Învățătura ortodoxă despre PĂCAT

Trăim într-o lume a extremelor, în care oamenii sunt tentați să relativizeze noțiunea de păcat,
așteptând cu nerăbdare o oficializare măcar nescrisă a unor neputințe, dispuși fiind să facă eforturi
mari să și le încuviințeze (adicțiile, după caz).

În egală măsură putem întâlni semeni care, exagerând, dramatizând, sporind voluntar lista de
interdicții pentru o așa-zisă viață duhovniceacă autentică, punând pe seama lui Dumnezeu tot felul de
amenințări, Îl transformă pe Dumnezeu într-un un mare Justițiar, adesea iritabil, care suportă cu greu
firea noastră păcătoasă a oamenilor; Trist este că această descriere a lui Dumnezeu nu reiese din
Evaghelie, nu mărturisim existența unui Dumnezeu justițiar, mânios, răzbunător, supărăcios ci Unul
plin de iubire, care ar face orice să-și recupereze fii (limitat fiind de libertatea lor pe care nu o
încalcă).

Păcatul - noțiune foarte des uzitată chiar și în discuțiile ne-teologice, care de-a lungul
timpului a suferit nenumărate schimbări, înțelesuri și abordări. „A greși e omenește”, zicem noi în
diverse împrejurări și cumva, extrapolând, putem spune că alăturăm omului nu doar greșeala ci și
păcatul, am spune că suntem păcătoși. Apare întrebarea: cum se raportează Dumnezeu la o ființă,
care a ajuns să fie păcătoasă și care de multe ori nu ascultă de El? Cum ne raportăm noi la greșelile
noastre? Cât de grave sunt? Cât de multe? Există un cântar pentru păcate? Care ar fi problema dacă
mai păcătuim din când în când?

Dacă ne-ar întreba cineva pe noi, ortodocșii, care este principala însușire a lui Dumnezeu (așa
cum reiese din Evanghelie), trebuie să răspundem fără timp de gândire : IUBIREA. „Cel ce nu iubește,
nu L-a cunoscut pe Dumnezeu, fiindcă Dumnezeu este iubire” (I IOAN 4-8), la fel de important este și
faptul că noi, ca fii ai Lui prin Botez, suntem chemați să urmăm, să imităm iubirea divină. „Poruncă
nouă vă dau: Să vă iubiți unii pe alții! Așa cum v'am iubit Eu pe voi, așa și voi să vă iubiți unii pe alții.
Întru aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, de veți avea iubire unii pentru alții“. (IOAN 15,
34-35).

Întrebare legitimă pentru oamenii care își doresc la modul serios o relație cu Dumnezeu este:
de ce l-a făcut Dumnezeu pe om? Ar trebui să răspundem noi rapid : din IUBIRE. Cum poate fi un
sentiment cauză a unei existențe? Iubirea pesoanelor Sf. Treimi a vrut să se reverse asupra unei ființe
libere, care să se bucure de această iubire, căruia El să i-o împărtășească. O ființă (omul) liberă, (nu
putem vorbi de iubire fără libertate), capabilă să înțeleagă această iubire, capabilă să răspundă la
această iubire. Așadar, natura înconjurătoare, întreaga Creație, reprezintă exteriozarea, exprimarea
iubirii lui Dumnezeu față de om. Există un sens al Creației, un sens al fiecărui lucru creat de
Dumnezeu pe care omul este chemat să-l păstreze, deși are libertatea totală să facă acest lucru sau
nu. Credem noi că de aici ar trebui să plece abordarea noastră a noțiunii de păcat. Toate cele zidite de
Dumnezeu sunt darul lui către om.

Ce fel de ființă este omul? De ce ne spune teologia că este centrul creației?

Omul este făptura lui Dumnezeu în care se intersectează cele două lumi: lumea văzută – natura
înconjurătoare, Universul și cu lumea nevăzută - îngerii. Se înrudește în egală măsură prin trup cu
lumea văzută, materia și prin suflet se înrudește cu lumea nevăzută ( cu îngerii).
 Sfatul Sf. Treimi prin care omul a fost zidit:„ Să facem om după chipul și asemănarea noastră”
(Facere 1-28) descoperă componenta ontologică a omului ce rezidă în „chip”, cât și componenta
dumnezeiască oferită în stare de potențialitate, ce rezidă în „asemănare”, realități extrem de
importante în înțelegerea învățăturii noastre de credință. Cele două componente ale omului, chip și
asemănare dețin în sine destinul omului: de a fi ca Dumnezeu, de a se îndumnezei, cu alte cuvinte, de
a-i conferi Chipului ontologic asemnănarea dumnezeirii.

- Chip = rațiune, voință, sentiment, puterea de a crea, de a iubi, de a ierta; instinctul matern
/patern, instictul pentru comuniune ...etc
- Asemănare = sfințenie, nepătimire, desăvârșire: starea la care ar trebui să ajungă omul ca
răspuns la iubirea lui Dumnezeu, singurul răspuns autentic la iubirea lui Dumnezeu

Nu de puține ori oamenii au încercat să definească păcatul, cumva din respect față de
Dumnezeu, dintr-o grijă de a nu-L supăra și de multe ori definițiile acelea au nevoie de multe
explicații ajutătoare pentru a nu ne îndepărta de ceea ce ne spune Evanghelia. Și totuși ce e păcatul?

Definiție : numim păcat în Ortodoxie tot ceea ce alungă harul lui Dumnezeu din noi, tot ceea
ce-L depărtează pe Dumnezeu de om. (Alungarea harului din om reprezintă consecința păcatului, nu
definiția lui. Într-o formă mai ușor de înțeles pentru copii, păcatul ar putea fi definit mai simplu ca
fiind o disfuncționalitate a naturii, a firescului, acea realitate care-l face pe om să iasă din firesc. Ex:
este firesc să mănânci, nu este firesc să fii lacom, este firesc să ai relații conjugale cu soțul, soția, nu
este firesc în afara căsătorie, căci firescul este viața de familie și nu exclusiv plăcerea. Iar starea
firească a omului este relația omului cu Dumnezeu ce se poate descrie printr-o prezența a harului, și
ieșirea din această relație, din pricina păcatului, duce la pierderea harului! – Doar o propunere și o
altă abortare.)

Dar când pleacă harul din noi? Cum îl alungăm? Cum se murdărește haina primită la botez?
Adică porniri, aspirații, gesturi, vorbe, reacții, prin care refuzăm iubirea Lui, o neglijăm sau poate
chiar o batjocorim, prin care schimbăm sensul Creației; avem libertatea de a folosi darurile lui
Dumnezeu spre scopul pentru care au fost create sau să le întrebuințăm cum vrem noi. Spre
exemplu: omul a primit darul cuvântului pentru a se adânci în comuniune cu Dumnezeu și cu
semenii. De fiecare dată omul folosește cuvântul spre alte scopuri (minte, înjură, jignește..etc), am
spune noi păcătuiește sau mai corect, alungă harul lui Dumnezeu din el, pentru că folosește cuvântul
spre altceva decât sensul rânduit de Dunmnezeu, pentru că deturnează darurile de la scopul pentru
care au fost create; de aceea ne ferim de înjurături sau de a jigni pe aproapele nostru pentru că
facem altceva decât ceea ce trebuie cu darul lui Dumnezeu.

Asemănare

Chip

Păcat
 Care este răspunsul cel mai potrivit al omului la iubirea lui Dumnezeu? Când poate spune
omul că-L iubește pe Dumnezeu? Răspunsul cel mai potrivit al omului la iubirea lui Dumnezeu este
IUBIREA. Putem spune că-L iubim pe Dumnezeu atunci când folosim libertatea (condiție esențială a
iubirii) spre a urca la asemănarea cu El, când vrem să fim asemenea Lui. Așadar putem folosi
libertatea spre Dumnezeu, spre asemănare, sau putem alege păcatul; una dintre dovezile
incontestabile a libertății noastre este faptul că putem păcătui nestingheriți, nu ne oprește nimeni.
Iubirea lui Dumnezeu, care necesită un răspuns, ne îndeamnă să urcăm spre asemănare. În
atotputernicia Sa, Dumnezeu putea să ne dăruiacă asemănarea la Creație (să ne zidească sfinți) dar
atunci, neavând libertatea nu mai puteam vorbi de iubire ca principală însușire a lui Dumnezeu, așa
cum ne vorbește Evanghelia. Totuși să nu uităm că Dumnezeu l-a zidit pe om cu instinctul ontologic
(care ține exclusiv de ființa lui) spre bucurie; omul este făcut pentru bucurie, este programat să fie
fericit cum ar zice cei de la mate-info. (Tot pentru mate-info – Fericirea este o stare a sufletului aflat
în relație cu Dumnezeu. Nu este o stare a trupului, un produs al plăcerii! :)) )

Dacă cercetăm operele Părinților Bisericii (Scriitorii bisericești) observăm că adesea păcatul
apare cu o bucurie greșit aleasă, o bucurie fără Dumnezeu, o bucurie înafara Lui. Ca o curiozitate
etimologică, aș aminti că în limba greacă veche se folosea termenul: amartia= a greși, a rata ținta;

Edificatoare pot fi și etimologiile cuvântului diavol, cu toate sinonimele sale:

diavol= dia (numeral, a doua) și voulin (voință), făptura cu cea de-a doua voință; adică
demonii (îngerii cei răi) sunt făptura cu cea de-a doua voință, spre rău, căci prima voință a fost spre
bine, spre Dumnezeu.

shatan = lb. ebraică = cel care pârăște, cel care condamnă pe om înaintea lui Dumnezeu. Cel
care acuză. (Încă o semnificație!)

Faptele omului, ca exercitare a libertății, ca folosire a darurilor lui Dumnezeu, toate erau la
început făcute spre bine, toate ar începe bine, dar sfârșesc greșit, cum nu și-a propus.

Păcatul este o bucurie fără Dumnezeu, greșit aleasă, din care rezultă o degradare a stării
noastre harice, o depărtare de Dumnezeu. Nu există stare intermediară (neutralitate) duhovnicească.
Unde nu este Dumnezeu, respectiv unde nu este harul Său va fi întotdeauna demonul, care urăște,
invidiază pe om și face tot posibilul să nu ajungă la bucuria pe care el a pierdut-o, face tot posibilul ca
omul să nu guste iubirea lui Dumnezeu. Unde va fi diavolul va fi întotdeauna suferință, încrâncenare,
iritare, tristețe. Demonul răstoarnă, deturnează creația, inversează sensul lucrurilor rânduite de
Dumnezeu, de aceea are o predilecție spre suferință, mâhnire, încrâncenare, știind bine că omul este
făcut pentru bucurie. Suferința este o stare străină umanității, improprie, care-l va neliniști mereu pe
om, îl va speria, de aceea omul fuge de suferință și va face tot posibilul să o evite să scape de ea sau
măcar să uite de ea.

Urmările păcatului
Ca să înțelegem mai bine consecințele, facem referire în egală măsură la urmările păcatelor
noastre personale cât și la urmările păcatului strămoșesc, clasificate astfel: asupra sufletului, asupra
trupului, asupra naturii înconjurătoare.

- Trupul - cunoaște boala, suferința, pofta trupească (instinctul sexual).

- Natura - devine ușor ostilă la adresa omului.
 Chipul lui Dumnezeu în om se întunecă, se degradează (nu se pierde niciodată în totalitate).

- Rațiunea se întunecă, se limitează; omul nu mai are o percepție clară o noțiunii de bine și rău,
nu mai înțelege, nu mai simte iubirea lui Dumnezeu.
- Voința slăbește.
- Sentimentul se pervertește- omul devine interesat, preocupat, atașat de orice altceva decât
de iubirea lui Dumnezeu.
Toate cosecințele păcatului (oricare ar fi el) au o cauză principală: pierderea harului,
degradarea stării duhovnicești. Rațiunea devine întunecată, voința slăbită, pentru că nu mai are
har, trupul se îmbolnăvește pentru că și-a pierdut harul, etc.
Prin Taina Botezului omul este reașezat la egală distanță de bine și rău, dar pentru că, în mai
multe împrejurări a ales păcatul, având voința slăbită, are mereu senzația că e mai aproape de rău
decât de bine, că e mai accesibil păcatul decât bucuria duhovnicească, că e mai ușor să faci rău
decât bine, că e mai ușor să faci păcate decât fapte bune.
Folosindu-și greșit libertatea, nerăspunzănd iubirii lui Dumnezeu, alegând greșit bucuria,
păcătuind, omul din plăcere ajunge în durere unde este tentat să fugă de ea, pentru că nu e făcut
pentru asta și va căuta bucuria mai accesibilă. Rațiunea întunecată fiind, voința slăbită, sentimentul
preocupat de altceva decât de Dumnezeu, va fi tentat să caute plăcerea cea mai accesibilă, ca să
uite de durere etc, atunci se va adânci într-o plăcere și mai mare care-l va duce la o durere pe
măsură. Unde se sfârșește acest cerc vicios plăcere durere? Omul poate ieși prin două căi:
prin moarte sau prin Hristos. Pe de o parte, diavolul nu se va opri din ispita lui ca omul să ajungă la
moarte, pentru că atât timp cât omul este în viață, cât sufletul este în trup, omul se poate sfinți (nu
doar mântui) și calendarul Bisericii noastre are foarte multe exemple de sfinți care s-au ridicat din
cele mai mari murdării sufletești, din cele mai mari păcate. Vă sfătuiesc să căutați (pe internet și nu
numai) viețile Sf. Maria Egipteanca, Sf. Bonifatie, Sf. Moise Arapul etc. De aceea, demonul va face
tot posibilul ca omul să se adâncească tot mai mult, cât mai rapid, în plăcerea păcatului pentru a-i
grăbi moartea. (a se vedea, ceea ce numesc astăzi psiholigii : moartea albă). Pentru că orice păcat
slăbește voința, spunem că el creează dependență, transformîndu-se în patimă. Ceea ce psihologia
numește adicție, spiritualitatea denumește dependența de orice păcat - patimă

Plăcere durere
 De asemeni omul poate ieși din cercul plăcere durere prin Hristos, Care s-a unit cu umanitatea
prin Întrupare și a urcat umanitatea la îndumnezeire.

Putem spune că noi oamenii suntem chemați să alegem între două tipuri de bucurii:

- Bucuria (plăcerea) păcatului care e fără Dumnezeu, e trecătoare (efemeră), ușor de obținut,
aduce o bucurie mai rapidă, crează dependență, dar din care va rezulta întotdeauna suferință pentru
că, alugând harul, devenim vulnerabili în fața lucrării demonului care va face tot posibilul ca......???
- Bucuria duhovnicească, care e din Dumnezeu atunci când răspundem iubirii Lui, este mult mai
intensă, mai profundă, singura care îl implinește pe om, singura bucurie din care nu rezultă suferință.

De-a lungul timpului, omul a încercat să alcătuiască diverse ierarhizări ale păcatelor în
neputința lui de a se apropia de Dumnezeu, dar în Spiritualitaea Ortodoxă este acceptată o singură
clasificare a păcatelor:

Opritoare de la Sf. Împărtășanie : crima, avortul, desfrânarea

- Păcate

Neopritoare de la Sf.Împărtășanie: minciuna, mândria, invidia

Pentru unele fapte ale noastre nu ne putem împărtăși o perioadă de timp, interval în care omul
trebuie să se lupte cu păcatul respectiv în special, să-l evite.

De la Înălțarea Mântuitorului Hristos la cer, mai precis de la Pogorărea Sf Duh în lume (Rusaliile),
de când Hritos își continuă prezența și lucrarea Lui în lume, omul are la îndemână toate cele
necesare urcușului său duhovnicesc. Prin Taina Botezului omul este așezat la egală dinstanță dintre
bine și rău, primind un mănunchi de puteri duhovnicești care (dacă vrea și le folosește) îl ajută să urce
spre Dumnezeu, fără de care nu poate să lupte în plan spiritual. Pentru toate urmările păcatului
(oricare și oricâte ar fi ele) omul are la îndemână armele necesare pe care le găsește în Spitalul
duhovnicesc (Biserica), care este Trupul lui Hristos, continuarea prezenței și lucrării Sale pe pământ.

- pentru rațiunea întunecată, lipsită de har, Dumnezeu i-a lăsat (dăruit omului) Revelația divină
(Sf. Scriptură și Sf. Tradiție ) ca să poată să disting răul de bine.... etc.
- pentru voința slăbită i-a lăsat omului un exercițiu duhovnicesc de voință (cel mai ușor la
nivelul său) – postul.
Numim păcat ceea ce ne depărtează pe noi de Dumnezeu, astfel putem vorbi de o distanțare
a noastră (de care demonul se bucură) de Dumnezeu prin pierderea harului. Insă Sf Părinți ne atrag
atenția că distanța aceasta pricinuită de păcat se reduce la jumătate atunci când omul regretă, îi pare
rău de faptă, păcatul săvârșit ( spunem noi în limbaj teologic, se pocăiește). De aceea, demonul va
avea grijă să popularizeze răul, să-l transforme în normalitate, să-l generalizeze, să ne inducă ideea că
toată lumea face ca omul să nu regrete, să nu se căiască pentru ce a făcut, să nu-l mai mustre
conștiința, trăiri din care starea lui duhovnicească se reface (măcar parțial).
Cea mai importantă armă, cel mai eficace medicament, care însumează toate cele necesare
omului în viața duhovnicească este Sf. Împărtășanie, Sf. Euharistie. Noi, creștinii ortodocși,
mărturisim credința în prezența reală a lui Hristos în Sf. Împărtășanie, în chipul pâinii și al vinului din
Sf. Liturghie. Împărtășindu-ne cu Hristos, practic îl mâncăm pe Dumnezeu; de ce unirea noastră cu El
prin mâncare? Pentru că, mâncarea este cea mai profundă, completă formă de unire în planul fizic,
astfel: asemenea hranei, Hristos înghițit de noi ajunge prin sistemul nostru digestiv la fiecare țesut,
celulă a corpului nostru. Pe măsura pregătirii noastre duhovnicești, a responsabilității sufletești
vom gusta din roadele unirii noastre cu Hristos care nu ne va încălca niciodată libertatea.

„ ... ca, întru curată mărturisirea cugetului meu, primind părticica Sfintelor Tale Taine, să mă unesc cu
Sfântul Tău Trup și Sânge și să Te am pe Tine locuind și petrecând întru mine împreună cu Tatăl și cu Sfântul
Duh.” Rugăciunea întâi, a Sfântului Vasile cel Mare
„ ... Ci să-mi fie mie cărbunele Preasfântului Tău Trup și al Scumpului Tău Sânge spre sfințire și spre
luminare, spre însănătoșirea smeritului meu suflet și trup, spre ușurarea greutății greșelilor mele celor multe,
spre paza de toată lucrarea diavolească, spre îndepărtarea și mutarea răului și vicleanului meu obicei, spre
omorârea patimilor, ... ” Rugăciunea a doua, a Sfântului Ioan Gură de Aur:
„ ... spre izgonirea a toată nălucirea, a faptei celei rele și a lucrării diavolești, care se lucrează
cu gândul întru mădularele mele, spre îndrăznirea și dragostea cea către Tine, spre îndreptarea și
întărirea vieții, spre înmulțirea faptei celei bune și a desăvârșirii, spre plinirea poruncilor și spre
împărtășirea cu Sfântul Duh,...” Rugăciunea a șasea, a Sfântului Vasile cel Mare:
„ ... Deci, pentru ca să nu rămân singur, fără de Tine, Dătătorule de viață, suflarea mea, viața
mea, bucuria mea, mântuirea lumii, pentru aceasta m-am apropiat de Tine, precum vezi, cu lacrimi
și cu sufletul umilit....” Rugăciunea a șaptea, a Sfântului Simeon Noul Teolog
„ ... fără de osândă, să mă împărtășesc cu Preacuratele, nemuritoarele, de viață făcătoarele și
înfricoșătoarele Tale Taine, spre iertarea păcatelor și spre viața de veci, spre sfințire, spre luminare,
spre tărie, spre vindecare și spre sănătatea sufletului și a trupului și spre ștergerea și pierderea cu
totul a cugetelor, a gândurilor și a deprinderilor mele celor rele și a nălucirilor de noapte ale du-
hurilor celor viclene și întunecate...” Rugăciunea a zecea, a Sfântului Ioan Gură de Aur:

Rugăciune de mulțumire
„ ... de viață făcătoare Taine, spre binefacerea și sfințirea sufletelor și a trupurilor noastre, dă să-mi fie și
mie acestea spre tămăduirea sufletului și a trupului, spre izgonirea a tot potrivnicul, spre luminarea ochilor
inimii mele, spre împăcarea sufleteștilor mele puteri, spre credință neînfruntată, spre dragoste nefățarnică,
spre desăvârșirea înțelepciunii, spre paza poruncilor Tale, spre adăugirea dumnezeiescului Tău har și spre
dobândirea împărăției Tale....” Rugăciunea Sfântului Vasile cel Mare
„ ... ci mai vârtos intră în alcătuirea mădularelor mele și întru toate încheieturile, în rărunchi și în
inimă, și arde spinii tuturor păcatelor mele; curățește-mi sufletul; sfințește-mi gândurile și oasele;
numărul deplin al celor cinci simțuri îl luminează; peste tot mă pătrunde cu frica Ta; pururea mă
acoperă și mă apără și mă păzește de tot lucrul și cuvântul pierzător de suflet; curățește-mă, spală-
mă și mă îndreptează; înțelepțește-mă și mă luminează; arată-mă locaș numai al Duhului Tău și să
nu mai fiu sălaș păcatului, ci Ție casă, prin primirea Împărtășaniei. Ca de foc să fugă de mine tot
lucrul rău, toată patima... ” Rugăciunea Sfântului Simeon Metafrastul
„ ... Trupul Tău cel sfânt, Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu, să-mi fie mie spre viața de
veci, și Sângele Tău cel scump, spre iertarea păcatelor. Și să-mi fie mie Împărtășania aceasta spre
bucurie, spre sănătate și spre veselie...” Rugăciunea Sfântului Chiril al Alexandriei