranzacţiei.
Contractele swap pe devize sunt utilizate pentru:
o obţinerea pe o perioadă specifică de timp a unei anumite valute pentru ca la o dată
viitoare să facă schimb simetric;
o gestionarea şi acoperirea riscului;
o fructificarea marjei pozitive programate între cursul forward stabilit conform
contractului swap şi cursul spot existent.
Contractele swap pe devize vor fi utilizate de banca în scopuri de microacoperire şi
fructificare a evoluţiei viitoare programate a ratelor cursului de schimb şi pentru obţinerea acestor
venituri în calitatea sa de formator de piaţă.
Data tranzacţiei – data la care se stabilesc termenii contractului swap pe devize, respectiv
data decontării finale, valoarea tranzacţionată, suma tranzacţionată, garanţia, curs aferent fiecărei
decontări.
Curs forward (la termen) – cursul la care are loc tranzacţionarea la termen conform
contractului swap pe devize. Cursul forward se calculează adăugând puncte swap (pozitive,
negative) la curs spot.

Curs forward (la termen) = curs swap + Puncte swap

Formula nr. 6

Punctele swap ale unei valute A în raport cu valuta B se stabileşte conform următoarei
formule:

c u s r p s ×o ( D t o b Bâ − nD d o a b Aâ ) × n N d . zr a i l e
P u n s wc t =ae p
3 6 0 + D0 0 o b Aa × nN .d zr ai l e
Formula nr. 7

Dobânda A – dobânda valutei principale

Dobânda B – dobânda valutei secundare
33
 Swap de tipul cumpărare şi vânzare (buy and sell) reprezintă operaţiunea swap care la data
decontării iniţiale debutează printr-o tranzacţie de cumpărare a unei sume exprimate într-o
anumită valută contra altei valute, iar la data decontării finale are loc tranzacţie de cumpărare a
aceleiaşi sume exprimate în valuta de bază.
Contractele swap pe devize nu sunt standardizate; o banca efectuează astfel de tranzacţii în
funcţie de cererile clienţilor săi.

Exemplu:
Un agent economic cu activitate de comerţ exterior dispune de o anumită sumă în valută şi
are nevoie de o altă valută (de ex. USD) pe o perioadă de 3 luni începând din spot.
La 1 iulie 2004, agentul economic iniţiază o tranzacţie swap pe devize prin care vinde suma
disponibilă în EURO contra USD cu data valutei spot (3 iulie 2004) după care cumpără aceeaşi
sumă în EURO contra USD cu scadenţă la 3 luni (4 octombrie 2004).
Clientul a efectuat un swap pe devize cu tip „sell and buy” pentru suma sa în EURO contra
USD.
- Un prim scenariu reprezintă necesitatea reducerii perioadei de finanţare cu o lună. În acest
sens, operatorul va recurge la un swap de tip „buy and sell” a sumei din EURO contra USD cu
datele valutei 3 iunie 2004 contra 3 iulie 2004.
- Al doilea scenariu constă în necesitatea prelungirii perioadei finale cu 3 luni. În această situaţie
operatorul va apela la un swap de devize de tip „sell and buy” pentru suma sa în EURO contra
USD cu datele de valută 3 iulie 2004 contra 3 octombrie 2004.
Prima ramură a tranzacţiei swap pe devize care presupune vânzarea de EURO cu data
valutei 3 iulie 2004, va include ramura a doua a primului swap, rămânând activă a doua ramură a
celui de-al doilea swap, ramură ce presupune cumpărarea de EURO cu scadenţă la 3 octombrie
2004.

SWAP

De De
dobânzi dobânzi
De
dobânzi

Cupon swap Cupon swap

A. Dobandă fixă C. Dobândă D. Dobândă fixă

-dobândă fixă variabilă -dobândă fixă
B. Bobandă variabilă -dobândă E. Încrucişat
variabilă
-dobândă fixă

Schema nr. 2 – Derularea contractelor swap

În categoria F – alte tipuri de swap – se includ:

• Amortising swap
34
 • Index swap
• Step-up swap
• Defferrend swap
• Extendable swap
• Puttable swap
• Differential swap

Operaţiuni privind creditele primite şi împrumuturi acordate în devize clientelei bancare

Înregistrarea operaţiunilor de creditare şi împrumut în devize este similară înregistrării

acestor operaţiuni în lei. Derularea lor normală nu implică risc de schimb.
Conturile de ajustare sunt utilizate numai pentru evidenţierea dobânzilor.

Evidenţa operaţiunilor în devize cu clientelă nebancară

Principalele operaţiuni în devize desfăşurate cu clientela nebancară sunt:

• operaţiuni de schimb manual;
• credite acordate în devize clientelei;
• operaţiuni cu cecuri de călătorie;
• operaţiuni privind creditul documentar;
• operaţiuni de cumpărare şi vânzare de devize, la vedere şi la termen;
• operaţiuni în conturile clienţilor cu devize.

Evidenţa operaţiunilor de schimb manual

Operaţiunea de schimb manual presupune înlocuirea fizică a unei cantităţi de monedă

contra unei alte monede. Operaţiunile de schimb valutar pentru persoanele fizice se efectuează de
către următoarele categorii de persoane: băncile comerciale autorizate de Banca Naţională a
României, casele de schimb valutar organizate ca persoane juridice cu profil unic de activitate:
schimbul valutar, societăţi comercial de turism, expres autorizate de Banca Naţională a României.
Casele de schimb valutar pot efectua următoarele operaţiuni de schimb valutar:
1. Cumpărare de valută convertibilă sub formă de numerar şi substituţie de numerar contra
monedei naţionale de la persoane fizice rezidente şi nerezidente;
2. Vânzare de valută convertibilă sub formă de numerar şi substituţie de numerar (cecuri de
călătorie / contra monedei naţionale persoanelor fizice rezidente);
3. Vânzare de valută convertibilă sub formă de numerar contra monedei naţionale persoanelor
fizice nerezidente, în limita sumei evidenţiate ca fiind schimbată anterior în baza unui bon
fiscal (pentru schimb valutar) sau buletin de schimb valutar, precum şi în limita sumelor în
monedă naţională pentru care există prevederi legale care permit convertirea lor în valută
prin intermediul punctelor de schimb valutar. Cumpărare cu valută convertibilă sub formă
de numerar contra monedei naţionale de la persoane fizice rezidente şi nerezidente, prin
intermediul aparatelor automate de schimb valutar.”

Transferul internaţional al fondurilor

Transferul fondurilor şi deci plăţile internaţionale sunt realizate de către direcţii,

departamente sau servicii denumite „de piaţă” sau „de plăţi cu străinătatea”. Proporţional cu
mărimea băncii şi volumul activităţilor compartimentele respective pot fi organizate pe zone
geografice (Europa, America de Nord, Asia) sau pe categorii de plăţi comerciale (devize, clearing,
barter) sau necomerciale.

35
 Termenul de „transfer” sau „plată” reprezintă debitarea unui cont al unei bănci (plata) şi
creditarea unui alt cont (încasarea) la o altă bancă din ordinul clientului său ca o operaţiune proprie
a activităţii bancare.
În cadrul unei plăţi internaţionale se remarcă mişcarea banilor în două planuri:
• Planul client-bănci în cadrul căruia fondurile sunt transferate din contul clientului plătitor
al băncii în contul acestuia sau la sosirea lor la destinatar, din contul băncii destinatare în
contul clientului său.
• Planul bancă-bancă prin care mişcarea fondurilor şi a documentelor are loc prin
intermediul conturilor de corespondent „NOSTRO” ale celor două bănci implicate în
transferul internaţional al fondurilor.
Transferul internaţional al fondurilor se poate realiza prin:
• Transfer letric prin poştă sau par avion – este primul sistem de transfer realizat de bănci şi
constă în transmiterea fizică a documentului de plată prin intermediul unui mijloc de
transport de la o bancă la alta. Documentul denumit ordin de plată internaţional conţin
precizări referitoare la ordonatorul plăţii, beneficiarul plăţii, moneda în care se face plata,
suma de plată, şi altele.
• Transfer telegrafic – a început să fie utilizat de bănci după descoperirea telegrafiei, odată
cu realizările tehnice în domeniu privind transmiterea prin cablu; acest tip de transfer se
utilizează 35
comod şi operativ prin telex sau fax. Autenticitatea datelor este confirmată printr-un cod
secret cunoscut de cele două bănci.
• Transferul prin sistemul electronic SWIFT – sistemul de transfer care asigură transferurile
de informaţii în general şi de bănci în mod special; trebuie să îndeplinească două condiţii
esenţiale: Rapiditate şi securitate. A treia condiţie este reprezentată de costul transferului.
Aceste condiţii au fost satisfăcute prin înfiinţarea în 1973 la Bruxelles de către 239 de
bănci din 15 ţări a unei societăţi de drept belgian: SWIFT – reprezentând acronimul pentru
Society for Worldwide Interbank Financial Telecomunication.

1.4. Transferul internaţional de mesaje în mecanismul decontării – Sistemul Swift

Indiferent de natura tranzacţiei sau a persoanei fizice sau juridice care a ordonat transferul
internaţional al fondurilor, acesta se poate realiza prin: transfer letric prin poştă (par avion),
transfer telegrafic sau transfer prin sistemul SWIFT.
Transferul letric: Din punct de vedere istoric este primul utilizat de bănci şi, în esenţă,
constă în transmiterea fizică a înscrisului printr-un mijloc de transport de la o bancă la alta.
Documentul în sine conţine toate detaliile referitoare la cine a ordonat plata, în favoarea cui se va
plăti suma, suma de plată, moneda şi, după caz, alte detalii etc. În prezent, transferul letric se
realizează, cel mai adesea par avion. În practica abrevierilor specific bancare se utilizează MT
(Mail Transfer) sau, după caz AMT (Air Mail Transfer). Pe scara transferului este cel mai ieftin,
dar cel mai puţin rapid.
Transferul telegrafic: A început a fi utilizat de bănci la scurt timp după descoperirea
telegrafiei, odată cu noile realizări tehnice în domeniu: transmiterea prin cablu, iar în prezent prin
telex sau fax. Abreviat TT (Telegrafic Transfer) constituie o modalitate mult mai rapidă de
transmitere a informaţiilor privind transferul fondurilor decât transferul letric, şi bineînţeles, mai
scumpă. În esenţă, conţine aceleaşi detalii ca şi transferul letric.
Transferul prin sistemul SWIFT constituie o tehnică computerizată de transmitere a
mesajelor. Într-o abordare simplă, este similar transferului telegrafic sau prin telex, cu
particularităţile determinate de sistemul computerizat integrat care îl defineşte şi securitatea
absolută a transmiterii informaţiilor. Expresia SWIFT, utilizată adesea în practică drept un termen
în sine, reprezintă de fapt abrevierea pentru Society for Worldwide Interbank Financial

36
Telecomunications, societate constituită în 1973, prin asocierea a 239 de bănci din diferite ţări, cu
sediul la Bruxelles şi care a devenit operaţională începând cu 1977.
Transmiterea mesajelor în sistem SWIFT (Anexa 4 – Schema 11) se poate realiza cu
prioritate:
- normal, sau ordinar aceasta înseamnă că mesajele sunt transmise în ordinea introducerii
lor in sistem;
- urgent, un mesaj ce poartă o astfel de menţiune este întotdeauna transmis înaintea tuturor
ce fac parte din grupa normale; dar şi cele urgente, dacă sunt mai multe, sunt transmise în
ordinea introducerii lor. Ca procedură de ansamblu, mesajele cu prioritatea urgent pot fi
asemănate cu transferurile telegrafice;
- sistem, sunt mesaje cu circuit limitat, fiind generate şi transmise numai pe calculatoarele
societăţii SWIFT pentru transmiterea unor informaţii de importanţă majoră, şi care sunt,
din nou recepţionate de toate băncile care au aderat la SWIFT.

Avantajele pe care le prezintă sistemul SWIFT:

- siguranţa (toate tehnicile şi sistemele computerizate privind introducerea, prelucrarea şi

transmiterea informaţiei pe cele patru planuri prezentate mai sus sunt echipate cu programe de
detectare şi corecţie a erorilor);
- rapiditate (timpul de transmitere a unui mesaj durează câteva secunde, fiind mult mai rapid decat
transmiterea prin telex, curier poştal etc.);
- cost (costurile transmiterii sunt diferenţiate în funcţie de perioada transmiterii şi dublarea
transmiterii prin confirmare. Fiecare bancă stabileşte un preţ acoperitor faţă de SWIFT şi propriile
costuri. Dintre tehnicile de transmitere rămâne totuşi cea mai scumpă);
- fiabilitate (sistemul este astfel conceput încât accesul şi transmiterea mesajelor se pot realiza
neîntrerupt).
Reţeaua cuprinde patru centre de comutare dintre care două la Amsterdam şi câte unul la
Bruxelles şi Culpeper (localitate în SUA, statul Virginia) la care sunt conectate grupuri de ţări.
Ordinatoarele de la centrul de comutare comunică între ele, asigurând transmiterea mesajelor
numai prin intermediul lor.
Astfel, două bănci nu pot comunica direct, fiind interzisă dialogarea directă. În afară de
aceste patru centre de comutare, sistemul include în al doilea plan, aşa numitele concentratoare
naţionale, al căror rol este de "a aduna" mesajele dintr-un spaţiu geografic dat. Astfel, de exemplu,
în ţări cu volum important de mesaje, pot exista mai multe concentratoare, după cum, mai multe
ţări cu trafic redus în reţea pot fi conectate la acelaşi concentrator naţional. Al treilea plan al reţelei
este format de ordinatoarele cu rol de supraveghere a terminalelor instalate în băncile care au
aderat la reţeaua SWIFT.
În concluzie, dezvoltarea schimburilor internaţionale a pus tot mai acut problema asigurării
unui comportament ordonat al ţărilor în desfăşurarea relaţiilor valutar-financiare şi a plăţilor dintre
ele. În prezent, pe baza acestor reglementări uniforme au fost create o serie de mecanisme
complexe de plată menite să reducă riscul din aceste operaţiuni financiare. Beneficiind de un grad
ridicat de flexibilitate, aceste mecanisme pot fi aplicate unei palete largi de operaţiuni comerciale
sau de altă natură.
Alegerea unei modalităţi sau a unui instrument de plată, în derularea unei afaceri
economice internaţionale, implică din partea managerilor şi a colectivelor de specialişti, ce îşi
desfăşoară activitatea în acest domeniu, cunoştinţe temeinice de management şi marketing
internaţional, de legislaţie internă şi internaţională în domeniile comercial, financiar-bancar, cu atât
mai mult cu cât fiecare dintre aceste mijloace, instrumente şi tehnici de plată au particularităţile lor
de formă şi de fond.
Această alegere depinde şi de alte elemente cum ar fi: legislaţia naţională, care trebuie să
fie aliniată la cea internaţională, de experienţa acumulată în timp şi tradiţia în utilizarea acestor
37
mijloace sau instrumente, poziţia firmei pe pieţele internaţionale, relaţia dintre agentul economic şi
banca sau băncile colaboratoare, puterea economico-financiară a firmei etc.
În condiţiile în care România a aderat la Uniunea Europeană, în cadrul Pieţei Unice,
cunoaşterea şi utilizarea tehnicilor şi instrumentelor de plată, a managementului tranzacţiilor
internaţionale în ansamblul său, constituie un obiectiv prezent şi viitor pentru specialiştii implicaţi
în domeniile comercial, financiar, bancar, economic în general (Anexa 4 – Schema 10).

38
 CAPITOLUL II
STUDIU PRIVIND EVIDENŢA DECONTĂRILOR CU TERŢII LA S.C.
“PORTOS” SRL

S.C. “PORTOS” S.R.L. Ploieşti este amplasată în municipiul Ploieşti, strada G.

Cantacuzino, nr. 44-46, judeţul Ploieşti, şi are în profil producerea de acumulatoare electrice acide
cu plăci de plumb pentru pornire autovehicule şi pentru tracţiune electrică.
Societatea a fost pusă în funcţiune în anul 1980 ca unitate industrială nouă. In profil erau
prevăzute: acumulatoare electrice auto şi industriale.
În baza legii 15/1990 s-a înfiinţat societatea comercială PORTOS S.R.L. Ploieşti prin H.G.
1296/13 dec. 1990.
Dotarea iniţială a fost facută cu utilaje importante de la firmele: Globe Union (SUA) şi Bielamatik
(Germania), precum şi utilaje din tară de la Electrotimiş.
La acea dată statul era acţionar unic reprezentant prin AGA, compusă de trei membrii.
AGA sprijină activitatea Consiliului de Administraţie, al Societăţii Comerciale PORTOS S.R.L.
Ploieşti (compus din 5 membrii) din care face parte şi directorul comercial al unităţii.
S.C. PORTOS S.R.L. a ajuns la forma de organizare finală în care funcţionează la această
dată în anul 1996 când a devenit firmă cu capital privat, din acel an având o evoluţie constant
ascendentă.
Capitalul social este fixat la suma de 13.801.775,000 lei, împarţit în 552.071 acţiuni
nominative în valoare nominală de 25,000 lei fiecare, capital în întregime subscris şi vărsat.
Capitalul social este împrţit între următorii acţionari:
a) asociaţia PAS DUMCO ELECTRIC: 62,17% din acţiuni;
b) 662 persoane fizice: 37,83% din acţiuni.
Scopul şi obiectul de activitate al societăţii
Scopul societăţii este producerea şi comercializarea produselor care fac obiectul de activitate al
societăţii comerciale.
Obiectul de activitate
Obiectul de activitate al societăţii este:
a) execuţia şi comercializarea de acumulatoare;
b) activităţi de import – export;
c) transport intern şi internaţional; servicii de intermediere prin bursă;
d) fabricarea şi comercializarea de piese injectate din mase plastice;
e) servicii de intermediere prin bursă;
f) activităţi de proiectare, cercetare şi service în domeniu;
g) lucrări de întreţinere şi reparare a utilajelor şi instalaţiilor;
h) comercializarea cu ridicata şi amănuntul a tuturor produselor rezultate din obiectul de activitate,
precum şi de produse şi nealimentare, prin reţea proprie pentru terţi şi prin terţi.
Pentru producerea şi comercializarea produselor care fac obiectul de activitate al societăţii,
aceasta se împarte în sectoare.
Sectoarele care compun activitatea de bază a S.C.:
Secţia confecţionat plăci, cu componentele:
1) atelier turnare gratere şi accesorii;
2) atelier fabricare oxid de plumb;
3) atelier fabricare pastă;
4) atelier umplere buzunare;
5) atelier formare plăci;
6) atelier formare acumulatoare (în bloc);
7) atelier spălare, uscare şi finisare plăci;
8) atelier confecţionare buzunare.
39
 Sectoarele auxiliare care deservesc activitatea de bază:
1) corp deservire auxiliare: fabricare electrolit, tratare ape uzate, acide;
2) staţie de compresoare;
3) depozit de carburanţi.
În procesul de fabricaţie se degajă o serie de noxe cum ar fi: praful de plumb şi acidul
sulfuric (sub formă lichidă sau aerosoli).
Alături de PORTOS S.R.L. în tară mai există un producator important de baterii şi acesta
este ACUMULATORUL S.R.L.
În ţară mai sunt şi câteva firme particulare (ex. TUROMA S.R.L. Bucureşti) care
ambalează acumulatoare auto cu subansamble componente de la terţi. Capacităţile lor sunt foarte
mici, de neluat în consideraţie. Preţurile practicate la produsele acestor firme sunt cca.20% mai
mari decât al celor 2 societăţi amintite mai sus.Pe piaţa internă se mai vând şi acumulatoare auto
importate. Preţurile de desfacere a acestor produse sunt cel puţin 40% superioare produselor
indigene.
Preţurile bateriilor în USD au scăzut faţă de anii precedenţi, având cel mai scăzut preţ pe
piaţa românească la calitate similară cu a produselor străine de marcă.

2.1. Analiza mediului intern şi extern al firmei S.C. “PORTOS” S.R.L

Piaţa agentului economic

Piaţa internă (contracte încheiate, relaţii tradiţionale, segmentele de piaţă vizate)

Desfacerea acumulatoarelor se face pe bază de contracte încheiate cu principalii utilizatori
sau cu unităţi comerciale precum şi prin vânzarea cu amănuntul la magazinele proprii din
municipiul Ploieşti.
Cumpărătorii principali (tradiţionali):
1. Sncfr
2. Roman SA
3. Romtelecom
4. Ratl Ploiesşti – Năsăud
5. Aro SA Câmpulung
6. Renel
7. Tractorul SA
8. Unio SA Satu – Mare
9. Regiile Miniere
Segmentele de piaţă vizate sunt: în special agricultura, transporturi, construcţia de
automobile, tractoare, comerţul cu ridicata şi amănuntul.
Preţul bateriilor în USD a scăzut faţă de anii precedenţi, având cel mai jos preţ pe piaţa
românească la calitate similară cu a produselor străine, de marcă. S-a asigurat un service bun,
publicitate şi facilităţi contractuale care să-i încurajeze pe clienţii noştrii. Toate acestea ne-au ajutat
să vindem 600 Mwh, cu 13% mai mult ca în 1997 şi să ocupăm 56% din piaţa de baterii auto.

Piaţa externă
Societatea realizează un volum de vânzări la export de 10% din total vânzări.
Producţia 1998…..600 Mwh
10% x 600 Mwh…..60 Mwh
Pentru realizarea acestui obiectiv PORTOS S.R.L.şi-a îndreptat atenţia către Europa de Est
(Rusia, Ucraina, Moldova, Belarus), dar şi către pieţe din ţări cum ar fi: Finlanda, Ungaria şi Italia,
adaptându-şi preţurile sale la preţurile acestor pieţe. In momentul de faţă, preţul bateriilor pe piaţa
mondială fiind destul de redus. Acest procent de 10% ce reprezintă exportul din total vânzări s-a

40
realizat în condiţiile în care societatea a pierdut o mare parte din piaţa de export prin pierderea
pieţei ruseşti, după colapsul economic ce a avut loc în Rusia, anul trecut.

Structura organizatorică a societăţii “PORTOS” S.R.L.

Adunarea generală a acţionarilor este organul de conducere al societăţii, care decide asupra
activităţii acestuia şi asigură politica ei economică şi comercială. Adunările generale sunt ordinare
şi extraordinare. Adunarea generală a acţionarilor se convoacă de preşedintele consiliului de
administraţie sau de vicepreşedinte, pe baza împuternicirii date de preşedinte.
Adunările generale ordinare au loc cel puţin o dată pe an, la două luni de la încheierea
exerciţiului economici-financiar, pentru examinarea bilanţului şi a contului de profit şi pierdere pe
anul precedent şi pentru stabilirea programului de activitate şi bugetului pe anul în curs.
Adunările generale extraordinare se convoacă la cererea acţionarilor, reprezentând cel putin
1/3 din capitalul social la cererea comisiei de cenzori, precum şi în cazul în care capitalul social s-a
diminuat cu cel mult 10%, timp de doi ani consecutiv, cu excepţia primilor doi ani de la înfiintarea
societăţii.
Reprezentanţii acţionarilor exercită dreptul de vot în adunarea generală, proporţional cu
pachetul de acţiuni pe care îl reprezintă. Printr-un pachet de acţiuni se întelege un număr de 5000
acţiuni.
Pentru validarea deliberărilor adunării ordinare este necesară prezenţa acţionarilor care să
reprezinte cel puţin ½ din capitalul social, iar hotarârilesă fie luate de acţionari ce deţin majoritatea
absolută din capitalul social reprezentat în adunare.
Societatea este administrată de către Consiliul de Administraţie compus din 5
administratori aleşi de Adunarea Generală a Acţionarilor (AGA) pe noi perioade de 4 ani.
Administratorii pot avea calitatea de acţionari.
Preşedintele, vicepreşedintele, membrii CA, directorul general, răspund individual sau
solidar, după caz, faţă de societate, pentru prejudiciile rezultate din infracţiuni sau abateri de la
dispoziţiile legale pentru abaterile de la statut sau greşeli în administrarea societăţii. In astfel de
situaţii ei vor fi revocaţi prin Hotărârea AGA.
Consiliul de Administraţie are următoarele atribuţii:
1) Aprobă structura organizatorică a societăţii şi numărul de posturi, precum şi normativul de
constituire a compartimentelor funcţionale şi de producţie;
2) Hotărăşte cu privire la contractarea de credite bancare pe termen lung şi pentru nevoi curente,
dar pentru valori reprezentând nu mai mult de 25% din capitalul social şi cu privire la acordarea de
garanţii;
3) Hotărăşte cu privire la gajarea creditelor cu bunuri ale societăţii până la limita valorică stipulată
la lit. b, plus dobânda aferentă;
4) Aprobă încheierea, modificarea sau încetarea contractelor comerciale şi civile pentru valori mai
mari de 500 mil. lei;
5) Elaborează programul de activităţi al societăţii pe exerciţiul următor;
6) Supune spre aprobare AGA bilanţul şi contul de profit şi pierdere pe anul precedent, precum şi
proiectul de buget pe anul în curs;
7) Negociază şi aprobă contractul colectiv de muncă.
Preşedintele CA îndeplineşte şi funcţia de director general, în care calitate asigură conducerea
curentă a acţiunilor societăţii, în limitele atribuţiilor sale.
Directorul general reprezintă societatea în relaţiile cu terţii în limita atribuţiilor generale şi a
componentelor generale acordate de CA.
Atribuţiile directorului general:
- angajează şi concediază personalul;
- stabileşte salariile personalului;
- aprobă operaţiunile de încasări şi plăţi pentru contractele comeciale şi civile;
41
- stabileşte politica comercială a societăţii.
Directorul general are în subordinea sa un număr de trei directori: director de marketing,
director tehnic şi director economic.
Directorul de marketing răspunde de activitatea biroului de marketing, biroului de import-
export, desfacere şi atelierul de recuperare deşeuri.
Directorul tehnic asigură bunul mers al unor ateliere şi sectii de producţie.
Directorul economic conduce compartimentul administrativ, biroul financiar-contabil şi are
în subordine cabinetul medical. Pe lângă aceste compartimente are în subordine şi ferma agricolă
deţinută de societate.
În afara acestor compartimente şi sectoare există şi altele direct subordonate directorului
general al societăţii.
Biroul financiar-contabilitate are obligaţia de a ţine evidenţa contabilă în lei, va întocmi
bilanţul şi contul de profit şi pierdere.

Satisfacţia clienţilor

Pe baza bilanţului aprobat de AGA se stabileşte beneficiul societăţii. Beneficiul impozabil

se stabileşte în condiţiile legii. Din beneficiul societăţii s-au constituit fonduri destinate
modernizării, cercetării şi dezvoltării de produse noi. Tot din profit s-a stabilit fondul de rezerve
care va fi cel mult 5% din totalul beneficiului prevăzut în bilanţul anului.
În tot ce s-a realizat în anul 2006 s-a căutat să se creeze valoare pentru acţionarii noştri,
pentru clienţii noştri şi pentru angajaţii noştri.
Anul 1998 a fost primul an în care am adoptat o strategie de producţie şi desfacere diferită.
Această schimbare a constat în faptul că am produs pe stoc în primul semestru când cererea este
mai redusă şi am avut cantităţi suficiente pentru cererile clienţilor noştri în semestrul II.
A fost primul an când am dat satisfacţie clienţilor noştri prin a le da cât au cerut, în lunile
de toamnă.
Calitatea bateriilor s-a îmbunătăţit, reducându-se reclamaţiile în termenul de garanţie care a
fost mărit până la 18 luni, pentru bateriile de automobile.

Angajaţii societăţii

Angajaţii sunt capitalul unei societăţi. Ei sunt cei care gestionează toate celelalte capitaluri,
de aceea ei sunt foarte importanţi. Societatea este conştientă de importanţa unui personal bine
instruit şi motivat care să participe la realizarea cu succes a obiectivelor firmei.

Productivitatea muncii

Pentru aceasta s-a preocupat de instruirea prin cursuri,pe teme de tehnologie, calitate,
protecţia mediului, protecţia muncii, care s-a extins în anul 2006 cu cursuri de marketing şi
protecţia mediului.
S-au facut investiţii în a avea vestiare şi anexe sociale civilizate, echipamente de lucru şi
protecţie bune, îmbunătăţirea organizării, toate pentru a avea un climat de lucru motivator.
Conducerea este conştientă şi actionează şi pentru îmbunătăţirea comunicării între
conducere şi angajaţi.
De asemenea colaborează cu o firma consultantă (pe fonduri PHARE), pentru evaluarea
posturilor şi a personalului. Spera ca aceste evaluări să îi ajute să aprecieze valoarea şi să stimileze
pe cei ce produc valoarea.
O contribuţie la îmbunatăţirea cominicării şi la aprecierea performanţelor diferitelor
compartimente şi persoane, o va avea şi noul soft ORACLE la a cărui imlementare se lucrează din
anul 2002.
42
 Dezvoltarea firmei

Actualele rezultate se datorează printre altele şi unui efort investiţional susţinut, în ultimii 7
ani, peste 4,5 milioane USD.
In anul 2006 s-au investit 9,67 milioane lei.
Majoritatea investiţiilor au fost în echipamente de producţie, care au contribuit la creşterea calităţii,
a productivităţii şi la reducerea costurilor.
Pe langă acestea s-a investit în spaţii interioare, şi în amenajarea parţială (instalaţii de
încălzire, canal) a activului Centru de Vânzări.
Nu s-a găsit încă o utilizare eficientă a activului de mai sus amintit. Suntem în căutarea
unei activităţi de producţie, dacă va fi posibil.
Toate investiţiile s-au facut din resurse proprii. Pe viitor vom păstra acelaşi ritm al
investiţiilor, alocând cel puţin 50% din profitul net pentru dezvoltare.
Suntem în tratative cu firma Teraplast Ploieşti pentru fondarea unei societăţi pentru
fabricarea pereţilor sandwich.

Protecţia mediului

Politica de protecţie a mediului vizează protecţia comunităţii bistriţene de eventuale emisii

de noxe, conformarea cu cerinţele legale şi nu în ultimul rând creşterea valorii firmei.
Această politică este susţinută cu eforturi multiple, dintre care aş menţiona efortul
investiţional în utilaje specifice pentru protecţia mediului şi efortul de a introduce un management
după ISO 14001. După aprecierile specialiştilor am parcurs deja mai mult de jumătate din drumul
de implementare şi certificare a unui asemenea management.

Satisfacţia acţionarilor

Scopul final al activităţilor societăţii este de a produce profit de care să se bucure acţionarii,
care sunt investitorii noştri.
Profitul brut realizat în anul 2006 este 30.554.478 lei, iar cel net de 20.945.677 lei.
Rata profitului brut este de 19,3% iar cea a profitului net de 13,2%.
Apreciez că ratele de mai sus sunt foarte bune.
Va fi greu să se păstreze acest nivel, în condiţiile în care preţul bateriilor în USD a scăzut şi
se confruntă cu decapitalizări mari, în cursul unui an.
Acest profit a permis să se investească în cursul anului 2006 peste 9.000.000 lei, bani care
au contribuit la creşterea valorii fabricii, la creşterea capitalurilor acţionarilor. Valoarea
capitalurilor proprii la finele anului 2006 era de 40.290.232 lei faţă de 29.745.925 lei în anul
precedent.
În ceea ce priveşte repartizarea profitului avem:
Din total profit net: 20.945.677 lei
- pentru fond de rezervă 583.358 lei;
- surse proprii de finanţare 11.231.160 lei;
- dividende 9.131.159 lei.
S-a propus realizarea unei sume mai mari de 50% din profit la surse proprii de finanţare,
pentru a putea aloca o parte din acesta şi pentru refacerea (cel puţin parţială) a capitalului de lucru.

2.2. Indicatorii economico – financiari la S.C. “PORTOS” S.R.L stabiliţi la restructurare

Aceşti indicatori stau la baza restructurarii firmei în forma sa actuală, în anul 2005. Unii
indicatori sunt de evaluare iar alţii privesc angajamentele iniţiale de dezvoltare a patrimoniului
firmei şi activităţii sale economici-financiare în perioada 2005 şi 2006.
43
 Indicatori de lichiditatea

1) Lichiditate generală
(2005) 165.375,724 = 2.23
73.954,498
(2006) 217.833,557 = 1.40
155.564,640
Acest indicator reflectă posibilitatea activelor circulante curente de a se transforma într-un
termen scurt în lichidităţi pentru a satisface obligaţiile de plăţi exigibile. Se consideră o lichiditate
globală favorabilă când indicele este supraunitar. Se observă că lichiditatea generală a scăzut în
anul 2006 faţă de 2005. Se apreciază o lichiditate mai puţin bună.
2) Lichiditate imediată
(2005) 165.375,724 – 54.333,234 = 1.50
73.954,498
(2006) 217.833,557 – 53.086,898 = 1.05
155.564,640
Trebuie să tindă şi ea spre o mărime unitară. Dacă societatea este obligată să-şi achite
datoriile pe termen scurt în acel moment, trebuie să dispună de lichidităţi care să acopere întreaga
datorie. Cea mai bună valoare s-a obţinut în anul 2005.
3) Rata solvabilităţii generale = nu avem datorii pe termen lung nici în exerciţiul N-1 nici
în exerciţiul N.
Acest indicator măsoară marja de credit a întreprinderii, securitatea de care se bucură
creditorii, dacă întreprinderea are posibilitatea, are mijloace din care sa-şi onoreze obligaţiile
curente.

Indicatori de echilibru financiar

1) Rata autonomiei financiare

(2005) 236.422,856 = 0.79
298.627,829
(2006) 143.837,957 = 0.61
235.225,729
Acesta măsoară independenţa sau dependenţa întreprinderii faţă de bănci. Sensul favorabil
de evoluţie este crescător. O autonomie foarte mare (peste 0.8) indică însă nefolosirea sursei
bancare de finanţare. Indicatorul este utilizat şi de către bănci în aprecierea oportunităţii acordării
creditului.
2) Rata de finanţare a stocurilor
(2005) 235.225,729 = 4.32
54.333,234
(2006) 217.769,613 = 4.10
53.086,898
Exprimă gradul în care stocurile sunt finanţate din fondul de rulment, respectiv din
resursele permanente rămase după finanţarea investiţiilor în imobilizări are valoarea cea mai mare
în anul 2005, când stocurile înregistrează cea mai mică valoare, iar fondul de rulment cea mai mare
valoare. Pe ansamblu valorile sunt satisfăcătoare.
3) Rata datoriilor
(2005) 165.342,270 = 0.70
235.259,183
(2006) 217.769,613 = 0.72
298.691,773
44
 Reflectă gradul de îndatorare, limita până la care societatea este finanţată din alte surse
decât cele proprii. Cu cât indicatorul este mai aproape de 0 este mai bine. In perioada analizată, cel
mai bun rezultat s-a obţinut în anul 2005.

4) Rata capitalului propriu faţă de activele imobilizate

(2005) 143.837,957 = 2.05
69.883.459
(2006) 236.422,856 = 2.92
80.858,216
5) Rata de rotaţie a obligaţiilor
(2005) 482.937,857 = 2.92
165.342,270
(2006) 567.045,244 = 2.60
217.769,613
Indicatorul care are valoarea cea mai apropiată de 0 este de preferat, astfel, în anul 2006 s-a
obţinut cea mai bună valoare.

Indicatori de gestiune

1) Rotaţia activelor circulante

(2005) 482.937,857 = 2.92
165.375,724
(2006) 567.045,244 = 2.60
217.833,557
2) Rotaţia activului total
(2005) 482.937,857 = 2.05
235.259,183
(2006) 567.045,244 = 1.89
298.691,773
Rotaţia activelor marchează starea lor de lichiditate şi se pot exprima în număr de circuite
sau număr de zile. O bună gestiune financiară constă în apropierea duratei creditului acordat
clienţilor de cea obţinută de la furnizori.

Indicatori de rentabilitate

1)Rata rentabilităţii economice

(2005) 88.904,516 = 0.37
235.225,729
(2006) 125.925,025 = 0.42
298.627,829
Exprimă capacitatea societăţii de a produce profit din activitatea de bază şi măsoară
eficienţa mijloacelor materiale şi financiare alocate. Ea trebuie să fie superioară ratei inflaţiei. In
anul 2006 întreprinderea a obţinut profit mai mare decât în anul 2005.
2) Rata rentabilităţii financiare
(2005) 72.424,508 = 0.50
143.837,957
(2006) 92.584,899 = 0.39
236.422,856
Exprimă capacitatea capitalurilor proprii de a produce profit.
3) Rata rentabilităţii resurselor consumate
(2005) 72.424,508 = 0.17
45
405.959,147
(2006) 92.584,899 = 0.20
448.540,433
Exprimă eficienţa activităţii, a consumurilor pentru obţinerea profitului. Se poate constata
că rentabilitatea oscilează, dar are un sens favorabil crescător cu valori bune în anul 2006.

Indicatori ai fondului de rulment

1) Fondul de rulment total

(2005) 235.259,183 – 69.883,459 = 165.375,724
(2006) 298.691,773 – 80.858,216 = 217.833,557
2) Fondul de rulment propriu
(2005) 143.837,957 – 69.883,459 = 73.954,498
(2006) 236.422,856 – 80.858,216 = 155.564,640
3) Necesar fond de rulment
(2005) 54.333,234 + 106.059,845 – 73.954,498 = 86.438,581
(2006) 53.086,898 + 129.660,107 – 236.422,856 = - 53.675,851
4) Fond de rulment net global
48
(2005) 235.225,729 – 69.883,459 = 165.342,270
(2006) 298.627,829 – 80.858,216 = 217.769,613
Există două reguli principale ale finanţării:
* nevoile permanente se vor acoperi din alocări permanente (capitaluri permanente) şi îndeosebi
din capitaluri proprii;
Fondul de rulment FR = surse permanente – alocări permanente
* nevoile ciclice (temporare) se vor acoperi din surse ciclice (temporare)
Necesarul de fond de rulment NFR = nevoi ciclice – surse ciclice.
În cazul în care rămâne un “surplus” din sursele permanente, după acoperirea investiţiilor
în imobilizări vorbim de un fond de rulment. El este un mijloc de finanţare dar şi un indicator de
lichiditate. Exprimă condiţiile echilibrului financiar pe termen scurt care rezultă din confruntarea
dintre lichiditatea activelor pe termen scurt şi exigibilitatea pasivelor pe termen scurt.
FR <0 semnifică că o parte din resursele ciclice au fost absorbite pentru finanţarea unor
necesităţi permanente, ceea ce duce la cresterea gradului de insecuritate al întreprinderilor,
deoarece va interveni obligaţia rambursării sau achitării datoriilor pe termen scurt înainte ca
imobilizările intrate în patrimoniu să degaje un surplus de capacitate de autofinanţare sub forma
profitului şi amortizării
FR >0 este un surplus ce va fi rulat pentru finanţarea activelor circulante.
Necesarul de fond de rulment reprezintă nevoia de resurse, cât din nevoile ciclice nu sunt
acoperite cu sursele ciclice. El pune în evidenţă aspectele calitative ale ciclului de exploatare,
capacitatea acestuia de a-si echilibra nevoile ciclice din surse ciclice de capital. Partea rămasă
neacoperită financiar trebuie să fie mai mică sau egală cu FR.
5) Trezoreia netă
2004 342,270 – 86.438,581 = 78.903,689
2005 769,613 – 53.675,851 = 164.093,762
Trezoreria netă este dată de surplusul FR faţă de NFR T = FR – NFR.
T = Disponibilităţi băneşti – Credite de trezorerie
§ T > 0 un surplus bănesc şi care trebuie plasat rentabil;
§ T < 0 “gol de trezorerie”, lipsa de finanţare a circuitului.
Se observă că FR, NFR şi T au o evoluţie ascendentă în anul 2006 faţă de anul 2005.
Fond de rulment creşte în anul 2006 faţa de 2005 ajungând să fie aproape dublu.
49
46
Necesarul de fond de rulment dispare în anul 2006.
Trezoreria netă are o evoluţie crescătoare, disponibilităţile cresc, unitatea neavând angajate
datorii în credite de trezorerie pe termen scurt.

47
 CONCLUZII

Natura şi derularea decontărilor internaţionale sunt legate de dezvoltarea şi

internaţionalizarea producerii şi desfacerii mărfurilor (lucrărilor, serviciilor). În ele se
concretizează o formă deosebită de mişcare a valorilor în circuitul internaţional din cauza
necorespunderii timpului producerii, desfacerii şi achitării mărfurilor, la fel din cauza
neomogenizării pieţei de desfacere. Decontările internaţionale cuprind în primul rând comerţul cu
mărfuri şi servicii, la fel operaţiunile necomerciale, creditele şi mişcarea capitalului între ţări,
inclusiv relaţiile legate de construcţia obiectelor peste hotare şi alocarea de ajutor economic ţărilor
care necesită. Cea mai mare parte a tuturor decontărilor internaţionale se efectuează în procesul de
intermediere a relaţiilor comerciale internaţionale.
Operaţiunea comercială internaţională începe cu vânzarea mărfii de către cel ce exportă
celui ce importă. Procesul de vânzare reprezintă în sine schimbul mărfurilor contra unui echivalent
bănesc. Din punct de vedere juridic acesta este un act prin care o anumită proprietate (marfa) este
transmisă de către o parte (vânzătorul) altei părţi (cumpărătorului) în schimbul unei valori. Luând
ca bază relaţia renumită a circuitului marfar formulată de K. Marx „mărfuri – bani - mărfuri”,
presupunem că pe de o parte, decontările reprezintă etapa finală a procesului de producere şi
desfacere, pe parcursul căruia are loc recunoaşterea socială a necesităţii produsului, se
recompensează consumurile privind producerea lui, la fel se creează şi se distribuie venitul. Pe de
altă parte, decontările reprezintă etapa start al următorului ciclu de producţie, contribuie la
susţinerea reproducţiei normale continue. Plus de aceasta, venitul, obţinut ca rezultat al derulării
decontărilor comerciale internaţionale, permite de lărgit şi dezvoltat procesul de producţie, de
perfecţionat tehnologiile producţiei.
Decontările comerciale internaţionale – reprezintă decontările persoanelor fizice şi juridice
(corespunzător rezidente şi nerezidente), ce se află pe teritoriul unei ţări, cu persoanele fizice sau
juridice , aflate pe teritoriul altor state, pentru mărfurile sau serviciile achiziţionate. Cea mai mare
parte a decontărilor internaţionale se efectuează prin transferuri. În acest caz, ca intermediari
evoluează, ca regulă, băncile sau alte organizaţii de creditare în care sunt deschise conturile
corespunzătoare ale participanţilor la relaţiile comerciale internaţionale.
Subiecţii de bază ai decontărilor internaţionale sunt exportatorii, importatorii şi băncile ce-i
deservesc. Ei intră în anumite relaţii, legate de mişcarea documentelor marfare şi perfectarea
operaţională a plăţilor. În aceste condiţii rolul de bază în decontările internaţionale aparţine
băncilor. Gradul influenţei lor asupra decontărilor internaţionale depinde de scara relaţiilor
internaţionale ale ţării respective, capacitatea de cumpărare a monedei ei naţionale, specializarea
sau universalizarea băncilor, starea lor financiară, reputaţia în afaceri, reţeaua de filiale şi relaţiile
corespondente. O influenţă deosebită asupra derulării decontărilor internaţionale o are dezvoltarea
generală a instituţiilor creditar-bancare din ţară, la fel practica bancară şi tradiţiile, caracteristice
unei anumite ţări sau regiuni.
În anii '90 are loc procesul de atragere a băncilor comerciale din Moldova (şi alte ţări CSI)
în sistemul mondial de decontări internaţionale. Până la reforme, decontările internaţionale se
efectuau preponderent prin intermediul Băncii de relaţii externe ale URSS. Reformarea economiei,
însoţită de dezvoltarea insistentă a sistemului bancar naţional, stabilirea relaţiilor corespondente
directe cu băncile din exterior, permite băncilor din ţară să efectueze operaţii de decontare
internaţionale. Însă în etapa de start a derulării acestor operaţii, multe bănci nu posedau cunoştinţe
şi o practică suficientă în domeniul decontărilor internaţionale, la fel nu aveau nivelul necesar al
automatizării şi înzestrării tehnice. Ca rezultat, decontările internaţionale se efectuau insuficient de
efectiv, lipsea operativitatea necesară şi profesionalismul, care la rândul lor conduceau la
consumuri suplimentare ale băncilor şi pierderea clienţilor.
Tendinţa băncilor autohtone către ridicarea nivelului deservirii clienţilor în domeniul
decontărilor se exprimă prin petrecerea unor măsuri complexe, orientate la perfecţionarea
48
activităţii de decontare. Către ele se referă: Organizarea stagierilor pentru lucrătorii bancari peste
hotare, automatizarea proceselor prin intermediul conectării la sisteme electronice ca SWIFT
(Society for Worldwide Interbank Financial Telecommunication), IFDEX (International Factors
Data Exchange) şi altele, introducerea cartelelor electronice în decontările persoanelor fizice şi
juridice, orientarea la standardizarea şi unificarea decontărilor pentru deservirea activităţii
economice externe, în corespundere cu practica mondială bancară.
Asupra decontărilor internaţionale influenţă complexă au numeroşi factori: relaţiile
economice şi politice între ţări; poziţia ţării pe pieţele marfare şi valutare; gradul utilizării şi
eficienţa măsurilor statale privind reglementarea economică externă; legislaţia valutară; regulile
internaţionale, comerciale şi obiceiurile; reglarea interstatală a fluxurilor de mărfuri, servicii şi
capital; diferenţierea în ritmul inflaţiei în diferite ţări; starea balanţelor de plăţi; practica bancară;
convertibilitatea valutei etc.
Ţinând cont de aceşti factori este necesar ca decontările internaţionale să fie separate într-o
sistemă distinsă, legată nemijlocit de mişcarea valorilor materiale şi de un şir de caracteristici.
În primul rând, decontările internaţionale, spre deosebire de cele interne sunt reglate nu
numai de normative naţionale şi acte legislative, dar şi de legi internaţionale, reguli bancare şi
tradiţii, aşa că: Legea cecului unitar aprobată de Convenţia de la Geneva din 1931; Legea cambiei
transferabile şi simple aprobată de Convenţia de la Geneva din 1930; reguli unice pentru
acreditivele documentare emise de către Palata Comercială Internaţională în 1993; reguli unice
privind incasso-ul, ultima redacţie care a intrat în vigoare la 1.01.1979 şi altele care reglează forme
şi metode separate ale tranzacţiilor internaţionale, determină caracterul coraporturilor
participanţilor la operaţiile de decontare.
În al doilea rând, tranzacţiile internaţionale se efectuează în diferite valute. De aceea, pe de
o parte, asupra eficienţei lor influenţează dinamica cursurilor valutare. Pe de altă parte,
funcţionarea normală a relaţiilor comerciale este posibilă doar în condiţiile schimbului liber al
valutei naţionale contra valutei altor ţări, mişcarea liberă a banilor. Cu alte cuvinte, includerea mai
eficientă a unei sau altei ţări în tranzacţiile comerciale internaţionale, în diviziunea mondială a
muncii este posibilă doar în condiţiile convertibilităţii valutei.
Convertibilitatea monedei naţionale reprezintă nu numai o formă de legătură între
economia naţională şi mondială. Ea permite:
- alegerea liberă de către producători şi consumatori a celor mai convenabile pieţe
- de desfacere şi cumpărare, atât în interior, cât şi peste hotare;
- lărgirea posibilităţilor de atragere a investiţiilor străine şi alocarea investiţiilor peste hotare;
- stimularea acţiunii concurenţei străine asupra eficienţei, elasticităţii şi adaptabilităţii
întreprinderilor naţionale la condiţiile schimbătoare;
- stimularea producerii naţionale către nivelul standardelor internaţionale privind
- preţul, consumurile, calitatea şi asortimentul;
- posibilitatea efectuării decontărilor internaţionale în monedă naţională.
A treia caracteristică a tranzacţiilor internaţionale constă în aceea că, în ţările cu valută
parţial convertibilă, statul foloseşte anumite limitări valutare, ce influenţează nemijlocit decontările
comerciale internaţionale.
Limitările valutare reprezintă legislaţia sau interzicerea administrativă, limitarea şi
reglementarea operaţiunilor rezidenţilor sau nerezidenţilor cu valută sau cu valorile valutare.
Cauzele de bază ale limitărilor valutare sunt: insuficienţa valutei, tensiunea datoriei
externe, dereglarea balanţei de plăţi. Principalul scop al introducerii lor este concentrarea valorilor
valutare în mâinile statului, nivelarea balanţei de plăţi şi susţinerea cursului valutar a monedei
naţionale. Sunt posibile diferite forme ale limitărilor valutare în dependenţă de conţinutul intern şi
structură:
- blocarea încasărilor exportatorilor de la vânzarea mărfurilor în ţara dată, limitarea
posibilităţilor lor de a dispune de aceste mijloace;

49
 - vânzarea obligatorie a încasărilor valutare ale exportatorilor total sau parţial băncii centrale
şi/sau băncilor împuternicite;
- vânzarea limitată a valutei străine importatorilor (doar cu permisiunea organului de control
valutar);
- interzicerea achitării importului unor mărfuri prin valută străină;
- reglarea termenelor de plată privind importul şi exportul;
- diferenţierea cursurilor valutare – diferite coraporturi ale cursului valutei privind diferite
operaţii, grupuri de mărfuri, regiuni.
Una din principalele componente ce asigură succesul unei tranzacţii comerciale externe
este selectarea corectă a valutei preţului. Este cunoscut faptul, că valutele nu sunt identice conform
parametrilor: există valute puternice, cu capacitate de cumpărare stabilă şi valute slabe al căror
curs deviază. De selectarea valutei preţului depinde riscul pierderilor valutare, adică apare
posibilitatea de a nu primi echivalentul valorii, stipulat în momentul propunerii preţului şi semnării
contractului. În practica internaţională, în calitate de valută a preţului, cel mai des se utilizează
valuta sau setul de valute mai stabile la momentul respectiv.
În afară de alegerea corectă a preţului, valutei preţului şi valutei plăţii, întreprinderile pot
aplica şi alte măsuri, orientate la asigurarea riscurilor valutare. Către aşa măsuri se atârnă:
posibilitatea schimbării termenilor plăţii conform contractului, balansarea cerinţelor în mijloace
financiare şi obligaţiilor, trocul, autoasigurarea ş.a. Plus de aceasta, o contribuţie activă în
asigurarea riscurilor valutare o au băncile.
În condiţiile economiei de piaţă, rezultatele activităţii oricărei întreprinderi sunt
condiţionate de eficacitatea decontărilor comerciale.
Aceste decontări constituie o latură importantă în derularea normală a tranzacţiilor
comerciale ale întreprinderilor, asigurând minimalizarea riscurilor de insolvabilitate, promovând
tehnici moderne de decontare, contribuind la soluţionarea problemelor interne şi la desfăşurarea
eficientă a activităţii de întreprinzător. În acest context, rolul contabilităţii creşte semnificativ în
luarea deciziilor operaţionale şi pe termen lung, deoarece informaţiile despre decontările
comerciale sunt furnizate de contabilitate şi confirmate în cadrul auditului rapoartelor financiare.
Actualmente, problemele contabilităţii decontărilor comerciale nu sunt suficient
reglementate sub aspect normativ şi investigate în literatura de specialitate.
Problemele recunoaşterii şi evaluării creanţelor şi datoriilor comerciale, ce ating sfera
instrumentelor financiare, nu sunt soluţionate integral în contextul Standardelor Internaţionale de
Raportare Financiară.
Unele aspecte ale contabilităţii decontărilor comerciale au fost examinate în lucrările
ştiinţifice ale cercetătorilor-economişti: Anthony R., Needles B., Anderson H., Gray S., Maeso R.,
Perochon C., Malo J., Colasse B., Mathews M., Perera M., Borisenco Т., Hendricsen Е.,
Semenihina V., Novodvorski V., Bojian O., Traşcă M., Feleagă N., Pântea P., Horomnea E.,
Ionaşcu I., Mateş D., Paraschivescu D., Prisăcaru I., Bucur V., Nederiţa A., Tuhari T., Ţurcanu V.,
Harea R., Bajerean E., Dima M., Vitiuc A., Bodarev P. etc. Deşi autorii menţionaţi au tratat
diferite probleme aferente decontărilor comerciale, acestea nu au fost abordate sub aspect complex.

50
 BIBLIOGRAFIE
Mariana NEGRUŞ “Plăţi şi garanţii internaţionale”, Editura All,
Bucureşti, 1996

Dan TRANDAFIR “Contabilitate generală”, Editura Horion,

Eugen PETRE Rm.Vâlcea, 1997
Maria CRIVEANU
Dumitru HERĂSCU

Cezar BASNO “Sisteme de plăţi, compensări si decontări”,

Nicolae DARAC Editura Didactică şi Pedagogică, R.A., Bucureşti,
2004

Corpul Experţilor Contabili şi “Ghid pentru înţelegerea şi aplicarea IAS 7 –

Contabililor Autorizaţi din Situaţiile fluxurilor de numerar”, Editura
România CECCAR, Bucureşti, 2004

Constantin ENESCU “Contabilitatea în comerţul exterior”, Editura

Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977

Ion STOIAN “Comerţ internaţional – Tehnici şi proceduri -

Mihai STOIAN Volumul I ”, Editura Caraiman, 1997
Emilia DRAGNE

Ion STOIAN “Comerţ internaţional – Tehnici şi proceduri -

Mihai STOIAN Volumul II ”, Editura Caraiman, 1997
Emilia DRAGNE

Dragoş-Alexandru SITARU “Dreptul comerţului internaţional – Tratat – Partea

generală”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2004

Maria CRIVEANU “Contabilitate financiară”, Editura Universitaria,

Craiova, 2000

Maria CRIVEANU “Contabilitate publică”, Editura Universitaria,

Craiova, 2007

Ion ROŞU HAMZESCU “Tehnica operaţiunilor de comerţ exterior”, Editura

Universitaria, Craiova, 2009

Cosmin FRATOŞTIŢEANU “Tranzacţii internaţionale”, Editura Universitaria,

Craiova, 2004

51
52