Povestea lui Harap-Alb

de Ion Creangă

Relația dintre două personaje

„Povestea lui Harap-Alb” de Ion Creangă este un basm cult, publicat în revista
„Convorbiri literare” în 1877. Despre acest basm, Gorge Călinescu afirma: „<<Povestea lui
Harap-Alb>> e un chip de a dovedi că omul de soi bun se vădește sub orice strai și la orice
vârstă”. Basmul cult este o specie narativă amplă, o narațiune pluriepisodică, cu numeroase
personaje purtătoare ale unor valori simbolice: binele și răul în diversele lor ipostaze.
Tema textului este specifică basmului: eterna luptă dintre bine și rău, deznodământul
surprinzând triumful binelui. Fiind o creație cultă, scriitorul introduce și tema maturizării
eroului, textul dobândind aspectul unui bildungsroman.
Relațiile dintre personaje, precum Harap-Alb, reprezentant al binelui, și antagonist,
Spânul, ca întruchipare a răului, sunt evidențiate de însuși tema textului.
Un rol important în construcția personajelor îl are perspectiva narativă adoptată.
Perspectiva narativă este obiectivă, cu o viziune „dindărăt”, aparținându-i unui narator
omniscient, omniprezent și extradiegetic, care narează la persoana a treia. Naratorul ocupă,
așadar, o poziție de extrateritorialitate în raport cu universul ficțional creat, astfel încât nu
idealizează personajele, nu intervine în destinul lor, lăsându-le să evolueze spre
deznodământ după năzuințe și slăbiciuni. Acesta intervine adesea prin comentarii sau
reflecții, unele adresate unor interlocutori ipotetici (cititor sau ascultător). Naratorul se
detașează de diegeză (pretinde că evenimentele s-au întâmplat fără el) și se consideră
responsabil doar să spună povestea.
Privind textul din perspectiva tematicii abordate, cea a luptei dintre bine și rău, un loc
central îl ocupă conflictul exterior, dintre fiul cel mic de crai și Spân. Acestuia i se adaugă și
un conflict interior, generat de lupta dintre diversele ipostaze ale protagonistului: cea de
neinițiat, de novice, la început și de inițiat, la final.
Mijloacele de caracterizare utilizate în construcția celor două personaje sunt cele
specifice operei epice : caracterizarea directă (realizată de narator sau de celelalte
personaje) și cea indirectă (ce reiese din gesturi, fapte, atitudini, limbaj, relația cu celelalte
personaje).
Din punct de vedere tipologic, cele două personaje întruchipează binele (Harap-Alb)
și răul (Spânul). Caracteristica basmului cult este însă ambiguizarea personajelor. Astfel,
protagonistul nu este o întruchipare absolută a binelui, având slăbiciuni și defecte umane.
De asemenea, nici Spânul nu este doar o întruchipare a răului, el fiind „un rău necesar”.
 Statutul social al protagnositului se modifică pe tot parcursul discursului epic,
creionând, așadar, un personaj rotund. În incipit apare în ipostaza de mezin al craiului, pe
parcurs este slugă a Spânului, ca în final să devină împărat. În schimb, Spânul este un
personaj plat în măsura în care el nu evoluează pe parcursul textului, rolul său primordial
fiind acela de a ajuta la maturizarea eroului.
Din punct de vedere psihologic, firul narativ urmărește desăvârșirea personalității
eroului. Dacă la început este slab, pe parcursul probelor la care este supus de Spân,
personajul dobândește și o serie de calități necesare statutului de viitor împărat. De
exemplu, reușește să facă diferența dintre aparență și esență, atunci când se întovărășește
cu cei cinci năzdrăvani, în care intuiește un posibil ajutor pentru trecerea probelor de la
curtea Împăratului Roș. De asemenea îi este loial Spânului rezistând tentației de a se
îmbogăți prin vinderea pieii cu nestemate a cerbului.
Sub aspect moral, cele două personaje sunt prezentate în opoziție. Dacă fiul cel mic
al craiului își dovedește moralitatea, prin respectarea cuvântului dat, generozitatea și
loialitatea, Spânul este întotalitate imoral, folosindu-se de vicleșug ca armă principală pentru
a-și atinge scopul.
Relația dintre cele două personaje este urmărită de către narator încă din momentul
în care eroul, povățuit de tatăl său să se ferească de omul spân, părăsește curtea craiului
pornind într-o altă țară pe anevoiosul drum al inițierii.
O primă secvență narativă semnificativă pentru ilustrarea relației dintre cele două
personaje poate fi considerată cea a fântânii. Încălcând sfatul părintesc, pentru a ieși viu din
pădure, meziunul craiului acceptă tovărășia Spânului. Coborârea în fântână, spațiu al morții
și al renașterii reprezintă începutul inițierii spirituale, în care va fi condus de Spân.
Antagonistul (răufăcătorul) îl închide pe tânăr într-o fântână și îi cere, pentru a-l lăsă în viață
să facă schimb de identitate, să devină robul lui și să jure pe „ascuțișul paloșului” (sugestie a
unui cod al conduitei cavalerești) să-i dea ascultare întru toate, „până când va muri și iar va
învia”, condiționare paradoxală, dar care arată și modul de eliberare. De asemenea, Spânul îi
dă fiului de crai numele de Harap-Alb. În acest spațiu, se produce o schimbare a identității
celui care intră ca fiu de crai și iese în ipostaza de slugă a Spânului.
Finalul basmului constituie o altă secvență semnificativă în evoluția relației celor
doi. La întoarcerea la curtea lui Verde Împărat, fata Împăratului Roș îl demască pe Spân, care
crede însă că Harap-Alb a divulgat secretul și îi taie capul. De fapt, răutatea Spânului îl
dezleagă pe erou de jurământ, semn că inițierea s-a încheiat. Înviat de fată, eroul intră în
posesia paloșului și primește drept recompensă pe fata iubită și împărăția.
În opinia mea, întregul drum parcurs de cele două personaje trebuie perceput în plan
simbolic ca o cale a desăvârșirii interioare a mezinului. În acest sens, rolul Spânului este unul
decisiv: în absența sa, maturizarea eroului ar fi fost imposibilă. Odată cu procesul de
maturizare a lui Harap-Alb se încheie și misiunea Spânului. De aceea, calul îl omoară în
momentul în care inițierea a luat sfârșit.
 Caracterul de basm cult al operei „Povestea lui Harap-alb”, veritabil bildungsroman,
este vizibil și la nivelul construcției celor două personaje, prin complexitatea pe care
scriitorul le-o oferă.