Argumentarea și structura sa

Argumentarea constituie un demers prin care se justifică o afirmație, în

încercarea de a convinge; argumentarea mai poate fi înțeleasă și ca o relație dintre
un locutor si un interlocutor, în care primul are intenția de a-l convinge pe cel de-al
doilea.
Argumentarea cunoaște două forme: forma standard și forma limbajului
natural (forma non-standard). În forma standard argumentul va fi alcătuit din
premise urmate de concluzie (concluzia este întotdeauna ultima propoziție într-
un argument la forma standard). În limbajul natural (non-standard), concluzia
poate să apară la începutul sau la mijlocul unui argument (concluzia nu apare
întotdeauna la finalul argumentării).
În centrul analizei argumentării stă raționamentul, deoarece orice
argumentare este o organizare inedită de raționamente (argumentarea amplă),
existând și argumentări care presupun un singur raționament (argumentarea
simplă).

Def. Raționamentul este operația logică prin intermediul căreia din propoziții date
numite premise este derivată o altă propoziție numită concluzie. În structura unui
raționament sunt incluse premisele și concluzia.

Def. Argumentul poate fi definit drept o mulțime de propoziții din care unele sunt
numite temeiuri (premise într-un raționament), care întemeiază, justifică o altă
propoziție numită teză (concluzia dintr-un raționament).

ARHITECTURA STRUCTURALĂ A ARGUMENTĂRII (conținutul

argumentării):

1. teza (concluzia) care se susține (se demonstrează) sau se respinge.

2. temeiurile (probele, argumentele, premisele) care se aduc în favoarea sau
defavoarea tezei.

Orice argumentare presupune (ca demers logic):

1. Conținutul argumentării (teza și temeiurile)
2. Tehnicile de argumentare (organizarea propozițiilor cu ajutorul
raționamentelor).
3. Finalitatea argumentării presupune convingerea auditorului sau
interlocutorului cu privire la caracterul adevărat sau fals al tezei.

1
 Identificarea tezei și a temeiurilor, în cadrul unui argument, se face cu ajutorul
unor cuvinte distincte numite INDICATORI LOGICI AI ARGUMENTĂRII. În
funcție de rolul propozițiilor pe care le introduce, în argumentare, indicatorii
argumentării pot fi:
1. indicatori de premisă – stau în fața unei premise, temeiuri (ex. pentru că,
dacă, fiindcă, deoarece, și, sau, presupunând că, datorită, întrucât, dat fiind
faptul că, pornind de la ideea că etc.)

2. indicatori de concluzie – stau în fața unei concluzii (ex. deci, atunci, rezultă
că, prin urmare, în consecință, conchidem, de aici decurge că, decidem că,
concluzionăm etc.)
3.
Obs. În limbajul natural, obișnuit, indicatorii logici nu apar întotdeauna, de multe
ori aceștia sunt subînțeleși.