LUCEAFĂRUL

GENERALITĂȚI DESPRE AUTOR

Mihai Eminescu este unul din reprezentanții importanți ai spiritualității românești. El se remarcă
prin formarea lui spirituală, adâncimea simțirilor, bogăția sufletească, profunzimea gândirii și a
ideilor sale, frumusețea și simplitatea limbajului, înțelepciunea și viziunea sa despre viață și
univers. Eminescu s-a născut în anul 1850 la Humulești.
Opera eminesciană a luat ființă dintr-o atitudine caracteristică pentru romantism: impulsul spre
răsturnarea și refacerea lumii. Eminescu nu a fost fascinat, ca toți romanticii, doar de relația dintre
natură și iubire, ci el a dorit să oglindească rolul creator al geniului.

GENERALITĂȚI DESPRE OPERĂ

„Luceafărul” este cel mai cunoscut poem al lui Mihai Eminescu și datează din vremea când studia la
Berlin. A fost publicat prima dată în 1883 în Almanahul Societății Academice „România Jună” din
Viena, iar ulterior în revista „Convorbiri literare”.
Eminescu a manifestat un interes constant pentru folclorul românesc. Apropierea sa de

folclor s-a făcut pe două coordonate: prima fiind cea de culegător de folclor, iar a doua de
valorificare a poeziei populare.
„Luceafărul” își are punctul de plecare din basmul „Fata în grădina de aur”. Un
zmeu s-a îndrăgostit de o fată de împărat, căreia îi promite nemurirea. Fata îl refuză, dar îi cere
zmeului să devină el muritor. Zmeul merge la Divinitate ca să îl dezlege de condiția lui de
nemuritor. Între timp fata de împărat se îndrăgostește de semenul ei Florin. Zmeul văzând
trădarea, a aruncat un bolovan asupra fetei. Florin rămâne lângă stâncă și moare de durere.
Zmeul se întoarce în lumea lui nepieritoare.
Eminescu transformă povestea folclorică într-o meditație folclorică. Fata devine eroină și
femeia ideală, femeia telurică. Zmeul dispare ca personaj malefic și în locul lui este conceput
Luceafărul (ipostaza lui Hyperion), reflectând condiția geniului care vine în lumea comună și
neîmplinirea sentimentului de dragoste între două ființe aparținând unor lumi atât de diferite.
Tot din sfera folclorului este inspirat și motivul „Zburătorului”, prezent în prima parte a
poeziei, în care este imaginat visul erotic al fetei ajunse la vârsta iubirii.
1
 Sursele filozofice l-au inspirat pe Eminescu în scrierea „Luceafărului”. Sunt folosite

conceptele lui Schopenhauer, cele referitoare la distincțiile dintre omul comun și omul de

geniu. Schopenhauer stabilea următoarea antiteză între omul obișnuit și omul de geniu. Omul

obișnuit se caracterizează prin mediocritate, subiectivitate, analizarea realității, incapacitatea de

a-și depăși sfera îngustă de acțiune, dorința efemeră de a fi fericit. Omul de geniu se
distanțează de semeni prin inteligență, obiectivism, sete de cunoaștere, capacitate de a-și depăși
condiția, forța de sacrificiu pentru îndeplinirea idealurilor și singurătate socială.
De asemenea, printre izvoarele „Luceafărului” amintim: motive mitologice preluate din
filozofia greacă (Platon, Aristotel), din gândirea indiană și din mitologia creștină (păcatul originar,
viziunea apocaliptică).

ÎNCADRAREA ÎN GEN, SPECIE ȘI CURENT LITERAR

Curentul literar – ROMANTISMUL:

În literatura română, Mihai Eminescu este reprezentantul romantismului, opera sa poetică
cuprinzând elemente de structură și conținut ale acestui curent. Viziunea
romantică este dată de: structură, de temă, de relația omului de geniu cu societatea, de alternarea
planului terestru cu planul cosmic, de motivul luceafărului, de amestecul speciilor (elegie,
meditație, idilă, pastel), de metamorfozele lui Hyperion.
Temele și motivele literare întâlnite în poezia „Luceafărul” o plasează în sfera romantismului:

Tema timpului ilustrează ideea timpului privită din multiple deschideri: timpul individual
(„Trecu o zi, trecură trei”), timpul universal („Și căi de mii de ani treceau”), condiția omului în
relația cu timpul și în antiteză cu eternitatea „Căci toți se nasc spre a muri... iar tu Hyperion rămâi”.
Tema spațiului este privită prin alternarea celor două planuri: terestru și cosmic.

Tema cosmosului este definită printr-o motive variate de sorginte romantică: luna,
luceafărul, noaptea, cerul, stelele, zborul intergalactic.

2
 Tema naturii: La Eminescu, natura este o cale de acces spre eternitate. El împletește viziunea
asupra naturii cu propriile sale sentimente. În opera eminesciană, natura se înfățișează pe două
coordonate: cea terestră și cea cosmică. stă sub semnul anotimpurilor, al
alternanței noapte-zi. Ea este ocrotitoare, părtașă la sentimentul de dragoste al cuplului. Natura lui
Eminescu nu este ostilă, întunecată, deoarece așa cum remarcă Tudor Vianu, natura opune pacea ei
neliniștii omului. Natura a fost martoră permanentă și părtașă a iubirii. extrem
de vast, prezintă atât marile geneze, cât și marile stingeri universale.
Tema iubirii se împletește cu tema naturii, tema iubirii fiind centrală în poezie. Ea este
ilustrată prin ideile specific eminesciene: idealul absolut în iubire, incompatibilitatea celor două
lumi, forța omului de geniu de a face sacrificiul suprem pentru împlinirea idealului în iubire.
Tema folclorului este evidentă prin sursele de inspirație.

Tema filozofiei conturează câteva idei profunde: condiția nefericită a omului de geniu într-o
lume decăzută, incapabilă să îi înțeleagă idealul („Trăind în cercul vostru strâmt, Norocul vă petrece,
Ci eu în lumea mea mă simt, Nemuritor și rece”), ideea genezei și stingerii Universului („Nu e nimic
și totuși e...E un adânc asemenea, Uitării celei oarbe”), ideea timpului filozofic bivalent (individual și
universal), ideea filozofică „fortuna labillis”, soarta este schimbătoare („Ei doar au stele cu noroc,
Și prigoniri de soarte”).

Dintre utilizate de Eminescu în poezia „Luceafărul”, amintim: stelele,

luna, luceafărul, marea, noaptea, castelul, oglinda, ochii, somnul, visul, dorul, inima.
Procedeul utilizat în conturarea tabloului poetic este antiteza: între Luceafăr și Cătălin, între
Luceafăr și fata de împărat, între omul de geniu și omul de rând, între cele două planuri, terestru și
cosmic.
Sursele de inspirație îmbină componenta folclorică cu cea filozofică.

Personajele excepționale sunt conturate în situații excepționale: Cătălina,

imaginea omului muritor care tânjește după absolut, Hyperion, imaginea cunoașterii prin eros. Omul
de geniu reprezentat printr-un astru.
Subiectivitatea omului: Problema geniului este ilustrată de poet prin prisma filozofiei lui
Schopenhauer, potrivit căruia cunoașterea lumii este posibilă doar omului superior. Acesta este

3
singurul capabil să depășească sfera subiectivității, să se depășească pe sine, intrând în sfera
obiectivului. Spre deosebire de el, omul obișnuit nu se poate ridica deasupra condiției lui lumești și
nu își poate depăși condiția lui subiectivă.
Eminescu evadează din lumea reală, în lumea meditației, a visului, într-un cadru romantic
nocturn. Evadarea romantică este o formă de refuz a realității de care era dezamăgit. Se introduc
noi categorii estetice ca: urâtul, grotescul și fantasticul. Este descrisă o poveste de
dragoste fantastică dintre două ființe care aparțin la două lumi diferite: fată de împărat și
Luceafărul.
Amestecul de genuri și specii literare este de asemenea o trăsătură specifică
romantismului eminescian.

Încadrarea în :

Îmbinarea genurilor epic, liric și dramatic în poezia „Luceafărul” este o dovadă a aparteneței la
romantism.
Genul liric al poemului se definește prin exprimarea directă a

gândurilor și sentimentelor poetului privind idealul de iubire asolută și condiția geniului,

ca simbol al eternității: „Tu-mi ceri chiar nemurirea mea, în schimb pe-o sărutare”.
Prezența lirismului măștilor este un alt element de factură romantică. Poetul poate fi
recunoscut atât în spatele fetei de împărat, a demiurgului, a Luceafărului, dar și a omului de geniu sau
a omului obișnuit.
Prezența imaginilor artistice în „Luceafărul” atribuie de asemenea poemul genului liric.

Avem astfel imagini vizuale „privea în zare cum pe mări răsare și străluce”, „îl vede azi, îl vede

mâini” imagini dinamice, de mișcare „pe mișcătoarele cărări”, „nu mai cade ca-n trecut”

imagini tactile „I-atinge mâinile pe piept”, imagini cromatice „umbra feței străvezii e albă

ca de ceară”, „corăbii negre duce”, imagini olfactive „miroase florile-argintii”.

Figurile de stil conturează de asemenea romantismul poeziei „Luceafărul”: antiteza „mort

frumos cu ochii vii”, comparația „A fost o dată ca-n povești, a fost ca niciodată”, „e albă ca de

4
ceară”, epitetul „umbra negrului castel”, „feței străvezii”, „adânc necunoscut”, metafora „îi cade

dragă fata”, „mreajă de văpaie”, „s-arunca fulgerător”, enumerația repetitivă „îl vede azi, îl

vede mâini”, personificarea „pe trupu-i se revarsă”.

Elementele de structură și versificație conturează și ele tabloul liric al poemului.

Poezia este structurată în 98 de catrene.
Ritmul este iambic, rima încrucișată și măsura versurilor de 7-8 silabe. Sunt prezente asonanțele
și rima interioară: una – luna, zare – răsare, plec – împle.

Liricul se împletește cu epicul (genul epic). Schema epică a poemului este dată de
firul narativ al incipitului preluat din basm. Tot de natură epică este și prezența personajelor: fata
de împărat, Cătălin, Luceafărul, demiurgul. Prezența naratorului (verbe la persoana a III-a),
împletirea narațiunii cu dialogul, gradația desfășurării evenimentelor sunt elemente ce țin de genul
epic.

Caracterul dramatic este conferit de succesiunea unor scene ale structurii (cele
patru tablouri), în care predomină dialogul. Intensitatea trăirilor sufletești ține tot de caracterul
dramatic al poemului.

Încadrarea în :

Viziunea romantică este dată și de îmbinarea de specii literare: idilă, elegie, meditație,
pastel.
Idila are în vizor povestea de dragoste dintre diferite personaje: iubirea imposibilă dintre
Luceafăr și fata de împărat, iubirea dintre Cătălina și Cătălin,
Elegia exprimă sentimentele de tristețe ale omului obișnuit pentru neputința lui de a aspira
spre superior, spre absolut.
Meditația filozodică se regăsește în special în Tabloul al III-lea, numit și „drumul
cunoașterii”, unde sunt exprimate profunde idei filozofice.

5
 Satira este dată de abordarea sarcastică a poetului cu privire la omul de rând care nu reușește
să atingă absolutul.
Pastelul este dat prin descrierea tablourilor și are o dublă deschidere: pastelul cosmic și pastelul
terestru. Pastelul cosmic: „Un cer de stele dedesupt, Deasupra-i cer de stele”. Pastelul terestru: „Sub
șirul lung de mândri tei, Ședeau doi tineri singuri”.

Curentul literar – CLASICISMUL:

Elementele clasice sunt: sursele de inspirație din antichitatea greco-latină, echilibrul
compozițional și simetria (planul I terestru și cosmic, planul II terestru, planul III cosmic, planul IV
terestru și cosmic), armonia și caracterul gnomic.

TEMA

Tema poemului o constituie destinul omului de geniu într-o lume mărginită și meschină,

incapabilă de a-l înțelege și ostilă acestuia. Astfel poemul devine o alegorie explicată chiar de
Mihai Eminescu.

TITLUL
În ceea ce privește semnificația titlului, cuvântul „luceafăr” provine de la latinescul „lucifer” care
înseamnă purtător de lumină.
Demiurgul îl numește pe Luceafăr Hyperion, care în limba greacă înseamnă „cel ce merge

pe deasupra”, arătând perspectiva diametral opusă a omului de geniu față de

omul comun, perspectivă ce îl plasează într-un loc al solitudinii, al omului neînțeles, al unei
iubiri distante și neîmplinite.

COMPOZIȚIE și STRUCTURĂ:
În cele 98 de strofe, poemul „Luceafărul” include patru tablouri ample, structurate în două planuri
antitetice: terestru – cosmic, uman – fantastic.

6
 Tabloul I cuprinde o poveste fantastică de iubire între două ființe aparținând unor lumi
diferite: cea telurică și cea cosmică.
Comunicarea dintre îndrăgostiți este indirectă. Ea se realizează în somn, prin visul hipnotic indus
de subconștient ființei adormite.
Tabloul al II-lea dezvoltă un moment de dragoste, de data aceasta sub forma idilei dintre
două ființe pământești. Comunicarea dintre cei doi îndrăgostiți este directă, într-un cadru terestru,
într-o atmosferă intimă.
Tabloul al III-lea prezintă călătoria Luceafărului în spațiul intergalactic și dialogul său cu
Demiurgul (Tatăl ceresc). Acțiunea se desfășoară într-un cadru cosmic și într-o atmosferă glaciară.
Demiurgul și Hyperion își exprimă argumentele despre nemurire, cunoaștere absolută și sensul
vieții omenești.
Tabloul al IV-lea ilustrează fericirea cuplului omenesc datorită iubirii împlinite, sub semnul
„norocului” și retragerea Luceafărului, pentru totdeauna, în lumea căreia îi aparține.

LIMBAJUL POETIC
Limbajul poetic se caracterizează prin: limpezimea clasică a versurilor, puritatea limbajului,
exprimarea aforistitcă, gnomică și prin muzicalitate.

LIMPEZIMEA CLASICĂ A VERSURILOR

Poetul renunță la ornamentele bogate exprimate prin metafore biologice (ghiocel de fată,

dalie de fată), prin metafore zoologice (o pasăre de fată, un gangure de fată) sau prin

metafore minerale (un giuvaer de fată), acceptând la final forma cea mai simplă a

superlativului popular „o prea frumoasă fată”, obținând o imagine poetică de mare

simplitate, dar și rafinament.
De asemenea, a folosit adjective mai puține, pentru a nu încărca versurile. Avem astfel adjective

ca: mândru, frumos, mare, negru, rece, blând, dulce, sau adjective formate cu prefixul „ne”:
nemărginit, nemuritor, necunoscut, neîntrerupt.

7
 EXPRIMAREA GNOMICĂ, AFORISTICĂ
Este o exprimare ce conține maxime, sentințe, percepte morale formulate în chip memorabil.
Demiurgul se adresează lui Hyperion în acest stil.

PURITATEA LIMBAJULUI
Predomină cuvintele de origine latină. Eminescu folosește în text expresii și construcții populare
și acceptă foarte puține neologisme (demon, himeric, haos, ideal, sferă). Efectul creat: limba are o
puritate deosebită, e curat românească, inteligibilă pentru toți, naturală.

MUZICALITATEA
Eminescu realizează muzicalitatea poemului pe două căi: prin orchestrarea subtilă a efectelor
eufonice ale cuvintelor folosind aliterația și prin schema prozodică: catrene cu versuri de 7-8
silabe, în ritm iambic și rimă încrucișată cu o permanentă alternanță între rimele feminine și cele
masculine, care produc modificări în tonalitate, sugerând o continuă înălțare și cădere, în perfectă
unitate cu ideea poetică.

CONCLUZIE

Poezia „Luceafărul” este capodopera poeziei românești, deoarece ea reunește „aproape

toate motivele, toate ideile fundamentale, toate categoriile lirice și toate mijloacele lui Eminescu”.
(Tudor Vianu)