ULTIMA NOAPTE DE DRAGOSTE, ÎNTÂIA NOAPTE DE RĂZBOI

de Camil Petrescu

Romanul modern „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” a fost publicat
în anul 1930, la zece ani după capodopera lui Liviu Rebreanu „Ion”.

GENEZA OPEREI
Romanul reprezintă o parte din biografia lui Camil Petrescu, unele pagini din jurnalul său
fiind utilizate în operă. După cum mărturisește scriitorul, a dorit să scrie o nuvelă de război, dar
fiind prea amplă, a reprezentat punct de plecare pentru roman. Timp de zece ani a strâns
materiale pentru a contura personajele și atmosfera de război.

„Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este un roman modern,

subiectiv care construiește un personaj inteligent și lucid. Accentul cade pe trăirile
interioare ale personajului principal, analizate prin tehnica introspecției.
Discursul epic este scris la persoana I, arătând confesiunea lui Ștefan Gheorghidiu,
confesiune susținută și prin notele de subsol, dar și de alternarea planului interior al
trăirilor cu cel exterior al societății bucureștene din preajma Primului Război Mondial și al
frontului.
Narațiunea la persoana I presupune identificarea naratorului cu personajul,
relatarea evenimentelor se face prin rememorarea acestora și al iubirii.

TEMA
Tema romanului se raportează la două evenimente majore din viața unui om:
sentimentul iubirii și experiența morții, în fața cărora omul simte efectul înstrăinării. Camil
Petrescu spunea: „În fața morții și în dragoste, omul apare în autenticitatea lui”.

TITLUL
Titlul este format dintr-o metaforă, sugerând cele două experiențe trăite de
Ștefan Gheorghidiu: iubirea și războiul, adică chiar tema romanului.
Simbolul primei nopți din titlu este analizat prin prisma iubirii, „un act
acaparator, devorant” (Ov. Crohmălniceanu). Cel de-al doilea substantiv „noapte”
din titlu joacă rolul unui simbol al morții. Între ultima noapte de dragoste și întâia
1
noapte de război se scrie istoria unui intelectual care aspiră la cunoașterea absolută, la
ideile pure, la libertate.

STRUCTURA
Așa cum apare încă din titlul romanului, acesta dezvoltă două planuri, reprezentate de
cele două părți ale operei: cartea întâi și cartea a doua. Structura romanului este dată și de
capacitatea personajului de a se privi din două perspective: subiect al
cunoașterii și obiect al cunoașterii, ca rezultat al autoanalizei și al introspecției.

COMPOZIȚIA
Din punctul de vedere al compoziției, se constată un echilibru al formei obținut prin
cele șase capitole ale fiecărei părți și un epilog numit „Comunicat apocrif”.
De asemenea, se adaugă unitatea perspectivei, precum și artificiul
compozițional care leagă prima parte de a doua, prin plasarea în incipit a unei scene,
care din punct de vedere cronologic aparține celei de-a doua părți în care este prezentat
războiul.
Acțiunea romanului este discontinuă deoarece se împletește timpul prezent cu
rememorarea trecutului. Romanul începe brusc, prin prezentarea realității de pe front și
face apoi un salt în trecut la rememorarea poveștii de dragoste.
Ștefan Gheorghidiu, personajul principal, asistă la o discuție despre dragoste
între ofițeri, pornind de la un articol de ziar, în care se spunea că un bărbat a fost achitat
după ce și-a omorât soția care îl înșelase. Discuția are loc la popotă, într-o „odaie mică,
sătească”.
Pentru un timp, Ștefan nu intervine în discuție, ascultând doar părerile altor ofițeri: Floroiu,
Corabu, Dimiu. În același timp, trăiește sentimente intense la gândul că nu va putea să își vadă
soția aflată la Câmpulung în cazul în care nu i se va acorda permisie.
Discuția de la popotă constituie cauza declanșării memoriei afective a
personajului-narator și a rememorării poveștii de dragoste cu Ela, soția lui. Ștefan
Gheorghidiu, student la filozofie se căsătorește din dragoste cu o studentă de la Litere. Deși erau
săraci, cei doi se iubeau și lumea lor mică părea perfectă.
Dintr-un capitol cu nume balzacian „Diagonalele unui testament” aflăm
că Ștefan moștenește, după moartea unchiului său, bătrânul avar Tache Gheorghidiu o
avere care îi schimbă destinul. Tinerii căsătoriți pătrund acum în noi cercuri mondene ale
capitalei, abandonându-și vechii prieteni. La insistențele altui unchi de al său, deputatul Nae
2
Gheorghidiu și a omului de afaceri Tănase Vasilescu Lumânăraru, precum și a Elei, Ștefan
intră în afaceri în industria metalurgică, însă neavând spirit practic, după ce pierde o sumă
de bani, se retrage din afaceri.
În capitolul „E tot filozofie...” sunt surprinse aspecte din viața de intelectual al lui
Ștefan, precum și din viața casnică. Personajul conturat în fața noastră este preocupat de
concepțiile filozofice.
În curând Ștefan Gheorghidiu începe să bănuiască despre Ela că nu mai este fata de care el
s-a îndrăgostit și trăiește sentimente de puternică îndoială, care dau naștere la un conflict
interior. Evenimentele și întâmplările aparent inocente, capătă în conștiința lui
dimensiunile unei adevărate catastrofe de dragoste.
Eroul consideră că întreaga lui suferință a început datorită unui anumit domn G., pe care
tinerii l-au cunoscut la petrecerile mondene. În timpul unei excursii organizate la Odobești
de către verișoara lui Ștefan, Anișoara, Ela a acordat o atenție prea mare domnului G., ceea
ce a trezit în sufletul soțului o gelozie crâncenă. Parcă o altă Ela era în fața lui și aceasta îi
producea o durere fizică și psihică. Atunci când i-a cerut explicații, aceasta a încercat să îl
convingă că acestea sunt regulile în societatea mondenă.
Momentele de suferință, provocate de gelozie, dar și de repetatele despărțiri ce au urmat
după excursia de la Odobești, sau când venind pe neașteptate nu a găsit-o acasă (în capitolul
„Între oglinzi paralele”) îi provoacă lui Ștefan chinul unei analize pe cât de
lucide, pe atât de dureroase.
A doua experiență decisivă în planul cunoașterii o reprezintă războiul.
Imaginea războiului este demitizată, diferită de cea eroică prezentată în clasicism. Încă
din primul capitol, personajul – narator are o atitudine critică și ironică față de pregătirile de
război și a fortificațiilor de pe Valea Prahovei. La această pregătire superficială se adaugă
atacurile furibunde ale dușmanilor, care seamănă haos, moarte, mutilare fizică și psihică.
Secvențele din război descrise sunt susținute de jurnalul de campanie al autorului.
Capitolul „Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu” conține unele dintre cele
mai cutremurătoare imagini ale războiului din literatura română.
Spaima de moarte este conturată prin imagini vizuale și auditive, cu o notă
hiperbolizantă. Acțiunea este dinamică. Abundă verbele de mișcare la timpul
prezent și interjecțiile verbale. În mijlocul Apocalipsei, Ștefan simte responsabilitate față
de oamenii din plutonul său și mai ales compasiune. Are de asemenea impresia că se
detașează de realitate. Războiul îl ajută să se regăsească, să descopere adevărurile majore
ale existenței. După experiența războiului, reîntâlnirea cu Ela nu îi mai produce emoție și

3
suferință. Observă cu ironie semnele îmbătrânirii pe chipul și pe trupul ei și brusc decide să se
despartă de ea.

FINALUL
Finalul romanului este deschis. „I-am scris că-i las absolut tot ce e în casă, de la obiecte de
preț la cărți... de la lucruri personale la amintiri. Adică tot trecutul”. Îmbogățit prin experiența
războiului și eliberat de limitările unei iubiri care i-a produs suferință, Ștefan este pregătit
pentru o altă etapă a existenței sale.

CARACTERIZAREA PERSONAJULUI
Ștefan Gheorghidiu este personajul principal al romanului, personajul-narator care
relatează direct întâmplările prin jurnalul de pe front, în timp ce pe plan afectiv, iubirea sa
pentru Ela este prezentată retrospectiv, până aproape de finalul romanului. Realitatea
interioară și cea exterioară se întrepătrund, autorul reușind să creeze un erou cu o
personalitate puternică, dar contradictorie.
Gheorghidiu este student la filozofie, inteligent, interesat de studiu, dar sărac, trăind destul de
greu alături de mama și surorile lui din pensia de urmaș rămasă de la tatăl său.
El se îndrăgostește de o colegă de la Litere, care devine pasiunea vieții lui. Această iubire a
înflorit repede, astfel că el începe să creadă într-o iubire sinceră, totală, acaparatoare. O
astfel de iubire mare „e mai curând un proces de autosugestie”, susține Gheorghidiu.
Aceste sentimente își au originea în firea lui pasională, puternic reflexivă, fapt pentru care
el își asumă riscul de a-și trăi drama, analizând tot ceea ce ține de Ela. De aici ajunge la
comparație cu bărbatul cu care crede că femeia iubită îl înșeală.
Deși trăiește intens sentimentul iubirii, el o asociază lucidității, deoarece aceste două
noțiuni nu se elimină, ci se susțin reciproc.
Gheorghidiu se confruntă însă cu o altă dramă existențială, trăită pe front. Eroul este
stăpânit de teama de moarte, însă din orgoliu nu o recunoaște deschis. Războiul îi apare
demitizat, diferit de imaginea eroică prezentată de clasicism. Cele două experiențe ale sale
declanșatoare de drame conduc la cunoaștere.
Nu se poate spune dacă eroul este sau nu un învins, căci găsește puterea să depășească
momentele dificile, având capacitatea să o ia de la început.
Conflictul interior al eroului este generat de obsesia autoanalizei și introspecției.
Acest tip de conflict este specific intelectualului dominat în acelați timp de rațiune și de
pasiune.

4
 Conflictul cu ceilalți este permanent, dar cunoaște intensități diferite, fiind
reprezentat de conflictul cu Ela, cu ceilalți ofițeri, sau conflictul cu membrii familiei.
Moștenirea primită de la unchiul său îl plasează într-o lume necunoscută lui, care se dovedește
a-i fi ostilă.
Conflictul individual cu universul este legat de experiența războiului, deoarece
acesta este un fenomen universal, care poate deveni pentru intelectual un prilej de trăire
absolută.
Deși este un inadaptat, Gheorghidiu reușește să se ridice deasupra celorlalte personaje
prin nivelul său de înțelegere și intensitatea experimentării propriilor sentimente și dileme.

Ela, soția lui Gheorghidiu, este personajul feminin al romanului, care este conturată în
relație directă cu personajul-narator, deoarece portretul ei este prezentat prin ochii bărbatului
care o iubește pasional și al cărui dorință este atingerea absolutului prin iubire.
Eroina, studentă la Litere, este și ea săracă, rămânând orfană și fiind crescută de o
mătușă. Ea este o femeie foarte frumoasă. De aceea dragostea lui Ștefan pentru ea s-a
născut din orgoliu: el era „pătimaș iubit de una dintre cele mai frumoase studente”. Ela
avea și un caracter frumos: făcea cadouri prietenilor din puținii bani pe care îi avea. De
asemenea a avut grijă de o colegă bolnavă, ca și de o soră. Farmecul ei fizic, dar și moral
făcea ca Ela să fie adorată nu doar de Gheorghidiu, dar și de ceilalți colegi.
Așa o vedea Gheorghidiu în prima etapă a iubirii lor. Dar, odată cu moștenirea averii,
femeia își dezvăluie, dacă nu avevărata fire, cel puțin unele trăsături pe care Ștefan nici nu
le bănuia. Înainte de primirea moștenirii, Ela îl însoțea la cursurile de filozofie și chiar la cele de
matematică, deși nu înțelegea nimic din ce se vorbea acolo. După primirea moștenirii, Ela
devine o fire pragmatică, întreprinzătoare, ea fiind cea care l-a îndemnat pe erou să intre în
afaceri. Totodată, ea devine preocupată de viața mondenă și astfel dezvoltă o altă imagine,
diferită de cea angelică de la debutul iubirii cuplului.
Femeia puternică de până acum, indiferentă la frământările soțului, apare înfrântă în final,
când soțul îi comunică decizia de a se despărți. Înstrăinarea dintre cei doi, lipsa de
comunicare devine totală. Deși Ela „vorbește mult”, cuvintele ei sunt fără substanță.
Superficialitatea femeii a apărut o dată cu ieșirea în lume a cuplului, când universul acțiunii
se mărește și este dovedită superficialitatea sentimentului de iubire. Eroul pune capăt
acestei înstrăinări și degradări sufletești printr-un gest de renunțare, lăsându-i femeii „tot
trecutul”.