În psihoterapia cognitiv-comportamentală, alianţa terapeutică deţine următoarele caracteristici menite să

asigure bunul mers al terapiei: spirit de colaborare, căldură, empatie, rezonanţă emoţională, acceptare, speranţă,
încredere (R. Ladouceur, O. Fontaine şi J. Cottraux, 1993).
Un accent deosebit de important este pus pe procesele de colaborare şi de descoperire. Terapeutul
cognitiv-comportamentalist are maximă valoare atunci când pacientul său este cu un pas înaintea lui, oferind el însuşi
sugestii de însănătoşire pe care, în caz contrar, i le-ar furniza terapeutul. Pentru ca pacientul să poată să-şi strângă
datele necesare, terapeutul formulează întrebări socratice despre cum ar putea să se comporte într-o manieră mai
eficientă. Dacă i se răspunde prin: “Nu ştiu!”, terapeutul va replica: “Nici eu! Cum am putea afla?”. Acest “noi”
colaborativ, de echipă, este binevenit pentru a-l determina pe pacient să-şi asume responsabilitatea propriei
însănătoşiri şi pentru a deveni propriul său terapeut.
În vederea atingerii acestui obiectiv, psihoterapeutul nu este didactic, ci acţionează mai degrabă ca un
detectiv, în spiritul lui Peter Falk din rolul lui Colombo. Cu alte cuvinte, terapeutul îl “înrolează” pe pacient în terapie, îl
“trage pe sfoară” şi îi deschide calea modificării comportamentale dezirabile, în scopul unei adaptări mai eficiente la
realitate. În acest climat terapeutic, pacientul va iniţia experimente personale menite să-i probeze convingerile
iraţionale şi presupunerile sale tacite.
Acest proces de învăţare este înalt investit emoţional. Conform autorilor cognitiv-comportamentalişti,
emoţiile nu trebuie ignorate, deoarece acestea ne ajută să înţelegem structurile cognitive ale pacienţilor. Aşa cum
pentru Freud visele sunt „calea regală de acces la inconştient”, emoţiile reprezintă pentru psihoterapia cognitiv-
comportamentală „calea regală de acces la schemele personale ale pacienţilor”.
O modalitate de evidenţiere a emoţiilor pacienţilor este reprezentată de conceptul psihanalitic de transfer.
Pacientul vine adeseori cu o anumită experienţă emoţională, construită în trecut pe baza interacţiunilor cu persoanele
semnificative din viaţa sa. Într-o manieră exploratorie mai degrabă decât una directivă, terapeutul CB analizează
împreună cu pacientul experienţa emoţională imediată a acestuia. În acest mod, sunt luaţi în considerare factorii
istorici care au contribuit la prezentul emoţional al interacţiunii psihoterapeut-pacient. CBT nu adoptă o perspectivă
anistorică, dimpotrivă, ajută pacientul să înţeleagă modul în care a ajuns la comportamentele sale actuale. El trebuie
să înţeleagă că propriile convingeri iraţionale au sens din perspectiva experienţei sale de viaţă, dar, la momentul
respectiv, sunt transferate negativ şi sunt extrem de generalizate.
În psihoterapia cognitiv-comportamentală, variabilele de relaţie sunt considerate centrale atât în procesul
terapeutic propriu-zis (care este, înainte de toate, o interacţiune diadică), cât şi în cele mai multe dintre dificultăţile
curente ale pacienţilor (generate de problemele lor de relaţionare). În plus, multe dintre dialogurile interne (sau
credinţele iraţionale) ale pacienţilor sunt compuse din mesaje venite din partea altor persoane sau din aprecieri ale
consecinţelor comportamentelor altora asupra lor. Astfel, sunt luate în discuţie pattern-urile comportamentale
recurente ale pacienţilor şi modul în care aceste pattern-uri sunt reflectate, în mod constant, în relaţiile lor
interpersonale.
Trasaturi distincte in tcc
Din perspectiva psihoterapiei cognitiv-comportamentale, S. D. Hollon şi M. R. Kriss (1984) afirmă că putem analiza cogniţiile în
termeni de evenimente cognitive, procese cognitive şi structuri cognitive.
Evenimentele cognitive se referă la gândurile automate ale individului, dialogul interior şi imaginile vehiculate. Comportamentul
individului este în cea mai mare parte a timpului automatizat sau prescris. Există însă numeroase situaţii când automatismul
comportamentelor individuale este întrerupt, fiind astfel necesar ca individul să ia o decizie în condiţii de incertitudine. În aceste
momente predomină aşa-numita „vorbire mintală internă”. Cognitiv-comportamentaliştii consideră că natura şi conţinutul acestor
gânduri influenţează modul în care indivizii simt şi se comportă, astfel încât evenimentele cognitive reprezintă o cale importatantă de
cunoaştere a cogniţiilor.
Procesele cognitive au fost descrise de psihologia socială, psihologia cognitivă şi cea a dezvoltării în următorii termeni: tendinţe de
confirmare, euristici mintale şi metacogniţii (Meichenbaum şi Gilmore, 1984).
Tendinţele de confirmare se referă la faptul că indivizii promovează o anumită imagine despre sine şi despre lume şi
rareori caută să le infirme acest model.
Euristicile mintale au în vedere aşa-numitele obişnuinţe mintale („mental habits”) la care apelează indivizii atunci când
trebuie să emită judecăţi în condiţii de incertitudine. Conform psihoterapiei cognitiv-comportamentale, starea emoţională a unui
pacient (depresia, anxietatea) influenţează şi colorează afectiv alegerea unor exemple euristice din experienţa trecută. Cu alte
cuvinte, propriile noastre emoţii ne influenţează selectarea informaţiilor, obţinerea inferenţelor şi realizarea atribuirilor.
Metacogniţiile se referă atât la procesele autoreglatorii în care se angajează o persoană, cât şi la modul în care aceste
procese reflectă persoana respectivă. Terapeutul CB ajută pacientul să-şi dezvolte capacitatea de „a nota”, „a prinde”, „a
monitoriza” şi „a evalua” propriile sale gânduri, sentimente şi comportamente. De fapt, aceste verbe tranzitive metacognitive
constituie trăsătura centrală a discursului social al psihoterapiei cognitiv-comportamentale. Psihoterapeutul încurajează în
permanenţă pacientul să se implice în asemenea activităţi autoreglatorii metacognitive. În plus, terapeutul trebuie să se asigure că
pacientul aprobă aceste activităţi şi că face diverse autoatribuiri în privinţa modificărilor comportamentale apărute de-a lungul
desfăşurării psihoterapiei
CBT subliniază rolul structurilor cognitive sau a schemelor personale, concepte împrumutate din paradigma procesării
informaţiilor. Aceste structuri cognitive sprijină şi influenţează construirea experienţei noastre curente şi conduce la organizarea
unor noi seturi de informaţii (Neimeyer şi Feixas, 1990). Cu alte cuvinte, schemele personale sunt entităţi specific organizate care
cuprind cunoştinţele unui individ despre sine şi despre lume. Ele acţionează ca nişte reguli tacite de organizare şi ghidare a setului
propriu de informaţii, influenţând modul în care indivizii estimează evenimentele.
Acordându-se o mare importanţă schemelor personale, sarcina principală a terapeutului CB este aceea de a ajuta
pacientul să înţeleagă modul în care acesta îşi concepe şi îşi construieşte propria realitate. De asemenea, terapeutul ajută pacientul
să aprecieze cât de eronat îşi creează uneori datele care îi confirmă propria sa concepţie despre sine şi despre lume. De pildă, un
pacient cu depresie cronică se îndepărtează adeseori de ceilalţi, selectând reacţiile care îi confirmă convingerea că este respins,
asociată cu teama de a nu fi abandonat. Atunci când un depresiv spune: “Nimeni nu mă place!”, această aserţiune conţine mai
degrabă o descriere veridică decât o eroare cognitivă. Ceea ce nu realizează este că el însuşi contribuie la acest pattern
interacţional. Într-o manieră colaborativă, terapeutul va ajuta pacientul să descopere şi să-şi modifice pattern-ul de relaţionare cu
caracter autodefensiv.
Un corolar important al acestei poziţii constructiviste este acela că terapia cognitiv-comportamentală susţine că nu ar
exista doar o singură „realitate”. În plus, sarcina terapeutului nu se rezumă doar la a educa şi corecta concepţiile eronate ale
pacienţilor (erori în gândire, gânduri iraţionale). Conform tradiţiei filmelor lui Kurosawa, în acest model terapeutic se statuează
existenţa unor “realităţi multiple”. Sarcinile de colaborare între terapeut şi pacient constau în a-l ajuta pe acesta din urmă să
aprecieze cum îşi creează el asemenea „realităţi” şi ce “preţ” trebuie să plătească pentru asemenea construcţii, care este “impozitul”
pe care pacientul trebuie să-l achite în vederea menţinerii concepţiei sale eronate despre sine şi despre lume. Răspunsul nu este de
domeniul abstractului, ci este căutat într-o activitate de examinare experienţială şi emoţională, atât în timpul şedinţelor de terapie,
cât şi in vivo. În acest sens, se realizează adevărate experienţe emoţionale corective.
 Într-o manieră de tipul rezolvării de probleme, psihoterapia cognitiv-comportamentală explorează ce anume ar putea
întreprinde pacienţii în vederea modificării propriilor lor convingeri iraţionale şi comportamente dezadaptative. Mai mult, terapeutul şi
pacientul explorează posibilitatea apariţiei unor posibile obstacole în însuşirea modificărilor comportamentale dezirabile.
Versiunea actuală a CBT interpretează rezultatele de pe o altă poziţie decât cea raţionalistă şi obiectivă. După Neimeyer
(1985) şi Mahoney (1988), abordarea terapeutică raţionalistă vizează monitorizarea şi corectarea convingerilor iraţionale ale
pacienţilor prin dispute logice, instruire, strângere de date empirice menite să le infirme aceste convingeri. În contrast, psihoterapia
cognitiv-comportamentală are o orientare fenomenologică. Viziunea pacientului asupra lumii este explorată de către terapeut prin
intermediul unor proceduri nondirective. Intenţia terapeutului este de a vedea lumea cu ochii pacientului, mai curând decât de a
contesta, confrunta sau interpreta gândurile acestuia. Terapeutul CB dă dovadă de abilitate empatică pe tot parcursul derulării
terapiei. Pentru a întari importanţa relaţiei terapeutice, Revenstorf şi colab. (1983) arată într-un studiu că acele cupluri care au
beneficiat de terapie cognitiv-comportamentală maritală şi care au obţinut succes pe o perioadă lungă de timp, şi-au evaluat
psihoterapeutul ca fiind mai empatic şi mai activ.
Tehnicile terapeutice cognitiv-comportamentale se orientează spre identificarea gândurilor negative automate ale
pacientului şi modificarea acestor gânduri negative, precum şi a comportamentelor aferente. Prin intermediul raţionalizării,
terapeutul îi demonstrează pacientului relaţia dintre gândire, sentiment şi comportament, plecând de la modelul cognitiv al
tulburărilor emoţionale (A. T. Beck, 1976).
În CBT se consideră că schimbarea rezultă din autocunoaştere, din înţelegerea pattern-urilor comportamentale şi din
efortul constant de a le modifica. Adeseori, comportamentele şi gândurile disfuncţionale ale pacienţilor derivă din sistemul lor
iraţional de convingeri/ credinţe. Acest sistem de credinţe este strâns legat de trăsături care ţin de competenţa personală şi
autostima individului şi se sintetizează în fraze de genul: “Sunt nefericit!”, “Nu pot să mă bazez pe mine însumi!”, “Nimic nu pot să
fac cum trebuie!”, “Sunt condamnat la suferinţă!
Terapeutul este considerat a fi în relaţia sa cu pacientul drept un profesor, trainer, ghid, antrenor. Acesta din urmă îşi
asumă un rol activ în procesul de descoperire prin intermediul:
 automonitorizărilor;
 urmăririi gândurilor negative automate prin intermediul sarcinilor pentru acasă;
 raportării succeselor şi eşecurilor în procesul de derulare a terapiei.
 O caracteristică importantă a CBT o constituie importanţa acordată conceptului de prevenire a recăderilor („relapse
prevention”). Impus de Marlatt şi Gordon (1985), conceptul este relevant pentru toate formele de intervenţie CB.
Dacă terapeutul anticipează producerea unui eveniment negativ (pierderea serviciului, ruperea unei legaturi
afective), el trebuie să-i ofere pacientului strategii de a face faţă unor astfel de situaţii.
 În opinia terapeuţilor CB, o cauză majoră a recăderilor ar fi adunarea unor argumente insuficiente împotriva
gândurilor negative. Pentru a antrena această capacitate de a descoperi contraargumente la gândurile negative, în
cursul unor şedinte de role-playing, pacientul furnizează argumente împotriva gândurilor sale negative, iar terapeutul
îl provoacă prin contraargumente. Acest procedeu devine eficient în lupta pacientului cu ideile sale negative. Când
punctele slabe ale argumentării sunt identificate, el învaţă să găsească argumente mai convingătoare.
 Terapeuţii CB ajută pacienţii să reconstituie cognitiv eşecurile şi dezamăgirile lor, apreciindu-le mai degrabă ca pe
nişte situaţii din care se poate învăţa ceva, decât să fie privite într-o manieră catastrofizantă. Asemenea oamenilor
de ştiinţă, pacientul învaţă din greşeli, fără eşecuri el neputând progresa. Cu alte cuvinte, terapeutul „livrează”
speranţă, combătând demoralizarea, disperarea, neajutorarea sau culpabilizarea pe care le regăsim atât de des în
dialogurile interioare ale pacienţilor.
 Desprinsă din psihoterapia cognitiv-comportamentală, psihoterapia raţional-emotivă şi comportamentală (Rational
Emotive Behavior Therapy sau REBT) propusă de A. Ellis îşi stabileşte două obiective specifice:

 să ajute pacientul să-şi minimalizeze perturbările sale emoţionale;

 să-l ajute să-şi actualizeze potenţialităţile latente pentru a ajunge la un grad mai mare de autodesăvârşire.
În psihoterapia raţional-emotivă şi comportamentală, perturbările emoţionale se referă la gânduri iraţionale, sentimente
inadecvate şi comportamente disfuncţionale. Toate cele trei componente se află într-o interacţiune reciprocă. Atunci când oamenii
au probleme “emoţionale” severe (anxietate sau depresie), REBT consideră că ei au idei iraţionale şi comportamente de
autoapărare care însoţesc şi creează aceste probleme. De asemenea, credinţele iraţionale “autosabotoare” derivă din
comportamente şi sentimente inadecvate, iar comportamentele dezadaptative sunt provocate de emoţiile şi cogniţiile disfuncţionale.
Albert Ellis oferă o perspectivă complexă, interactivă şi holistică asupra personalităţii umane şi a tulburărilor ei. În acest
context, sistemele de credinţe ale oamenilor (Bs) cu privire la evenimentele activatoare din viaţa lor (A s) contribuie într-o mare
măsură la diversele consecinţe emoţionale şi comportamentale (Cs) şi, fiecare din aceste trei elemente, se influenţează şi se includ
reciproc. Mai mult, fiecare element în parte presupune elemente integrative cognitive, emoţionale şi comportamentale.
Din perspectiva REBT, pentru a fi raţională, o persoană trebuie să fie pragmatică, logică şi în acord cu realitatea
obiectivă. Aşadar, raţionalitatea se defineşte ca fiind ceea ce îi ajută pe indivizi să îşi atingă scopurile de bază, este logic
(nonabsolutist) şi este consecvent cu realitatea obiectivă.
Pentru o mai bună înţelegere a cadrului terminologic propus de A. Ellis, se impun câteva precizări:
As - eveniment activator
iBs - credinţe şi opinii iraţionale
rBs - credinţe şi opinii raţionale
Cs - consecinţe emoţionale şi comportamentale
DAs - atitudini disfuncţionale
Ds – contraargumente („Disputing”) împotriva iBs
Es - noua filozofie eficientă propusă de RET („Effective New Philosophy”)
Gs - scopurile, dorinţele şi valorile fundamentale umane („Goals”)
Un eveniment nefericit activator (As) contribuie, dar nu produce perturbare psihică şi se manifestă la nivelul Cs (consecinţe
emoţionale şi comportamentale). De fapt, individul însuşi este cel care se autoperturbă, datorită credinţelor şi opiniilor lui iraţionale
(iBs) cu privire la As. Numeroşi psihoterapeuţi au aderat la această teorie a perturbărilor emoţionale, construind sistemul
psihoterapiei cognitiv-comportamentale (Beck, 1967; Glasser, 1965; Lazarus, 1971; Mahoney, 1977; Maultsby, 1984;
Meichenbaum, 1987; Seligman, 1991; Wessler şi Hankin, 1986).
Teoria ABC a personalităţii se referă la faptul că dacă A s este interpretat drept susţinător al scopurilor proprii (G s ), atunci
As va acţiona explicit sau implicit (la nivel inconştient) asupra factorilor B s si Cs, într-o manieră favorabilă. Persoana în cauză va
gândi astfel: „E bine! Îmi place acest As!” şi va experimenta consecinţa emoţională (a plăcerii sau a fericirii) şi consecinţa
comportamentală (prin încercarea de a repeta acel As).
În schimb, dacă As este perceput drept un factor de blocare sau sabotare a scopurilor propuse (G s), atunci As va acţiona
explicit sau implicit (inconştient) asupra Bs şi Cs ale subiectului, într-o manieră defavorabilă. Persoana va gândi astfel (Bs): „Nu-i
bine! Îmi displace acest As!” şi va experimenta consecinţa emoţională (a frustrării şi nefericirii) şi comportamentală (prin încercarea
de a evita sau a elimina acel As).
De altfel, această teorie a personalităţii a fost susţinută de Freud (1920) pe care a denumit-o principiul plăcerii. De
asemenea, a fost sprijinită de teoriile existenţialiste şi umaniste care neagă modelul stimul-răspuns condiţionat (behaviorismul
radical) şi care au aderat la modelul stimul-organism-răspuns. Modelul din urmă include factorul Bs, respectiv sistemul de credinţe al
oamenilor, conferind un rol important diferenţelor individuale şi posibilităţii de alegere (Heidegger, 1962).
Psihoterapia multimodală
Psihoterapia multimodală (A. A. Lazarus, 1976) reprezintă un demers eclectic în care personalitatea umană este
abordată în termenii a şapte modalităţi interactive: comportament (B -”behavior”), afectivitate (A -„affect”), senzaţii (S -”sensations”),
imagerie (I -”images”), cogniţii (C -”cognitions”), relaţii interpersonale (I -”interpersonal relationships”) şi funcţionare biologică (D -
”drugs, alchool, nutrition, exercise”), fiind simbolizate prin literele BASIC ID Cadrul teoretic al terapiei multimodale provine din
principiile teoriei învăţării sociale, teoria sistemelor generale şi teoria comunicării.
Adoptând modelul teoretic al tulburărilor comportamentale, practicienii multimodali au o concepţie pluralistă cu privire la
etiologia şi tratamentul tulburărilor nevrotice. În această perspectivă, se consideră că, în mod obişnuit, pacientul este afectat de o
multitudine de probleme specifice care pot fi abordate printr-o multitudine de strategii specifice. În final, cu cât un pacient învaţă mai
mult din psihoterapie, cu atât există o probabilitate mai mică a apariţiei recăderilor.
După A. A. Lazarus (1984), poziţia mulimodală afirmă că un tratament cuprinzător necesită o corecţie a comportamentelor
dezadaptative, a sentimentelor neplăcute, a senzaţiilor neplăcute, a imaginilor intruzive, a credinţelor iraţionale, a relaţiilor
interpersonale tensionate şi a posibilului dezechilibru biochimic. În măsura în care problemele interactive manifestate pe aceste
paliere sunt sistematic explorate, procesul de diagnosticare poate fi socotit complet. De asemenea, în măsura în care intervenţiile
terapeutice remediază pattern-urile dezadaptative şi deficiente prezente, rezultatele tratamentului vor fi mai benefice şi de durată
mai lungă.
Terapia multimodală necesită o “croire” precisă a climatului terapeutic care să se muleze pe nevoile şi aşteptările
pacientului. Termenul de „terapie făcută la comandă” („bespoke therapy”), descrie sugestiv terapia multimodală (B. Zilbergeld,
1982). Forma, cadenţa şi stilul psihoterapiei sunt adaptate necesităţilor fiecărui pacient în parte. Întrebarea de bază a terapeutului
multimodal este de genul: “Cine sau ce se potriveşte cel mai bine acestui individ, cuplu, familie sau grup?”. De altfel, autorul acestei
terapii introduce noţiunea de eclectism tehnic, referindu-se la faptul că terapeutul trebuie să determine exact ce tip de relaţie şi ce
strategii terapeutice sunt cele mai potrivite în cazul fiecărui pacient în parte şi în ce condiţii.
A. A. Lazarus (1989) consideră că este „contraproductiv cu unii pacienţi să oferi mai mult decât o ureche simpatetică. Cu
alţii, chiar dacă terapia este foarte bine structurată, activă şi directivă, nu vor apare progrese semnificative”. Prin urmare, terapeutul
multimodal trebuie să-şi ajusteze în permanenţă strategiile pentru a schimba cursul terapiei. De pildă, pot apare situaţii în care ar
trebui mai degrabă tratat sistemul familial decât individul sau invers. Întrebarea este cum să potriveşti sau să ajustezi tratamentul la
pacient şi nu invers.
Interviul individual din cadrul psihoterapiei multimodale are drept scop identificarea problemei pacientului şi se bazează pe
un set de 12 întrebări. Aceste întrebări vizează următoarele aspecte:
Dacă pacientul manifestă semne de psihoză (iluzii, halucinaţii, tulburări de gândire, comportamente inadecvate şi/ sau bizare,
incongruenţă afectivă);
Dacă sunt semne de patologie organică sau de perturbare a activităţii motorii (postură rigidă, ticuri, manierisme);
Dacă există semne de depresie, gânduri suicidare;
Evidenţierea plângerilor actuale ale pacientului şi monitorizarea evenimentelor principale care le-au precipitat;
Care sunt factorii antecedenţi importanţi;
Cine sau ce factori par să menţină închisă sau deschisă problema pacientului;
Ce îşi doreşte pacientul să obţină în urma psihoterapiei;
Care sunt indicaţiile şi contraindicaţiile în vederea adoptării unui anumit stil terapeutic (dacă este preferabilă o abordare directivă
sau nondirectivă);
Cum poate fi abordat pacientul pentru a i se susţine cel mai bine interesele: ca persoană individuală, ca parte dintr-o diadă, triadă,
familie şi/ sau grup;
Dacă pacientul poate stabili o relaţie mutuală satisfăcătoare cu terapeutul sau dacă ar trebui să se adreseze în altă parte;
Care sunt motivele care l-au determinat pe pacient să caute sprijin psihologic în acel moment - de ce nu mai devreme sau mai
târziu;
Care sunt aspectele pozitive, punctele tari, atuurile pacientului.
 Informaţiile care derivă din interviul iniţial îi vor oferi terapeutului suficiente date în vederea stabilirii programului de
tratament. Pasul următor va consta în construirea profilului celor şapte modalităţi interactive - BASIC I.D., profil care stabileşte o
punte de legătură între evaluare şi psihoterapie. Pe baza acestor modalităţi, se vor elabora ipoteze de lucru care pot fi modificate
sau revizuite pe parcursul derulării terapiei.
Adeseori, pacienţilor li se cere să-şi elaboreze singuri propriul profil al modalităţilor interactive. Terapeutul şi pacientul vor
realiza acest exerciţiu în mod independent şi apoi vor compara datele. Este indicat să li se ofere pacienţilor o scurtă explicaţie a
fiecărui termen din BASIC I.D., explicaţie prezentată succint pe o foaie de hârtie şi care aduce următoarele precizări :
Comportament B („Behavior”) - În general, se referă la comportamentele direct observabile şi măsurabile: obiceiuri,
gesturi, răspunsuri, reacţii diverse. Realizaţi o listă a lor în care să specificaţi acele comportamente pe care doriţi să le întăriţi/
optimizaţi şi cele la care doriţi să renunţaţi. Cu ce aţi dori să începeţi?
Afectivitate A („Affect”) - Se referă la emoţii, sentimente puternice, dispoziţie de bază. Ce tipuri de emoţii trăiţi cel mai
frecvent? Notaţi emoţiile nedorite (anxietate, culpabilitate, furie, depresie). Notaţi la capitolul comportament (B) ce tipuri de reacţii
comportamentale adoptaţi atunci când vă simţiţi într-un anumit mod.
Senzaţie S („Sensation”) - Realizaţi o listă a senzaţiilor negative (tensiune, ameţeală, durere, înroşire, transpiraţie,
senzaţie de greu în stomac). Dacă una din aceste senzaţii vă determină să acţionaţi sau să vă simţiţi într-un anumit mod,
completaţi-le la capitolul comportament (B) sau afectivitate (A).
Imagerie I („Imagerie”) - Notaţi orice vis supărător sau amintiri care vă revin în memorie. Includeţi orice trăsătură negativă
legată de propria voastră persoană. Realizaţi o listă a reprezentărilor mintale din trecut, prezent sau viitor care vă tulbură într-un
mod sau altul. Dacă unele din aceste imagini determină anumite comportamente, sentimente sau senzaţii neplăcute, adăugaţi-le la
capitolele B, A şi S.
Cogniţie C („Cognition”) - Ce tip de idei, opinii, valori, atitudini stau în calea fericirii voastre? Realizaţi o listă a gândurilor
negative iraţionale pe care le aveţi în legătură cu propria personă (de tipul: “Sunt un ratat!”, “Sunt incapabil!”, “Ceilalţi nu mă plac!”).
Notaţi modul în care aceste idei şi gânduri vă influenţează propriul comportament (B), propriile sentimente (A), senzaţii (S) şi imagini
(I).
Relaţii interpersonale I („Interpersonal Relationships”) - Notaţi orice interacţiune negativă cu persoane semnificative din
viaţa voastră (partener de viaţă, prieteni, rude, şef etc.). Notaţi orice preocupare aveţi în legătură cu modul în care vă tratează
celelalte persoane. Încercaţi să surprindeţi modul în care influenţează şi sunt influenţate modalităţile B, A, S, I şi C de relaţiile
voastre interpersonale.
Funcţionare biologică D („Drugs, Biology”) - Realizaţi o listă a medicamentelor pe care le luaţi, indiferent dacă sunt
prescrise de doctor sau nu. Includeţi problemele de sănătate pe care le aveţi, orice boli pe care le-aţi avut sau de care suferiţi în
continuare.
Pentru exemplificare, Lazarus (1987) prezintă o listă de probleme patologice interactive ale unui pacient anxios şi
depresiv:

BAmânare, tărăgănare a lucrurilor; CDificultăţi în luarea deciziilor;

Dezorganizare/ neglijenţă.
AAutocritică, vină, gelozie, teamă;
Mă tem să nu fiu criticat şi respins de ceilalţi”.
STensiune îndeosebi în zona maxilarelor;
Dureri în zona spatelui;
„Mă simt obosit cea mai mare parte a timpului”.
„Adeseori mă gândesc la lucrurilor negative”.
„Simt că nu merit să fiu fericit.”
„Mă consider mai puţin competent decât ceilalţi”.
ISuspicios şi lipsit de încredere în ceilalţi;
„Nu-mi exprim punctul de vedere atunci când mă simt jignit”.
„Mă simt atât de dependent de părinţii mei”.
Nu am nici un prieten bun sau apropiat”.

IImagini legate de singurătate; DExerciţii fizice insuficiente;

„Mă imaginez eşuând pe diverse planuri”. „Fumez aproximativ două pachete de ţigări pe zi”.
„Adeseori mă văd făcând lucruri prosteşti”. „Utilizez Diazepam din când în când
Tehnici psihoterapeutice utilizate:

B Desensibilizarea sistematică. Practica negativă. Sancţiunea. Extincţia (ştergerea)

comportamentului nedorit.

A Acceptarea sentimentelor. Abreacţie.

S Reducerea tensiunii. Experimentarea plăcerii.

I Exerciţii de imaginaţie dirijată în care clientul face faţă situaţiilor stresante. Modificări în
imaginea de sine.

C Sporirea conştientizării. Restructurare cognitivă.

I Acceptare nonevaluativă a celorlalţi. Modelare. Training asertiv.

D Exerciţii fizice şi o mai bună alimentaţie. Încetarea abuzului de medicamente.

Caracteristicile comportamentale ale pacientului
În literatura de specialitate sunt conturate trei categorii de pacienţi: aşa-numiţii pacienţi buni, care vor obţine rezultate
pozitive în psihoterapie, indiferent de psihoterapeutul lor; pacienţi răi, care nu obţin rezultate, indiferent de cât de experimentat este
terapeutul; şi acei pacienţi care răspund doar la anumite terapii şi la anumiţi terapeuţi. Uneori, apare evident faptul că un pacient se
va relaţiona mai bine cu un psihoterapeut care este mai tânăr sau mai în vârstă decât acesta, de acelaşi sex sau de sex diferit sau
care este specializat să lucreze cu o anumită categorie socială de populaţie.
A. A. Lazarus (1987) oferă în acest sens exemplul unei paciente de 19 ani care prezintă dificultăţi legate de relaţiile cu
părinţii săi. După primele trei şedinţe, terapia părea că nu se îndreaptă spre nimic. Pacienta a fost îndrumată spre un coleg terapeut
care era mult mai apropiat de ea ca vârstă, putându-se stabili premisele unei alianţe terapeutice mai bune. Chiar din interviul iniţial,
pacienta i-a mărturisit noului terapeut că obişnuia să consume droguri. Atunci când a fost întrebată de ce nu i-a mărturisit aceste
lucruri primului său terapeut, pacienta a oferit următorul răspuns:
“Dr. Lazarus îmi aminteşte foarte mult de tatăl meu şi nu am fost capabilă să mă deschid în faţa lui, aşa cum nu sunt
capabilă să discut asemenea lucruri cu mama sau cu tatăl meu”.
În literatura de specialitate sunt menţionaţi următorii factori meniţi să contribuie la succesul în psihoterapie:
Credinţa că schimbarea este posibilă şi că acesta se produce încet şi în paşi mici, în sensul că “schimbarea mică conduce la
schimbări mai mari” (Walter şi Peller, 1992) - expectanţa;
Acceptarea responsabilităţii propriei însănătoşiri şi participarea activă în psihoterapie – motivaţia;
Faptul de a fi pregătit să discute problemele sale în mod deschis, pe tot parcursul desfăşurării psihoterapiei - autoexplorarea;
Acordul de a participa la exerciţii (de exemplu, joc de rol) şi acceptarea feedback-ului necesar – receptivitatea;
Îndeplinirea sarcinilor terapeutice între şedinţe, în ideea de a lucra în mod independent - transferul/ generalizarea.
Expectanţa
Avem în vedere două aspecte diferite ale expectanţei: pe de o parte, expectanţa văzută ca o caracteristică stabilă cu care
pacientului intră în terapie şi care determină, în parte, rezultatele psihoterapiei; pe de altă parte, expectanţa văzută ca o variabilă
independentă care poate fi indusă prin intermediul instrucţiunilor terapeutului. Influenţa expectanţei iniţiale a pacientului cu privire la
rezultatele terapiei nu a fost suficient de bine demonstrată (Schaap, Bennun, Schindler, Hoogduin, 1996). Ceea ce rămâne însă
important este modul în care psihoterapeutul induce pacientului aşteptări pozitive şi facilitează progresul în psihoterapie.
Motivaţia pentru psihoterapie
Motivaţia pentru psihoterapie a fost definită în mai multe moduri: pregătire în vederea unei participări active, nevoie de
schimbare, recunoaşterea unor probleme de natură psihologică, nevoia de a se înţelege pe sine. Neavând un concept bine stabilit,
ca urmare a problemelor metodologice întâmpinate, putem presupune că este necesar cel puţin un nivel minim de motivaţie încă de
la începutul psihoterapiei. În caz contrar, există riscul apariţiei fenomenului de renunţare la terapie („dropout”).
În literatura de specialitate sunt raportate următoarele elemente care ne pot releva, de fapt, cât de puternică este dorinţa
de schimbare a pacientului (Ionescu, 1990; Rosenbaum şi Horowitz, 1983; Schaap, 1996; Weber, 1984):
gradul de suferinţă expectaţii realiste
iniţiativă proprie în căutarea tratamentului (vs. a fi trimis de participare activăbeneficii secundare
altcineva) sinceritate, onestitate, francheţe
faptul de a fi pregătit să facă sacrificii curiozitate şi nevoia de a se înţelege pe sine
loc al controlului intern atracţie interpersonală
acceptarea rolului de pacient încredere în sine
recunoaşterea problemei sale ca fiind de natură psihologică un anumit grad de dezvoltare cognitivă
(vs. somatică) experienţe timpurii legate de psihoterapie
capacitatea de introspecţie toleranţă la frustrare
un anumit grad de forţă a Ego-ului variabile demografice
Considerăm că motivaţia pentru psihoterapie reflectă, în fapt, nevoia de schimbare a pacientului, o nevoie care rezultă
dintr-un dezechilibru creat între starea lui actuală şi starea (de sănătate) spre care acesta tinde. Prin urmare, întrebarea nu trebuie
pusă în termenii existenţei unei motivaţii pentru psihoterapie. Mai degrabă, ea trebuie să vizeze cât de puternică este dorinţa de
schimbare a pacientului.
 Numeroase contribuţii în legătură cu utilizarea unor strategii clinice menite să ducă la creşterea motivaţiei pacientului în
psihoterapie, au fost aduse de abordarea terapeutică a interviului motivaţional (Miller, W.R., Rollnick, S., 2002), căruia îi vom
rezerva o discuţie detaliată în capitolul final al cărţii.
Autoexplorarea
Autoexplorarea este considerată drept o condiţie esenţială în vederea producerii schimbării în psihoterapiile nondirective.
De pildă, Orlinsky şi Howard (1986) au trecut în revistă mai multe studii care implică gradul de autoexplorare a pacientului şi au
ajuns la concluzia că nu există o corelaţie pozitivă între adâncimea autoexplorării şi rezultatele terapiei. Cu alte cuvinte, această
caracteristică comportamentală a pacientului se manifestă atât în terapiile soldate cu succes, cât şi în cele care eşuează.
Receptivitatea şi transferul/ generalizarea
Conform mai multor autori, receptivitatea („deschiderea”) pacientului la psihoterapie stabileşte o corelaţie pozitivă cu
rezultatele procesului terapeutic.
În privinţa procesului de transfer/ generalizare (îndeplinirea sarcinilor terapeutice între şedinţe), considerăm că acesta
reprezintă un aspect esenţial al psihoterapiilor actuale. O discuţie specială în legătură cu valorificarea timpului extraterapeutic o vom
avea în capitoul final al cărţii. În mod deosebit, psihoterapiile de orientare comportamentală pun accent pe procedurile de
autocontrol, în scopul facilitării şi accelerării procesului de generalizare. După I. Holdevici (1996), autocontrolul reprezintă o
capacitate dobândită care se formează prin învăţare, în urma unor contacte variate, iar repertoriul tehnicilor de autocontrol se
construieşte progresiv în cursul interacţiunii cu factori diverşi din mediul înconjurător. Metodele concrete de autocontrol includ
tehnici de relaxare, autosugestie şi autoprogramare psihică.
 Termenul “temă pentru acasă” se referă la orice sarcină încredinţată pacientului pentru a fi efectuată în intervalul dintre
şedinţele de terapie. Sarcina poate fi comportamentală, automonitorizare, exerciţiu fizic, observaţie, înregistrarea unei convorbiri
extraterapeutice, citit etc.
Ca metodă de valorificare a intervalului dintre şedinţe, tema pentru acasă a devenit baza terapiilor cognitiv-
comportamentale, în conformitate cu accentul pus de aceste terapii pe creşterea abilităţii pacienţilor de a găsi singuri soluţii pentru
problemele lor. Pe de altă parte, metoda temei pentru acasă este adesea utilizată de numeroşi psihoterapeuţi de orientări teoretice
diferite. Formele scurte de terapie psihodinamică (Badgio, Halperin şi Barber, 1999), de terapie familială şi de cuplu (Dattilo, 2002)
şi de abordare centrată pe soluţie (Beyebach, Morejon, Palenzuela şi Rodriguez-Arias, 1996) folosesc frecvent metoda temei pentru
acasă. Astfel, tema pentru acasă este considerată de majoritatea psihoterapeuţilor ca o parte integrantă a procesului de schimbare.
Tema pentru acasă nu este numai o tehnică frecvent folosită, dar, aşa cum a demonstrat o metaanaliză a 32 studii, ea
îmbunătăţeşte semnificativ rezultatele terapiei (Kazantzis, Dean şi Ronan, 2000). Tema pentru acasă poate ajuta pacienţii să se
restabilească mai rapid şi să se menţină astfel timp mai îndelungat, iar complianţa pacienţilor la această formă de tratament este un
factor predictiv important pentru rezultatul favorabil al terapiei. Cu alte cuvinte, psihoterapeuţii care reuşesc să elaboreze şi să pună
în practică o temă, precum şi să motiveze pacienţii pentru efectuarea acesteia, vor avea mai mult succes decât cei care nu
apelează la teme pentru acasă.
Următoarea problemă pentru un practician este să hotărască ce tip de temă să prescrie. Pentru început, este
recomandabil ca terapeutul să se familiarizeze cu diverse ghiduri ce indică anumite tipuri de teme, în funcţie de tulburările
prezentate de pacient. În orice caz, complianţa pacientului la realizarea sarcinii poate fi crescută prin cunoaşterea impactului
variabilelor care ţin de pacient, dar şi a unor factori comuni asupra terapiei. În plus, terapeutul este preocupat de stabilierea unei
bune alianţe terapeutice, precum şi de estimarea capacităţii pacientului de a realiza o temă dată, selectând tema cea mai adecvată
şi adaptată fiecărui caz. Discuţia de faţă se referă la modul în care ar trebui elaborate, implementate şi urmărite temele pentru
acasă, cu scopul de a potenţa rezultatele terapiei.
Teorie şi conceptualizare: scopurile temei pentru acasă
Utilizarea timpului extraterapeutic, prin teme pentru acasă, poate influenţa favorabil rezultatele terapiei, într-o multitudine de moduri
(Kamins, 2006):
Posibilitatea de exersare a abilităţilor proprii În cursul unei şedinţe de terapie, pacientul şi psihoterapeutul pot discuta şi
clarifica anumite aspecte, dar tema pentru acasă favorizează învăţarea pe plan experimental şi permite extrapolara cunoştinţelor din
terapie, la viaţa reală. De pildă, pacientul poate învăţa prin terapie despre relaţiile dintre cogniţie şi sentimente, dar practica
confruntării gândirii disfuncţionale cu o situaţie dificilă permite realizarea mai rapidă a schimbării.
Extinderea rolului terapiei Tema pentru acasă poate să consolideze cunoştinţele pacientului dobândite în cursul unei şedinte şi
să le menţină vii în memoria sa. Cu alte cuvinte, aceste sarcini extraterapeutice îi permit să continue terapia la domiciliu.
Estimarea nivelului de motivaţie a pacientului şi a dorinţei sale de schimbare Un pacient poate să spună ceva în faţa
psihoterapeutului, dar să se comporte total diferit în afara şedinţelor de terapie. Temele pentru acasă pot servi terapeutului la
înţelegerea dorinţei reale de schimbare a pacientului. De exemplu, un pacient îşi poate declara dorinţa de schimbare, dar, când i se
cere să exerseze această schimbare prin teme pentru acasă, este posibil să nu fie dispus să o facă. Dacă acest lucru este sesizat
în cursul şedinţei următoare, terapeutul poate ajusta intervenţiile pe baza comportamentului pacientului, optimizând astfel folosirea
timpului terapeutic.
Contribuţia la prevenirea recăderilor Experienţa clinică ne demonstrează că pacienţii care utilizează cu succes temele pentru
acasă pentru a-şi depăşi problemele, vor reduce riscul apariţiei recăderilor după încheierea terapiei.
Implicarea partenerilor de viaţăImplicarea partenerilor de viaţă în terapie poate contribui adesea la ameliorarea rezultatelor. Teme
pentru acasă, precum cititul psihoeducaţional, pot ajuta membrii familiei să cunoască anumite aspecte ale tulburării pacientului sau
strategii eficiente de susţinere. De asemenea, participarea partenerilor de viaţă permite terapeutului să evalueze susţinerea socială
a pacientului şi să determine dacă aceste persoane colaborează cu adevărat în vederea atingerii obiectivelor propuse.
Forţa proprie Prescrierea unei teme pentru acasă este un mesaj de colaborare, ce comunică pacienţilor rolul lor crucial în procesul
schimbării. În cele din urmă, tema pentru acasă este elementul esenţial care transmite pacienţilor convingerea că sunt cu adevărat
colaboratori la propriul lor tratament. Terapeutul poate instrui, dar pacienţii înţeleg că trebuie să pună în practică. După încheierea
terapiei, pacientul va fi înclinat să atribuie succesul în mai mare măsură eforturilor proprii, nu numai psihoterapeutului.
Ceapa si usturoi .toate mecanismele de apărare pot fi împărţite în doar două tipuri: ceapă şi usturoi. Acestea au fost denumite
astfel pentru a reprezenta o dihotomie utilă şi uşor de reţinut, de înţelegerea căreia depinzând toate celelalte consideraţii cu privire
la punctul de intrare potrivit. Aşa cum ştim cu toţii, după ce măncăm o ceapă, pătimim din cauza gustului care stăruie cu fiecare
eructaţie şi cu fiecare înghiţitură. De cealaltă parte, după ce mâncăm usturoi, nu mai suntem conştienti de miros, dar toţi cei din
apropierea noastră îndură mirosul. În mod asemănător, există pacienţi care suferă (ceapă) şi pacienţi care îi fac pe alţii să sufere
(usturoi). Autorii mai sus menţionaţi ar fi putut să folosească termenii standard de intra şi extrapunitiv, dar, aşa după cum
menţionează, în zecile de ani de predare a punctelor de intrare, au învăţat că practicienii pot beneficia de termeni plini de vervă,
memorabili şi de impact. Intra şi extrapunitiv nu îi împiedică pe psihoterapeuţi să îi trateze pe toţi pacienţii ca şi când toţi ar suferi,
respectiv, ca şi cum toţi ar fi de tip ceapă.
Negarea stă la baza comportamentului de tip usturoi şi nu poate să fie ameliorat prin terapie de tip ceapă, care se axează pe
reducerea sentimentului de vinovăţie. Diminuarea culpabilităţii în cazul unui pacient de tip usturoi este asemănătoare cu a turna
benzină pe foc, însă psihoterapeuţii procedează deseori astfel, deoarece formarea în psihoterapie se bazează în special pe utilizara
unor tehnici terapeutice pentru pacienţii de tip ceapă. Pacienţii de tip usturoi pot simula vinovăţia. Însă, ceea ce uneori apare ca
sentiment de vină, este, de fapt, nemulţumirea lor din cauza problemelor cu care se confruntă. În momentul în care un terapeut
reduce anxietatea pacienţilor de tip usturoi, ei îşi pierd motivaţia pentru tratament şi pleacă spunând "La revedere, de fapt, nu am
avut nevoie de tine de la bun început!". Cu pacienţii de tip ceapă, totuşi, este important să-i eliberăm de suferinţa lor cât mai curând
posibil. Acest demers terapeutic le oferă speranţa de a continua tratamentul, în timp ce pentru un pacient de tip usturoi, reducerea
anxietăţii duce la întreruperea prematură a tratamentului.
Un punct de intrare este definit ca o deschidere terapeutică caracteristică pacientului, menit să-l ghideze pe terapeut în selecţia şi
sincronizarea unei intervenţii specifice, astfel încât să obţină beneficii maxime în procesul terapeutic. Fără un punct de intrare
potrivit, unele intervenţii terapeutice nu au succes sau pot fi chiar dăunătoare. În final, starea pacientului se poate înrăutăţi sau
renunţă pur şi simplu la terapie (Cummings, Cummings şi Johnson, 1997; Cummings, Dorken, Pallak şi Henke, 1993; Cummings,
O’Donohue şi Ferguson, 2002; Cummings şi Wiggins, 2001; Wiggins şi Cummings, 1998).
Panorama psihopatologiei cepei şi a usturoiului este schiţată în următorul tabel care conţine patru cadrane: ceapă analizabilă,
ceapă non-analizabilă, usturoi analizabil şi usturoi non-analizabil. În fiecare cadran se află diverse condiţii psihologice care pot fi la
rândul lor împărţite în funcţie de principalele defense utilizate de pacient.

Ceapă (Reprimare) Usturoi (Negare)

Anxietate Dependenţe

Fobii Stiluri de personalitate

Depresie Tulburări de personalitate

Analizabil
Isterie/ conversie Nevroze impulsive

Tulburarea obsesiv - compulsivă Hipomanie

Personalitate narcisică

Personalitate de tip borderline

Ceapă (Retragere) Usturoi (Retragere)

Nonanalizabil Schizofrenia care provoacă suferinţă Schizofrenia care atacă mediul

individuală înconjurător

Schizofrenia impulsivă
4. Relaţia centrată pe realitate şi obiect
În şcolile terapeutice incluse în orientarea experienţialistă contează în mai mică măsură ceea ce face psihoterapeutul (respectiv
tehnicile utilizate), cât ceea ce este el. După I. Mitrofan (1999), “dacă comportamentul terapeutului nu va fi expresia anumitor
atitudini şi convingeri profund înrădăcinate în personalitatea sa, el nu va reuşi să declanşeze la client genul de proces numit
“actualizare de sine” sau “creştere (dezvoltare) personală”.
Terapia centrată pe client, denumită ulterior terapie centrată pe persoană, se înscrie în curentul orientărilor
psihoterapeutice experienţiale. C. Rogers consideră că atitudinea principală a terapeutului este cea de considerare pozitivă
necondiţionată manifestată faţă de client. Această acceptare necondiţionată presupune comunicare empatică, autentică, acceptare
pozitivă verbală şi nonverbală (mimică şi pantomimică de tip comprehensiv).
În ceea ce priveşte terapia rogersiană, clientului îi revine sarcina de a dirija explorarea Eu-lui şi de a propune interpretările
materialului astfel descoperit. Fireşte, clientul va schimba de mai multe ori interpretarea unui material experienţial dat, în funcţie de
gradul său de înţelegere de sine (respectiv, în funcţie de gradul său de anxietate). În situaţia terapeutică, pacientul este în acelaşi
timp obiect şi agent. Acest tip de relaţie se deosebeşte de relaţia transferenţială, în care pacientul percepe terapeutul ca pe o figură
semnificativă din trecutul său. De asemenea, se deosebeşte de relaţia specifică terapiilor comportamentale, care se bazează de
cele mai multe ori pe o convenţie de învăţare. Prezumţia lui C. Rogers este aceea că oamenii sunt esenţialmente demni de
încredere şi că au un enorm potenţial de a se autoînţelege şi de a-şi rezolva problemele, fără o intervenţie directă din partea
terapeutului. Cu alte cuvinte, ei sunt capabil de creştere autodirecţionată (G. Corey, 1991).
Atât psihoterapia centrată pe client, cât şi cea existenţialistă şi Gestalt-terapia, aduc numeroase contribuţii în privinţa
specificării a ceea ce înseamnă de fapt relaţia psihoterapeutică, prin identificarea următoarelor ei dimensiuni: empatie acurată,
căldură nonposesivă, autenticitate, concreteţe, autodezvăluire, concentrare pe aici şi acum.
Psihoterapia existenţialistă Bazată pe filosofia existenţialistă promovată de Kierkegaard, Nietzsche, Heidegger, Sartre şi Buber,
terapia existenţialistă s-a dezvoltat prin contribuţia lui Binswanger, Frankl, May şi Yalom.
Apărută ca o reacţie împotriva psihanalizei şi behaviorismului, terapia existenţialistă reprezintă o variantă a psihoterapiilor
experienţiale. Este o abordare terapeutică accesibilă (clienţii pot să o perceapă concentrându-se pe propria lor experienţă),
umanistă (omul se găseşte în centrul atenţiei) şi parcimonioasă (are puţine ipoteze).

G. Corey (1991) sistematizează temele centrale ale terapiei existenţialiste în următoarele afirmaţii:
capacitatea omului de a fi conştient de sine;
libertatea de alegere din mai multe alternative şi responsabilitatea direcţionării propriului destin;
năzuinţa spre identitate şi relaţionare (omul fiind supus sentimentului singurătăţii şi izolării, dar în acelaşi timp năzuind spre relaţii cu
alţii pentru a-şi căpăta sau păstra sensul);
ăutarea semnificaţiei şi scopului vieţii, în condiţiile în care individul nu poate găsi sensul vieţii (nevroza existenţială majoră descrisă
de V. Frankl, 1963), astfel încât trebuie să descopere un nou sens, prin angajarea în creaţie, dragoste şi muncă;
anxietatea este o condiţie a vieţii, distingându-se anxietatea existenţială, o formă de anxietate normală şi stimulentă pentru
dezvoltare; se urmăreşte transformarea anxietăţii nevrotice în anxietate normală şi dezvoltarea capacităţii de a trăi în condiţiile unei
anxietăţi normale (R. May, 1983);
conştiinţa morţii şi a nefiinţei - sursa energiei vieţii şi a creativităţii.
Prin intermediul terapiei existenţialiste, clienţii devin capabili să se angajeze în acţiuni concrete, pentru a avea o existenţă
autentică (plină de sens), în conformitate cu propria evaluare a ceea ce este valoros pentru ei înşişi. După C. R. Corduban (1994),
“clienţii ajung să recunoască căile prin care vor putea trăi autentic şi vor face alegerile care să-i conducă la devenirea a ceea ce ei
sunt capabili să devină”.
Acest sistem psihoterapeutic pune un accent deosebit pe unicitatea fiecărui individ şi a felului său propriu de a fi în lume.
Terapeutul evită diagnosticul, intelectualismul abstract, interpretarea şi încurajează procesul clientului de descoperire prin
experimentare. Eforturile sale se îndreaptă în direcţia înţelegerii lumii subiective a clientului său. G. Corey (1991) descrie terapia
drept o “călătorie în comun a terapeutului şi clientului, o călătorie care sapă adânc în interiorul lumii aşa cum este ea trăită şi
percepută de către client”. Fireşte, în această călătorie nu numai clientul trece printr-o serie de modificări, ci şi terapeutul se
dezvoltă o dată cu clientul său. Cel care doreşte să lase neschimbate modul de a fi şi propria creştere, ar trebui să nu devină
terapeut.
În psihoterapia existenţialistă, calitatea relaţiei psihoterapeut-client este cea care vindecă, şi nu tehnicile terapeutice.
Prezenţa terapeutului joacă un rol crucial în această relaţie. Din păcate, terapeuţii sunt mult prea concentraţi pe conţinutul a ceea ce
spun şi mai puţin pe distanţa care se creează între ei şi proprii lor clienţi. Tocmai această calitate a relaţiei terapeutice vine să
energizeze dificilul efort îndreptat în direcţia schimbării clientului.
În psihoterapia existenţialistă, relaţia terapeutică se bazează în primul rând pe respect. Această caracteristică implică
încrederea terapeutului în potenţialul clientului de a face faţă “în mod autentic” propriilor sale tulburări şi de a descoperi moduri
alternative de a fi. Terapeutul îl ajută pe client să înţeleagă cum acesta, în anumite circumstanţe, şi-a “limitat” propria existenţă. Mai
mult, clientul devine responsabil pentru asumarea unui asemenea tip de existenţă.
Gestalt-terapia Gestalt-terapia promovată de Fritz Perls este o abordare existenţialistă bazată pe premisa că “oamenii trebuie să-şi
găseasă propriul drum în viaţă şi să accepte responsabilitatea personală, dacă aspiră la obţinerea maturităţii”. Fără conştientizare,
clientul nu posedă instrumentele necesare pentru schimbarea personalităţii. Fiind în legătură cu experienţa sa subiectivă şi cu
realitatea, persoana devine unitară şi întreagă. Deveninid conştient, clientul va putea să-şi organizeze propria existenţă într-o
manieră plină de sens.
După I. Mitrofan (1999), terapeuţii gestaltişti “… caută să declanşeze în clienţi capacitatea de a deveni observatori
conştienţi în prezent ai propriilor lor trăiri şi experienţe trecute, readuse pe scena prezentului şi reexperimentate pentru a deveni
comprehensibile”. Scopul final este obţinerea conştiinţei depline, experienţa conflictelor interne, rezolvarea dihotomiilor prin
integrarea lor şi aplecarea asupra impasului care stă în calea completării acţiunilor neterminate (”unfinished business”).
În viziunea lui Perls, oamenii poartă cu ei în viaţă o serie de conflicte şi traume nerezolvate. Sentimentele neexprimate de
teamă, durere, vină, anxietate sunt aduse în cadrul unor noi relaţii. Nu putem să evoluăm decât dacă vom putea să ne încheim
afacerile noastre mai vechi .
Terapeutul gestaltist se va concentra pe sentimentele clientului său, conştientizarea de moment, mesajele corpului,
energia, evitarea şi blocajele în conştientizare. Clienţii sunt ajutaţi să înveţe să-şi folosescă simţurile deplin, să fie atenţi la mesajele
limbajului nonverbal, mai ales cele legate de mesajele corpului. O mare parte din gândirea noastră este o modalitate de a evita
sentimentele şi de aceea, accentul se pune pe simţirea directă, pe experienţa lui “aici şi acum”. Postura, mişcările, gesturile, vocea,
ezitările unui client spun o întreagă istorie. “Adevărata comunicare stă în spatele cuvintelor” (Perls, 2008).
De asemenea, terapeutul gestaltist se concentrează pe diferite aspecte de limbaj, cum ar fi: vorbirea impersonală care
înlocuieşte personalizarea; ambiguitatea lui “poate”, “un fel de”, “posibil”, “probabil”, “se pare că”, “bănuiesc” sunt înlocuite cu
afirmaţii clare şi directe; “trebuie”, “este necesar să” reprezintă expresii care neagă responsabilitatea personală şi sunt înlocuite cu
“eu vreau să”, “eu doresc să”, “eu aleg să”. În acest mod, clientul va fi ajutat să-şi câştige libertatea alegerilor şi responsabilitatea.
Cel mai important aspect al terapiei este relaţia dintre terapeut şi client. Se consideră că din interacţiunea terapeutică,
clientul învaţă despre el însuşi şi va fi capabil să se schimbe. “A veni în întâmpinare” şi “a intra în rezonanţă” cu clientul sunt două
atribute de bază în activitatea terapeutului gestaltist. În acest demers, nu atât tehnicile şi strategiile terapeutice sunt importante, cât
atitudinile şi comportamentul terapeutului manifestate în relaţie cu clientul său.
Relaţia terapeutică presupune existenţa a patru caracteristici de bază ale dialogului terapeut-client (I. Mitrofan, 1999, cit.
din G. Yontef şi J. Simkin, 1989):
Includerea. Prezenţa.
Responsabilitatea în a dialoga Dialogul este trăit, simţit, pe viu
Multi dintre cei care se adreseaza unui psiholog o fac fara a se informa anterior asupra curentului teoretic din care face parte si
psihologul prin practica sa. Acest lucru nu este deloc benefic, deoarece nu orice abordare terapeutica se potriveste oricui si
deasemenea, lipsa informarii nu da posibilitatea adresarii de intrebari si intelegerii prealabile a ceea ce urmeaza sa se intample in
cabinetul de psihologie. Este un act de responsabilitate personala pana la urma, sa stii si sa intelegi ce strategie urmeaza sa
folosesti pentru a lucra cu propriile provocari, la care se adauga si rezolvarea unei probleme reale: aceea de a avea asteptari
realiste de la procesul terapeutic stiind ca necesita implicarea personala si in ce fel.

Modelul cognitiv al lui Aaron Beck

Conform lui Beck, problemele noastre emotionale sunt consecinta unor distorsiuni si scheme cognitive care se dezvolta in functie
de experientele din perioada primei copilarii. Experientele timpurii duc la formarea unor convingeri despre propria persoana,
viata si ceilalti. De exemplu, in cazul in care copiii beneficiaza de suport si afectiune din partea parintilor, ei isi vor forma
convingeri cum ar fi „Ceilalti ma iubesc”, „Sunt competent”, ceea ce va duce la o imagine pozitiva asupra propriei persoane.

Persoanele care au avut experiente negative cu parintii isi pot forma convingeri de genul „Nu pot fi iubit”, sau „Sunt un ratat” si pot
dezvolta in perioada adulta probleme psihologice.

Conceptele esentiale ale modelului lui Beck sunt gandurile automate, distorsiunile cognitive si schemele cognitive. Toate acestea
reflecta intr-un mod sau altul, aspecte ale interpretarii realitatii externe/interne.

Componentele modelului

a. Gandurile automate

Acestea sunt gandurile care apar involuntar si automat cand ne aflam intr-o anumita situatie. In cazul problemelor emotionale,
aceste ganduri sunt inacurate. De exemplu, in momentul in care Sorin a auzit intrebarea pusa de profesor la examen, a avut
urmatoarele ganduri: „voi pica examenul, sunt un prost, incompetent, nu am nici o sansa”. Aceste ganduri automate sunt grupate in
scheme cognitive care au grad de generalitate mai mare. Sorin are de exemplu, o schema cognitiva de tipul „Sunt incompetent” si
care se manifesta in mai multe arii ale vietii sale care fac referire la performanta.

b. Schemele cognitive

Schemele cognitive sunt convingerile bazale pe care persoanele le au despre ei, lume si ceilalti. Sunt doua tipuri de scheme
cognitive: adaptative si dezadaptative. Anumite scheme cognitive dezadaptative sunt asociate cu vulnerabilitatea spre anumite
tulburari sau probleme emotionale si comportamentale. De exemplu, persoanele depresive au scheme de genul: ”Nu pot sa fac
nimic bine”, „ Nu sunt in stare de nimic”, „Nu merit nimic”, „Ceilalti sunt mult mai buni decat mine” etc.

c. Distorsiunile cognitive

Distorsiunile cognitive sau erorile in gandire sunt: saltul la concluzii, suprageneralizarea, exagerarea sau minimizarea semnificatiei
unor evenimente, personalizarea si gandirea de tipul totul sau nimic.

In terapie, modelul lui Beck vizeaza modificarea gandurilor automate, a schemelor cognitive si a distorsiunilor cognitive. Astfel se
atinge prima componenta implicata in discrepanta cognitiva si anume modul distorsionat in care persoanele vad realitatea. Odata
incepute modificarile la acest nivel, multe din reactiile comportamentale se dizolva de la sine, deoarece nu mai fac sens pentru
persoana in cauza.

De asemenea, intelegand in ce fel propria gandire a functionat si ca urmare a restructurarii cognitive, o persoana poate face
schimbari comportamentale durabile cu un efort mult mai usor la nivel resimtit.