Cuvinte de catifea

Dintr-un ungher al grădinii, Mi-a răspuns cu-n glas docil,

Un glas asimilat tristeții, Crezând că acesta-i e destin,
Tânjea, plângea și suspina, ,,Ale mele prietene m-au părăsit,
Dar nicio entitate-n preajma sa. Mi-au reproșat că nu mai sunt grațioasă,
Acum c-am ofilit.”

O floare stearpă, neajutorată Am înțeles îndată cum cuvintele,

O lalea galbenă, acum decolorată, Pot alina, înduioșa, sau răni pe cineva,
Păienjenită de supărare, Însă, mai e încă ceva,
Căuta parcă.. Alinare! Cuvintele reușesc și vindeca.

Mă ghemuiesc supus lângă ea, M-am aplecat ușor către lalea,

Mi-e spaimă însă s-o alint, Alintându-i petala ce tocmai o părăsea,
N-am timp să reacționez cumva, Și i-am șoptit câteva cuvinte,
Căci se-ntoarce cu-n chip palid. Ce-au urmat pentru totdeauna s-o aline.

Îi surprind ochii cei triști,

Plini de lacrimi și de griji,
Și-o întreb cu un glas lin,
Cum să fac să te alin?