Sunteți pe pagina 1din 5

INSTITUTUL TEOLOGIC ROMANO-CATOLIC

„SF. IOSIF”

PHAIDON
de Platon

LUCRARE SCRISĂ LA ISTORIA FILOZOFIEI


STUDENTUL: GABOR IULIAN
PR. PROF. HERCIU BOGDAN
IAŞI
2010
Phaidon face parte din seria dialogurilor relatate ea poartă în mod convenţional
numele naratorului.
„Acţiunea” dialogului este relatată de Phaidon din Elis, unul dintre martorii
oculari, unui grup de ascultători din Eretria. Singurii interlocutori ai lui Socrate pe
parcursul întregului dialog sunt Criton, Simmai şi Cebes. Mai mult se poate
considera că, din punct de vedere funcţional, ultimi doi alcătuiesc un singur
personaj. Amândoi veneau din Theba unde îl avuseseră profesor pe Philolaus; deşi
pitagorismul lor este extrem de liber, există o solidaritate de şcoală în felul lor de
a-l ataca pe Socrate şi, de la distribuţia replicilor până la diferenţele de opinie,
metodă şi temperament.
În Phaidon se manifestă trei tipuri de discurs:
a) un discurs demonstrativ care vizează imortalitatea sufletului şi este situat
în sfera judecăţilor de existenţă;
b) un discurs interpretativ liber, care proiectează demonstraţia propriu-zisă în
domeniu etic al judecăţilor de valoare printr-un sistem de simboluri şi
echivalenţe;
c) un discurs teoretic a judecăţilor de cunoaştere, care urmăreşte stabilirea
premiselor şi delimitează domeniul de definiţie.
Configuraţia specifică a dialogului rezultă din distribuirea acestor tipuri de
discurs între părţile lui constitutive.
Platon datora filozofiei eleate deprinderea de a nu distinge între existenţa
lucrurilor şi existenţa conceptelor. Pe de altă parte doctrina pitagoreică imprimase
viziuni sale acel „intelectualism” specific care îl făcea să spună că ignoranţa este
cauza profundă a răului moral. În termeni săi, un discurs care pune în centru
reprezentarea sufletului ca entitate etică nu poate fi decât un discurs despre
filozofie şi filozof. Phaidon se situează de la început în această sferă specificul
abordării rezidă aici în ideea că lipsa de teamă în faţa morţii ar constituii o
trăsătură pertinentă adevăratului filosof. În continuare, promisiunea lui Socrate de
a arăta că interdicţia sinuciderii şi dorinţa de a muri nu sunt contradictorii,
instaurează perspectiva generală. Dezbaterea din Phaidon va porni de la ipoteza
dezirabilităţii morţii în limitele impuse de respectul faţa de zei.
Perspectiva lui Socrate imprimă demonstraţiei o mişcare circulară. Fiecare
argument îşi propune să rezolve integral problema nemuriri. Într-adevăr, pentru
Socrate, ea pare închisă la capătul fiecărui argument. Însă rezumatele făcute de
Cebes şi Simmias corectează de fiecare dată această impresie. Simmias şi Cebes
atrag mereu atenţia asupra punctului în care se afla Socrate şi asupra distanţei pe
care demonstraţia sa o avea încă pe parcurs, şi modifică de mersul iniţial,
segmentându-l în trepte dialectice. Aşadar, Socrate implică nemurirea în fiecare
argument, dar este silit să progreseze până la ea.
Ascensiunea propriu-zisă este marcată prin două fraze: stabilirea preexistenţei
sufletului faţă de trup, apoi stabilirea capacităţii lui de a supravieţui morţii fizice.

2
Înainte de ultimul argument, într-un moment în care nemurirea sufletului părea
într-adevăr demonstrată, discuţia ia o nouă întorsătură. O dată cu cele două contra
argumente se ridică pentru prima dată o întrebare despre natura însăşi a discuţiei în
care sunt cu toţii angajaţi si despre demonstrabilitatea nemuririi. Există lucruri,
observă Simmias pe care mintea omenească nu le poate cunoaşte în mod absolut.
Atâta vreme cât, în cercetarea lor, nu recurgea la revelaţia divină şi nici nu
adoptăm una dintre soluţiile existente, iată-ne constrânşi să construim un sistem
deductiv individual care spre marele nostru dezavantaj, în cazul unor astfel de
probleme nu se mai poate verifica. Aceste observaţii deschi un nou capitol al
premiselor teoretice. Între răspunsul împotriva celor două contra-argumente şi
argumentul final, Socrate alcătuieşte un discurs despre metodă şi clarifică
imaginea sistemului deductiv despre care vorbea Simmias, precizând anumite
noţiuni. Pentru a examina adevărul unei ipoteze oarecare, dialecticianul trebuie să
găsească „principiul” în cadrul căruia ipoteza să poată fii demonstrată. El va
postula acest principiu printr-o propoziţie fundamentală şi apoi va construi un
sistem de adevăruri necontradictorii care decurg din ea, astfel încât ele şi numai
ele îl vor duce la concluzia pe care trebuie să o demonstreze. Această adecvare
garantează corectitudinea demersului şi tot o dată adevărul ipotezei iniţiale.
Propoziţia fundamentală admite două verificări sau, mai exact, o verificare în
ambele sensuri: a) o verificare în adâncime, prin găsirea unei a doua „propoziţii
fundamentale”, faţă de care prima ar juca rolul unei „ipoteze”, şi construirea
sistemului corespunzător. Această metodă are la bază ideea ierarhiei „cauzelor”
sau „principiilor” într-un raţionament; şi b) o verificare în extensiune, prin
confruntarea tuturor afirmaţiilor care pot rezulta din postulare propoziţiei
fundamentale. Propoziţia fundamentală este corectă dacă şi numai dacă, la rândul
lor, consecinţele ei sunt non contradictorii.
Discursul metodologic joacă un anumit rol în construirea dialogului.
Demonstraţia propriu-zisă a fost precedată de o premisă generală. Înaintea
ultimului argument, care este hotărâtor, o a doua discuţie teoretică vine aşadar să
definească metoda de cercetare. Ideea că există probleme a căror demonstrabilitate
nu poate fi garantată în limitele unui sistem axiomatic constituie una dintre cele
mai importante judecăţi din Phaidon. Începând cu intervenţia lui Simmias, umbra
unei incertitudini ce aşterne asupra dezbaterii interioare. Perplexitate auditoriului
are puterea de a instaura o limită între cele ce adeseori s-a numit, în afara altor
criterii, „partea întâi” şi „partea a doua” a dialogului tocmai pentru că ea
marchează o transformare profundă în conştiinţa tuturor. Deşi ultimul argument va
fi acceptat în virtutea corectitudinii lui formale convingerea că sufletul este
nemuritor nu pare a fii împărtăşită de nimeni. Moartea lui Socrate este ea însăşi
răspunsul unic şi paradoxal într-o confruntare fără sfârşit.
Mitul final apare ca o prelungire a discursului demonstrativ: odată ce sa
acceptat idee că sufletul este nemuritor, Socrate o poate prezenta sub diferite
ipostaze. Acesta este punctul de vedere al auditoriului. În fapt, mitul este o formă
de tranziţie între argumentele nemuriri sufletului şi discursul interior a lui Socrate.

3
El a afirmat că mortalitatea acestei vieţii este suficientă pentru a construi în individ
o convingere care poate înlătura teama de moarte. Nemurirea propriu-zisă nu este
demonstrabilă. Ea ţine mai curând în domeniul revelaţiei, ca orice idee care
decurge din intuiţia nemijlocită a Formelor. Mitul însă are un statut intermediar:
dacă adevărul nu poate fi redus la concept, există cel puţin un limbaj al
simbolurilor care imită, până la un punct, imaginea inteligibilului.
Socrate se lansează pentru a treia oară într-un discurs liber şi explică relaţii
ascunse dintre purificare şi cunoaştere, mutând-o în domeniul moral. Se ajunge
astfel la tema fundamentală a pedepsirii sufletului. Aici Socrate introduce, cu
oarecare ironie, motivul reîncarnării în trupuri de animale. Închiderea acestei
„punţi” printr-un nou portret al filosofului sugerează că argumentul afinităţii a fost
suficient şi că întreaga discuţie se va opri aici. Panica stârnită de noile obiecţii va
fi cu atât mai puternică. În fine, după ce ultimul argument a fost prezentat, Socrate
revine asupra discursului, pentru a da o menţiune metafizic-exchatologică de
memorare a „pedepsei” şi a „răsplătirii”. Acesta este mitul final.
Se suprapun aşadar în Phaidon două demonstraţii – o demonstraţie aparentă,
care dobândeşte din ce în ce mai multă importanţă, dar faţă de care Socrate nu
avea un adevărat interes, şi o demonstraţie de adâncime. Aceasta utilizează
premisele în direcţia contrară: pornind de la ideea că simţurile nu înşeală, că
percepţia adevărului este nemijlocită etc. şi că sufletul este nemuritor,
demonstraţia lui Socrate se îndreaptă către stabilirea superiorităţii morale a
filosofului. Aceasta nu mai este însă o argumentare „ascendentă”. Ea constă dintr-
o serie de explicaţii regresive care se opresc la mitul final.
Mitul final urmăreşte, fără a ajunge la ea construirea unei „lumi de dincolo” ca
lume a inteligibilelor. Această viziune este pregătită în discursurile libere cu
ajutorul unui procedeu specific, care constă din răsturnarea sensului firesc,
obişnuit al noţiunilor şi crearea unor „dublete”. Moartea –călătorie reprezintă
izotopia fundamentală a textului. Ea creează cadrul acestor răsturnări. Din punct
de vedere al lumii sensibile, moartea este despărţirea sufletului de trup. În raport
cu lumea adevărata, ea călătoreşte însă în sens contrar: moartea este, în ultimă
instanţă, aproprierea sufletului de formele pe care le gândim.
Din punct de vedere retoric, un fapt se cuvine însă remarcat. Pare nejustificată
confirmarea argumentului contrariilor pe care cu toţii l-au privit ca pe o probă
concludentă, prin argumentul reminiscenţei. Însă argumentul contrariilor se
întemeiază pe o doctrină care conţine ambele laturi ale demonstraţiei. Adevărul pe
care îl va stabili Socrate în acest argument corespunde primei jumătăţi din teoria
palingenezei, şi anume propoziţiile care se referă la existenţa sufletului înainte de
naştere. Întărind această concluzie, argumentul reminiscenţei înlătură orice
generalizare posibilă. Pe de altă parte, demonstraţia este urmată, în argumentul
contrariilor, de o verificare; treptat însă acesta devine independentă. Un singur
argument conţine aşadar două demonstraţii de ordin diferit. Raportul dintre ele
este destul de neclar, dar putem recunoaşte în această ambiguitate mecanismul

4
articulării dintre argumentul contrariilor, în întregimea lui, şi argumentul
reminiscenţei.
Pentru prima parte a demonstraţiei, argumentul contrariilor este decisiv. În
ciuda anumitor inadecvări, el se păstrează în limitele unei discuţii ontologice.
Argumentul reminiscenţei, are însă motivare superioară în afară demonstraţiei
propriu-zise: el presupune definiţia sufletului ca gândire.
Demonstraţia propriu-zisă a nemuriri se compune din două argumente:
argumentul afinităţii între suflet şi forme şi argumentul indestructibilităţii.
Construcţia este complet diferită. Departe de a forma un corp unitar, cele două
argumente sunt despărţite prin mai multe segmente de discurs, iar intercalare
premisei metodologice accentuează acest fapt, ea produce o regrupare a
argumentelor anterioare, astfel încât ultimul este izolat. Afilierea argumentului
afinităţii la prima parte din discursul demonstrativ amplifică structura retorică
specifică a aceste părţi. Impresia este întărită de faptul că, din perspectiva lui
Socrate, argumentul afinităţii prelungea argumentul reminiscenţei, completând
viziunea sufletului-gândire printr-o definiţie a gândirii în obiectul ei.
Argumentul contrariilor şi argumentul indestructibilităţii constituie argumentele
reale în cadrul discursului demonstrativ. Ele vizează sufletul sub aspect ontologic.
Argumentul reminiscenţei şi argumentul afinităţii răspund însă unor existenţe
profunde ale textului.