AVC 2012

348 SERGE BERSTEIN, PIERRE MILZA

îndelung paralizată de încetineala intenţionată cu care regele

conduce războiul. Canonada de la Valmy (20 septembrie 1 792),
în care puternica infanterie prusacă trebuie să se retragă, dez­
avantajată de şederea prelungită în noroaiele din Lorena şi de
dizenterie, marchează totuşi o schimbare radicală a situaţiei.
Silite mult timp să se apere, armatele franceze trec la ofensivă
şi cuceresc malul stîng al Rhinului, Nice şi Savoia. Generalul
Dumouriez, omul Girondinilor, obţine victoria de la Jemmapes,
care duce la cucerirea Belgiei, la 5 noiembrie 1 792. Î n cîteva
săptămîni, Convenţia, zăpăcită de aceste victorii, devine stăpîna
Europei occidentale.
Preocupată în întregime de probleme interne, Revoluţia nu
are altă doctrină de politică externă decît Declaraţia de pace
mondială din 1 790. O declaraţie care, prin acest război, se
transformă într-o adevărată cruciadă. Noua doctrină se elabo­
rează în mijlocul victoriilor din 1 792. Declaraţie de război
împotriva vechiului regim, aceasta face din armatele franceze
mij locul de propagandă pentru formulele revoluţionare. Înce­
pînd din 1 9 noiembrie 1 792, la propunerea deputatului la
Reveillere, "Convenţia naţională declară, în numele naţiunii
franceze, că va acorda ajutor şi sprijin tuturor popoarelor care
doresc să-şi cîştige libertatea şi însărcinează puterea executivă
să dea generalilor ordinele necesare pentru a ajuta aceste popoare".
Războiul de propagandă revoluţionară, a cărui semnifi­
caţie este completată de execuţia regelui, nu reprezintă nici pe
departe singurul aspect al luptei care se angajează între Europa
şi Franţa. Exceptîndu-1 pe Robespierre şi cîţiva revoluţionari
din anturajul său, toţi consideră că noile concepţii nu sînt atît de
puternice încît să poată şterge forţa sentimentului naţional şi a
interesului naţional, formate de-a lungul deceniilor de politică
tradiţională. Î n ciuda "noilor idei", războiul dus de Franţa revo­
luţionară se apropie repede de încercările de hegemonie din
secolele al XVI-lea şi al XVII-lea.
Vechea teorie a "frontierelor naturale" cunoaşte o recru­
descenţă deosebită: "Republica franceză trebuie să aibă drept
AVC 2012
ISTORIA EUROPEI 349

graniţă Rhinul", scrie girondinul Brissot. Iar montagnardul Danton

adaugă: "Graniţele Republicii sînt trasate de natură. Noi le vom
avea pe toate, în cele patru puncte cardinale, de la Rhin la
ocean, şi pînă la Alpi". Aplicînd această teorie, teritoriile cuce­
rite devin părţi integrante ale Republicii franceze. Bâle, "elibe­
rat" în octombrie 1 792, şi care s-a constituit ca Republică, se
transformă în departamentul Mont-Terrible. În noiembrie 1 792,
Savoia, care ceruse ce-i drept anexarea, devine franceză. Dar
Belgia, Nice şi Renania sînt anexate Franţei Iară acordul evi­
dent al majorităţii locuitorilor săi.
Pentru suveranii europeni, ameninţarea devine prea directă
pentru a-şi mai permite să ezite. În primăvara anului 1 793 se
formează prima coaliţie.

Europa prinţilor împotriva Europei

natiunilor
'

Chiar dacă moartea lui Ludovic al XVI-lea serveşte de

pretext moral, coaliţia şi intervenţia suveranilor europeni au
cauze mult mai directe şi mai puţin nobile. Văzîndu-şi coroane­
le ameninţate de ideile revoluţionare aduse din Franţa, regii se
simt ameninţaţi şi în propriile interese de anexările recente.
Prinţii italieni şi regele Sardiniei, indignaţi de anexarea Nicei şi
Savoii, prinţii germani îngrijoraţi de cucerirea malului stîng al
Rhinului se alătură Austriei şî Prusiei care se aflau dej a în
război împotriva Franţei. Convenţia nu lasă timp de gîndire
Olandei şi nici Spaniei şi le declară război. În sfirşit, Rusia,
adversară îndîrjită a iacobinilor, se alătură coaliţiei . Revoluţia
trebuie să înfrunte întreaga Europă.
Ea întîmpină deja greutăţi în teritoriile anexate. În Belgia,
în Renania şi în Savoia, "patrioţii" sînt izolaţi, iar armata fran­
ceză procedează ca o armată de ocupaţie: îndoctrinează popula­
ţia prin intermediul cluburilor, ruineaz� ţara prin rechiziţionări
şi persecută Biserica. Neputînd să se bazeze pe ţările ocupate,
generalii francezi suportă o înfrîngere după alta. Girondinii,