Sunteți pe pagina 1din 281

DPP–pg–1

Titlul I – OBIECTUL {I PRINCIPIILE FUNDAMENTALE


ALE DREPTULUI PROCESUAL PENAL
Cap. I. Obiectul dreptului procesual penal

I.1. Locul dreptului procesual penal in sistemul de


drept
§1. Obiectul de reglementare a Dreptului procesual
penal
1) Procesul penal
|n vederea apararii intereselor societatii si ale ordinii de drept, a
drepturilor si libertatilor cetatenilor impotriva faptelor care le-ar aduce
atingere, legea penala prevede faptele care constituie infractiuni si
sanctiunile penale care se pot aplica celor ce le savirsesc. Aplicarea
pedepselor si a altor sanctiuni prevazute de legea penala constituie
sarcina autoritatilor pe care societatea le-a imputernicit in acest scop,
iar activitatea prin care se realizeaza tragerea la raspundere penala a
infractorilor trebuie sa se desfasoare organizat, in conformitate cu
anumite reguli, care sa satisfaca cerintele a doua interese majore:
– interesul societatii – care impune o activitate de natura a realiza
descoperirea rapida a infractiunilor si identificarea imediata a
infractorilor, dovedirea completa si obiectiva a vinovatiei acestora,
precum si aplicarea unor sanctiuni penale legale, care sa constituie
mijloace eficiente de combatere si prevenire a fenomenului
infractional;
– interesul individual – care impune ca aceasta activitate sa fie strict
reglementata de lege si sa se desfasoare in conformitate cu
aceasta, fiind interzise abuzurile si nedreptatile, ceea ce implica
acordarea de mijloace eficiente cetatenilor pentru a se apara
impotriva unei invinuiri neintemeiate sau mai grave decit cea
reala, precum si instituirea de puternice garantii pentru deplina
realizare a dreptului de aparare.
Activitatea prin care se asigura aplicarea legii penale celor care au
savirsit infractiuni poarta denumirea de proces penal, fiind obiectul de
reglementare al unui ansamblu de norme juridice denumit drept
procesual penal.
Denumirea de proces penal deriva pe de o parte, din cuvintul
latinesc processus, care inseamna inaintare, desfasurare, progres,
ceea ce in materie juridica caracterizeaza o activitate desfasurata in
timp, prin acte succesive, de la simplu la complex, avind ca finalitate
rezolvarea unui litigiu juridic; astfel, dupa ce s-a descoperit savirsirea
unei infractiuni, se trece la identificarea faptuitorilor, la cercetarea
vinovatiei lor, la trimiterea in judecata si la judecarea lor, la punerea
in executare a hotaririi judecatoresti de condamnare, ceea ce
subliniaza o desfasurare progresiva si coordonata a activitatii
judiciare; pe de alta parte, se foloseste calificativul de penal, care-l
deosebeste de alte forme de proces, definind astfel finalitatea
desfasurarii procesului, anume aplicarea de pedepse (penale) celor
vinovati de savirsirea de infractiuni.
Prin proces penal se intelege activitatea reglementata de lege pe
care o desfasoara autoritatea judecatoreasca, cu participarea activa a
persoanelor interesate, ca titulare de drepturi si obligatii, in scopul
constatarii la timp si in mod complet a faptelor care constituie
DPP–pg–2

infractiuni, astfel ca orice persoana care a savirsit o infractiune sa fie


sanctionata potrivit legii si nici o persoana nevinovata sa nu fie trasa
la raspundere penala. Deci procesul penal consta intr-o activitate prin
care infractorul este supus raspunderii penale. Aceasta activitate
cuprinde, in principal, activitatea de judecata, desfasurata de
instantele judecatoresti care, potrivit art. 124 din Constitutia
României, infaptuiesc justitia; prin hotarirea instantei de judecata,
data in urma unei dezbateri orale si contradictorii, in sedinta publica,
se stabileste vinovatia celor trimisi in judecata si li se aplica celor
vinovati de comiterea de infractiuni pedepsele si alte masuri
prevazute de legea penala. Pentru a se stabili daca este sau nu cazul
ca o persoana invinuita de comiterea unei infractiuni sa fie trimisa in
fata instantei judecatoresti, se desfasoara o activitate premergatoare
judecatii, denumita urmarire penala, prin care Ministerul Public,
impreuna cu organele pe care le supravegheaza, denumite organe de
cercetare penala, asigura descoperirea infractiunilor, identificarea
faptuitorilor si, atunci cind s-au strins probele necesare, trimiterea in
judecata a celor vinovati. |n fine, dupa pronuntarea unei hotariri
definitive de condamnare, se desfasoara activitatea de punere in
executare a acesteia, potrivit legii. Asadar, procesul penal cuprinde,
ca parti componente, in ordinea desfasurarii lor: urmarirea penala,
judecata si punerea in executare a hotaririi definitive de condamnare.
Procesul penal constituie o activitate reglementata de lege;
urmarirea si judecarea infractorilor, precum si punerea in executare a
pedepselor prevazute de lege nu se pot desfasura de oricine si
oricum, ci numai de anumite autoritati publice imputernicite de lege,
care trebuie sa desfasoare activitatea in conditiile si formele
prevazute de lege. |n acest mod, legea instituie autoritati publice
specializate in combaterea fenomenului infractional, iar mijloacele pe
care le prevede sint selectionate dintre acelea care, in practica de zi
cu zi, si-au dovedit atit eficienta in descoperirea oricarei infractiuni si
sanctionarea oricarui infractor, dar care prezinta si garantia unei
depline realizari a dreptului la aparare, de respectare a celorlalte
drepturi fundamentale ale omului. Statul de drept implica in cel mai
inalt grad legalitatea in activitatea de combatere a infractiunilor. De
aceea, statul de drept impune nu numai reglementarea prin norme
clare si ferme a procesului penal, in vederea apararii atit a intereselor
societatii in intregul ei, cit si a intereselor fiecarui cetatean in parte,
dar si asigurarea respectarii in practica a acestor norme, astfel incit
sanctiunile penale sa nu fie aplicate decit celor care s-au facut
vinovati de incalcarea legii penale.
Activitatea constituind procesul penal se efectueaza de o anumita
autoritate publica, pe care Constitutia României o denumeste
“autoritatea judecatoreasca”. Din autoritatea judecatoreasca fac
parte in primul rind instantele judecatoresti, reprezentate de Curtea
Suprema de Justitie, curtile de apel, tribunalele si judecatoriile,
precum si instantele militare. Instantele judecatoresti sint compuse
din judecatori. |n al doilea rind, face parte Ministerul Public,
autoritatea care reprezinta interesele generale ale societatii si ale
ordinii de drept; Ministerul Public isi exercita atributiile prin procurori,
constituiti in parchete pe linga fiecare instanta judecatoreasca si sint
ajutati de organele de cercetare penala.
La procesul penal participa si persoanele care au legatura cu
savirsirea unei infractiuni. Unele dintre aceste persoane – fizice sau
juridice – se numesc parti. Sint parti in procesul penal:
DPP–pg–3

– inculpatul – persoana care este adusa in fata autoritatii


judecatoresti pentru a raspunde penal de infractiunea savirsita si
civil de pagubele pe care le-a produs prin acea infractiune;
– partea vatamata – victima a infractiunii, care actioneaza in
vederea sanctionarii penale a inculpatului;
– partea civila – persoana prejudiciata prin infractiune, care pretinde
repararea pagubei ce i s-a produs de catre inculpat;
– partea responsabila civilmente – chemata sa raspunda fata de
partea civila, impreuna cu inculpatul, pentru paguba ce i s-a
produs acesteia.
Partile intervin in fata autoritatilor judecatoresti in vederea
sustinerii sau apararii intereselor proprii, exercitindu-si in acest scop
drepturile acordate de lege si indeplinindu-si obligatiile pe care
aceeasi lege le prevede.
|n afara de parti, la activitatea judiciara mai participa aparatorii si
reprezentantii, care, desi persoane distincte de parti, exercita
drepturile si indeplinesc obligatiile procesuale in numele sau interesul
partilor.
|n activitatea pe care o desfasoara, instantele judecatoresti,
Ministerul Public si organele de cercetare penala stabilesac raporturi
juridice intre ele; raporturi juridice se stabilesc intre aceste autoritati
si partile din proces, intre parti si aparatori. Aceste raporturi –
denumite raporturi procesual penale – avind ca finalitate tragerea la
raspundere penala a infractorilor, au caracter juridic, deoarece se
stabilesc in temeiul normelor de drept care le reglementeaza. Ca
urmare, autoritatile judiciare, partile, aparatorii devin subiecte ale
unor raporturi juridice, cu caracter procesual penal, avind drepturi si
obligatii procesuale. Includerea in conceptul de proces penal a
raporturilor juridice procesual penale, in care partile (printre care si
cel care este tras la raspundere penala) sint titulare de drepturi si
obligatii, scoate in relief o conceptie umanista si democratica cu
privire la procesul penal, potrivit careia justitia trebuie infaptuita cu
asigurarea celor mai largi posibilitati de aparare pentru persoanele
implicate.
Activitatea autoritatilor judiciare penale, cu participarea partilor, se
desfasoara in scopul constatarii la timp si in mod complet a faptelor
care constituie infractiuni, in vederea tragerii la raspundere numai a
celor vinovati de savirsirea lor si numai in limitele prevazute de lege;
se exprima, asadar, cerinta de a se actiona imediat si de urgenta
pentru descoperirea infractiunilor, identificarea infractorilor si apoi
sanctionarea lor, dindu-se astfel eficienta necesara combaterii si
prevenirii infractiunilor; totodata, se cere si cunoasterea exacta si
completa a faptelor, spre a se evita orice condamnare contrara legii si
adevarului. Aceste cerinte trebuie sa satisfaca atit interesul general al
societatii – ca orice infractiune sa fie descoperita si orice infractor
pedepsit – cit si interesul individual, care impune ca nici un nevinovat
sa nu fie tras la raspundere penala, iar cel vinovat sa raspunda numai
in masura vinovatiei sale.
Prin realizarea scopului de mai sus se asigura si indeplinirea unui
scop educativ, cu efect preventiv, prin dezvoltarea constiintei
cetatenilor in spiritul respectarii ordinii constitutionale si a ordinii de
drept, a drepturilor si libertatilor omului, ceea ce creaza climatul
necesar pentru prevenirea savirsirii de noi infractiuni. Cu cit in
constiinta cetatenilor se formeaza convingerea ca justitia penala nu
va lasa nici un infractor nepedepsit, cu atit se sadeste mai adinc ideea
necesitatii repsectarii legilor tarii, in special a legii penale.
DPP–pg–4

2) Procesul penal si alte forme de proces


Exista si alte forme de proces, care asigura solutionarea litigiilor
dintre persoanele fizice intre ele, dintre persoanele fizice si juridice,
dintre persoanele juridice intre ele, ori prin care se aplica unele
masuri administrative sau disciplinare; astfel de procese capata
denumirea litigiului pe care il solutioneaza: proces civil, administrativ,
disciplinar. Datorita trasaturilor caracteristice ale activitatii de
rezolvare a unui litigiu juridic, toate formele de proces, inclusiv
procesul penal, au citeva elemente comune: desfasurarea unei
activitati de un organ de jurisdictie, cu privire la un conflict de drept,
nascut din nerespectarea unei dispozitii legale, activitate finalizata
printr-o hotarire supusa unei cai de atac la un organ superior si care,
dupa ce a ramas definitiva, este pusa in executare. |n cazul procesului
penal si civil, organul jurisdictional este, de regula, o instanta
judecatoreasca; in cazul procesului administrativ si disciplinar, organul
care solutioneaza litigiul poate fi si un organ administrativ sau
disciplinar.
Natura diferita a litigiilor determina trasaturi specifice pentru
fiecare fel de proces, fie in legatura cu organele in fata carora se
desfasoara, fie in ceea ce priveste structura procesului, principiile
acestuia, persoanele implicate, mijloacele de proba folosite, solutiile
ce se pot pronunta, caile de atac. Trasaturile specifice impun ca
fiecare forma de proces sa aiba autonomia sa, diferentiindu-se de
celelalte forme de proces.
Procesul penal, avind ca obiect tragerea la raspundere penala a
persoanei care a savirsit o infractiune, presupune o confruntare intre
societate si infractor, in care societatea, prin Ministerul Public si
instantele judecatoresti, actioneaza pentru pedepsirea acestuia, iar
infractorul incearca sa ramina nedescoperit sau sa-si ascunda
vinovatia. De aceea, societatea trebuie sa foloseasca constringerea
de stat si sa depuna eforturi sustinute pentru ca, in final, sa se asigure
punerea in executare a pedepsei aplicate celui a carui vinovatie a fost
dovedita. Ca urmare, pe linga interventia instantelor judecatoresti,
comuna si altor forme de proces, numai procesul penal cunoaste
interventia organelor de urmarire penala – procuror si organe de
cercetare penala – activitate care, sub denumirea de urmarire penala,
este parte componenta a procesului penal. Pentru ca orice infractiune
sa fie descoperita si orice infractor identificat, legea impune ca
organele de urmarire penala si instantele judecatoresti penale sa-si
desfasoare, de regula, activitatea din proprie initiativa (din oficiu),
nelasind activitatea de aplicare a legii penale numai la initiativa
persoanelor vatamate prin infractiune. Procesul penal cunoaste o
reglementare a probelor adaptata conditiilor specifice in care se
savirseste o infractiune, de multe ori fara prezenta martorilor sau fara
acte preconstituite, care, asigurind evitarea erorilor, creaza totusi
facilitati in stabilirea corecta si completa a faptelor. Procesul penal se
finalizeaza printr-o hotarire de condamnare a inculpatului la o
pedeapsa sau alta masura penala (daca se constata raspunderea sa
penala) ori prin achitare (in caz contrar). Fiind posibila aplicarea de
pedepse privative de libertate, in cursul procesului penal se pot lua,
cu caracter temporar, masuri preventive sau masuri de siguranta,
privative de libertate sau alte drepturi, necesare pentru a impiedica
pe inculpat sa se sustraga de la urmarire, judecata sau executarea
pedepselor; aceste masuri preventive si de siguranta sint
caracteristice numai procesului penal.
DPP–pg–5

Procesul civil se deosebeste de procesul penal prin obiectul sau,


care consta in judecarea si solutionarea litigiilor privind drepturile
civile, de familie, de munca, precum si in executarea hotaririlor
judecatoresti civile. Obiectul procesului civil, in sensul larg al
cuvintului, se refera la litigii patrimoniale sau nepatrimoniale intre
cetateni, intre cetateni si persoanele juridice sau autoritatile publice
(contenciosul administrativ), intre persoanele juridice intre ele.
Caracteristic pentru procesul civil este principiul egalitatii dintre
partile in conflict – reclamant si pirit – care da un anumit specific
structurii procesului (numai judecata si executarea hotaririi); de
asemenea, restringerea mijloacelor de proba, obiect al probatiunii
fiind raporturile juridice; specifice sint si solutiile ce se pot pronunta.
Procesul civil este dominat de dreptul de dispozitie al partilor, potrivit
caruia instanta de judecata actioneaza numai daca este sesizata de
reclamant printr-o cerere in justitie, al carui obiect nu poate fi depasit
de instanta, iar procesul inceteaza la vointa partilor, atit prin
renuntarea la judecata, cit si prin renuntarea la executarea hotaririi.
Procesul administrativ are ca obiect judecarea si solutionarea
cazurilor de incalcare a legii administrative si financiare, avind loc in
fata autoritatilor administratiei publice cu atributii jurisdictionale
(Curtea de Conturi, comisiile care judeca contestatiile in materia
pensiilor si in alte materii). Activitatea de jurisdictie a acestor organe
se diferentiaza de activitatea de judecata desfasurata de instantele
judecatoresti, apropiindu-se mai mult de o dezbatere administrativa a
litigiului, fara insa a fi inlaturat caracterul de proces, finalizat printr-o
hotarire, ce urmeaza a fi executata. Unele litigii cu caracter
administrativ (cum sint actiunile pentru anularea unor acte
administrative ilegale, aplicarea unor sanctiuni contraventionale) se
judeca si se solutioneaza dupa regulile unui proces civil.
Procesul disciplinar intervine in cazul in care, in urma unor abateri
disciplinare, se desfasoara activitatea organelor de jurisdictie
disciplinara, pentru aplicarea unei sanctiuni disciplinare celui vinovat
de comiterea abaterii. Aplicarea sanctiunii disciplinare ia forma de
proces atunci cind, prin lege, sint instituite comisii de disciplina, a
caror activitate de judecata se desfasoara dupa o procedura proprie
(cazul comisiilor disciplinare ale magistratilor, avocatilor, cadrelor
didactice etc.). Procesul disciplinar se apropie de procesul penal prin
aplicarea principiului interventiei din oficiu a organelor disciplinare si
desfasurarea unei proceduri prealabila judecatii, dar judecata
urmeaza, ca regula, normele procesului civil.
Desi fiecare forma de proces isi are caracteristicile sale, se pot
intilni si interferente intre aceste caracterisitici. Astfel, procedura
plingerii prealabile din procesul penal implica un drept de dispozitie al
partii vatamate asupra inceperii si desfasurarii procesului, care este
caracteristic procesului civil; in procesul civil sint cazuri in care
actiunea este introdusa de partea lezata, interventia directa a
societatii fiind caracterisitica procesului penal.
|nsemnatatea luptei impotriva infractiunilor, ca cele mai grave
incalcari ale legii, precum si dreptul autoritatilor judiciare penale de a
interveni din proprie initiativa in vederea tragerii la raspundere penala
a infractorilor, creaza procesului penal o pozitie prioritara fata de
celelalte forme de proces. Astfel, procesul penal poate prelua spre
solutionare si litigiul civil intervenit intre persoana vatamata si
inculpat, prin care se asigura repararea pagubei produse prin
infractiune; uneori, desfasurarea procesului civil este suspendata cit
timp are loc inca procesul penal cu privire la aceeasi fapta si faptuitor;
DPP–pg–6

hotarirea definitiva data in procesul penal devine obligatorie pentru


organul jurisdictional care urmeaza sa se pronunte in procesul civil,
administrativ sau disciplinar asupra aceleiasi fapte si persoane.
Fiecare forma de proces este reglementata de norme legale
proprii, care-i determina particularitatea si-i confera autonomie.
Normele care reglementeaza cele mai importante forme de proces –
cel penal si cel civil – se constituie in ramuri distincte de drept, in
drept procesual penal si drept procesual civil; normele care
reglementeaza procesul administrativ si disciplinar, fiind intr-un
numar mai restrins, formeaza, impreuna cu normele care
reglementeaza activitatea autoritatilor administratiei publice, dreptul
administrativ si dreptul financiar, iar cele care reglementeaza
procesul disciplinar fac parte din dreptul muncii.
Datorita legaturilor care exista intre diferitele forme de proces,
legea prevede si posibilitatea ca unele norme care reglementeaza un
anumit proces sa se aplice in desfasurarea altui proces; astfel,
normele din dreptul procesual civil se pot aplica in procesul penal cind
se judeca o chestiune prealabila de natura civila (art. 44 al. 2),
precum si in procesul administrativ si disciplinar, daca nu exista o
reglementare potrivnica (art. 721 Cod procedura civila).
3) Tipurile istorice de proces penal
|n dezvoltarea sa istorica, procesul penal a cunoscut – din punct de
vedere al structurii si al principiilor sale de baza – trei tipuri distincte:
acuzatorial, inchizitorial si mixt.
A. Procesul penal acuzatorial
Procesul penal acuzatorial isi trage denumirea de la modul cum era
sesizata instanta de judecata, fiind necesar un acuzator care sa aduca
o acuzatie unei persoane. Acuzarea era adusa de victima infractiunii,
dupa ideea straveche ca victima si familia ei trebuiau sa se razbune
impotriva celui care le-a cauzat un rau. Fara acuzatia adusa de
acuzator nu putea exista un proces. Dreptul de a acuza a trecut apoi
si la alte persoane, denumite acuzatori populari.
|n stadiul incipient in care se afla organizatia statala, la inceput nu
erau judecatori de profesie, judecata avind loc in fata unui tribunal
compus din cetateni. Judecata in procesul acuzatorial se
caracterizeaza prin dezbaterea publica, orala si contradictoriala a
litigiului in fata organului de judecata, in care acuzatorul trebuia sa-si
dovedeasca acuzatia pe care o aducea, iar acuzatul sa-si dovedeasca
nevinovatia. |n dovedirea acuzatiei sau apararii se foloseau ca probe
recunoasterea publica din partea acuzatului, relatarile martorilor,
luarea pe garantie sub juramint de catre persoanele care-l cunosteau
pe acuzat, judecatorii avind o libertate deplina in a da sau nu crezare
probelor ce li se infatisau. Judecatorii interveneau in dezbaterea dintre
acuzator si acuzat numai pentru a pastra regulile judecatii, neavind
dreptul sa actioneze in vederea cunoasterii altor imprejurari decit cele
aratate de partile din proces.
Ulterior, in prima perioada a feudalismului, procesul penal
acuzatorial a cunoscut un pronuntat caracter religios, folosindu-se
asa-numitele “semne ale lui Dumnezeu”:
– duelul judiciar dintre acuzator si acuzat sau reprezentantii lor, in
care cine invingea in lupta avea si dreptatea de partea sa, ca semn
al vointei divine;
– ordaliile – incercarea cu apa fiarta, fier inrosit etc. – implineau
vointa lui Dumnezeu ca cel ce avea dreptate sa poata trece peste
incercarile la care era supus.
DPP–pg–7

Procesul penal acuzatorial s-a aplicat, cu unele trasaturi specifice,


la greci, romani, unele popoare barbare, iar in timpul farimitarii
feudale in fata justitiei senioriale. Din Evul Mediu si pina astazi
procesul penal acuzatorial este caracteristic dreptului anglo-saxon, de
unde s-a extins si la statele care au preluat acest drept. |n linii mari,
acest tip de proces penal a fost cunoscut in perioada feudala si in
tarile rom#ne.
Procesul penal acuzatorial este caracteristic statelor in care s-a
dezvoltat democratia prin participarea cetatenilor la treburile publice
si prin acordarea de largi drepturi individuale (bineinteles, in conditiile
privilegiate de care se bucurau unele clase sociale). Acest tip de
proces a prezentat avantajul pentru acuzat de a se bucura de garantii
pentru dreptul sau la aparare, cu toata cruzimea unora dintre
mijloacele folosite (duel judiciar, ordalii), dar a prezentat si
dezavanatajul de a nu fi eficient in combaterea infractiunilor, caci in
lipsa persoanei vatamate faptuitorul nu putea fi adus in fata instantei
de judecata, iar in lipsa unei cercetari preliminare din partea unor
persoane specializate era dificila identificarea faptuitorilor.
B. Procesul penal inchizitorial
Centralizarea puterii in miinile monarhului absolut, in a doua parte
a Evului Mediu, a atras formarea unui stat autoritar, in care
predominau interesele puterii fata de interesele individuale. |n noua
conceptie infractiunile aduceau atingere nu numai victimei, ci si
statului, ratiune pentru care acestuia trebuia sa-i revina sarcina de a
organiza activitatea de represiune penala, pedeapsa simbolizind
reactia publica impotriva celor care au comis fapte penale.
Reprimarea infractiunilor numai la plingerea victimei fiind insuficienta,
a devenit necesara o oficializare a actiunii de pedepseire a
infractiunilor si asezarea procesului penal pe noi principii,
corespunzatoare caracterului autoritar al statului feudal centralizat.
Acest proces penal a fost denumit inchizitorial, dupa procedura de
investigatie (per inquisitionem) desfasurata de persoana insarcinata
oficial cu descoperirea si cercetarea infractiunilor.
Spre deosebire de procesul acuzatorial, sesizarea organului de
judecata a fost incredintata unui magistrat, denumit mai intii
“procurorul regelui”, iar apoi primind denumirea de Minister Public, ca
reprezentant al puterii centrale; pentru a putea acoperi toate cazurile
de represiune penala, judecatorul se putea sesiza si din proprie
initiativa cu judecarea oricarei infractiuni. Instanta de judecata era
formata numai din judecatori de profesie, care au capatat dreptul de a
interveni in desfasurarea procesului, pentru cunoasterea faptelor,
independent de pozitia si activitatea partilor. Judecata se desfasura in
secret, in scris si necontradictoriu, principii deosebite de cele ale
procesului acuzatorial, dreptul la aparare fiind restrins. Pentru
dovedirea nevinovatiei s-a instituit un sistem de probe legale, a caror
valoare era prestabilita de lege, judecatorul neavind voie sa evalueze
probele pe baza convingerii sale, ci numai in raport cu valoarea
prevazuta de lege. Proba probationum (regina probelor) era
marturisirea acuzatului, care se putea obtine si prin tortura, chiar si in
cadrul judecatii (chestiunea prealabila). Folosirea torturii isi avea o
baza religioasa, in sensul ca divinitatea ajuta pe nevinovati sa suporte
chinurile la care erau supusi.
Procesul penal inchizitorial isi are radacinile in dreptul procesual
canonic, desfasurat in fata organelor de jurisdictie ecleziastice,
cristalizindu-si principiile in Ordonanta franceza din 1670. Daca
procesul penal inchizitorial asigura mai bine reprimarea infractiunilor,
DPP–pg–8

Ministerul Public si judecatorii avind obligatia de a actiona din proprie


initiativa in acest scop, dreptul la aparare al inculpatului era mai slab
asigurat, atit prin restringerea drepturilor acestuia, dar si prin
caracterul scris si necontradictoriu al procesului. Desi astazi este privit
– in ceea ce priveste judecata – ca un proces care a incalcat
elementare drepturi ale omului, prin sistemul probelor legale pe care
le-a introdus, procesul penal inchizitorial a constituit totusi un progres
fata de duelul judiciar si ordalii, fiind o frina in calea arbitrariului,
judecatorii avind obligatia sa solutioneze cauza pe baza de probe, iar
hotarirea lor fiind supusa apelului la alti judecatori.
C. Procesul penal mixt
Procesul penal mixt a constituit o reactie impotriva exceselor si
inechitatilor procesului penal inchizitorial, condamnate de ideile noi
ale sec. XVIII, premergatoare revolutiei burgheze din Franta. Acest tip
de proces s-a format prin imbinarea unor trasaturi ale procesului
inchizitorial, mentinute in faza prealabila judecatii, si trasaturile
procesului penal acuzatorial, consacrate in faza de judecata.
Sesizarea organului de judecata este incredintata, in principal, unui
organ specializat, Ministerul Public, prin procurorii constituiti in
parchete, cu posibilitatea ca, intr-un numar de cauze, instanta de
judecata sa fie sesizata direct de persoana vatamata. Pentru a
descoperi infractiunile si a identifica pe infractori, pentru a stringe
probele din care sa se poata trage concluzia daca este sau nu cazul sa
se dispuna trimiterea in judecata, desfasoara o activitate de informare
si de instructie prealabila, care urmeaza regulile procesului
inchizitorial, procedura fiind, in general, secreta, scrisa si
necontradictorie; tortura a fost oficial abolita. |n faza de judecata,
instanta – compusa din judecatori de profesie si, in unele cazuri, si din
cetateni (jurati) – dezbate cauza in prezenta Ministerului Public, a
partilor si a aparatorilor lor, in sedinta publica, orala si contradictorie,
cu asigurarea dreptului la aparare. |n acest mod erau adoptate, in
faza de judecata, elementele pozitive ale procesului penal acuzatorial.
|n locul probelor legale a fost adoptat regimul probelor libere,
evaluarea lor facindu-se pe baza convingerii intime a judecatorilor.
Exista si elemente de intrepatrundere, unele elemente acuzatoriale
patrunzind in faza preliminara (de exemplu existenta unei anumite
contradictorialitati prin prezenta aparatorului la unele acte de
instructie prealabila), dupa cum unele elemente inchizitoriale se pot
manifesta in faza de judecata (sedinta de judecata secreta).
Introdus mai intii in Franta, prin codul de instructie criminala din
1808, procesul penal mixt s-a extins apoi la cea mai mare parte a
legislatiei moderne, fiind adoptat si de Codurile de procedura penala
rom#ne din 1864 si 1936.
|ntre cele doua razboaie mondiale, in evolutia procesului penal
mixt s-au manifestat doua variante:
– procesul penal din tarile cu democratie liberala – in care au fost
aparate cu fermitate interesele individuale in raport cu cele ale
statului, dezvoltindu-se garantii procesuale importante pentru
asigurarea respectarii neabatute a drepturilor fundamentale ale
omului1;
– procesul penal in tarile cu regim autoritar:
– in Germania hitlerista s-a instituit un regim de teroare
judiciara impotriva oponentilor regimului, in care un rol
predominant l-a judecat politia secreta si magistratii incadrati in
1
libertatea individual`, inviolabilitatea domiciliului [i a coresponden]ei,
prezum]ia de nevinov`]ie, dreptul la ap`rare
DPP–pg–9

partidul national-socialist, supusi dispozitiilor date de


conducerea acestuia; cind s-a socotit necesar, s-a renuntat si la
procesele politice, trecindu-se la rafuiala directa, prin
exterminari individuale si in masa, in cadrul lagarelor de
detinuti politici;
– in U.R.S.S. – abandonindu-se principiul separarii puterilor
in stat si supunindu-se intreaga activitate de stat (inclusiv
justitia) puterii unice a sovietelor, sub conducerea politica a
partidului comunist – s-a instaurat un proces penal autoritar,
indreptat mai intii impotriva fostilor mosieri si capitalisti, apoi
impotriva oricarui oponent al regimului comunist; ancheta
penala a fost incredintata organelor de militie, securitate si
procuratura (organe de represiune ale statului autoritar
comunist); completele de judecata s-au format cu asesori
populari, avind majoritatea in luarea hotaririlor; s-a desfiintat
apelul, s-au restrins garantiile in ce priveste libertatea
individuala, inviolabilitatea domiciliului si corespondentei,
dreptul la aparare;
– dupa 1945, sub influenta politica a U.R.S.S. asupra tarilor
socialiste din centrul si estul Europei, caracteristicile procesului
penal sovietic au fost introduse si in legislatia acestor tari,
formindu-se un bloc al statelor cu proces penal mixt, dar de
conceptie si de practica autoritara.
|n perioada interbelica si in prezent a continuat sa functioneze in
Anglia, SUA si tarile aflate sub influenta legislatiei engleze un procesul
penal acuzatorial.
4) Procesul penal modern si cerintele drepturilor
omului recunoscute pe plan international
Dupa al doilea razboi mondial s-a produs o miscare umanista pe
plan international, mai intii teoretica si apoi transpusa in acorduri
internationale, pentru asigurarea unei mai mari protectii a omului
impotriva abuzurilor posibile ale autoritatilor judiciare.
Pe plan teoretic, in cadrul unor congrese, conferinte, colocvii
initiate de asociatii stiintifice internationale din domeniul stiintelor
penale (Asociatia Internationala de Drept Penal, Societatea
Internationala de Aparare Sociala, Societatea Internationala de
Criminologie) s-au examinat si teme legate de modul de organizare si
functionare a procesului penal, in spiritul unei mai intense ocrotiri a
drepturilor fundamentale ale omului, in special in cursul urmaririi
penale2.
Conceptia liberala privind reglementarea procesului penal,
preconizind institutii si reglementari care sa garanteze in mai mare
masura drepturile fundamentale ale cetatenilor, in contactul lor cu
autoritatile judiciare penale, in special in acele legislatii cu caracter
autoritar, s-a manifestat si in cadrul unor acorduri internationale in
cadrul sau in afara ONU. La 10 noiembrie 1948, Adunarea Generala a
ONU a adoptat Declaratia Universala a Drepturilor Omului, in care au
fost inscrise ca drepturi fundamentale inviolabilitatea persoanei, a
domiciliului si a corespondentei, prezumtia de nevinovatie, garantarea
dreptului la aparare, principiile publicitatii, contradictorialitatii si
oralitatii sedintei de judecata. Statele care au ratificat declaratia s-au
obligat sa dezvolte respectul pentru aceste drepturi si sa treaca la
aplicarea lor universala si efectiva. La 4 noiembrie 1950 a fost
2
|n raport de aceste direc]ii de dezvoltare a legisla]iei procesual penale,
unii autori sus]in c` ar exista cel pu]in teoretic [i un al patrulea tip de proces:
cel de ap`rare social`.
DPP–pg–10

semnata la Roma Conventia Europeana de aparare a Drepturilor


omului si a libertatilor fundamentale prin care statele occidentale au
adoptat dispozitii si in domeniul procedurii penale, sub forma unor
garantii privind arestarea si detinerea preventiva, prezumtia de
nevinovatie, desfasurarea echitabila a judecatii si asigurarea dreptului
la aparare. |n acest spirit a fost elaborat Codul de procedura penala
francez din 1958 si, mai ales, au fost adoptate modificarile acestui
Cod prin legile din 1970 si 1975, cind s-a introdus masura controlului
judiciar, care reduce in mod simtitor sfera de aplicare a detinerii
preventive. Dispozitiile liberale ale Conventiei de la Roma din 1950 se
impun, in baza unei prevederi constitutionale, instantelor
judecatoresti franceze, chiar daca nu-si au corespondent in legislatia
franceza.
Adunarea Generala ONU a adoptat la 16 decembrie 1966 Pactul
International cu privire la drepturile civile si politice, in care un loc
insemnat il ocupa dispozitiile privind ocrotirea drepturilor
fundamentale ale omului in derularea procesului penal. Acest Pact,
intrat in vigoare prin ratificarea sa de cele mai multe membre ONU,
printre care si România (1974), reflecta conceptia liberala cu privire la
procesul penal, fie sub forma procesului acuzatorial (anglo-saxon), fie
a procesului mixt (tarile occidentale), accentul fiind pus pe garantiile
impotriva arbitrariului autoritatilor judiciare, pe respectarea
drepturilor fundamentale ale cetatenilor, a dreptului la aparare. Ca
urmare a acestui act cu caracter international, s-au produs modificari
in legislatia procesual penala a multor state, spre a se adapta
conceptiei liberale dominante pe plan mondial. Carta de la Paris
pentru o noua Europa, semnata si de România, confirma inca o data
caracterul universal al conceptiei liberale despre procesul penal si
pune baza perfectionarii reglementarilor in domeniul represiunii
penale, pe plan international, in spiritul documentelor internationale
amintite.
O contributie la extinderea conceptiei liberale in reglementarea
procesului penal din tarile cu orientare autoritarista il are si Comitetul
Natiunilor Unite pentru prevenirea crimei si tratamentul infractorilor
care, prin congresele, sesiunile grupurilor consultative si studiile
efectuate, a initiat propuneri de introducere a unor institutii si
reglementari de natura a asigura o protectie mai mare drepturilor si
intereselor legitime ale cetatenilor in cadrul activitatii autoritatilor
judiciare.
5) Procesul penal din România moderna
Transformarile legislative ce au urmat Unirii Principatelor Rom#ne
si apoi a proclamarii Rom#niei ca stat independent s-au produs sub
influenta legislatiei franceze, astfel incit procedura penala adoptata in
1864 a fost sub forma procesului penal mixt, in varianta sa liberala.
Aceasta varianta liberala a fost mentinuta si dupa unificarea legislatiei
penale si procesual penale ce a avut loc in 1936, fiind mult largite si
intarite garantiile dreptului la aparare, justitia constituind una din cele
trei puteri ale statului de drept.
|n conditiile evolutiei Rom#niei spre un stat autoritar, mai intii in
cadrul dictaturii regale si apoi a celei militare, procesul penal
mentinut in structura procesului mixt a suferit unele transformari de
natura a intari represiunea penala, incepindu-se cu desfiintarea
Curtilor cu jurati si infiintarea sectiilor criminale la Curtile de apel
(1939) si apoi, in cursul razboiului, prin trecerea in competenta
tribunalelor militare a judecarii unui mare numar de infractiuni de
drept comun.
DPP–pg–11

Dupa razboi (din 1948) s-a trecut la folosirea represiunii penale,


prin intermediul procesului penal, in scopul apararii noii puteri
populare impotriva adversarilor politici. Caracterul mixt al procesului
penal s-a intarit prin acordarea unei ponderi mai mari urmaririi
penale, care a fost scoasa din competenta judecatorilor de instructie
si incredintata noilor organe ale puterii socialiste (militie, securitate,
procuratura); justitia a pierdut caracterul de a treia putere in stat,
fiind considerata doar o forma a activitatii statului socialist, supusa
puterii politice reprezentata de partidul unic al clasei muncitoare. Cu
scopul de a apara si consolida puterea clasei muncitoare, completele
de judecata au fost formate astfel incit asesorii populari (proveniti
dintre muncitorii din fabrici si dintre taranii cooperativizati) aveau
cuvintul decisiv in solutionarea cauzelor penale; totodata, s-a
desfiintat apelul, pentru a reduce durata procesului, iar dreptul la
aparare a fost restrins in cursul urmaririi penale, avocatura imbracind
o forma colectivista dependenta de administratia de stat si de puterea
politica.
Declaratia Universala a Drepturilor Omului din 1948, precum si
Pactul International cu privire la drepturile civile si politice din 1966 au
avut, tardiv, o influenta si asupra legislatiei noastre; dreptul la
aparare a fost trecut in Constitutia din 1965 ca un drept fundamental
al cetatenilor, iar in Codul de procedura penala din 1968, desi pastra
un caracter autoritar, a constituit un pas spre o intarire a dreptului la
aparare si acordarea mai multor garantii pentru drepturile
fundamentale ale omului. O miscare de idei progresiste a inceput sa
se desfasoare din 1977, in vederea reformarii urmaririi penale, prin
introducerea unor elemente de contradictorialitate si publicitate, de
participare a aparatorului la toate actele de urmarire penala. |nsa
aceasta miscare de idei nu a adus nici o modificare legislativa
corespunzatoare si nici transformari in practica autoritatilor judiciare.
Proclamarea de catre Revolutia din 1989 a separatiei puterilor in
stat, confirmata prin Constitutia din 1991, a determinat o schimbare
de directie a reglementarii procesului penal si a practicii judiciare spre
varianta liberala a procesului penal mixt. |n conditiile mentinerii in
vigoare a Codului de procedura penala din 1968, s-a intervenit prin
modificari legislative pentru a readuce in prim plan apararea
intereselor individuale, a drepturilor fundamentale ale cetatenilor
(care, anterior, fusesera subordonate intereselor partidului unic).
Justitia a capatat pozitia de a treia putere a statului, independenta de
puterea executiva si de lupta politica, introducindu-se garantia
inamovibilitatii judecatorilor si a desfiintarii institutiei asesorilor
populari; activitatea de urmarire a Ministerului Public a fost pusa sub
controlul instantelor judecatoresti; s-a reintrodus apelul, ca prima cale
de atac ordinara, in vederea inlaturarii erorilor de fapt ce s-ar produce
la judecata in prima instanta; s-a perfectionat reglementarea urmaririi
penale, admitindu-se participarea avocatului la efectuarea instructiei
prealabile; avocatura a fost scoasa de sub conducerea Ministerului
Justitiei, fiind asezata pe baze autonome, cu largi posibilitati de
asigurare a dreptului la aparare in cadrul procesului penal.
|n Constitutia României s-au prevazut numeroase garantii pentru
drepturile fundamentale ale cetateanului, care au incidenta in
procesul penal. S-au inscris astfel de drepturi si libertati
fundamentale: egalitatea in drepturi, libertatea individuala, dreptul la
aparare si prezumtia de nevinovatie, inviolabilitatea domiciliului si
secretul corespondentei, libertatea de exprimare etc. S-a adoptat
dispozitia potrivit careia prevederile constitutionale privind drepturile
DPP–pg–12

si libertatile cetatenilor vor fi interpretate si aplicate in concordanta cu


Declaratia Universala a Drepturilor Omului, cu pactele si tratatele la
care România este parte, acestea avind prioritate fata de legile
interne.
Cadrul nou constitutional impune concluzia ca procesul nostru
penal, de tip mixt, a fost reasezat intr-o conceptie liberala, dupa
modelul democratiilor occidentale, capatind astfel, sub aspect
legislativ, caracterele unui proces modern si democratic; sub aspectul
activitatii practice sint create conditiile unei depline aparari a
drepturilor si intereselor legitime ale cetatenilor, prin acordarea unei
reale independente a factorilor care concura la realizarea justitiei –
instantele judecatoresti, Ministerul Public, avocatura.
§2. Dreptul procesual penal – ramura a sistemului de
drept
1) Dreptul procesual penal – parte componenta a
sistemului de drept al României
Statul de drept exprima cerinta adoptarii unei reglementari
amanuntite a activitatii prin care se realizeaza tragerea la raspundere
penala a celor care comit infractiuni, deoarece aceasta reglementare
trebuie sa asigure atit interesul societatii pentru descoperirea
imediata a infractiunilor, dovedirea cu certitudine a acelora care le-au
savirsit, precum si justa lor sanctionare, potrivit legii penale, cit si
interesul individual al cetatenilor, ca drepturile persoanelor
nevinovate sa fie intru totul respectate. Normele juridice care
reglementeaza desfasurarea procesului penal formeaza o ramura a
dreptului nostru, sub denumirea de drept procesual penal.
Dreptul procesual penal este o ramura a sistemului de drept al
Rom#niei, cuprinzind totalitatea normelor juridice care
reglementeaza activitatea autoritatilor judiciare si a partilor, precum
si raporturile ce se stabilesc in procesul de constatare a faptelor ce
constituie infractiuni si a aplicarii pedepselor si a masurilor prevazute
de legea penala celor care le-au savirsit.
|n ce priveste denumirea acestei ramuri de drept, s-a folosit multa
vreme denumirea de procedura penala, iar uneori, pentru a sublinia
caracterul derivat din dreptul penal, si denumirea de drept penal
formal sau drept penal procedural. Denumirea de procedura penala
era legata de Codul de procedura penala, reflectind ansamblul
procedeelor prin care se asigura aplicarea pedepselor celor care au
savirsit infractiuni. Aceasta denumire este folosita si astazi de autorii
francezi, ale caror lucrari sint intitulate “Procédure pénale”.
Denumirea de drept procesual penal a fost folosita in literatura de
specialitate italiana si germana si a fost preluata la noi de Traian Pop,
considerind ca pentru aceasta denumire exista “o tendinta generala in
celelalte tari de a o adopta si credem ca in curind va deveni termenul
tehnic universal”. Dupa 1948, in România a fost folosita denumirea de
drept procesual penal in toate materialele de specialitate care au
aparut, indicate in bibliografia generala, precum si a disciplinei care
se preda in invatamintul juridic superior. Preferinta acordata in
prezent denumirii de drept procesual penal are in vedere obiectul
principal al reglementarii, in sensul ca s-a pus accentul pe procesul
penal, care cuprinde intreaga activitate a autoritatilor judiciare si a
partilor in dinamica sa, inclusiv prerogativele si drepturile acestora, in
timp ce “procedura” semnifica mai ales procedeele prin care se
actioneaza; normele de drept procesual penal reglementeaza in
primul rind actele procesuale si masurile procesuale, ca acte de
dispozitie necesare pentru ca infractorul sa fie adus in fata
DPP–pg–13

autoritatilor judiciare si sa fie sanctionat potrivit legii penale; in al


doilea rind, reglementeaza si actele procedurale prin care actele
procesuale de dispozitie sint aduse la indeplinire; or, normele de
procedura se considera a fi complementare fata de regulile care
reglementeaza procesul, ratiune pentru care se considera ca au
prioritate normele procesuale, justificind astfel si denumirea de drept
procesual penal.
Dreptul procesual penal, ca ansamblu de norme juridice in vigoare,
este drept pozitiv, iar prin obiectul sau face parte din dreptul public.
Instituind autoritatile publice judiciare care desfasoara activitatea de
tragere la raspundere penala a infractorilor, prin aplicarea
constringerii de stat, in interesul societatii, dreptul procesual penal nu
se poate situa decit in cadrul sistemului de drept denumit drept
public. Ca urmare, normele dreptului procesual penal, interesind
infaptuirea justitiei in materie penala, ca una dintre puterile ce se
exercita in stat, sint, in principiu, de ordine publica.
Fiind o parte componenta a sistemului de drept al Rom#niei,
dreptul procesual penal reflecta si esenta sistemului de drept din care
face parte. |n conditiile sistemului de drept autoritar de dinainte de
1989, in reglementarea procesului penal au existat numeroase
elemente de autoritarism, supraevaluindu-se interesul colectiv in
detrimentul interesului individual al cetatenilor; in conditiile unei
reglementari de conceptie liberala, spre care se indreapta sistemul
nostru de drept in baza noii Constitutii, dominanta va fi asigurarea
unei cit mai ferme aparari a drepturilor si intereselor cetatenilor, prin
inlaturarea abuzurilor, atitudinii discretionare, a nedreptatilor, fara a
se slabi insa activitatea de combatere a infractiunilor.
Pentru a se asigura un judicios echilibru intre interesele societatii si
interesele individuale ale fiecarui cetatean, normele dreptului
procesual penal trebuie sa conduca la constatarea la timp si in mod
complet a faptelor care constituie infractiuni, astfel ca orice persoana
care a savirsit o infractiune sa fie sanctionata potrivit legii penale si
nici o persoana nevinovata sa nu fie trasa la raspundere penala. Acest
obiectiv presupune in primul rind aflarea adevarului cu privire la
faptele savirsite si persoanele care le-au comis, orice eroare judiciara
aducind atingere prestigiului justitiei si suferinte morale, fizice sau
materiale celor nevinovati. |n acest scop, normele care reglementeaza
procesul penal trebuie sa fie simple, clare si sa asigure
promptitudinea reactiei societatii in cazul incalcarii legii penale. O
norma simpla si clara este de natura a putea fi cunoscuta de toti si
aplicata cu precizie, inlaturind orice arbitrar din partea autoritatilor si
orice incercare de sustragere de la raspundere din partea celor
vinovati. Promptitudinea (celeritatea) in declansarea si desfasurarea
activitatii judiciare constituie o calitate a procesului penal, caci in caz
de condamnare a infractorului constringerea penala intervine imediat,
producind puternice efecte represive si preventive, iar in caz de
achitare a inculpatului se intrerupe o clipa mai devreme orice
constringere procesuala asupra lui.
Dreptul procesual penal este, de regula, codificat, in sensul ca
aproape totalitatea normelor juridice pe care le cuprinde sint
sistematizate intr-o singura lege, intr-un cod de procedura penala.
Codificarea prezinta avantajul ca permite o mai buna insusire si
aplicare a normelor sistematizate intr-un cod, dar asigura si conditiile
unei stabilitati in reglementarea procesului penal, deoarece un cod
are o mai mare durata in timp decit o lege obisnuita. Astfel, Codul de
procedura penala francez din 1808 a dainuit pina in 1958, Codul de
DPP–pg–14

procedura penala rom#n din 1864 a fost in vigoare timp de 72 de ani,


iar codul actual a depasit 30 de ani de la punerea sa in aplicare.
Codificarea normelor de drept procesual penal nu exclude cuprinderea
unor norme si in alte legi, cum sint cele de organizare si functionare a
autoritatilor judecatoresti sau cele prin care se prevad dispozitii legale
speciale, aplicabile numai in anumite cauze penale, sau prin care se
instituie norme procesuale noi. Dreptul procesual penal, ca ansamblu
de norme ce reglementeaza procesul penal, are o sfera mai
cuprinzatoare decit Codul de procedura penala.
2) Autonomia dreptului procesual penal
|n literatura de specialitate se recunoaste astazi autonomia
dreptului procesual penal, fiind considerat ca o ramura de sine
statatoare a sistemului de drept.
Au fost exprimate si puncte de vedere deosebite, care, punind
accentul fie pe aspectul sau procesual, fie pe cel penal, au considerat
dreptul procesual penal ca o subramura a sistemului de drept,
incluzindu-l intr-un asa-zis drept procesual general ori drept judiciar
sau in dreptul penal.
Unii autori fac o deosebire intre dreptul substantial si dreptul
formal, ultimul constituind procedura dupa care se aplica dreptul
material; ca urmare, s-a considerat ca exista un drept formal sau
procesual general, cu mai multe subramuri – penal, civil, administrativ
– astfel incit dreptul procesual penal isi pierde autonomia in cadrul
sistemului de drept. Acest punct de vedere a pornit de la dreptul
aceleiasi instante de a judeca atit procese penale, cit si civile, precum
si de la existenta unor principii si elemente de tehnica procedurala
comune celor doua forme de proces; se argumenta ca partile comune
ale tuturor procedurilor constituie o unitate, care se diversifica numai
in raport cu specificul fiecarui proces; ceea ce este specific formeaza
subramurile – drept procesual penal si drept procesual civil – iar toate
subramurile impreuna cu ceea ce este comun formeaza ramura
dreptului procesual.
O alta opinie, formulata mai ales in dreptul sovietic si preluata apoi
si de juristii rom#ni in perioada 1950–1964, include dreptul procesual
penal, ca subramura de drept, intr-o ramura mai mare cu denumirea
de drept judiciar, format din norme care reglementeaza constituirea si
functionarea organelor judiciare, comune procesului penal si civil. |n
argumentarea acestui punct de vedere se sustine ca trebuie sa fi
unificate normele cu caracter organizatoric, care privesc organele
judecatoresti, procuratura, avocatura, oficiile juridice, cu normele cu
caracter functional, care privesc modul de desfasurare a activitatii
acestor organe, unele dintre ele fiind comune procesului penal si civil,
iar altele fiind specifice fiecarui proces. Aceste opinii au fost criticate
pe considerentul ca se intemeiaza pe legaturi externe si formale, pe
existenta unor principii si prevederi asemanatoare, omitindu-se a se
avea in vedere continutul normelor, cu specificul relatiilor sociale
reglementate de norme, care conduc la concluzia existentei a doua
ramuri distincte, autonome, de drept procesual civil si drept procesual
penal.
Autorii care pun accentul pe unitatea normelor care reglementeaza
represiunea penala considera ca exista o singura ramura de drept –
dreptul penal – cu doua subramuri – dreptul penal substantial si
dreptul penal procedural (formal). Pornindu-se de la ideea ca dreptul
penal nu se poate aplica decit prin intermediul dreptului procesual
penal, deci de la existenta unei legaturi organice intre aceste ramuri
ale dreptului, se considera ca trebuie sa existe o singura ramura a
DPP–pg–15

dreptului referitoare la pedepsirea celor ce comit infractiuni, cu o


subramura cuprinzind normele care prevad faptele ce constituie
infractiuni, persoanele ce pot fi trase la raspundere penala si
sanctiunile ce li se pot aplica – dreptul penal substantial (material) – si
cu o alta subramura cuprinzind normele care prevad organele
implicate in tragerea la raspundere penala a infractorilor si in
aplicarea pedepselor si normele care reglementeaza procesul prin
care se realizeaza represiunea – dreptul penal procedural (formal).
Desi exista o strinsa legatura intre dreptul penal substantial si
dreptul procesual penal, literatura juridica in majoritatea ei considera
ca exista doua ramuri distincte ale sistemului de drept – dreptul penal
si dreptul procesual penal – fiecare dintre ele cuprinzind norme care
reglementeaza relatii sociale distincte. Argumentele autonomiei
dreptului procesual penal sint urmatoarele:
– |n activitatea pe care o desfasoara, autoritatile judiciare stabilesc
raporturi juridice intre ele, intre ele si partile din proces, intre ele si
alti participanti la proces; si partile stabilesc raporturi juridice intre
ele sau cu aparatorii si reprezentantii lor. Dintre toate raporturile
procesual-penale dinstingem, insa, un raport specific, care se
stabileste intre autoritatea judecatoreasca – ca reprezentant al
societatii – si inculpat – ca persoana trasa la raspundere penala
pentru savirsirea unei infractiuni. |ntrucit acest raport juridic
procesual penal constituie mijlocul prin care se aplica legea penala
celui care a comis o infractiune, este considerat ca raportul juridic
procesual penal fundamental (principal) si determina specificitatea
tuturor raporturilor juridice care se stabilesc in cadrul activitatii de
pedepsire a infractorilor.
– Specificitatea raporturilor de drept procesual penal fata de cele de
drept penal si de drept procesual civil, cu care s-a incercat a se
forma corp comun, rezulta din mai multe trasaturi caracteristice:
– Fiind mijlocul prin care se realizeaza constringerea de
stat si aplicarea de pedepse celui ce a comis o infractiune,
raportul de drept procesual penal fundamental este un raport
juridic de putere, de autoritate, trasatura comuna raportului de
drept procesual civil si de drept penal, dar deosebita de cea a
raporturilor juridice bazate pe echivalent. Fata de alte raporturi
juridice de autoritate (de drept constitutional, administrativ,
financiar), raportul de drept procesual penal fundamental se
distinge prin autoritatea publica ce exericta contringerea –
autoritatea judecatoreasca (Ministerul Public, instanta
judecatoreasca); prin aceasta se distinge si de raportul de drept
penal care se stabileste intre stat si infractor.
– |ntrucit si la raportul de drept procesual civil unul dintre
subiecte este instanta de judecata, o alta trasatura a raportului
de drept procesual penal fundamental care-l diferentiaza de cel
procesual civil se refera la obiect; raportul de drept procesual
penal constituie mijlocul prin care se definitiveaza raportul de
drept penal de conflict dintre societate si infractor, prin
determinarea identitatii infractorului in persoana celui
condamnat si prin fixarea sanctiunii penale pe care acesta
trebuie sa o sufere, in timp ce raportul de drept procesual civil
are ca obiect solutionarea unui conflict cu caracter personal sau
patrimonial intre persoanele fizice, intre cele fizice si juridice,
intre cele juridice.
– {i prin continutul sau, raportul de drept procesual penal
fundamental prezinta trasaturi specifice; autoritatile judiciare
DPP–pg–16

au ca sarcina de serviciu combaterea si prevenirea


infractiunilor, astfel incit ele nu-si exercita doar un drept, o
prerogativa, ci si o obligatie ce trebuie indeplinita, ce se
exercita din oficiu. Daca raportul de drept procesual civil se
stabileste la cererea partilor adresata instantelor judecatoresti,
raportul procesual penal fundamental prezinta in continutul sau
particularitatea ca autoritatile judiciare trebuie sa-si
indeplineasca din proprie initiativa (din oficiu), obligatiile
corelative din continutul raportului juridic, fara sa astepte
formularea de cereri prin exercitarea de catre inculpat a
drepturilor ce-i sint conferite.
Avind trasaturi specifice, care le deosebesc de celelalte raporturi
juridice, raporturile de drept procesual penal determina specificul si
normele de drept care le reglementeaza, iar acest criteriu principal de
clasificare a normelor de drept in ramuri ale sistemului de drept
conduce la parerea aproape unanima a existentei unei ramuri de
drept autonome, denumita drept procesual penal.
3) Legatura organica si functionala dintre dreptul
penal si dreptul procesual penal
Facind parte din acelasi sistem, ramurile de drept au legaturi intre
ele, unele mai strinse, altele mai reduse.
|ntrucit dreptul constitutional cuprinde prevederi care se refera la
garantarea libertatii persoanei impotriva oricarei arestari abuzive, la
prezumtia de nevinovatie, la egalitatea in fata legii si justitiei, precum
si la principiile de organizare si functionare a autoritatii judecatoresti,
care stau si la baza procesului penal, exista o legatura strinsa intre
dreptul constitutional si drept procesual penal.
Activitatea organelor de cercetare penala ale politiei se desfasoara
pe baza normelor dreptului administrativ, care isi pastreaza o anumita
influenta si in activitatea de cercetare penala pe care o desfasoara pe
baza normelor de drept procesual penal.
Procesul penal, ca si procesul civil, se desfasoara in fata acelorasi
instante judecatoresti, aceiasi judecatori judeca si cauze penale si
cauze civile, pe baza unor principii apropiate, in esenta lor, a unor
procedee de judecata asemanatoare, pronuntindu-se sentinte si
decizii cu forme comune; ca urmare, intre dreptul procesual penal si
dreptul procesual civil exista suficiente legaturi, mai ales ca in cadrul
procesului penal se exercita o actiune civila sau se ridica chestiuni
prealabile, ce implica si norme ale dreptului procesual civil.
Cea mai strinsa legatura exista insa intre dreptul penal si dreptul
procesual penal, ratiune pentru care unii autori l-au denumit dreptul
penal procedural (formal). Aceasta legatura are un caracter organic si
functional, deoarece ea se refera la normele care reglementeaza, pe
de o parte, dreptul statului de a pedepsi pe infractori, iar pe de alta
parte, mijlocul prin care se realizeaza acest drept.
Pentru a se exprima legatura organica dintre drept si procedura sa
se obisnuieste a se spune ca normele de drept penal fara proces sint
fara aplicare in practica sociala, intrucit activitatea prin care se aplica
pedepsele celor ce au comis infractiuni este reglementata de normele
dreptului procesual penal; totodata, procesul penal fara normele de
drept penal este lipsit de obiect, deoarece infractiunile ce trebuie
descoperite si pedepsele ce trebuie aplicate infractorilor in cadrul
procesului penal sint prevazute de normele dreptului penal. Asadar,
dreptul penal fara drept procesual penal ar fi ineficient, iar drept
procesual penal fara drept penal nu ar avea ratiune de a exista.
DPP–pg–17

Aceasta legatura organica se manifesta si intre raportul de drept


penal si raportul de drept procesual penal. Desi se naste odata cu
savirsirea infractiunii, raportul de drept penal dintre stat si infractor
nu se poate definitiva decit prin intermediul raportului de drept
procesual penal, dintre instanta de judecata si inculpat, care
stabileste cine este infractorul si pedeapsa ce ar trebui sa o sufere;
fara raport de drept penal nu trebuie sa existe raporturi de drept
procesual penal, caci fara infractiune savirsita de o persoana
responsabila penal nu exista nici o justificare de a se declansa reactia
societatii prin procesul penal; insa odata ce s-a nascut raportul de
drept penal prin savirsirea unei infractiuni, devine obligatorie
stabilirea raportului de drept procesual penal pentru tragerea la
raspundere si condamnarea penala a inculpatului vinovat de
savirsirea infractiunii.
Exprimind aceasta legatura, unele institutii juridice au caracter
mixt, fiind reglementate atit de normele dreptului penal, cit si de cele
ale dreptului procesual penal; in aceasta situatie juridica sint
plingerea prealabila, sesizarea din partea organului competent,
regimul special al minorilor infractori etc. |n unele cazuri aceste
institutii mixte sint reglementate prin acelasi act normativ, astfel incit
se pune problema de a determina care sint normele de drept penal si
care sint normele de drept procesual penal. Normele de drept penal
se pot distinge usor prin referirea lor la dreptul de a pedepsi al
statului, instituind infractiuni si pedepse, cauze de excludere si de
inlaturare a raspunderii penale, circumstante de atenuare sau de
agravare a acestei raspunderi. Normele de drept procesual penal se
refera la organizarea, functionarea si atributiile autoritatii
judecatoresti, la desfasurarea procesului penal si la formele
procesuale ce trebuie respectate. Determinarea exacta a normelor
care apartin dreptului procesual penal prezinta interes practic,
interpretarea si aplicarea lor in timp si spatiu urmind reguli diferite.
I.2. Locul dreptului procesual penal in sistemul de
stiinte juridice
§1. Obiectul si metodele stiintifice ale dreptului
procesual penal
1) Obiectul stiintei dreptului procesual penal
|n afara de sensul de ramura a sistemului de drept, dreptul
procesual penal are si sensul de stiinta juridica, de sistem de
cunostinte, cu valoare de adevar, despre dreptul procesual penal ca
ansamblu de norme juridice. |n timp ce obiectul de reglementare al
dreptului procesual penal, ca ramura de drept, il constituie procesul
penal, obiectul de studiu al dreptului procesual penal, in sensul de
stiinta juridica, il constituie normele de drept procesual penal.
Avind caracterul de cercetare stiintifica, studiul normelor dreptului
procesual penal nu se rezuma la o acumulare de cunostinte despre
continutul si sfera de aplicare a fiecarei norme in parte, ci aceste
cunostinte sint reunite intr-un ansamblu sistematizat de concepte,
principii, teorii proprii. {tiinta dreptului procesual penal elaboreaza,
astfel, prin generalizarea elementelor comune ale ansamblului de
norme juridice, conceptele fundamentale ale procesului penal
(actiune, functie procesuala, probe, mijloace de proba, acte si masuri
procesuale etc.) si stabileste legaturile strinse dintre acestea; prin
abstractizarea a ceea ce este esential si determinant in
reglementarea procesului penal, deduce principiile de baza ale
intregului drept procesual penal (de exemplu principiul legalitatii,
DPP–pg–18

aflarii adevarului, asigurarii dreptului la aparare) sau ale unora dintre


institutiile sale, ale unora din fazele sale procesuale (libera apreciere a
probelor, publicitatea sedintei de judecata etc.); construieste teorii ale
unor institutii ale procesului penal (teoria probelor, a cailor de atac);
stabileste necesitatile de perfectionare a reglementarii procesului
penal, in baza studiului eficientei unor norme in realizarea scopului
pentru care au fost edictate. Folosind o conceptie unitara in
elaborarea conceptelor, principiilor, teoriilor cu privire la normele
dreptului procesual penal pe care le studiaza, stiinta dreptului
procesual penal construieste un sistem de cunostinte in cadrul caruia
conceptele, principiile, institutiile devin parti ale aceluiasi intreg.
Reflectind in mod just realitatea reglementarii procesului penal,
obtinind conceptualizari exacte si sistematizari dupa criterii riguros
verificate, stabilind legitati de dezvoltare si servind, prin toate
rezultatele obtinute, la perfectionarea practicii sociale in combaterea
si prevenirea fenomenului infractional, studiul normelor de drept
procesual penal isi justifica caracterul de stiinta juridica.
Cercetarea stiintifica in domeniul dreptului procesual penal se
desfasoara in urmatoarele directii:
a) Cercetarea multilaterala a normelor de drept procesual penal in
vigoare, implicind:
– conditiile obiective care au determinat o anumita
reglementare, pentru a putea explica inlocuirea unei
reglementari cu alta;
– continutul reglementarii, in vederea insusirii si aplicarii
corecte, in spiritul legii, a normelor in vigoare.
Studiul normelor de drept procesual penal se face sistematizat,
examinindu-se atit problemele teoretice ale ansamblului normelor
(locul ramurii in sistemul de drept, modul de aplicare a normelor in
timp si spatiu, interpretarea lor, principii fundamentale etc.), cit si
ale fiecarei institutii procesuale (actiuni, competenta, probe etc.),
ale fiecarei faze, etape, stadiu de desfasurare a procesului
(urmarire penala, judecata in prima instanta, in apel, in recurs), ale
fiecarei norme de drept procesual penal (mod de citare, nulitate
relativa si absoluta). Studiul trebuie sa verifice justetea fiecarei noi
reglementari atit in raport de vechea reglementare, dar si de
conditiile care au determinat-o, sa constate normele care nu sint
corespunzatoare, sa faca propuneri pentru inlocuirea lor, de
perfectionare a reglementarii (de lege ferenda). Cercetarea
stiintifica trebuie sa se intemeieze pe o conceptie progresista care,
luind in considerare interesul societatii pentru o reactie prompta si
ferma impotriva infractorilor, sa asigure totodata cea mai
puternica protectie a drepturilor si intereselor legitime ale
cetatenilor.
b) Studiul practicii judiciare in aplicarea normelor de drept procesual
penal, verificindu-se astfel justetea tezelor teoretice in lamurirea
continutului fiecarei norme, eficienta normelor in descoperirea,
judecarea si condamnarea celor vinovati, dar totdata in asigurarea
ca nici o persoana nevinovata sa nu sufere constringeri din partea
autoritatilor judiciare. Practica judiciara ofera omului de stiinta
elemente noi, nediscutate in teorie, care, dupa verificarea lor din
punct de vedere teoretic, sint generalizate si pot conduce la
propunerea de a fi reglementate ca norme de drept procesual
penal.
c) Studiul legislatiei, practicii judiciare si a lucrarilor teoretice in
domeniul dreptului procesual penal din alte tari, pentru a cunoaste
DPP–pg–19

si folosi experienta dobindita de acestea in domeniul activitatii


judiciare. Aceasta cercetare trebuie sa se intemeieze pe o
conceptie stiintifica pentru a se opri la acele institutii care
corespund tarii noastre, atit conditiilor social-economice dintr-un
anumit moment, dar si traditiilor noastre legislative.
d) Valorificarea ideilor progresiste din trecut ale oamenilor de stiinta
rom#ni din domeniul procedurii penale, pentru a pune in evidenta
traditiile inaintate ale gindirii judiciare rom#nesti.
Dupa 1989 au intervenit si pentru stiinta dreptului procesual penal
directii prioritare de cercetare. Adoptind o conceptie liberala asupra
procesului penal, in care drepturile fundamentale ale omului impun o
protectie deosebita, stiinta dreptului procesual penal trebuie sa
evidentieze acele reglementari decurgind din conceptia socialista
autoritara, in lumina careia a fost redactat Codul de procedura penala
din 1968, care nu mai corespund statului de drept, si sa propuna
schimbarile legislative de procedura penala de natura a corespunde
noii conceptii si reglementarilor la nivel mondial. |n acest scop,
cercetarea in domeniul dreptului procesual penal trebuie sa manifeste
spirit critic si cutezanta atit in abandonarea unor reglementari
depasite, cit si in abordarea solutiilor propuse in disputa de idei din
cadrul manifestarilor stiintifice internationale.
Cercetarile stiintifice in domeniul dreptului procesual penal se
concretizeaza in tratate, manuale, cursuri, monografii, studii,
comentarii. Pentru a corespunde unei cercetari stiintifice, notiunile,
principiile, institutiile elaborate trebuie sa fie in concordanta cu
adevarul; existenta unor pareri diferite in unele probleme generale
sau de amanunt nu exclude caracterul stiintific al cercetarii, deoarece
adevarul rezulta din dispute de idei.
2) Metodele stiintei dreptului procesual penal
|n literatura de specialitate rom#na dinainte de 1944, sub influenta
doctrinei occidentale, s-a sustinut ca in cercetarea stiintifica in
domeniul juridic trebuie folosita metoda tehnico-juridica, care consta
in studiul dogmatic, exegetic si critic. “{tiinta dogmatica a dreptului
are de obiect normele juridice, principiile constitutive si fundamentale,
terminologia si forma lor, legaturile dintre ele, tehnica de interpretare
si de aplicare a lor.”3 Fata de excesul la care s-a ajuns prin
abstractionism, s-a considerat ca dogmatica trebuie completata prin
studiu exegetic, care consta in cunoasterea antecedentelor, evolutiei
si complexului de elemente care au condus la statornicirea unor
institutii sau norme de drept pozitiv, precum si prin studiul critic, care
exprima cerinta ca cercetarea normelor pozitive sa se faca sub
raportul valorii lor calitative, prin punerea in lumina a tuturor
imperfectiunilor, lacunelor si viciilor unei legi. Tehnicismul juridic, in
forma in care predominanta este dogmatica, se indeparta de
metodologia lui Ioan Tanoviceanu care, pe linga doctrina si
jurisprudenta, in unitatea lor necesara, s-a preocupat foarte de
aproape de filosofie si istorie, deci “de trecutul si de viitorul
institutiilor penale”, precum si de critica dreptului prezent in vederea
imbunatatirii lui.
Dupa instaurarea statului socialist, ideologia unica fiind marxism-
leninismul, in stiintele juridice s-a considerat ca metoda generala de
cercetare este dialectica materialista, care a devenit astfel
fundamentul teoretic al metodelor particulare. Potrivit dialecticii
materialiste, normele juridice sint studiate ca fenomene sociale, in
legatura lor organica cu conditiile concrete ale realitatii, in aparitia si
3
V. Manzini
DPP–pg–20

dezvoltarea lor. Ca urmare, studiul dreptului procesual penal trebuie


sa patrunda in esenta si continutul social-politic al reglementarii,
raspunzindu-se in primul rind intrebarii referitoare la interesele carei
clase sint aparate de reglementarea juridica, ceea ce, in ultima
instanta, insemna a se interpreta dispozitiile legale de pe pozitiile
clasei muncitoare si a partidului sau marxist-leninist.
|ndepartind incarcatura ideologica ce implica folosirea dialecticii
materialiste, ajungem la concluzia ca studiul dogmatic, exegetic si
critic al normelor de drept procesual penal, intr-o imbinare
armonioasa, raspunde cerintelor unei cercetari stiintifice, fiind, in
general, corespunzator si cerintelor metodologice invocate de
dialectica materialista.
|n cercetarea stiintifica a dreptului procesual penal se folosesc
procedeele logice ale gindirii: analiza si sinteza, deductia si inductia,
in special la interpretarea normelor de drept procesual penal in
vigoare, a caror aplicare trebuie sa fie in concordanta cu litera si
spiritul legii, ca parte integranta a unui ansamblu unitar de norme.
Metoda istorica este folosita in studiul evolutiei in timp a normelor de
drept procesual penal, tinindu-se seama de conditiile social-
economice si politice dintr-o anumita perioada de timp, explicind noua
reglementare, iar metoda comparativa situeaza reglementarea in
vigoare in raport cu legislatiile altor tari, cu sisteme procesuale
diferite. Studiul critic al normelor de drept procesual penal foloseste
ca metode, pe linga metoda comparativa, si studierea sub aspect
cantitativ si calitativ a fenomenului judiciar in aplicarea reglementarii,
evaluat prin metodele sociologica, statistica, cibernetica.
§2. Autonomia stiintei dreptului procesual penal
1) Caracterul autonom al stiintei dreptului procesual
penal
Obiectul de studiu al stiintei dreptului procesual penal fiind un
ansamblu de norme juridice care, prin particularitatile pe care le
prezinta, determina pozitia sa autonoma fata de celelalte ramuri ale
sistemului de drept, este firesc ca aceeasi pozitie sa o aiba si stiinta
dreptului procesual penal in sistemul de stiinte juridice. Aceasta
concluzie este sustinuta si de metodologia stiintei dreptului procesual
penal care, avind trasaturi distincte de ale altor stiinte juridice, are o
anumita pondere in determinarea caracterului sau autonom.
|n lucrarile stiintifice publicate se observa caracterul autonom al
stiintei dreptului procesual penal, caci in marea lor majoritate acestea
se refera la “dreptul procesual penal” sau la “procedura penala”,
titluri distincte de al altor stiinte cu care se afla in legatura, cum sint
dreptul penal si dreptul procesual civil. De asemenea, autonomia
stiintei dreptului procesual penal se manifesta si in existenta unei
discipline de drept procesual penal sau de procedura penala in
invatamintul juridic superior, distincta de dreptul penal si de
procedura civila. Aceasta subliniere este necesara deoarece, desi se
recunoaste autonomia stiintei dreptului procesual penal, in unele
lucrari de specialitate dreptul procesual penal este inclus in titluri mai
cuprinzatoare, al caror obiect de studiu il constituie si dreptul penal,
mai ales partea sa generala. Astfel, in literatura juridica franceza,
unele lucrari stiintifice studiaza dreptul procesual penal ca o parte a
dreptului penal, in ideea ca este un drept penal formal; ca urmare,
lucrarile poarta titluri ca “Drept penal” sau “Drept criminal”. De
asemenea, unele organizatii stiintifice internationale, care au ca
obiect de studiu dreptul penal si dreptul procesual penal, in
denumirea lor se refera numai la dreptul penal (cum a fost Uniunea
DPP–pg–21

Internationala de Drept penal si cum este actuala Asociatie


Internationala de Drept penal). |nainte de al doilea razboi mondial, in
facultatile de drept din tara noastra exista o singura disciplina de
drept penal, in care era inclusa si predarea procedurii penale.
Explicatia acestor titluri este data de conceptia dominanta in
legatura cu raporturile dintre dreptul procesual penal si dreptul penal,
pe de o parte, si intre dreptul procesual penal si alte forme de drept
procedural (civil, administrativ, disciplinar), pe de alta parte.
Considerind ca dreptul procesual penal este in realitate un drept penal
formal sau procedural, acesta este inclus intr-o ramura mai mare, in
care s-ar include dreptul penal general, dreptul penal special si
dreptul procesual penal; totusi, si in aceasta conceptie i se recunoaste
stiintei dreptului procesual penal caracterul sau autonom.
2) Legaturile dreptului procesual penal cu alte
stiinte juridice
Autonomia stiintei dreptului procesual penal nu exclude legaturile
acestuia cu alte stiinte juridice. Astfel, sarcinile principale si modul de
organizare ale autoritatii judecatoresti, fundamentate de stiinta
dreptului constitutional, sint aprofundate si adaptate la necesitatile
procesului penal de catre stiinta dreptului procesual penal. |n legatura
cu exercitarea actiunii civile determinate de paguba produsa printr-o
infractiune, atit in cazul in care este exercitata in fata instantei civile,
sint folosite realizarile stiintei dreptului procesual civil; de altfel, unele
notiuni ale stiintei dreptului procesual civil le intilnim, cu unele
particularitati, si la stiinta dreptului procesual penal (instanta de
judecata, compunerea completului de judecata, Ministerul Public,
asistenta juridica, probe si mijloace de proba, cai de atac, sentinta,
decizie, incheiere).
Cea mai strinsa legatura exista intre stiinta dreptului procesual
penal si stiinta dreptului penal – partea generala si partea speciala.
Astfel, stiinta dreptului procesual penal, in elaborarea tezelor sale
teoretice si in examinarea normelor de drept procesual penal,
foloseste conceptele, categoriile si institutiile dreptului penal4. La
rindul sau stiinta dreptului penal foloseste rezultatele cercetarilor in
domeniul procedurii penale5. Aceasta legatura este prezenta in
examinarea tuturor institutiilor dreptului procesual penal, ratiune
pentru care de multe ori dreptul procesual penal este inclus intr-o
ramura cu caracter mai general – dreptul penal sau dreptul criminal.
{tiinta dreptului procesual penal foloseste si rezultatele obtinute in
domeniul unor stiinte cu aplicatii la activitatea judiciara, dintre care
mai importante sint criminalistica, medicina legala, chimia, sociologia
si psihologia judiciara.
Criminalistica elaboreaza metodele tehnico-stiintifice si tactice,
precum si mijloacele corespunzatoare, in vederea descoperirii
infractiunilor, identificarii infractorilor si stringerii probelor judiciare
necesare, precum si a prevenirii savirsirii de infractiuni, adaptind, in
scopul cercetarii penale, rezultatele obtinute de fizica, chimie, stiinte

4
de exemplu inceperea urm`ririi penale are ca temei s`vir[irea unei
infrac]iuni, ale c`rei tr`s`turi [i con]inut sint determinate de [tiin]a dreptului
penal; urm`rirea nu poate fi inceput` dac` exist` o cauz` de inl`turare a
caracterului penal al faptei sau a r`spunderii penale, cauze care sint definite
de [tiin]a dreptului penal
5
de exemplu stabilirea diferen]ei dintre un concurs de infrac]iuni [i o
recidiv` depinde de ceea ce se in]elege in [tiin]a dreptului procesual penal
prin hot`rire penal` definitiv` [i data la care se consider` c` a intervenit
definitivarea hot`ririi
DPP–pg–22

naturale, medicina si tehnica. Astfel, in activitatea practica de


urmarire penala se folosesc metode si procedee speciale de
fotografiere, de descoperire a urmelor lasate de infractor, de
evidentiere a falsificarii inscrisurilor, utilizindu-se aparate de
fotografiat si microscoape specializate, lampi de radiatii ultraviolete si
infrarosii, izotopi radioactivi etc.; se folosesc, de asemenea, metode si
procedee tehnice elaborate de criminalistica pentru obtinerea unor
rezultate complete si obiective cu ocazia ascultarii invinuitilor, a
martorilor, in cercetarea locului unde s-a savirsit fapta, in reconstituire
etc. Cu cit progresele realizate in criminalistica sint mai bine insusite
de politisti, procurori, judecatori, cu atit devine mai eficienta
combaterea si prevenirea infractiunilor.
|n cercetarea penala in care se investigheaza cauzele unei morti
violente sau suspecte, existenta sau inexistenta discernamintului,
stabilirea comiterii violului, gravitatea unei vatamari etc., stiinta
dreptului procesual penal are strinse legaturi cu medicina legala, prin
expertiza medico-legala si cea psihiatrica, ambele folosind metodele
si mijlaocele de investigatie asupra corpului si psihicului persoanei
umane. |n cazul necesitatii de a se stabili compozitia chimica a unor
substante, otrava cu care s-a actionat etc., se folosesc rezultatele
chimiei judiciare. Pentru reusita activitatii de ascultare a invinuitilor, a
persoanelor vatamate, a martorilor, de mare ajutor sint analizele si
metodele elaborate de psihologia judiciara. Prin analiza si sinteza
fenomenului judiciar, sociologia judiciara contribuie la verificarea
reglementarilor procesual penale si, eventual, la propuneri de lege
ferenda6.
3) Dreptul procesual penal ca disciplina de studiu in
invatamintul juridic superior
Cursul de drept procesual penal care se preda in facultatile de
drept cuprinde o sinteza a problemelor fundamentale ale stiintei
dreptului procesual penal, prezentate intr-un mod usor de asimilat de
catre studenti. Volumul de cunostinte care poate fi asimilat intr-un an
de studiu nu permite tratarea in amanunt a tuturor problemelor ce
decurg din studiul dreptului procesual penal, ca ramura a sistemului
de drept, si nici toate aspectele in care metodologia stiintei dreptului
procesual penal asigura cercetarea lor. Astfel, unele aspecte ale
dezvoltarii istorice a dreptului procesual penal sau aspecte
comparative cu aceeasi problematica din alte tari, controversele care
au aparut cu privire la interpretarea unor dispozitii legale, dar care nu
mai sint actuale ca urmare a fundamentarii solutiei juste, nu sint
cuprinse in curs, atit pentru a nu incarca memoria cu prea multe
cunostinte, cit si pentru a-i pastra o intindere corespunzatoare. Sint
explicate, insa, unele chestiuni elementare ale dreptului procesual
penal (care in lucrarile aprofundate nu isi au locul), necesare
intelegerii categoriilor si institutiilor mai complexe ale disciplinei.
Autorii rom#ni, inca inainte de 1948, au impartit problemele
dreptului procesual penal in doua mari diviziuni: partea generala si
partea speciala. O asemenea impartire este cu atit mai justificata sub
imperiul Codului de procedura penala din 1968, care cuprinde doua
parti, una generala si una speciala. Spre deosebire, insa, de dreptul
penal, pentru care exista doua discipline (drept penal – partea
generala si drept penal – partea speciala), desi stiinta dreptului penal
6
|ntrucit combaterea eficient` a infrac]iunilor s`vir[ite necesit`, pe ling`
cuno[tin]ele de drept procesual penal, [i cuno[tin]e din domeniile [tiin]ifice
indicate mai sus, medicina legal` [i criminalistica sint disciplinele care se
predau in facult`]ile de drept din ]ara noastr`.
DPP–pg–23

este unitara, cele doua parti ale dreptului procesual penal (generala si
speciala) formeaza o singura disciplina, evidentiindu-se astfel si
formal unitatea acestei ramuri a stiintelor juridice.
|n partea generala a dreptului procesual penal sint studiate, ca
notiuni introductive, problemele generale ale ramurii de drept:
obiectul, autonomia, izvoarele normelor de drept procesual penal,
particularitatile aplicarii lor, precum si principiile fundamentale ale
procesului penal. Sint studiate apoi institutiile si dispozitiile comune
care isi gasesc aplicarea in tot cursul procesului penal: actiunile
exercitabile in procesul penal, subiectii care exercita aceste actiuni si
subiecti impotriva carora se exercita actiunile, jurisdictia prin care se
solutioneaza actiunile, cu problemele de baza ale instantelor
judecatoresti, printre care si competenta. Ca institutii comune sint
studiate probele si mijloacele de proba, prin care se stabilesc faptele,
faptuitorii si raspunderea lor; teoria generala a masurilor procesuale,
a termenelor si nulitatilor ca mijloace de activitate a autoritatilor
judiciare si ale partilor, in stricta respectare a legii de procedura
penala. Cunoasterea acestor chestiuni este necesara pentru
intelegerea modului in care se desfasoara procesul penal pe intregul
sau parcurs.
Partea speciala se ocupa de regulile dupa care se desfasoara
procesul penal in cele trei faze ale sale: urmarirea penala, judecata si
punerea in executare a hotaririi definitive de condamnare. Sint
studiate astfel: problemele teoretice si practice ale urmaririi penale,
faza procesuala in care se strang probele de vinovatie a invinuitului
sau inculpatului, dupa care, in caz de vinovatie, se dispune trimiterea
sa in judecata in fata instantei judecatoresti penale; in cazurile in care
nu se efectueaza urmarirea penala, sint examinate regulile dupa care
poate fi sesizata direct instanta de judecata prin plingerea prealabila a
persoanei vatamate. |n continuare sint studiate regulile dupa care se
desfasoara judecata in prima instanta, ca faza procesuala principala a
procesului penal, in care se hotaraste, dupa caz, condamnarea
inculpatului (daca este vinovat de savirsirea infractiunii si daca
raspunde penal), achitarea (in cazul in cazre nu este vinovat de
savirsirea infractiunii) sau incetarea procesului penal (cind exista o
cauza de inlaturare a raspunderii penale). |n partea speciala sint
studiate si caile de atac, mijloace procesuale prin care se verifica daca
hotarirea judecatoreasca pronuntata este legala si temeinica,
examinindu-se problemele pe care le pun exercitarea si judecarea
cailor ordinare de atac, cit si cele extraordinare. Ultima faza
procesuala studiata – punerea in executarea a hotaririi penale
definitive, cu toate problemele de executare pe care le ridica – incheie
ciclul procesual comun pentru majoritatea cauzelor in care se
declanseaza procesul penal. |n final, cursul trateaza procedurile
speciale reglementate de lege, care deroga de la procedura comuna
(ca procedura in cauzele cu infractori minori, procedura in cazul
infractiunilor flagrante).
Tratind problemele dreptului procesual penal rom#n, in raport cu
normele de drept in vigoare, cursul nu omite a face comparatii cu
reglementarea anterioara sau cu reglementari din legislatia de
procedura penala a altor tari.
§3. Dezvoltarea stiintei dreptului procesual penal
Studii cu privire la normele de desfasurare a procesului penal sint
cunoscute inca din sec. XVI, dar ele au fost rare, problemele
procedurii penale fiind tratate, de regula, impreuna cu cele ale
dreptului penal. Pe masura ce s-a dezvoltat stiinta dreptului penal, cu
DPP–pg–24

scolile care au fundamentat dreptul statului de a pedepsi pe infractori,


s-au redus si studiile de procedura penala, deoarece penalistii si-au
indreptat atentia in special asupra studiului normelor de drept penal.
Intrarea in vigoare in 1808 in Franta a Codului de instructie criminala
a condus la acordarea unei mai mari atentii studiilor de procedura
penala, mai ales ca jurisprudenta se confrunta cu multe probleme
ridicate in activitatea instantelor judecatoresti. Ca urmare, in Franta a
aparut in 1866–1867 lucrarea clasica de procedura penala, in 8
volume, a lui Faustin Hélie “Traité de l’instruction criminelle”, urmata
apoi, intre 1906–1929, de tot atit de clasica lucrare, in 6 volume, a lui
R. Garraud “Traité théoretique et practique d’instruction criminelle et
de procédure pénale”, care au marcat dezvoltarea stiintei dreptului
procesual penal ca stiinta autonoma, alaturata stiintei dreptului penal.
|n sec. XX au continuat sa fie publicate renumite tratate, cursuri si
comentarii de procedura penala ale unor mari personalitati ale
stiintelor penale7. Toate aceste lucrari trateaza in special probleme de
procedura penala din tarile in care au aparut, avind insa si scurte
sinteze asupra procedurii penale din alte tari.
Necesitatea perfectionarii luptei contra fenomenului infractional, in
continua crestere incepind cu a doua jumatate a sec. XIX, atit prin
mijloace de drept penal – incriminari, pedepse, masuri de siguranta –
cit si prin mijloace de procedura, care sa asigure si o represiune
rapida, dar si apararea cetateanului nevinovat, au condus la reuniuni
ale specialistilor din diverse tari, ajungindu-se la infiintarea unor
asociatii cu caracter stiintific in domeniul stiintelor penale. |n 1889 trei
eminenti penalisti – Fr. von Liszt (Germania), G. van Hamel (Olanda) si
A. Prins (Belgia) – au fondat Uniunea Internationala de Drept Penal, ca
o tribuna care sa permita specialistilot in drept penal, procedura
penala, criminologie, stiinta penitenciara de a se reuni, a face schimb
de pareri, de a influenta asupra legislatorilor (care, spre sfirsitul
secolului trecut, aveau tendinta de a inaspri represiunea penala). Se
incerca, pe de o parte, de a integra intr-o conceptie unitara
problemele dreptului penal si ale procedurii penale cu cele ale
criminologiei, penologiei, sociologiei, psihologiei, iar pe de alta parte
de a se obtine o armonizare intre tendintele care se manifestasera in
domeniul stiintelor penale intre scoala clasica si cea pozitivista,
adoptindu-se o pozitie neutra. Uniunea Internationala de Drept Penal
a cunoscut o activitate remarcabila atit prin frecventele reuniuni
internationale, cit si prin publicatiile sale periodice. Mai intii primul
razboi mondial si apoi decesul celor trei fondatori (1917–1920) au
actionat in sensul incetarii activitatii Uniunii Internationale de Drept
Penal.
|n 1924, la Paris, se pun bazele Asociatiei Internationale de Drept
Penal, care se declara o continuatoare, in conditii noi, a Uniunii
Internationale de Drept Penal. |n actul de intemeiere a Asociatiei
Internationale de Drept Penal, semnat si de un reprezentant al
penalistilor rom#ni (prof. Iulian Teodorescu), se stipuleaza
urmatoarele scopuri:
– stabilirea unei apropieri si colaborari mai strinse intre cei care, in
diferite tari, se consacra studiului teoretic al dreptului criminal sau
participa la aplicarea sa;
7
in Fran]a: J. Roux, H. Donnedieu de Vabres, P. Bouzat, R. Merle [i A. Vitu.
G. Levasseur, G. Stefani; in Italia: V. Manzini, E. Florian, G. Leone [i G.
Foschini; in Germania: Löwe-Rosenberg [i E. Schimidt; in Anglia: J.F. Archbold,
J. Devlin; in SUA: L. Hall [i Y Kamisar, R. Moreland [i J.H. Wigmore; in fosta
U.R.S.S.: M.S. Strogovici, M.A. Cel]ov, D.S. Karev
DPP–pg–25

– studiul criminalitatii si cauzelor sale, al mijloacelor proprii de


combatere, al reformelor care ar trebui aduse dreptului penal,
regimului penitenciar, procedurii criminale;
– favorizarea dezvoltarii teoretice si practice a dreptului penal
international, in vederea ajungerii la conceperea unui drept penal
universal, la coordonarea regulilor de procedura penala.
Daca in domeniul dreptului penal preocuparile membrilor AIDP s-au
concentrat asupra unor noi mijloace de sanctionare a infractorilor, pe
linga privarea de libertate, in domeniul procedurii penale studiile s-au
concentrat asupra garantiilor ce trebuie recunoscute partilor din
proces, asupra asigurarii cit mai ferme a dreptului la aparare, asupra
protectiei drepturilor fundamentale ale cetatenilor. |n conditiile
existentei a trei sisteme procesual penale (anglo-saxon, occidental si
socialist), la congresele, conferintele si colocviile internationale s-au
cautat solutii doctrinare si legislative pentru universalizarea celor mai
importante garantii procesual penale. De asemenea, studiile s-au
indreptat si in directia adoptarii unor mijloace interstatale pentru
apararea comuna impotriva infractiunilor savirsite de persoane
apartinind unei tari pe teritoriul alteir tari, sau in domeniul combaterii
infractiunilor ce prezinta un pericol comun (traficul de droguri, actele
teroriste), pentru infiintarea unei justitii penale internationale.
AIDP a fost recunoscuta ca organizatie neguvernamentala in sinul
organizatiilor internationale si regionale ale ONU, ale Consiliului
Europei si al Organizatiei statelor americane, tutelind din punct de
vedere stiintific Institutul International de inalte studii si stiinte
criminale de la Siracuza. AIDP conlucreaza cu alte mari asociatii
stiintifice internationale in domeniul stiintelor penale: Societatea
Internationale de Aparare Sociala, Societatea Internationala de
Criminologie si Fundatia Internationala Penala si Penitenciara,
conjugind eforturile pentru adoptarea de solutii teoretice si de
propuneri legislative in domeniul dreptului penal, al procedurii penale,
al criminologiei si penologiei.
O contributie insemnata la dezvoltarea stiintei dreptului procesual
penal revine organismelor specializate ale ONU. Astfel, Comitetul
Natiunilor Unite pentru prevenirea crimei si tratamentul infractorilor a
organizat, direct si in colaborare cu asociatiiile internationale
stiintifice indicate anterior, cercetari aprofundate cu privire la
tendintele actuale si a celor ce se prefigureaza in materie de
prevenire a infractiunilor si de justitie penala, in vederea definirii de
noi principii directoare care, tinind seama de situatia politica,
economica si sociala, precum si de traditiile fiecarei tari, sa raspunda
mai bine principiilor justitiei sociale si drepturilor omului. Comitetul
Natiunilor Unite pentru prevenirea crimei si tratamentul infractorilor a
organizat pina acum opt congrese internationale, problemele justitiei
penale intr-o lume in evolutie fiind in atentia studiilor ce s-au elaborat.
{tiinta rom#neasca a dreptului procesual penal, participind la
manifestarile stiintifice internationale in organismele guvernamentale
si neguvernamentale amintite, contribuie la elaborarea solutiilor cu
caracter general, acordind, insa, prioritate studiului legislatiei noastre
de procedura penala in vederea aplicarii ei cit mai corecte si a
perfectionarii ei in continuare la nivelul celor mai bune solutii
teoretice si legislative contemporane.
DPP–pg–26

Cap. II. Normele de drept procesual penal

I.3. Normele de drept procesual penal si izvoarele


lor
§1. Normele de drept procesual penal
1) Particularitatile normelor de drept procesual
penal
Normele de drept procesual penal au, in principiu, aceleasi
trasaturi ca si celelalte norme juridice, fiind norme generale de
conduita, instituite de autoritatile indrituite prin Constitutie, a caror
aplicare este asigurata, in caz de necesitate, prin forta de
constringere a statului. Deosebirea principala fata de celelalte norme
juridice consta in relatiile sociale pe care le reglementeaza, anume
acelea care se stabilesc intre autoritatile publice judiciare si partile din
proces in cadrul activitatii de reprimare a faptelor ce constituie
infractiuni. |n acest scop, normele de drept procesual penal prevad
autoritatile publice care au dreptul sa urmareasca si sa judece pe cei
care au savirsit infractiuni, reglementeaza structura acestora,
atributiile si activitatile pe care le pot desfasura; ele stabilesc
persoanele in legatura cu care se poate desfasura activitatea
aurtoritatilor judiciare, drepturile si obligatiile procesuale ale acestor
persoane, raporturile juridice pe care le incheie, actele si formele prin
care se poate interveni in procesul penal.
Daca dispozitia normei de drept procesual penal are specificul ei,
prin obligatiile si drepturile pe care le consfinteste, particularitati
prezinta si sanctiunea pe care o prevede in caz de incalcare a normei.
Aceste sanctiuni, de natura procesuala, lovesc cu nulitatea actele si
lucrarile contrare legii si cu decaderea din drepturile procesuale care
nu sint exercitate potrivit legii; aplicarea sanctiunii conduce, de
regula, la refacerea actelor si lucrarilor procesuale si procedurale, in
conditiile legii. |ncalcarea unor obligatii care nu se reflecta in lipsa de
validitate a actelor efectuate, ci in frinari ale desfasurarii procesului
penal, este sanctionata cu amenda judiciara, cu o sanctiune
disciplinara sau cu o masura de constringere fizica, cum este
aducerea silita in fata instantelor judecatoresti. |n fine, cind incalcarea
normei de procedura constituie infractiune (ca cercetarea abuziva,
arestarea ilegala, marturia mincinoasa), pe linga sanctiunea
procesuala a nulitatii actului, intervine si aplicarea unei sanctiuni
penale celui ce s-a facut vinovat de savirsirea infractiunii. Asadar,
normele de drept procesual penal prevad, in raport de importanta lor
pentru infaptuirea justitiei in conditiile legii, sanctiuni de grad diferit,
din care caracteristice sint nulitatea si decaderea din drepturile
procesuale.
Aceste particularitati ale normelor de drept procesual penal fata de
normele de drept penal atrag unele consecinte in ce priveste
interpretarea lor, aplicarea in timp si spatiu.
Din punct de vedere al puterii juridice prin care se impun si al
sanctiunii sub care sint prevazute, se disting norme de drept
procesual penal absolut imperative, relativ imperative si dispozitive
(permisive).
Normele absolut imperative (oneroase sau prohibitive) contin o
dispozitie de ordine publica a carei incalcare atrage intotdeauna
sanctiunea procesuala a nulitatii sau a decaderii.
Normele relativ imperative sint prevazute sub sanctiunea
procesuala a nulitatii, dar aceasta nu opereaza decit in cazul cind
DPP–pg–27

nerespectarea lor a adus o atingere garantiilor pentru solutionarea


justa a cauzei penale, iar aceasta vatamare nu poate fi inlaturata
altfel.
Normele dispozitive (permisive) nu determina, in caz de incalcare,
nulitatea actului sau decaderea din drepturi, ca sanctiuni procesuale,
dar pot atrage aplicarea unei amenzi sau a unei sanctiuni disciplinare.
2) Clasificarea normelor de drept procesual penal
|n raport de obiectul reglementarii, normele de drept procesual
penal se pot clasifica in:
– norme de organizare – prin care se infiinteaza autoritatea
judecatoreasca (instantele judecatoresti, Ministerul Public), se
prevad sarcinile, atributiile si compunerea lor;
– norme de competenta – stabilesc care dintre reprezentantii
Ministerului Public si dintre instantele judecatoresti sint abilitate sa
efectueze urmarirea penala sau sa judece o cauza penala, in raport
de infractiunea savirsita, de calitatea faptuitorului, de o anumita
circumscriptie teritoriala
– norme de procedura – reglementeaza modul in care se poate
desfasura activitatea procesual penala, atit de catre autoritatile
judiciare, cit si de catre parti, aparatori, reprezentanti.
Clasificarea in norme de organizare, de competenta si de
procedura este sustinuta si de dispozitiile Constitutiei, care prevad ca
prin lege organica se reglementeaza “organizarea si functionarea …
instantelor judecatoresti, a Ministerului Public…” (art. 72 al. 3), iar
“competenta si procedura de judecata sint stabilite de lege” (art. 125
al. 3).
Aceasta clasificare are importanta si din punct de vedere al actului
normativ care constituie izvorul normelor de drept procesual penal, cit
si al categoriei de norme din care fac parte in raport de puterea
juridica cu care se impun. Astfel, normele de organizare sint cuprinse
in legile de organizare a instantelor judecatoresti si a Ministerului
Public si sint absolut imperative, fiind de ordine publica; normele de
competenta isi au izvorul atit in legile de organizare, cit si in Codul de
procedura penala, unele fiind absolut imperative, iar altele numai
relativ imperative (de exemplu cele privind competenta teritoriala).
Cele mai numeroase norme de procedura penala isi au izvorul si
sistematizarea in Codul de procedura penala, dar unele sint prevazute
si in alte legi, chiar in cele de organizare; un numar restrins de norme
de procedura penala sint absolut imperative (de exemplu cele privind
asistenta juridica a inculpatului minor), cele mai multe sint relativ
imperative (de exemplu termenul in care trebuie redactata sentinta
penala); puterea juridica a normelor de procedura se determina dupa
cum sint sau nu indeplinite conditiile prevazute pentru aplicarea
sanctiunilor procesuale.
Normele de drept procesual penal pot fi generale si speciale.
Normele generale se aplica tuturor cauzelor penale. Normele speciale
se aplica, prin derogare, numai la anumite categorii de cauze
(inculpati minori, infractiuni flagrante). Normele generale sint
cuprinse, de regula, in Codul de procedura penala; normele speciale
isi pot avea izvorul si in Codul de procedura penala, cum sint cele
privitoare la procedurile speciale (art. 465–512), dar ele pot fi
prevazute si in alte legi care promoveaza o procedura speciala pentru
anumite cauze.
Normele generale si speciale de drept procesual penal se aplica
dupa urmatoarele reguli:
DPP–pg–28

– norma speciala in concurs cu norma generala se aplica tuturor


cauzelor pe care le prevede, prin derogare de la norma generala;
– norma speciala se completeaza cu norma generala pentru toate
chestiunile pentru care norma speciala nu face nici o derogare;
– o norma speciala noua deroga intotdeauna de la norma generala si
cea speciala anterioara; o norma generala posterioara uneia
speciale nu abroga norma speciala decit in cazul in care o prevede
in mod expres.
§2. Izvoarele normelor de drept procesual penal
1) Legea – izvorul principal al normelor de drept
procesual penal
Izvoarele normelor de drept procesual penal pot fi examinate in
abstract si in concret.
|n abstract, izvoarele sint determinate de categoriile de acte
normative care au o anumita putere juridica, stiut fiind ca nu orice act
normativ poate cuprinde norme de drept procesual penal.
Raportindu-ne la Constitutia României, constatam ca “organizarea si
functionarea instantelor judecatoresti si a Ministerului Public (art. 72
al. 3 lit. h), precum si competenta si procedura de judecata (art. 125
al. 3) sint stabilite prin lege”. Deci normele de organizare, de
competenta si cele de procedura privind judecata (adica marea
majoritate a normelor de drept procesual penal) isi au izvorul abstract
in lege, adoptata de unica autoritate legiuitoare a tarii, parlamentul.
Se impune concluzia ca principalul izvor al normelor de drept
procesual penal este legea.
“Parlamentul adopta legi constitutionale, legi organice si legi
ordinare” (art. 72 al. 1 din Constitutie). Normele de drept procesual
penal isi au izvorul atit in legile constitutionale, cit si in legile organice
si ordinare.
|n ce priveste legea constitutionala, aceasta cuprinde:
– normele principiale ale procesului penal (legalitatea, egalitatea in
fata legii si a autoritatilor, prezumtia de nevinovatie, dreptul la
aparare, garantarea libertatii persoanei etc.);
– principiile de organizare si functionare ale instantelor judecatoresti
si ale Ministerului Public (independenta judecatorilor,
inamovibilitatea lor, publicitatea sedintelor de judecata,
impartialitatea si controlul ierarhic privind pe procurori).
Legea organica constituie izvor de norme de drept procesual penal
pentru organizarea si functionarea instantelor judecatoresti si a
Ministerului Public; pentru toate celelalte norme de drept procesual
penal izvorul abstract il constituie legea ordinara.
|n concret, cele mai numeroase norme de drept procesual penal isi
au izvorul in Codul de procedura penala al Rom#niei din 12 noiembrie
1968, care constituie legea de baza in domeniul activitatii procesual
penale.
Cuprind norme de drept procesual penal si urmatoarele legi
organice:
– Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecatoreasca;
– Legea nr. 56/1993 pentru organizarea si functionarea Curtii
Supreme de Justitie;
– Legea nr. 54/1993 pentru organizarea instantelor si parchetelor
militare.
De asemenea, constituie izvor de norme de drept procesual penal
urmatoarele legi ordinare:
– Legea nr. 26/1994 pentru organizarea si functionarea Politiei
Rom#ne;
DPP–pg–29

– Legea nr. 51/1995 pentru organizarea si exercitarea profesiei de


avocat;
– Legea nr. 31/1968 pentru punerea in aplicare a Codului de
procedura penala.
Sint legi cu dispozitii penale care cuprind si prevederi de procedura
penala in materie de competenta, ca Decretul nr. 443/1972 privind
navigatia civila; Decretul nr. 516/1953 privind Codul aerian etc.
2) Codificarea normelor de drept procesual penal
Normele de drept procesual penal si si normele de procedura
penala au fost cuprinse, intr-o reglementare mai veche, in legiuiri
comune, care au capatat denumirea de cronici, codice, cod; incepind
din 1808 in Franta, iar la noi din 1864, normele de drept procesual
penal au fost cuprinse si sistematizate in coduri separate de
procedura penala.
Primul cod modern de procedura penala este Codicele de instructie
criminala (2 decembrie 1864), cunoscut si sub denumirea de Codul de
procedura penala; acest cod, intocmit dupa codul francez de instructie
criminala din 1808, sub influenta doctrinei clasice, a suferit relativ
putine modificari in cei 72 de ani de la intrarea sa in vigoare,
corespunzind necesitatilor judiciare penale din acea perioada.
Procesul penal rom#n, reglementat prin Codul din 1864, se
caracterizeaza ca un proces penal mixt, de conceptie liberala, ca
rezultat al ideilor progresiste liberale ale revolutiei franceze din 1789.
Formarea in 1918 a statului national unitar rom#n a determinat
aplicarea in continuare, pentru o anumita perioada de timp, a
codurilor de procedura penala maghiar in Transilvania, austriac in
Bucovina, rus in Basarabia. Pina la adoptarea unui cod de procedura
penala pe intreg teritoriul tarii, s-a extins, mai intii in 1919, Codul de
procedura penala rom#n in Basarabia, iar in 1925 o mare parte a
acestuia si in Transilvania si Bucovina. Lucrarile de unificare
legislativa au durat mai multi ani si s-au finalizat in 1936 prin
adoptarea si aplicarea pe intreg teritoriul Rom#niei a unui unic Cod
de procedura penala.
Codul de procedura penala din 19 martie 1936, intrat in vigoare la
1 ianuarie 1937, de factura eclectica, unificind legislatia de procedura
penala ce se aplica in România, a retinut ceea ce s-a dovedit
corespunzator in codul din 1864, in codurile maghiar si austriac, a
introdus dispozitii inspirate din noile legiuiri europene, mai ales din
cea italiana, si a preluat propuneri facute de stiinta moderna a
dreptului procesual penal. Prin conceptia liberala care a stat la baza
elaborarii sale, prin institutiile noi adoptate, prin perfectionarea si
sistematizarea reglementarilor a avut un caracter progresist,
integrindu-se in conceptia statului de drept. |n 1939–1944, ca urmare
a instituirii dictaturii regale, apoi a celei militare, in conditiile
participarii la razboi, in Codul de procedura penala din 1936 s-au
introdus modificari de natura autoritara, prin extinderea competentei
tribunalelor militare, desfiintarea curtilor cu jurati, inlaturarea unor
garantii recunoscute partilor.
Codul din 1936 a fost profund modificat in 1948, ceea ce a atras
republicarea sa intr-o noua numerotare la 13 februarie 1948, in scopul
folosirii sale ca instrument eficient de aparare a puterii comuniste
instaurate in România si a institutiilor sale. Aceste modificari s-au
produs sub influenta legislatiei sovietice, de conceptie autoritara, in
temeiul careia s-a adoptat principiul participarii asesorilor populari la
infaptuirea justitiei, a fost inlaturat apelul, ca prima cale ordinara de
atac, s-a restrins exercitiul dreptului la aparare. |ntre 1948–1960, sub
DPP–pg–30

aceeasi influenta sovietica, s-au introdus unele institutii procedurale


cu caracter socialist (trecerea urmaririi penale in competenta
organelor de militie si de securitate in locul judecatorilor de instructie,
scoaterea activitatii procurorilor de sub controlul instantelor
judecatoresti etc.). Legislatia de procedura penala, ca si in alte
domenii ale dreptului, a fost aplicata pe baza conceptiei existentei
unei singure puteri in stat, sub conducerea partidului unic al clasei
muncitoare, justitia fiind subordonata directivelor de partid chiar in
rezolvarea unor cauze cncrete. Codul de procedura penala din 1936,
datorita modificarilor de esenta si forma socialista care i-au fost
aduse, pe structura de conceptie liberala, a devenit neunitar,
coexistind institutii si dispozitii care nu erau compatibile, ratiune
pentru care s-a considerat necesara elaborarea unui Cod de
procedura penala de natura “consecvent socialista”, atit in fond, ca
instrument eficient al puterii comuniste impotriva celor ce aduceau
atingere ordinii sale de drept, cit si ca forma de reglementare.
Adoptat la 12 noiembrie 1968 si intrat in vigoare la 1 ianuarie
1969, Codul de procedura penala al Republicii Socialiste Rom#nia a
constituit un pas inainte in reglementarea procesului penal rom#n in
conditiile regimului totalitar comunist, in sensul ca, mentinindu-se
conceptia autoritara in fundamentarea institutiilor procesuale penale,
s-au introdus si unele garantii pentru protectia drepturilor omului, in
special a dreptului la aparare, inclus in Constitutia din 1965, sub
influenta documentelor internationale, printre drepturile
fundamentale ale cetateanului. Pentru a-i da Codului din 1968 un
caracter umanist, intr-un capitol introductiv sint consacrate regulile de
baza ale procesului penal rom#n care, prin formulare, se aseamana
cu cele din codurile de conceptie liberala; totdata, s-a dat aparatorului
dreptul de a-l asista pe inculpat la efectuarea unor acte de urmarire
penala, in unele cazuri asistenta juridica fiind obligatorie; s-a acordat
instantei de judecata dreptul de a controla durata arestarii preventive
in cursul urmaririi penale ce depaseste patru luni, s-au restrins
cazurile de participare a asesorilor populari la judecarea cauzelor
penale, s-a imbunatatit reglementarea cailor de atac si a procedurilor
speciale. Totodata s-a folosit o tehnica de redactare superioara si o
terminologie stiintifica. Practica aplicarii Codului de procedura penala
din 1968 a condus la constatarea raminerii in urma a acestuia fata de
nivelul reglementarilor pe plan mondial, ceea ce a determinat
introducerea unor modificari privind competenta si procedura de
judecata a unor infractori minori, dar si la propuneri de modificari
substantiale, printre care si elaborarea unui nou Cod de procedura
penala. Aceste propuneri au ramas doar sub forma de deziderat,
deoarece dupa 1977 nu s-a mai adus nici o schimbare in
reglementarea procedurii penale.
Dupa 1989 s-au abrogat numeroase legi adoptate sub regimul
totalitar comunist. Codul de procedura penala din 1968 a ramas insa
sa se aplice in continuare, pierzindu-si totusi titulatura de cod al unei
republici socialiste, precum si toate dispozitiile care se refereau la
constiinta juridica “socialista” sau la organizatiile socialiste. Modificari
substantiale exprese au fost aduse Codului de procedura penala prin
citeva legi succesive, prin care organele de securitate au incetat a
mai fi organe de urmarire penala, aparatorului i s-a dat dreptul sa
asiste la efectuarea oricarui act de urmarire penala, s-a introdus
liberarea provizorie sub controlul judiciar si liberarea provizorie pe
cautiune, au fost inlaturati asesorii populari din completele de
judecata ale instantelor civile, s-a introdus apelul etc. Prin adoptarea
DPP–pg–31

noii Constitutii a Rom#niei si pina la intervenirea unui nou cod se va


aplica in continuare actualul Cod de procedura penala din 1968, afara
de dispozitiile contrare legii noastre fundamentale, care isi inceteaza
aplicabilitatea, fiind inlocuite cu dispozitiile constitutionale (art. 150).
3) Alte izvoare ale normelor de drept procesual
penal
Potrivit art. 20 din Constitutia României, dispozitiile constitutionale
privitoare la drepturilor si libertatile cetatenilor vor fi interpretate si
aplicate in concordanta cu Declaratia Universala a Drepturilor Omului,
cu pactele si celelalte tratate la care România este parte; daca exista
neconcordanta intre pactele si tratatele privitoare la drepturile
fundamentale ale omului la care România este parte si legile interne,
au prioritate reglementarile internationale. Deci pot constitui izvor al
normelor de drept procesual penal privind drepturile omului si
tratatele internationale la care România este parte; de altfel, potrivit
art. 11 al. 2, tratatele ratificate sau la care s-a aderat potrivit legii fac
parte din dreptul intern.
Codul de procedura penala (art. 513) trimite, in legatura cu
asistenta juridica internationala, la conventiile incheiate de tara
noastra cu alte tari, care conventii urmeaza a se aplica in materie de
extradare, comisii rogatorii internationale etc., in locul normelor
cuprinse in legea nationala; potrivit Constitutiei, si aceste conventii
trebuie sa fie ratificate de parlament, normele de drept cuprinse in ele
devenind obligatorii pentru cazurile la care se refera.
|n cazuri exceptionale, cind, in temeiul art. 114 al. 1 din
Constitutie, parlamentul dispune de o delegare legislativa si ar abilita
guvernul sa emita ordonante in domenii care nu fac obiectul legilor
organice, aceste ordonante, daca ar cuprinde norme de competenta si
procedura penala, ar deveni izvor de drept procesual penal, pina la
confirmarea lor prin lege.
Legea poate autoriza ca si alte acte normative, subordonate ei, sa
reglementeze unele aspecte ale procesului penal, dar numai in
limitele acestei autorizari si in masura in care nu deroga de la
dispozitiile legii. Astfel, legea de organizare judecatoreasca
autorizeaza guvernul ca, la propunerea Ministerului Justitiei, sa
dispuna prin ordin ca in Municipiul Bucuresti procesele privind
infractiuni flagrante sa fie judecate numai de anumite judecatorii.
§3. Interpretarea normelor de drept procesual penal
|n interpretarea normelor de drept procesual penal se aplica toate
regulile generale de interpretare admise pentru normele juridice.
Din punct de vedere al factorului care face interpretarea, se admite
interpretarea autentica, din partea autoritatii insarcinate in acest scop
(cum este Curtea Constitutionala in ce priveste constitutionalitatea
legilor si ordonantelor), jurisprudentiala, din partea instantelor
judecatoresti, in special a Curtii Supreme de Justitie, precum si cea
doctrinala, din partea celor care efectueaza analiza stiintifica a
continutului unor norme juridice.
|n raport de procedeele folosite, exista interpretare gramaticala
(literala), logica, sistematica, istorica.
Dupa rezultatele interpretarii, aceasta poate fi declarativa,
restrictiva, extensiva si analogica. Spre deosebire de normele de
drept penal, pentru care nu se admite interpretarea extensiva si cea
analogica, pentru a se garanta principiul legalitatii incriminarii si a
pedepselor, in domeniul procedurii penale se poate ajunge si la
rezultate de extindere a normei de procedura sau la folosirea
suplimentului analogic. Interpretarea extensiva, prin argumente a
DPP–pg–32

pari, a fortiori si a contrario este posibila in cazul normelor care nu


prevad restrictii de drepturi, exceptii de la regula, sanctiuni
procesuale grave si cazuri limitative. |n ce priveste suplimentul
analogic, prin recurgerea la norme care reglementeaza materii
similare, pentru umplerea unor lacune legislative se admite folosirea
lui data fiind necesitatea ca procesul penal sa-si poata atinge scopul.
I.4. Aplicarea in spatiu si timp a normelor de
drept procesual penal
§1. Aplicarea in spatiu a normelor de drept procesual
penal
1) Teritorialitatea normelor de drept procesual
penal
Spre deosebire de Codul penal, care prevede (art. 3–8) principiile
dupa care se aplica legea penala in spatiu (teritorialitatea, ca regula,
si in anumite conditii, personalitatea, realitatea si universalitatea legii
penale), Codul de procedura penala rom#n nu reglementeaza
aplicarea in spatiu a normelor de drept procesual penal; in aceasta
situatie se aplica principiul teritorialitatii, care decurge din art. 1 si 3
din Constitutie, potrivit carora România este stat national, suveran si
independent, unitar si indivizibil, teritoriul sau fiind inalienabil;
respectind suveranitatea altor state, România isi exercita propria sa
suveranitate asupra intregului teritoriu, ceea ce implica deplina si
exclusiva aplicare a legilor rom#ne asupra acestui teritoriu.
Principiul teritorialitatii normelor de drept procesual penal exprima
o dubla cerinta, corespunzatoare celor doua aspecte ale suveranitatii
de stat:
– normele de drept procesual penal rom#n se aplica numai
activitatii procesual penale desfasurate pe teritoriul rom#n,
neavind aplicare in afara acestui teritoriu, prin respectarea
suveranitatii celorlalte state, chiar daca activitatea judiciara a unui
stat strain s-ar rasfringe asupra unui cetatean rom#n;
– activitatea procesual penala se desfasoara pe teritoriul tarii
noastre numai in temeiul normelor de drept procesual penal
rom#n, normele straine neavind aplicare pe teritoriul nostru, prin
respectarea suveranitatii statului rom#n, chiar daca activitatea se
refera la un cetatean strain.
Daca legea penala are in vedere, in legatura cu aplicarea sa in
spatiu, locul unde s-a savirsit infractiunea (in tara sau in strainatate),
legea de procedura penala are in vedere locul unde se efectueaza
actul procesual sau procedural penal; ca urmare, un act de procedura
penala se efectueaza pe teritoriul tarii noastre numai potrivit normelor
de procedura penala rom#ne, in conformitate cu dictonul latin locus
regit actum.
Notiunea de teritoriu al Rom#niei este definita, din punct de
vedere al aplicarii legii penale si de procedura penala, in art 142–143
Cod penal, care se refera la locul unde se considera savirsita
infractiunea pe teritoriul tarii: intinderea de pamint si apele cuprinse
intre frontiere, cu subsolul si spatiul aerian al acesteia, navele si
aeronavele rom#ne. Desi termenii sau expresiile anume explicate in
Codul penal au acelasi inteles si in legea de procedura penala (art.
523), este necesar sa se faca rezerva ca, in legatura cu procesul
penal, se are in vedere locul unde se efectueaza actul de procedura
penala, ceea ce implica unde pot functiona autoritatile judiciare si
unde se pot efectua acte de procedura penala.
DPP–pg–33

2) Derogari de la principiul teritorialitatii


Legea permite ca, in anumite situatii, actele de procedura penala
efectuate potrivit normelor de drept rom#n sa produca efecte in
strainatate si acte de procedura efectuate potrivit normelor de drept
ale altor tari sa produca efecte pe teritoriul rom#n.
Aceste situatii sint determinate de necesitatea reglementarii unor
relatii de sprijin si ajutor reciproc intre state in legatura cu activitatea
de combatere a infractiunilor, ceea ce formeaza asistenta juridica
internationala. |n baza art. 513–522 sau a dispozitiilor din tratatele de
asistenta juridica in materie penala incheiate de România cu alte tari,
sint prevazute norme juridice privitoare la comisiile rogatorii, la
recunoasterea hotaririlor pronuntate de instantele judecatoresti
straine si la extradare.
Prin comisie rogatorie internationala activa (in strainatate) se
poate cere unui stat strain sa dispuna efectuarea unui act de
procedura necesar unui proces penal desfasurat in tara noastra,
verificarea unor inscrisuri etc.; actul solicitat, efectuat dupa normele
statului caruia i s-a cerut comisia rogatorie, va fi folosit in activitatea
judiciara desfasurata in tara noastra; in acelasi mod, in cazul comisiei
rogatorii internationale pasive (din strainatate), actul efectuat pe
teritoriul tarii noastre, potrivit normelor rom#ne de drept procesual
penal, poate fi folosit in activitatea judiciara a altui stat.
|n temeiul art. 519 sau al unei conventii internationale, hotarirea
penala definitiva pronuntata de un organ judecatoresc strain, precum
si actele judiciare efectuate in strainatate pot fi recunoscute de catre
instantele judecatoresti rom#ne, in care caz produc efecte juridice in
tara noastra. Desi valabilitatea acestor acte depinde de recunoasterea
data de o instanta judecatoreasca rom#na, totusi, fiind efectuate
potrivit normelor de drept procesual penal straine si de autoritati
judiciare straine, exista o derogare de la principiul teritorialitatii prin
folosirea lor pe teritoriul nostru.
O alta derogare de la principiul teritorialitatii este prevazuta de
Legea nr. 4/1971 privind extradarea sau tratatele de asistenta juridica
in materie penala, potrivit carora actele judiciare care justifica cererea
de extradare a unei persoane aflata pe teritoriul nostru pot fi luate in
considerare de autoritatile noastre judiciare in rezolvarea cererii, desi
sint acte efectuate dupa legea statului care solicita extradarea; ca
urmare, aceste acte efectuate potrivit legii straine (copii certificate
dupa hotarirea definitiva de condamnare, dupa mandatul de arestare)
produc efecte juridice pe teritoriul nostru fara a mai fi necesara
recunoasterea lor de catre instantele noastre judecatoresti.
Potrivit art. 8 Cod penal, legea penala nu se aplica infractiunilor
savirsite de catre reprezentantii diplomatici ai statelor straine sau de
alte persoane care, in conformitate cu legile internationale, nu sint
supuse jurisdictiei penale a stautlui rom#n. Ca urmare, asupra
persoanelor la care se refera art. 8 Cod penal, stabilite prin conventii
internationale cu caracter general, nu se aplica normele de drept
procesual penal, desi aceste persoane se afla pe teritoriul tarii
noastre, deoarece ele nu pot fi urmarite si judecate pe teritoriul tarii
noastre.
|n cazurile in care pentru o infractiune savirsita in afara teritoriului
tarii urmeaza a se aplica legea penala rom#na, in conditiile art. 5, 6 si
7 Cod penal, in lipsa unei conventii internationale care sa dispuna
altfel, cauza este de competenta autoritatilor judiciare rom#ne, care
vor aplica normele de drept procesual penal rom#n. Pentru asemenea
cazuri, in art. 31 Cod procedura penala se prevede competenta
DPP–pg–34

teritoriala speciala a instantelor civile sau militare din Municipiul


Bucuresti.
§2. Aplicarea normelor de drept procesual penal in
timp
1) Aplicarea imediata a normelor de drept procesual
penal
|n cazul aplicarii in timp a normelor de drept penal, in art. 10–17
Cod penal se prevad, pe linga principiul activitatii, si cazurile in care
se aplica principiul retroactivitatii si al ultraactivitatii acestor norme.
Codul de procedura penala necuprinzind nici o dispozitie de principiu
referitoare la aplicarea in timp a normelor de drept procesual penal,
devine operant principiul activitatii, potrivit caruia normele se aplica
intre momentul intrarii lor in vigoare si momentul incetarii actiunii lor
(tempus regit actum). Daca la aplicarea normelor de drept penal se ia
in considerare includerea intre aceste momente a datei savirsirii
infractiunii, in cazul normelor de drept procesual penal se ia in
considerare data efectuarii actului procesual sau procedural necesar
desfasurarii procesului penal. Activitatea normelor de procedura
penala este evidenta atunci cind o cauza penala incepe si se termina
sub imperiul acelorasi norme de procedura penala in vigoare, chiar
daca infractiunea, savirsita sub vechea lege de procedura, a fost
descoperita sub noua lege; intregul proces a urmat aceleasi norme de
procedura penala care erau in vigoare la data descoperirii infractiunii
si pina la pronuntarea unei hotariri definitive.
Sint cazuri in care un proces penal incepe sub o lege de procedura
penala si se continua sub o lege noua, care reglementeaza diferit
conditiile si formele de efectuare a unor acte de urmarire sau de
judecata. |n doctrina s-au emis trei solutii posibile:
– legea veche continua sa se aplice tuturor cauzelor incepute sub
imperiul ei, iar legea noua se aplica numai cauzelor incepute dupa
intrarea ei in vigoare;
– legea noua se aplica tuturor cauzelor in curs, anulindu-se toate
actele care au fost efectuate sub vechea lege, daca sint contrare
dispozitiilor din noua lege;
– legea noua se aplica tuturor actelor procesuale efectuate sub
imperiul ei, raminind insa valabile actele efectuate sub imperiul
legii vechi, in cazul proceselor in curs de desfasurare, deoarece
este firesc ca tot ce s-a facut anterior, dar potrivit unei legi in
vigoare, sa ramina bine indeplinit, iar tot ce se face dupa intrarea
in vigoare a noii legi, considerata ca reglementeaza mai bine
raporturile procesual-penale, sa fie efectuat potrivit normelor
acestei legi.
Atit Codul de procedura penala din 1936, cit si Legea nr. 31/1968
pentru punerea in aplicare a Codului de procedura penala din 1968 au
adoptat cea de-a treia solutie, cea mai judicioasa; primele doua solutii
ar fi atras perturbari in desfasurarea procesului penal, fie prin
aplicarea concomitenta, in cauze penale similare, a doua proceduri
diferite in raport de data cind s-a pornit procesul penal, fie prin
desfiintarea a tot ceea ce s-a facut potrivit legii vechi, dar numai
pentru cauzele in curs de urmarire penala sau de judecata.
|n intelesul solutiei adoptate, se aplica urmatoarele reguli pentru
procesele in curs la data adoptarii unor noi norme de procedura
penala:
– norma de drept procesual penal, din momentul iesirii sale din
vigoare, nu se mai aplica actelor procesuale si procedurale ce se
DPP–pg–35

efectueaza dupa aceasta data, chiar daca se refera la o cauza


inceputa sub imperiul ei;
– norma de drept procesual penal intrata in vigoare nu se aplica
actelor si lucrarilor efectuate potrivit dispozitiilor legii anterioare;
– norma noua de drept procesual penal se aplica tuturor actelor si
lucrarilor de procedura ce se efectueaza dupa intrarea ei in
vigoare, fara a se face deosebire daca procesul penal a fost pornit
sub norma noua sau sub norma veche.
Datorita aplicarii normei de drept procesual penal tuturor actelor
ce se efectueaza dupa intrarea ei in vigoare, chiar in cauzele incepute
anterior acestei date, principiului activitatii i s-a dat denumirea de
principiul aplicarii imediate a normelor de drept procesual penal.
2) Cazuri generale de extraactivitate a normelor de
drept procesual penal
De la principiul aplicarii imediate a normelor de drept procesual
penal exista si derogari, cind aceste norme sint fie ultraactive, fie
retroactive. Derogarile sint de doua feluri: unele se aplica ori de cite
ori lege noua nu reglementeaza situatiile tranzitorii; alte derogari sint
prevazute in mod expres in noua lege, care stabileste normele care
retroactiveaza si normele care urmeaza sa se aplice din legea veche
dupa iesirea ei din vigoare. |n ce priveste normele cu caracter
general, ele au fost adoptate mai intii de jurisprudenta, in special de
cea franceza, apoi de jurisprudenta rom#na si, in cele din urma, au
fost prevazute in lege, atit sub codul anterior, cit si de codul actual.
Pentru dreptul procesual penal in vigoare, Legea nr. 31/1968 pentru
aplicarea Codului de procedura penala din 1968 cuprinde regula
generala de aplicare imediata a normelor de drept procesual penal, cit
si cazurile de retroactivitate si de ultraactivitate a acestor norme. Desi
aceasta lege reglementeaza modalitatile de punere in aplicare a
Codului de procedura penala, la data intrari sale in vigoare (1 ianuarie
1969), facind trecerea de la codul anterior la noul cod, regulile de
aplicare au caracter general, reflectind solutiile doctrinale si
jurisprudentiale, aplicindu-se ori de cite ori o lege noua aduce
modificari dispozitilor codului, afara de cazul cind noua lege adopta
dispozitii tranzitorii deosebite.
Potrivit art. 2 din Legea nr. 31/1968, nulitatea oricarui act sau
lucrari, efectuate sub legea anterioara, poate fi invocata numai in
conditiile noului Cod de procedura penala; ca urmare, desi actul
implinit sub vechea lege era nul, pentru ca nu se respectase o
dispozitie a acestei legi aflata sub sanctiunea nulitatii, devine valabil
sub legea noua, daca aceasta nu mai cuprinde sub sanctiunea nulitatii
incalcarea cestei dispozitii. Noua lege retroactiveaza, aplicindu-se
unui act implinit sub legea veche, validindu-l, desi sub legea veche
era nul8. Pentru viitor, conform art. 15 al. 2 din Constitutie, legea nu
poate dispune retroactiv.
|n temeiul art. 3, 4 si 5 din Legea nr. 31/1968, normele referitoare
la competenta, termene si cai de atac au capacitatea de a ultraactiva
si dupa iesirea lor din vigoare, aplicindu-se, in anumite conditii,
cauzelor ce continua sa fie judecate sub legea noua9. S-a adoptat
aceasta masura pentru a nu perturba mersul normal al ciclului
8
De exemplu, dac` o hot`rire a tribunalului jude]ean, pronun]at` inainte
de august 1991, de un complet de doi judec`tori [i trei asesori populari, era
nul`, fiind inc`lcat` o dispozi]ie sanc]ionat` cu nulitatea absolut`, aceast`
nulitate nu mai poate fi invocat` sub legea nou` – Legea nr. 14/1991 – care
prevede c` pentru acea cauz` completele de judecat` se formeaz` din doi
judec`tori.
DPP–pg–36

procesual inceput sub legea veche. |n cazul in care, dupa pronuntarea


unei hotariri, a fost deschis dreptul la o cale de atac potrivit legii in
vigoare, iar ulterior intervine o norma care inlatura acea cale de atac
sau restringe dreptul de a o exercita, se va aplica in continuare legea
veche si calea de atac va putea fi exercitata si sustinuta in conditiile
legii vechi, care o prevedea, asigurindu-se astfel exercitarea unui
drept cistigat in temeiul legii care-l prevederea la data cind a fost
deschis. |n ce priveste procedura de judecata si solutiile posibile in
calea de atac, se aplica legea noua, considerata ca reglementeaza
mai bine procedura de judecata a acelei cai de atac. Pentru aceleasi
motive, termenul procedural prevazut de norma in vigoare in
momentul cind a inceput sa curga, ramine valabil, chiar daca a fost
modificat de norma noua.
|n literatura juridica s-a discutat daca ar trebui sa fie extraactive si
normele care reglemetneaza probele, prescriptia, plingerea prealabila,
atunci cind sint mai favorabile inculpatului. |n ce priveste probele, nu
exista criterii sigure care sa poata determina o lege favorabila sau
mai putin favorabila, legea noua fiind considerata ca este atit in
interesul justitiei, cit si al partilor; pentru prescriptie si plingerea
prealabila, cit timp norma este de drept material, creind un cadru
legat de conditiile raspunderii penale, se aplica regula de la aplicarea
in timp a normelor de drept penal (lex mitior); daca se refera la
procedura dupa care pot fi invocate aceste cauze de inlaturare a
raspunderii penale si la consecintele lor procedurale, intervin regulile
aplicarii imediate a normei de drept procesual penal, potrivit naturii
sale juridice.
3) Situatiile tranzitorii prevazute de legea noua
Unele legi care abroga sau modifica norme de drept procesual
penal sau introduc institutii si reglementari noi cuprind si dispozitii
care reglementeaza situatiile tranzitorii, de la reglementarea
anterioara la cea noua, in cauzele in curs de urmarire sau de judecata
la data intrarii in vigoare a noii reglementari. |n aceste situatii,
reglementarea noua poate sa consacre ultraactivitatea legii vechi.
Retroactivitatea legii noi nu este permisa de Constitutie (art. 5 al. 2).
|n art. III al Legii nr. 45/1993 pentru modificarea si completarea
Codului de procedura penala se prevad astfel de situatii tranzitorii
care nu corespund cu cele de aplicare generala. Astfel, potrivit pct. 3,
hotaririle pronuntate inainte de intrarea in vigoare a Legii nr. 45/1993
sint supuse cailor de atac prevazute de aceasta lege noua, desi regula
consta in supunerea lor cailor de atac prevazute de legea in vigoare la
data pronuntarii lor; de asemenea, recursurile in curs de judecata la
data intrarii in vigoare a legii noi sint considerate apeluri si urmeaza
competenta de judecata potrivit acestei legi, desi declaratia de recurs
era un act implinit sub vechea lege si trebuia judecat potrivit acesteia.
Dimpotriva, recursurile extraordinare, aflate in curs de judecata la
data intrarii in vigoare a Legii nr. 45/1993, vor continua sa fie judecate
potrivit legii anterioare; termenele pentru exercitarea cailor de atac
ordinare, aflate in curs la data de 1 iulie 1993, incep sa curga, din
nou, de la aceasta data, desi ele erau determinate, ca regula, de
legea in vigoare la data pronuntarii hotaririi supuse acelei cai de atac.
9
Cind intr-o cauz` penal` s-a dat o hot`rire de c`tre o instan]` competent`
la acea dat` s` judece cauza in prim` instan]` [i intervine, apoi, pin` la
judecarea c`ii ordinare de atac, o norm` nou` care prevede competen]a altei
instan]e s` judece cauza in prim` instan]`, norma nou` nu se aplic` in cauz`,
astfel incit calea de atac ordinar` va fi judecat` de instan]a competent` in
raport cu vechea norm`, care astfel ultraactiveaz`
DPP–pg–37

Toate aceste dispozitii tranzitorii au fost adoptate in favoarea


partilor; astfel, daca legea noua prevede o noua cale de atac ordinara
(apelul), este firesc sa beneficieze de aceasta cale de atac si cel care
a declarat recurs, intrucit sub legea veche exista numai aceasta cale
de atac; recursul in anulare prevazut de legea noua fiind restrins in ce
priveste cazurile in care poate fi exercitat, partilor li s-a conferit
dreptul de a se judeca in recursul extraordinar exercitat sub vechea
lege, care prevedea conditii mai favorabile partilor.
Spre deosebire de derogarile cu caracter general prevazute de
Legea nr. 31/1968, care au aplicare ori de cite ori o lege de procedura
penala noua nu prevede situatii tranzitorii proprii, in cazul normelor
tranzitorii aflate intr-o lege noua, acestea nu au aplicare decit pentru
situatiile tranzitorii de la legea anterioara la legea noua care le

Cap. III. Principiile fundamentale ale procesului


penal

prevede.
I.5. Sistemul de principii fundamentale ale
procesului penal
§1. Notiunea de principii fundamentale ale procesului
penal
Prin principiile fundamentale ale procesului penal se inteleg
regulile cele mai generale in temeiul carora este reglementat si se
desfasoara procesul penal.
Stabilind care este scopul procesului penal, legiuitorul opteaza, in
cadrul reglementarii, pentru acele reguli cu caracter general care
asigura in cele mai bune conditii realizarea cestui scop si impune,
totodata, tuturor participantilor la proces ca, in activitatea lor, sa
respecte aceste reguli. Luind in considerare prima cerinta a scopului
procesului penal – ca orice persoana care a savirsit o infractiune sa fie
sanctionata potrivit legii penale – principiile fundamentale ale
procesului penal trebuie sa imprime o actiune imediata si eficienta a
autoritatilor judiciare pentru tragerea la raspundere penala a tuturor
celor care au savirsit infractiuni si condamnarea lor potrivit
dispozitiilor legii; referindu-ne la a doua cerinta a scopului procesului
penal – ca nici o persoana nevinovata sa nu fie trasa la raspundere
penala – principiile fundamentale trebuie sa instituie cele mai
puternice garantii pentru realizarea acestor cerinte, respectindu-se
neabatut drepturile si libertatile cetatenesti.
Ca si in alte ramuri ale dreptului, sfera raporturilor procesual
penale a caror reglementare este determinata de reguli cu caracter
general poate fi mai intinsa sau mai restrinsa, ceea ce inseamna ca si
principiile, ca reguli generale, pot avea o arie de actiune mai intinsa
sau mai redusa. Astfel, unele principii determina reglementarea unei
institutii de drept procesual penal (cum este principiul liberei aprecieri
a probelor); alte principii determina reglementarea unei faze
procesuale (de exemplu caracterul scris al urmaririi penale sau
caracterul oral al judecatii). Cele mai generale reguli, care determina
reglemenarea tuturor institutiilor si fazelor procesual-penale, a
intregului proces penal, devin principii fundamentale ale procesului
penal. Ca urmare, principiile fundamentale ale procesului penal
sint acele reguli cu caracter general care determina toate institutiile
procesual-penale si in toate fazele procesului penal. Regulile cu
DPP–pg–38

caracter general care nu determina decit reglementarea urmaririi


penale sau a judecatii ramin numai la nivelul de principii ale activitatii
respective, fiind insa determinate de principiile fundamentale.
Desi principiile fundamentale determina intreaga reglementare a
procesului penal, unele din ele actioneaza totusi in anumite limite,
cauzate de interactiunea lor. Existenta unor limite nu le transforma,
insa, in principii ale unor institutii sau faze procesuale, ci continua sa
fie principii fundamentale, deoarece in actiunea lor generala ele se
aplica intregului proces penal. Unele limite au ca ratiune necesitatea
imbinarii intereselor generale cu interesele persoanei ocrotite de lege,
ca in cazul principiului oficialitatii, care nu actioneaza in anumite
cauze pentru a ocroti interesele legitime ale persoanei vatamate; alte
limite sint determinate de exercitarea in procesul penal a unei actiuni
civile, pentru obtinerea repararii pagubei produse prin infractiune,
care are o alta reglementare. Actiunea unui principiu fundamental
poate limita actiunea altui principiu fundamental, coordonarea lor
fiind necesara pentru realizarea scopului procesului penal; astfel,
aflarea adevarului si rolul activ actioneaza asupra desfasurarii
procesului penal, dar numai in limitele in care nu se aduce atingere
respectarii legii si dreptului la aparare. De aceea, examinarea
principiilor fundamentale ale procesului penal nu poate fi despartita
de limitele in care acestea actioneaza.
§2. Sistemul de principii fundamentale ale procesului
penal rom#n
Prin sistem de principii fundamentale ale procesului penal
se intelege ansamblul organizat al tuturor regulilor cu caracterul cel
mai general care determina reglementarea si desfasurarea procesului
penal.
|n cadrul sistemului, principiile fundamentale sint asezate in ordine
logica, determinata de puterea lor de actiune si contributia pe care o
au la realizarea scopului procesului penal, fiind cuprinse intr-un tot
organizat datorita legaturii pe care o au intre ele.
|n ce priveste formularea sistemului de principii fundamentale ale
procesului penal rom#n, nu s-a conturat un punct de vedere unitar.
Sub codurile de procedura anterioare, in care nu a existat o
subdiviziune consacrata in mod special principiilor fundamentale,
specialistii au propus, dupa diferite criterii, propriul lor sistem de
principii fundamentale. Codul de procedura penala din 1968 a
prevazut un capitol special intitulat “Scopul si regulile de baza ale
procesului penal” (art. 1–8), consacrind ca principii fundamentale:
legalitatea procesului, oficialitatea, aflarea adevarului, rolul activ,
garantarea libertatii, garantarea dreptului de aparare, limba in care se
desfasoara procesul penal si folosirea limbii oficiale prin traducator.
Fiind consacrate prin lege ca reguli de baza ale procesului penal, s-a
tras concluzia ca acestea sint principiile fundamentale ale procesului
penal, desi unii autori au introdus si alte principii fundamentale.
Constitutia României cuprinde prevederi de principiu referitoare la
procesul penal care nu sint consacrate in art. 2–8 Cod procedura
penala. |ntrucit prevederile constitutionale sint de imediata aplicare,
se poate trage concluzia ca sistemul de principii fundamentale ale
procesului penal, consacrat pina acum de Codul de procedura penala,
trebuie sa fie perfectionat prin includerea acelor principii de
reglementare procesuala care isi au izvorul in prevederile exprese ale
Constitutiei. Ca urmare, sistemul de principii fundamentale ale
procesului penal rom#n cuprinde, in primul rind, principiile care
asigura realizarea scopului procesului penal in mod direct: legalitatea
DPP–pg–39

procesului, oficialitatea, aflarea adevarului, rolul activ al autoritatilor


judiciare, limba oficiala folosita in procesul penal; in al doilea rind,
cuprinde toate prevederile care constituie garantii ale respectarii
drepturilor si libertatilor cetatenilor consacrate de Constitutie:
egalitatea in fata legii si autoritatilor judiciare, respectarea demnitatii
umane, garantarea dreptului la aparare, garantarea inviolabilitatii
domiciliului, corespondentei si convorbirilor telefonice.
I.6. Cerintele principiilor fundamentale ale
procesului penal, garantiile si limitele lor
§1. Legalitatea procesului penal (art. 2 al. 1)
Potrivit art. 51 din Constitutia României, respectarea
Constitutiei, a suprematiei sale si a legilor este obligatorie.
Din acest drept constitutional, care sta la baza intregului nostru
sistem de drept, decurge si principiul legalitatii procesului penal, care
exprima cerinta ca acesta sa se desfasoare potrivit dispozitiilor
prevazute de lege. Principiilor de drept penal – nullum crimen sine
lege, nulla poena sine lege – le corespunde principiul procesual penal
nulla justitia sine lege.
|n unele lucrari de procedura penala se examineaza principiul
legalitatii in opunere cu principiul oportunitatii in promovarea
activitatii de tragere la raspundere penala a infractorilor, in sensul ca
reprezentantul societatii (Ministerul Public) are obligatia de a actiona
impotriva infractorilor ori de cite ori sint indeplinite conditiile
prevazute de lege, fara a se lua in considerare vreo oportunitate de
ordin politic sau social. Definitia data principiului in art. 2 al. 1, in
concordanta cu obligatia respectarii legilor prevazuta de Constitutie,
da un sens mai larg principiului legalitatii, cerinta respectarii legii
nemaifiind limitata la promovarea procesului penal, ci fiind extinsa la
intreaga desfasurare a procesului. |n acest inteles, principiul legalitatii
procesului penal exprima urmatoarele cerinte:
a) Procesul penal se desfasoara numai de autoritatile instituite prin
lege, in compunerea si competenta prevazuta de lege. Constitutia
(art. 123–125) prevede ca justitia se infaptuieste, in numele legii,
si se realizeaza prin Curtea Suprema de Justitie si prin celelalte
instante judecatoresti stabilite de lege, fiind interzisa infiintarea de
instante extraordinare; Legea de organizare judecatoreasca
prevede care sint instantele judecatoresti care infaptuiesc justitia,
alaturi de Curtea Suprema de Justitie: judecatoriile, tribunalele,
curtile de apel; ca instante militare: tribunalele militare, tribunalul
militar teritorial si Curtea Militara de Apel. Judecatorii de la
instantele judecatoresti sint independenti si se supun numai legii,
o garantie a acestei independente constituind-o inamovibilitatea.
S-a constituit astfel autoritatea care are dreptul exclusiv de a
infaptui justitia, inlaturindu-se orice alte organisme cu caracter
obstesc sau alte autoritati publice. De asemenea, Constitutia (art.
130) prevede ca interesele generale ale societatii in activitatea
judiciara sint reprezentate de Ministerul Public, care apara ordinea
de drept, precum si drepturile si libertatile cetatenilor. |n acest
scop, procurorii, prin care Ministerul Public isi exercita atributiile,
isi desfasoara activitatea potrivit principiului legalitatii si
impartialitatii, asigurindu-se astfel respectarea legii in activitatea
lor. A fost creata, astfel, prin lege autoritatea judecatoreasca
necesara pentru realizarea justitiei in cauzele penale, dupa
normele unanim admise in legislatiile moderne, excluzindu-se
DPP–pg–40

astfel orice alta autoritate de represiune penala, publica sau de


alta natura.
b) Autoritatile judiciare si partile, aparatorii si reprezentantii lor
trebuie sa actioneze numai in conditiile si formele prevazute de
lege. Respectarea conditiilor prevazute de lege este necesara
intrucit legea le considera ca reprezinta modalitatea cea mai
potrivita pentru realizarea scopului procesului penal; respectarea
formelor procesuale asigura controlul respectarii conditiilor legale
din partea autoritatilor judiciare si a partilor, creindu-se astfel
posibilitatea descoperirii oricaror incalcari ale legii si inlaturarii lor.
c) Autoritatile judiciare trebuie sa respecte drepturile procesuale ale
partilor si sa le asigure exercitarea lor, deoarece legea considera
esentiala contributia acestora la solutionarea legala a cauzelor
penale. |ncalcarea drepturilor partilor atrage nevalabilitatea
actelor efectuate abuziv.
d) La solutionarea cauzelor penale autoritatile judiciare au obligatia
sa aplice intocmai legea penala si legea civila, asigurind astfel
cerintele statului de drept in domeniul combaterii si prevenirii
fenomenului infractional, in concordanta cu dispozitiile art. 51 din
Constitutie.
Respectarea legii in desfasurarea si solutionarea cauzelor penale
este asigurata prin instituirea de garantii procesuale si de alta natura:
|n primul rind, se instituie nevalabilitatea actelor procesuale si
procedurale efectuate cu incalcarea unor dispozitii imperative ale legii
de procedura penala, pentru cele esentiale intervenind nulitatea
absoluta, care opereaza intotdeauna (art. 197 al. 2 si 3), iar pentru
celelalte intervenind, atunci cind sint indeplinite conditiile legale,
nulitatea relativa (art. 197 al. 1 si 4); neaplicarea sau aplicarea gresita
a legii penale si civile atrage nelegalitatea hotaririi penale pronuntate
(art. 385 pct. 13–20). Sint instituite si sanctiuni de alta natura, cum
sint amenda judiciara (art. 198), atunci cind se incalca unele obligatii
procedurale, sau chiar raspunderea penala pentru incalcarea unor
dispozitii care sint incriminate de legea penala (cercetarea abuziva,
represiunea nedreapta, marturia mincinoasa etc.).
O alta garantie a legalitatii procesului penal o constituie
reglementarea supravegherii si controlului judiciar din oficiu, la
plingerea sau la calea de atac folosita de Ministerul Public ori de
partile interesate, care asigura descoperirea incalcarilor de lege si
aplicarea sanctiunilor corespunzatoare. Astfel, activitatea de
cercetare penala este supravegheata de catre procuror (art. 218,
275), cea a procurorului este supusa controlului procurorului ierarhic
superior (art. 209 al.ult.) si al instantei judecatoresti (art. 140, 158,
159, 302, 333, 345); legalitatea hotaririi judecatoresti este verificata
de instanta care solutioneaza calea de atac, ca ultima instanta de
control functionind Curtea Suprema de Justitie. Ca urmare, orice
incalcare a legii poate fi constatata si inlaturata.
Legalitatea procesului penal implica si unele limite in aplicarea
acestui principiu, care sint determinate de dispozitiile legii de
procedura penala. Astfel, incalcarile de lege lipsite de importanta,
care nu au avut nici o influenta asupra desfasurarii procesului penal si
a solutionarii juste a cauzelor penale, nu atrag nulitatea actelor
asupra carora s-au produs; depasirea termenului de atacare a unei
hotariri judecatoresti atrage mentinerea hotaririi, desi existenta unei
incalcari a legii in cursul judecatii este posibila. Aceste limite,
existente in orice legislatie de procedura penala, se explica prin
DPP–pg–41

necesitatea respectarii unei discipline in desfasurarea procesului, in


vederea realizarii scopului acestuia intr-un termen rezonabil.
§2. Oficialitatea procesului penal (art. 2 al. 2)
Potrivit acestui principiu fundamental, actele desfasurarii
procesului penal se indeplinesc din oficiu, in interes de stat, fara
a fi necesara interventia persoanelor care au legatura cu infractiunea
savirsita.
Principiul oficialitatii decurge din cerinta ca orice persoana care a
savirsit o infractiune sa fie pedepsita potrivit legii penale, ceea ce
creaza pentru autoritatile judiciare obligatia de a actiona imediat
pentru descoperirea tuturor infractiunilor savirsite, de a-i identifica,
trimite in judecata si pedepsi pe toti infractorii; o astfel de obligatie
poate fi realizata numai daca autoritatile judiciare actioneaza din
proprie initiativa, din oficiu, efectuind – ca obligatie de serviciu – toate
actele necesare atingerii acestui scop.
Ca cerinta a principiului oficialitatii, organele de cercetare penala
au obligatia de a se sesiza din oficiu despre savirsirea unei infractiuni
(art. 221), de a incepe urmarirea penala (art. 228) si de a efectua
cercetarea penala (art. 232), facind propuneri concrete procurorului
pentru rezolvarea cauzei (art. 256, 258); procurorul are obligatia de a
lua, din oficiu, in cursul cercetarii penale, toate masurile necesare
(art. 235, 236) si de a dispune trimiterea in judecata a inculpatului
fata de care s-a dovedit vinovatia (art. 262); odata sesizata cu
judecarea inculpatului, prima instanta are obligatia de a proceda la
judecarea si solutionarea cauzei (art. 313, 321, 345), iar instanta
sesizata cu o cale de atac are obligatia de a o judeca si solutiona (art.
375, 377, 379, 385); in fine, hotarirea definitiva de condamnare se
pune in executare din oficiu (art. 418).
|ntrucit exista o obligatie pentru autoritatile judiciare de a efectua
din oficiu actele necesare desfasurarii procesului penal, principiul
oficialitatii mai poarta si denumirea de principiul obligativitatii
inceperii si desfasurarii procesului penal.
Garantia juridica a respectarii principiului oficialitatii o constituie
prevederea de sanctiuni disciplinare pentru cei care nu efectueaza
actele necesare desfasurarii procesului penal, iar legea penala
incrimineaza faptele de abuz si neglijenta in serviciu, favorizarea
infractorului (art. 246, 249, 264 Cod penal).
Principiul oficialitatii actioneaza in latura penala a procesului, prin
care este tras la raspundere penala infractorul; in latura civila, prin
care se obtine recuperarea pagubelor produse prin infractiune,
actioneaza principiul disponibilitatii, caracteristic procesului civil,
potrivit caruia autoritatea judiciara actioneaza, de regula, numai la
vointa unei persoane, care are facultatea de a sesiza sau nu instanta
de judecata, de a dispune continuarea sau nu a procesului, de a cere
sau nu executarea dispozitiilor civile din hotarirea definitiva.
|n partea finala a art. 2 al. 2 se prevede si o rezerva in aplicarea
principiului oficialitatii: “afara de cazul cind prin lege se dispune
altfel”. Rezerva se refera la acele situatii in care legea interzice
autoritatilor judiciare sa actioneze in lipsa unei manifestari de vointa
din partea persoanei sau autoritatii prevazute de lege. Exceptiile de la
principiul oficialitatii constituie cazuri de disponibilitate si se justifica
prin necesitatea proteguirii unor interese speciale, cum este interesul
victimei de a nu actiona in justitie pe faptuitor sau interesul unei
autoritati publice de a nu se actiona prin mijloace penale impotriva
unor persoane aparate de imunitate. Unele exceptii de la principiul
DPP–pg–42

oficialitatii impiedica inceperea urmaririi penale, iar alte exceptii


impiedica continuarea procesului penal.
|nceperea urmaririi penale impotriva Presedintelui României,
pentru inalta tradare, este conditionata de hotarirea Camerei
Deputatilor si a Senatului, constituiti in sedinta comuna (art. 84 din
Constitutie). Codul de procedura penala (art. 221 al. 2 si 3) are in
vedere urmatoarele exceptii de la inceperea din oficiu a urmaririi
penale: lipsa sesizarii organului competent al cailor ferate ori a
comandantului militar, in cazul acelor infractiuni pentru care se cere
sesizarea lor; lipsa autorizatiei procurorului general ori lipsa dorintei
exprimate de guvernul strain. Odata obtinuta plingerea prealabila,
sesizarea organului competent ori autorizatia prealabila, actele
necesare inceperii si desfasurarii procesului penal se efectueaza in
virtutea principiului oficialitatii.
Urmarirea sau judecata nu mai poate continua cind persoana
vatamata isi retrage plingerea prealabila sau se impaca cu invinuitul
sau inculpatul, in cazurile prevazute de lege, deoarece raspundere
penala este inlaturata printr-o cauza legala.
|n latura civila a cauzei, unde se aplica principiul disponibilitatii,
exista exceptii determinate de oficialitate, in sensul ca, pentru
pagubele aduse proprietatii publice si persoanelor lipsite de
capacitate de exercitiu sau cu capacitate de exercitiu restrinsa, latura
civila se porneste si se exercita si din oficiu (art. 17).
Principiul oficialitatii are strinse legaturi cu principiul legalitatii,
care-i determina limitele, dar si cu acele principii care constituie
garantii ale drepturilor fundamentale ale cetatenilor.
§3. Aflarea adevarului (art. 3)
Realizarea scopului procesului penal impune autoritatilor
cunoasterea completa si exacta a faptelor cauzei si a
identitatii faptuitorului, deoarece numai astfel poate fi evitata
orice eroare judiciara. Ca urmare, in art. 3 se prevede ca “in
desfasurarea procesului penal trebuie sa se asigure aflarea adevarului
cu privire la faptele si imprejurarile cauzei, precum si cu privire la
persoana faptuitorului”. Acest principiu este consacrat in toate
lucrarile de drept procesual penal, fie ca este denumit principiul
realitatii, principiul stabilirii adevarului real (obiectiv, material). Fapta
penala si imprejurarile care identifica pe faptuitor petrecindu-se in
realitatea obiectiva, ele pot si trebuie sa fie cunoscute exact si
complet de autoritatile judiciare, iar realizarea acestei cerinte depinde
doar de eforturile care se depun, de profesionalismul celor care
efectueaza cercetarile, de procedeele folosite. Nu exista tip de proces
penal si nu exista tara in care sa nu se fi produs erori judiciare, prin
retinerea gresita a faptelor sau prin imposiblitatea de a se identifica
faptuitorul; aceste erori si pete albe in cunoastere nu trebuie sa
demobilizeze autoritatile judiciare, care au datoria sa intreprinda tot
ce este posibil pentru aflarea adevarului in fiecare cauza penala.
Adevarul ce trebuie aflat intr-o cauza penala are un caracter
obiectiv, anume concordanta dintre faptele petrecute in realitate si
faptele retinute prin hotarirea judecatoreasca definitiva. Cunoasterea
faptelor si imprejurarilor cauzei se obtine prin probele administrate in
cursul procesului penal. Daca au fost administrate toate probele
necesare, iar acestea sint de buna calitate, adevarul care se obtine in
procesul penal – adevar judiciar – corespunde adevarului obiectiv;
daca, insa, nu au fost administrate toate probele necesare sau
probele sint false, adevarul judiciar care sta la baza hotaririi
judecatoresti nu mai corespunde cu adevarul obiectiv. Aceasta lipsa
DPP–pg–43

de suprapunere a adevarului judiciar cu adevarul obiectiv a produs si


va mai produce erori judiciare.
|n conceptul de “adevar” la care se refera art. 3 se cuprinde, in
primul rind, constatarea existentei sau inexistentei faptei pentru care
se desfasoara procesul penal; daca s-a retinut existenta faptei, se
cuprind imprejurarile de loc, timp, mod, mijloace in care aceasta s-a
savirsit, forma vinovatiei, mobilul si scopul faptei, natura si intinderea
urmarilor produse, imprejurarile care pot influenta asupra caracterului
si gradului raspunderii (fie in favoarea, fie in defavoarea faptuitorului);
se cuprind, de asemenea, imprejurarile care confirma vinovatia sau
nevinovatia celui invinuit de savirsirea infractiunii, datele sale de
identitate, de stare civila si materiala, antecedente, imprejurari care
permit cunoasterea multilaterala a personalitatii acestuia.
Ca principiu fundamental al procesului penal, aflarea devarului
exprima urmatoarele cerinte:
a) Instituirea pentru toate autoritatile judiciare a obligatiei legale de a
afla adevarul, prin probe, in fiecare cauza penala (art. 202, 287,
378), ceea ce implica desfasurarea unei activitati probatorii
complete si de cea mai buna calitate. Realizarea unei astfel de
activitati probatorii pretinde de la autoritatile judiciare anumite
insusiri si o pregatire profesionala in continua perfectionare. Se
cere, astfel, pregatirea calificata a celor ce efectueaza cercetarea
penala, a procurorilor si judecatorilor, in special in administrarea
probelor si in aprecierea corecta a fiecarei probe si a tuturor
probelor in ansamblul lor; aceasta implica nu numai cunostinte de
drept procesual penal, ci si de criminalistica, psihologie, logica,
precum si experienta practica bogata. Se cere o corectitudine
exemplara (loialitate) in administrarea probelor si in consemnarea
documentelor procedurale, altfel se ajunge la denaturari si erori in
cunoasterea faptelor. Este necesara obiectivitate deplina in
administrarea probelor, fiind inacceptabila plecarea de la idei
preconcepute de vinovatie a unei persoane cercetate. Trebuie sa
se desfasoare investigatii multilaterale si complete pentru
cunoasterea faptelor, prin stringerea tuturor probelor necesare
lamuririi cauzei sub toate aspectele.
b) Asigurarea pentru parti, in tot cursul procesului penal, a dreptului
de a administra probele care pot contribui la aflarea adevarului
(art. 67, 72, 250, 320). Cunoscind mai bine imprejurarile in care s-a
savirsit infractiunea, partile isi pot aduce o contributie esentiala la
cunoasterea realitatii, prin indicarea imprejurarilor ce trebuie
dovedite si a mijloacelor de proba corespunzatoare. Obligatia de
corectitudine in administrarea probelor revine si partilor, caci altfel
se poate denatura adevarul. Aparatorii partilor au si ei obligatia de
a contribui, in mod corect, la aflarea adevarului despre
imprejurarile favorabile partii pe care o apara.
c) |ntrucit in procesul penal adevarul se afla prin intermediul
probelor, o mare importanta o are modul in care este reglementat
sistemul probator. Libertatea probelor si a mijloacelor de proba in
dovedirea faptelor penale sau a imprejurarilor care inlatura
invinuirea constituie o cerinta pentru efectuarea unei probatiuni
complete; libera apreciere a probelor, ca mijloc de reflectare a
probelor in constiinta politistului, a procurorului, a judecatorului
devine cerinta a evaluarii complete si juste a probelor
administrate. |n practica s-a constatat ca limitarile nejustificate in
aprecierea probelor pot impiedica cunoasterea completa si exacta
a tuturor faptelor si imprejurarilor cauzei.
DPP–pg–44

d) Procedura de desfasurare a activitatii autoritatilor judiciare si a


partilor trebuie sa permita, atunci cind este cazul, administrarea
oricarei probe noi concludente si utile, fara nici o piedica formala
(art. 65, 67, 250, 320, 380), iar atunci cind se constata ca o
hotarire, chiar definitiva, cuprinde o eroare judiciara, sa fie
prevazute caile de atac pentru inlaturarea ei (art. 378, 394, 409),
exercitabile atit de Ministerul Public, cit si de partile interesate.
Cerintele principiului aflarii adevarului isi au concretizarea in
dispozitiile indicate ale Codului de procedura penala, incit se poate
trage concluzia ca la reglementarea procesului penal s-a avut in
vedere aplicarea cestui principiu. Ramine ca, in practica de zi cu zi,
autoritatile judiciare si partile sa-si indeplineasca obligatiile prevazute
de lege si sa-si exercite drepturile acordate in acest scop, fara de care
nu se va putea ajunge la adevar.
Garantia aplicarii principiului aflarii adevarului consta in instituirea
unui control permanent si eficient asupra modului in care au fost
retinute faptele de autoritatile judiciare. Ministerul Public verifica daca
organul de cercetare penala a retinut complet si corect faptele cauzei,
in caz contrar actioneaza prin administrarea de noi probe si o noua
evaluare a lor; prima instanta verifica daca invinuirea formulata de
Ministerul Public este intemeiata, avind obligatia sa lamureasca, prin
probe, orice lacuna sau indoiala in cunoasterea faptelor; instantele de
apel si de recurs au obligatia sa verifice daca faptele si imprejurarile
retinute prin hotarirea atacata corespund probelor si reprezinta
adevarul, avind dreptul sa desfiinteze orice hotarire care nu este
temeinica in ce priveste cunoasterea faptelor cauzei; in fine, orice
eroare judiciara se poate inlatura, in conditiile legii, de instanta de
revizuire sau, in unele cazuri, de recurs in anulare. Se asigura astfel
conditiile ca o hotarire definitiva sa cuprinda constatarea exacta si
completa a faptelor cauzei, chiar daca in cursul activitatii judiciare
s-au produs erori sau limite in cunoasterea lor.
|n ce priveste limitele aplicarii principiului aflarii adevarului, ele
rezulta, pe de o parte, din dificultatile de cunoastere a unor fapte si
imprejurari savirsite cu intentia de a ramine nedescoperite, iar pe de
alta parte, de obligatia administrarii probelor numai in conditiile
prevazute de lege, ceea ce poate, unori, intirzia descoperirea lor.
Aflarea devarului se coreleaza cu alte principii fundamentale ale
procesului penal, printre care legalitatea procesului, care ii determina
cadrul legal in care se aplica, cu rolul activ al autoritatilor judiciare,
care implica initiativa proprie in lamurirea faptelor, cu garantarea
dreptului la aparare si limba in care se desfasoara procesul penal, de
natura a se obtine contributia partilor la dovedirea imprejurarilor ce le
apara interesele lor legitime.
§4. Rolul activ al organelor judiciare (art. 4)
|n legatura cu modul de desfasurare a activitatii judecatoresti
exista o deosebire importanta intre procesul penal anglo-saxon si
procesul penal continental, inclusiv cel rom#n. |n procesul penal
anglo-saxon, judecatorul are rolul de arbitru intre parti, de a veghea
ca activitatea acestora sa se desfasoare potrivit legii, lasind ca partile
sa-si administreze probele pe care le cred de cuviinta. Procesul penal
occidental continental acorda autoritatilor judiciare un rol activ in
desfasurarea procesului, de a administra probele pe care le cred
necesare in afara cererilor formulate de parti, incercind
lamurirea cauzei sub toate aspectele, chiar daca partile sint inactive.
Rolul activ poate fi facultativ, asa cum este reglementat in legislatiile
de procedura penala din Franta, Belgia, in catre caz este la latitudinea
DPP–pg–45

judecatorului sa intervina sau nu in desfasurarea judecatii, dupa cum


crede de cuviinta; rolul activ poate deveni o obligatie pentru
judecator, ca in reglementarea noastra, atragind ca sanctiune, in caz
de neexercitare, desfiintarea hotaririi judecatoresti ca netemeinica,
prin neadministrarea tuturor probelor necesare pentru aflarea
adevarului.
|n cazul rolului de arbitru al judecatorilor, solutionarea justa a
cauzei depinde de prestatiile depuse de parti in lamurirea cauzei; o
prestatie insuficienta sau gresita a uneia din parti poate atrage o
solutionare a cauzei in defavoarea sa, contrar realitatii faptelor. De
aceea, rolul pasiv al judecatorilor impune ca partile sa fie intotdeauna
asistate de avocati care, prin cunostintele lor de specialitate, isi aduc
o contributie importanta la aflarea adevarului. Rolul activ al autoritatii
judecatoresti, ca principiu fundamental al procesului penal, poate
atrage o interventie eficienta in disputa uneori inegala dintre parti sau
atunci cind partea nu stie sau nu vrea sa actioneze in apararea
intereselor sale.
Codul de procedura penala din 1968, in art. 4, prevede ca
“organele de urmarire penala si instantele de judecata sint obligate
sa aiba un rol activ in desfasurarea procesului penal”. Aceasta
formulare a rolului activ nu este cea mai potrivita, deoarece se
confunda cu aceea a principiului oficialitatii, care impune efectuarea
din oficiu a actelor necesare “desfasurarii procesului penal”; de aceea,
preferam formularea prin care rolul activ trebuie sa se manifeste in
vederea “solutionarii legale si temeinice a cauzelor penale”,
punindu-se astfel accentul pe o interventie de fond, si nu de
procedura. Rolul activ apare, asadar, ca o obligatie pentru autoritatile
judiciare, indeplinirea acesteia fiind prevazuta sub sanctiune
procesuala, constind in nevalabilitatea hotaririlor din care rezulta lipsa
rolului activ in solutionarea cauzei.
Cerintele principiului rolului activ atrag, pentru autoritatile
judiciare, urmatoarele obligatii:
a) Sa explice invinuitului si inculpatului, precum si celorlalte parti,
drepturile lor procesuale si sa le ajute in exercitarea lor, asigurind
lamurirea cauzei sub toate aspectele (art. 76, 120, 202, 237 al. 2,
250, 320, 322).
b) Sa dispuna, din oficiu, administrarea probelor necesare pentru
aflarea adevarului cu privire la toate imprejurarile cauzei, daca
partile nu au initiativa in solicitarea probelor (art. 202, 216, 287,
331, 378, 380). De regula, rolul activ al autoritatilor judiciare este
examinat in raport de aceasta obligatie, astfel incit, atunci cind au
ramas imprejurari nelamurite prin probe, se considera ca nu a fost
exercitat rolul activ si, ca urmare, probatorul trebuie continuat in
vederea lamuririi acestor imprejurari.
c) Sa puna in discutia partilor, din oficiu, orice chestiuni de a caror
lamurire depinde justa soluionare a cauzei, cerindu-le sa-si
exprime punctul de vedere asupra acestor chestiuni (art. 39, 255,
197 al. 1 si 4, 302, 334, 339, 373, 381).
d) Sa extinda investigatiile la tot ce este necesar pentru realizarea
scopului procesului penal, in special la alte fapte si persoane decit
cele pentru care exista sesizare (art. 238, 335, 336, 337) si sa
extinda controlul judiciar la alte lipsuri decit cele la care se refera
calea de atac folosita (art 371 al. 2, 373, 385).
Exercitarea rolului activ este garantata prin obligatia pe care o au
Ministerul Public si prima instanta de judecata de a restitui cauza
pentru completarea urmaririi penale (art. 265, 333) si prin obligatia
DPP–pg–46

instantei de apel si de recurs de a desfiinta hotarirea atacata si de a


dispune administrarea probelor necesare lamuririi cauzei sub toate
aspectele, ori de cite ori se constata lacune in cunoasterea faptelor
sau indoieli cu privire la veracitatea lor.
Principiul rolului activ prezinta limite determinate de legalitatea
procesului si dreptul la aparare, deoarece autoritatile judiciare nu pot
avea initiative care ar implica incalcarea legii sau a drepturilor
procesuale ale partilor. Rolul activ are o strinsa legatura cu aflarea
adevarului, constituind unul din mijloacele prin care se poate asigura
constatarea completa si exacta a faptelor.
§5. Desfasurarea procesului penal in limba rom#na
Potrivit art. 13 din Constitutie, in România limba oficiala este limba
rom#na. ca urmare, procedura judiciara trebuie sa se
desfasoare in limba rom#na, ca limba oficiala, ceea ce inseamna
ca atit activitatea orala, cit si documentele procedurale scrise care se
intocmesc de autoritatile judiciare si de parti se exprima in limba
rom#na. Este o concluzie logica a caracterului national al statului
rom#n, proclamat de Constitutie (art. 1 al. 1), care si-a gasit
consacrarea in art. 127 din Constitutie si art. 6 din legea de
organizare judecatoreasca nr. 92/1992.
Pentru a garanta persoanelor apartinind minoritatilor nationale de
a lua cunostinta de toate actele si lucrarile dosarului, de a vorbi in
instanta si de a pune concluzii in limba materna, pe care se
presupune ca o cunoaste cel mai bine si prin care si-ar putea face o
temeinica aparare, se prevede ca acestia pot folosi un interpret pus la
dispozitie in mod gratuit. Se asigura astfel o imbinare corecta intre
obligativitatea folosirii limbii oficiale – limba rom#na – si necesitatea
formularii apararilor in limba materna, principiu care se aplica, de
altfel, in toate statele nationale.
De acelasi drept se bucura si alte persoane care nu inteleg sau nu
se pot exprima in limba rom#na, fiind cetateni straini, dar care
participa la desfasurarea procesului penal.
Prin folosirea interpretului oficial de limba materna se asigura o
corecta traducere in si din limba rom#na in pretoriul autoritatii
judiciare, existind astfel garantia cunoasterii corecte a pozitiei si
punctelor de vedere exprimate de cei ce nu cunosc sau cunosc
insuficient limba rom#na.
§6. Egalitatea in fata legii si autoritatilor judiciare
Cucerire a revolutiei burgheze din 1879, care a desfiintat
privilegiile de clasa, cu judecatori si proceduri aplicabile numai
nobililor, egalitatea in fata legii si a autoritatilor judiciare s-a inscris ca
un principiu fundamental in toate legislatiile democratice. Au mai
persistat, insa, discriminari de tratament judiciar chiar in legislatiile
democratice pentru deosebiri de rasa, de origine etnica, de
apartenenta politica etc. Pentru a institui o egalitate deplina intre
persoanele chemate in fata autoritatilor judiciare, in art. 4, 16 si 18
din Constitutie se prevede ca cetatenii sint egali in fata legii si
autoritatilor publice fara privilegii si discriminari de rasa, de
nationalitate, de origine etnica, de limba, de religie, de sex,
de opinii, de apartenenta politica, de avere sau origine
sociala, nimeni nefiind mai presus de lege; cetatenii straini si
apatrizii care locuiesc in România se bucura de protectia generala a
persoanelor si averilor, garantata de Constitutie si alte legi. Numai in
masura in care justitia se infaptuieste in mod egal fata de toate
persoanele se poate realiza o solutionare justa a cauzelor penale, in
concordanta cu legea si adevarul.
DPP–pg–47

Cerintele principiului egalitatii in fata legii si autoritatilor judiciare


sint:
a) Urmarirea penala si judecata se efectueaza pentru toate
persoanele de aceleasi organe de urmarire si instante de judecata;
nu exista organe judiciare create in mod special pentru urmarirea
si judecarea anumitor persoane, infiintarea de instante
extraordinare fiind interzisa (art. 125 din Constitutie). Aceasta
cerinta nu exclude, insa, infiintarea de instante judecatoresti
specializate in anumite domenii, cum sint instantele militare, care
trebuie sa asigure disciplina in rindul militarilor; de asemenea, nu
exclude stabilirea unei competente deosebite pentru judecarea
unor persoane care ocupa functii reprezentative in stat –
Presedintele României, membrii guvernului – de catre o singura
instanta – Curtea Suprema de Justitie (art. 84 si 108 din
Constitutie).
b) Urmarirea si judecata au loc pentru toate persoanele dupa aceleasi
reguli procesuale, neexistind reguli deosebite in raport de rasa,
origine etnica, nationalitate, religie, sex, opinie etc. careia ii
apartine persoana judecata. Din motive justificate, care nu incalca
egalitatea in fata legii, pot exista reguli in plus pentru persoanele
care ocupa functii in stat, cum ar fi necesitatea unui anumit vot al
Camerei Deputatilor si Senatului, pentru Presedintele tarii, al uneia
din Camere pentru deputati, senatori si ministri, fara de care nu se
poate incepe urmarirea penala in cazul anumitor infractiuni.
c) Partile dintr-o cauza penala se bucura de aceleasi drepturi
procesuale in fata autoritatilor judiciare, fara nici o discriminare,
nimeni nefiind mai presus de lege. Data fiind pozitia diferita a
partilor din proces, legea poate limita drepturile procesuale ale
unei parti numai in legatura cu latura penala sau cu latura civila,
dar limitarea se aplica in mod egal tuturor persoanelor care se afla
in situatia acelei parti, nefiind o discriminare in raport de criteriile
la care se refera Constitutia.
Garantia aplicarii principiului egalitatii o constituie sanctionarea cu
nulitatea a actelor procesuale sau procedurale care s-ar indeplini prin
discriminari intre persoanele care participa la procesul penal.
§7. Respectarea demnitatii umane (art. 5 1)
Principiile umanitare, consacrate pe plan international si prin
legislatiile statelor democratice, exprima cerinta ca persoanele
trase la raspundere penala, chiar in cazul in care se fac
vinovate de infractiuni grave, sa nu fie supuse unor
tratamente inumane si degradante. Prin aderarea României
(1990) la Conventia impotriva torturii si altor pedepse ori tratamente
cu cruzime, inumane sau degradante, s-a nascut obligatia pentru tara
noastra de a introduce in legislatia interna dispozitii privind
respectarea demnitatii umane in reglementarea regimului pedepselor,
precum si tratamentul ce se aplica invinuitului sau inculpatului in
cursul procesului penal. Ca urmare, prin Legea nr. 32/1990, s-a
introdus art. 51 in capitolul din Codul de procedura penala privind
scopul si regulile de baza ale procesului penal, care prevede: “Orice
persoana care se afla in curs de urmarire penala sau judecata trebuie
tratata cu respectarea demnitatii umane. Supunerea acesteia la
tortura sau la tratamente cu cruzime, inumane ori degradante este
pedepsita de lege”. |n mod corespunzator, in Codul penal s-a introdus
art. 2671, prin care se incrimineaza tortura si supunerea la tratamente
inumane sau degradante.
DPP–pg–48

Folosirea de violente, amenitari ori alte mijloace de constringere in


scopul de a obtine proba era interzisa prin art. 68; dispozitia
principiala introdusa in Codul de procedura penala este mult mai
generala, deoarece interdictia se refera nu la activitatea de
probatiune, ci la toate situatiile in care o autoritate judiciara are
legatura directa cu o parte din proces – cel mai des invinuitul sau
inculpatul – situatii in care comportamentul trebuie sa fie civilizat, cu
excluderea oricarui act de tortura sau de tratament crud, inuman sau
degradant. Ca parte in procesul penal, persoanei trebuie sa i se dea
respectul demnitatii sale.
|nsemnatatea acestui principiu este subliniata si de art. 22 al. 2 din
Constitutie, care prevede dreptul persoanei la viata si la integritatea
sa fizica si psihica.
§8. Garantarea libertatii individuale si a sigurantei
persoanei (art. 5)
Regimurile democratice se intemeiaza pe libertatea persoanei, au
declarat-o inviolabila si, prin lege, au stabilit garantiile acestei
inviolabilitati. O consecinta importanta a inviolabilitatii persoanei in ce
priveste procesul penal este regula urmaririi si judecarii cauzelor
penale cu invinuiti sau inculpati aflati in stare de libertate.
Nevinovatia unei persoane fiind presupusa de lege pina la
pronuntarea unei hotariri definitive, este firesc ca procesul sa se
desfasoare in starea normala a persoanei, care este starea de
libertate individuala. Ar fi insa nerealist de a se crede intr-un
comportament de cooperare din partea unora dintre infractori la
desfasurarea procesului penal; de asemenea, nu este exclusa
savirsirea de noi infractiuni de catre cei urmariti sau judecati penal,
aflati in stare de libertate. De aceea, nu exista legislatie care sa nu
admita, atunci cind este cazul, luarea de masuri de exceptie privind
privarea sau restringerea libertatii celor aflati in urmarire penala sau
in judecata pentru savirsirea de infractiuni, masuri de natura a asigura
desfasurarea si solutionarea in bune conditii a procesului penal.
Codul de procedura penala din 1968, in redactarea initiala,
consacra principiul garantarii libertatii astfel: “|n cursul procesului
penal nici o persoana nu poate fi retinuta sau arestata decit in
cazurile si conditiile prevazute de lege”. Formularea principiului avea
un caracter prea vag, deoarece nu se instituiau garantii privind
libertatea persoanei impotriva eventualelor abuzuri care s-ar produce;
de aceea, era necesara o perfectionare a principiului garantarii
libertatii persoanei, in care sa fie incluse un minimum de garantii,
prevazute si in actele internationale privind drepturile fundamentale
ale omului. Prin Legea nr. 32/1990 s-a modificat textul initial al art. 5
Cod procedura penala in sensul aratat mai sus, inscriindu-se garantii
importante privind libertatea persoanei, dindu-se astfel un continut
mai bogat acestui principiu fundamental al procesului penal.
Considerind de o deosebita insemnatate restringerea, pe cit posibil, a
cazurilor in care pot fi luate masuri de privare sau de limitare a
libertatii persoanei, precum si instituirea de conditii restrictive la
luarea si mentinerea unor asemenea masuri, Constitutia României
(art. 23) a inscris dispozitii cu caracter constitutional, obligatorii
pentru legea de procedura penala, care constituie puternice garantii
ale inviolabilitatii libertatii individuale a cetatenilor.
Garantiile constitutionale si cele inscrise in Codul de procedura
penala, instituite pentru principiul garantarii libertatii persoanei si a
sigurantei sale sint:
DPP–pg–49

a) Masurile prin care se pot aduce atingeri libertatii persoanei sint


strict prevazute de lege (art. 136) si nu pot fi luate decit in cazurile
limitativ prevazute de lege (art. 148).
b) Numai autoritatile imputernicite de lege pot dispune masuri care
aduc atingere libertatii individuale si numai in anumite conditii.
Daca retinerea care este de scurta durata, poate fi dispusa de
organul de cercetare penala, arestarea preventiva si celelalte
masuri preventive nu pot fi dispuse decit de catre un magistrat –
procurorul in cursul urmaririi penale si instanta de judecata in
cursul judecatii (art. 136). Celui retinut sau arestat i se aduc la
cunostinta, in limba pe care o intelege, motivele retinerii sau
arestarii, iar invinuirea in cel mai scurt termen, numai in prezenta
unui avocat, ales sau numit din oficiu.
c) Cel arestat se poate plinge in legatura cu legalitatea mandatului
de arestare la instanta de judecata, formata din judecatori
independenti si inamovibili, care este obligata sa se pronunte de
indata, prin hotarire motivata, dupa ce a ascultat pe cel arestat,
asistat in mod obligatoriu de catre aparator.
d) Durata privarii de libertate este strict determinata de lege (art.
144, 146, 149, 155), la expirarea termenelor legale masura
privativa de libertate incetind de drept (art. 140). Prelungirea
duratei arestarii preventive in cursul urmaririi penale se aproba
numai de instanta de judecata, pe termene scurte; inculpatul este
adus in fata instantei, asistat de aparator (art. 159). Eliberarea
celui retinut sau arestat este obligatorie daca motivele care au
determinat aceste masuri au disparut (art. 139). Persoane arestata
are dreptul de a cere, in tot cursul procesului, punerea sa in
libertate provizorie, sub control judiciar sau pe cautiune (art. 5).
e) Locurile de retinere si de detinere sint verificate, periodic, de
propcurori si judecatori delegati in acest scop, care au dreptul de a
lua masuri imediate pentru punerea in libertate a persoanelor
aflate fara baza legala in aceste locuri.
f) Orice persoana impotriva careia s-a luat ilegal o masura preventiva
are dreptul la repararea pagubei suferite, in conditiile prevazute de
lege.
Noile garantii privind libertatea individuala a persoanei, cele mai
multe cu caracter constitutional, sint de natura a inlatura abuzul in
luarea si mentinerea masurilor de constringere in cadrul procesului
penal, fiind cunoscut ca in statul autoritar anterior nu putine au fost
astfel de abuzuri.
§9. Prezumtia de nevinovatie
Formulata in 1789 in Declaratia drepturilor omului si ale
cetateanului, prezumtia de nevinovatie a fost o reactie democratica
impotriva sistemului inchizitorial al procesului penal. Criticata de
scoala pozitivista, care pretindea o prezumtie de vinovatie pentru
infractorii innascuti si din obisnuinta, pentru a se lua impotriva lor
masuri de aparare sociala chiar ante delictum, critici insusite de
legislatiile fasciste, prezumtia de nevinovatie si-a gasit consacrarea
tot ca o reactie impotriva terorismului judiciar in Declaratia Universala
a Drepturilor Omului din 1948 (art. 11) si in Pactul International
privind drepturile civile si politice din 1966 (art. 14 pct. 2).
Recunoscuta ca aplicabila si sub codurile de procedura penala
rom#ne din 1864 si 1936, prezumtia de nevinovatie a fost introdusa
in Codul de procedura penala din 1968, sub aceasta denumire, ca o
regula de probatiune, in formularea: “|nvinuitul sau inculpatul nu este
obligat sa probeze nevinovatia sa”. |n literatura de specialitate din
DPP–pg–50

ultimii ani s-a sustinut inscrierea prezumtiei de nevinovatie ca


principiu fundamental al procesului penal, unii autori incluzind-o
printre principiile fundamentale existente ale procesului penal.
Constitutia României din 1991 a inscris prezumtia de nevinovatie
printre drepturile si libertatile fundamentale ale cetatenilor, in
cuprinsul articolului privind libertatea individuala (art. 23 al. 8), in
formularea: “Pina la raminerea definitiva a hotaririi judecatoresti de
condamnare persoana este considerata nevinovata”. Prin dispozitia
expresa a Constitutiei, prezumtia de nevinovatie devine un drept
fundamental al cetateanului si, referindu-ne la situatia persoanei
invinuite de savirsirea unei infractiuni, trebuie sa fie considerata ca un
principiu fundamental al procesului penal rom#n. Daca in multe
coduri de procedura penala este formulata prezumtia de nevinovatie
ca un principiu fundamental al procesului penal, putine sint
constitutiile care consacra in mod expres acest principiu, ceea ce
subliniaza alinierea ei la rigorile actelor internationale privind
drepturile omului.
Prezumtia de nevinovatie decurge din cerinta ca nici o persoana
nevinovata sa nu fie trasa la raspundere, constituind o garantie
pentru orice persoana ca, in lipsa probelor de vinovatie, nu poate fi
trimisa in judecata si condamnata; prin acest principiu, autoritatile
judiciare sint obligate sa administreze probele necesare pentru
dovedirea invinuirii si sa traga, in lipsa unor astfel de probe, concluzia
nevinovatiei invinuitului sau inculpatului.
Prezumtia de nevinovatie constituie baza procesuala a dreptului la
aparare si a drepturilor procesuale acordate invinuitului. Numai
acceptind teza rezultata din prezumtia de nevinovatie, ca simpla
invinuire nu inseamna si stabilirea vinovatiei, ca raspunderea
prezumtiei legale de nevinovatie se realizeaza abia prin hotarirea
definitiva de condamnare, se explica reglementarea pozitiei
invinuitului ca subiect al procesului penal, a inculpatului ca parte in
proces, pozitie care implica recunoasterea de drepturi procesuale,
pina la o pozitie procesuala egala cu a Ministerului Public si a
celorlalte parti.
Principiul prezumtiei de nevinovatie nu inseamna atitudine pasiva
fata de infractori; acest principiu cere ca organul care efectueaza
urmarirea penala impotriva unei persoane sa dovedeasca vinovatia ei
in asemenea conditii incit sa nu existe nici un dubiu asupra ei; cere,
de asemenea, ca instanta de judecata sa nu declare vinovata o
persoana pina cind vinovatia ei nu rezulta cu certitudine din probele
administrate; se inlatura astfel posibilitatea condamnarii intemeiate
pe probabilitati, pe aparente, asigurindu-se aflarea adevarului cu
privire la faptele cauzei.
Ca principiu fundamental al procesului penal, prezumtia de
nevinovatie determina structura procesului penal si unele institutii
fundamentale ale acestuia. Daca pentru inlaturarea prezumtiei de
nevinovatie se cere o hotarire judecatoreasca definitiva de
condamnare, inseamna ca fara activitatea instantelor judecatoresti nu
se poate aplica legea penala; fiecare autoritate judiciara in fata careia
se prezinta cauza penala – organ de cercetare penala, Minister Public,
instanta judecatoreasca – trebuie sa plece de la prezumtia de
nevinovatie si nu poate inainta cauza mai departe daca nu exista
probe certe de vinovatie. Prezumtia de nevinovatie trece sarcina
probatiunii asupra celui ce invinuieste, cu obligatia de a dovedi in mod
cert vinovatia inculpatului, altfel aplicindu-se consecinta acestei
prezumtii potrivit careia indoiala profita inculpatului (in dubio pro reo).
DPP–pg–51

Implicatiile prezumtiei de nevinovatie se refera si la solutiile pe care le


poate pronunta instanta de judecata, efectul suspensiv al cailor de
atac, caracterul de exceptie al masurilor preventive etc.
Toate cerintele mentionate ale prezumtiei de nevinovatie,
patrunzind in structura si institutiile de baza ale procesului penal,
conduc la adoptarea sa ca unul din principiile sale fundamentale.
§10. Garantarea dreptului la aparare (art. 6)
|n constitutiile multor tari, garantarea dreptului la aparare este
inscrisa printre dispozitiile referitoare la activitatea instantelor
judecatoresti. Conformindu-se Declaratiei Universale a Drepturilor
Omului si Pactului International privind drepturile civile si politice,
potrivit carora dreptul la aparare este unul dintre drepturile omului,
Constitutia din 1965 (art. 31 al. 3) si Constitutia României din 1991
(art. 24) inscrie dreptul la aparare printre drepturile si libertatile
cetatenesti. |n consecinta, Codul de procedura penala din 1968 a
prevazut printre regulile de baza ale procesului penal si principiul
“garantarii dreptului la aparare”.
|n legatura cu formularea dreptului la aparare, se observa ca
dispozitiile din Constitutia din 1965 si Codul de procedura penala din
1968 au extins garantarea lui in tot cursul procesului, dar nu a
prevazut nici un fel de garantii pentru realizarea lui. Dupa 1989, in
vederea alinierii legislatiei noastre la actele internationale privind
drepturile omului, care inscriu numeroase garantii ale dreptului la
aparare, prin Legea nr. 32/1990 s-a modificat art. 6 Cod procedura
penala, introducindu-se garantiile de baza ale acestui drept. |n
Constitutia din 1991 s-a inscris garantia importanta potrivit careia “in
tot cursul procesului partile au dreptul sa fie asistate de un avocat,
ales sau numit din oficiu”.
Din modul de redactare a art. 6, in modificarea suferita prin Legea
nr. 32/1990, rezulta, in primul rind, intinderea beneficiului dreptului de
aparare la toate partile din proces, nu numai la inculpat, persoana
care are cel mai mare interes sa se apere impotriva invinuirii si a
pretentiilor civile; totodata, dreptul la aparare este garantat si
invinuitului care, desi nu este parte in proces, are interesul de a se
apara in cadrul urmaririi penale. |n al doilea rind, rezulta ca, desi
garantia se extinde asupra tuturor partilor, totusi legiuitorul are in
atentie deosebita pe invinuit si inculpat, pentru care prevede garantii
mai multe. |n fine, dreptul la parare este garantat in tot cursul
procesului, avind astfel semnificatia unor garantii mai puternice ale
dreptului la aparare in faza de urmarire penala.
Daca in art. 24 din Constitutie era firesc sa se prevada garantia cea
mai importanta pentru dreptul la aparare – asistenta juridica din
partea unui avocat – continutul dreptului la aparare este mult mai larg
reglementat in art. 6, in noua redactare, care cuprinde garantiile de
baza ale acestui drept. De aceea, se poate afirma ca dreptul la
aparare consta in totalitatea mijloacelor instituite de lege
pentru constatarea si invocarea imprejurarilor ce sustin
apararea, precum si pentru aplicarea dispozitiilor favorabile
partii care se apara. Aceste mijloace de aparare constau in drepturi
procesuale acordate partilor din proces, garantii procesuale in
vederea exercitarii acestor drepturi si asigurarea unei asistente
juridice de calitate.
a) Drepturile procesuale acordate partilor din proces, precum si
invinuitului, constituie mijloacele prin care acestea isi sustin
interesele legitime in fata autoritatilor judiciare. Astfel, invinuitul
sau inculpatul are dreptul de a cunoaste invinuirea ce i se aduce
DPP–pg–52

(art. 70) si probele ce o sustin (art. 254, 294), de a combate


invinuirea prin administrarea probelor necesare (art. 66), de a
participa la efectuarea urmaririi penale (art. 104, 129, 130);
celelalte parti au dreptul de a promova activitatea de urmarire
penala prin plingere (art. 222, 279), de a face cereri si memorii
(art. 301), de a administra probe (art. 67) si de a participa la unele
acte de urmarire penala. |n cursul judecatii toate partile au dreptul
de a participa la actele de judecata (art. 291), de a cere
administrarea unor probe noi (art. 320), de a avea cuvintul oral
asupra tuturor chestiunilor puse in discutie (art. 289) si cuvintul in
cadrul dezbaterilor judiciare (art. 340), inculpatul avind si ultimul
cuvint (art. 341), de a exercita caile de atac prevazute de lege (art.
362, 3852, 396), de a contesta modul in care se pune in executare
hotarirea penala definitiva (art. 460–461). Exercitarea acestor
drepturi de catre invinuit sau inculpat contribuie la infirmarea unei
invinuiri neintemeiate sau atenuarea unei invinuiri mai grave decit
cea reala; pentru celelalte parti, exercitarea acestor drepturi
asigura sustinerea si dovedirea invinuirii (partea vatamata), a
pretentiilor civile (partea civila), infirmarea sau limitarea
raspunderii civile (partea responsabila civilmente).
b) Garantiile procesuale sint mijloacele prin care partilor li se da
posibilitatea deplinei exercitari a drepturilor procesuale ce li s-au
recunoscut. Constituie astfel de garantii procesuale, in primul rind,
obligatiile impuse de lege autoritatilor judiciare de a aduce la
cunostinta partilor drepturile procesuale pe care le au si de a le
ajuta in exercitarea lor, caci aceste drepturi ar putea ramine
neexercitate cita vreme partile nu au cunostinta de existenta lor
sau de modul in care pot fi exercitate (art. 76, 120, 202, 237 al. 2,
320). Pentru invinuit sau inculpat se prevede in mod expres (art. 6
al. 3) ca organele judiciare au obligatia sa-l incunostinteze despre
fapta pentru care este invinuit, incadrarea juridica a acesteia si sa-i
asigure posibilitatea pregatirii si exercitarii apararii. |n al doilea
rind, constituie garantii procesuale obligatiile ce sint prevazute
pentru autoritatile judiciare de a administra probele in aparare, in
cazul cind partile nu actioneaza in acest sens (art. 202, 216, 287,
378), avind initiativa in lamurirea cauzei sub toate aspectele,
precum conditiile si formele in care trebuie sa se desfasoare
activitatea autoritatilor judiciare, care asigura cadrul necesar
pentru exercitarea dreptului la aparare, egal si echitabil pentru
toate partile. O garantare a dreptului la aparare o constituie si
instituirea unui control eficient, de natura a duce la descoperirea
cazurilor in care dreptul la aparare a fost incalcat (supravegherea
din partea Ministerului Public, participarea partilor la judecata,
caile de atac) si obligatia de a se desfiinta orice act procesual sau
procedural efectuat cu incalcarea grava a legii de procedura
penala.
c) Asistenta juridica consta in sprijinul de specialitate acordat de un
aparator, persoana abilitata sa foloseasca cunostintele sale juridice
si experienta sa judiciara in vederea apararii intereselor legitime
ale partilor. |n art. 24 din Constitutie se prevede aceasta garantie
in formularea: “|n tot cursul procesului, partile au dreptul sa fie
asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu”, ceea ce asigura o
asistenta juridica de calitate; in acest sens se exprima si art. 1 din
Legea nr. 51/1995 privind organizarea si exercitarea profesiei de
avocat, care prevede ca profesia de avocat se exercita numai de
membrii barourilor. Modificarile ulteriore aduse Codului de
DPP–pg–53

procedura penala prin Legea nr. 32/1990 (art. 6, 171, 172) intaresc
garntia asistentei juridice prin extinderea ei in mod eficient si in
cursul urmaririi penale. Astfel, in art. 6 al.ult. se prevede ca
autoritatile judiciare au obligatia sa-l instiinteze pe invinuit sau
inculpat, inainte de a i se lua prima declaratie, despre dreptul de a
fi asistat de un aparator, consemnindu-se aceasta in procesul-
verbal de ascultare, iar in art. 23 al. 5 din Constitutie se prevede
ca “invinuirea se aduce la cunostinta numai in prezenta unui
avocat, ales sau numit din oficiu”; de asemenea, in art. 172 se
prevede ca aparatorul-avocat poate asista la toate actele de
urmarire penala, la unele dintre ele asistenta fiind obligatorie. |n
fine, se prevad numeroase cazuri in care asistenta juridica din
partea unui avocat este obligatorie (art. 171), autoritatile judiciare
fiind obligate, in aceste cazuri si in conditiile legii, sa ia masuri
pentru asigurarea asistentei juridice a invinuitului sau inculpatului,
daca acesta nu are aparator ales, sub sanctiunea nulitatii absolute
a actelor efectuate in lipsa sa.
Prin noile acte legislative s-au extins si intarit garantiile dreptului la
aparare si aceasta linie de dezvoltare a reglementarii acestui drept nu
este inca epuizata.
Principiul garantarii dreptului la aparare se coreleaza cu legalitatea
procesului, cu aflarea adevarului, care asigura cerinta stabilirii
nevinovatiei sau imprejurarilor favorabile, cu rolul activ, prin care
autoritatile judiciare au obligatia de a actiona si in favoarea apararii,
cu prezumtia de nevinovatie, pe care se intemeiaza.
§11. Inviolabilitatea domiciliului si secretul
corespondentei
|n art. 17 al Pactului International privind drepturile civile si politice
se prevede ca “nimeni nu va putea fi supus vreunei imixtiuni arbitrare
si ilegale in viata sa particulara, in familie, domiciliu sau
corespondenta sa…”. Aceste drepturi fundamentale ale cetatenilor
trebuie ocrotite in procesul penal impotriva oricaror imixtiuni din
partea autoritatilor judiciare.
|n art. 27 din Constitutie se prevede ca “Domiciliul si resedinta sint
inviolabile. Nimeni nu poate patrunde sau ramine in domiciliul sau
resedinta unei persoane fara invoirea acesteia”. Interdictia fiind
generala, inseamna ca se adreseaza si autoritatilor care, sub diferite
pretexte, ar incalca acest drept fundamental al cetateanului. Garantia
respectarii inviolabilitatii domiciliului si a resedintei consta in
incriminarea faptei de violare de domiciliu (art. 192 Cod penal), iar
pentru functionari si a faptei de abuz in serviciu prin ingradirea unor
drepturi (art. 247 Cod penal). Avind in vedere ca, totusi, sint situatii in
care apare necesar sa se patrunda in domiciliul sau resedinta unei
persoane, Constitutia prevede ca se poate deroga prin lege atunci
cind o cere apararea sigurantei nationale sau a ordinii publice ori
executarea unui mandat de arestare sau a unei hotariri judecatoresti.
Asadar, exceptiile procedurale de la inviolabilitatea domiciliului sau
a resedintei sint limitate constitutional, perchezitiile fiind justificate
numai in situatiile aratate. De asemenea, se stabilesc garantii in ceea
ce priveste modul de efectuare a perchezitiei; ele nu pot fi ordonate
decit de magistrat – politia fiind exclusa de la acest drept – efectuarea
perchezitiei trebuie sa respecte formele prevazute de lege (mandat de
perchezitie, efectuarea numai ziua, prezenta martorilor asistenti,
incheierea unui proces-verbal despre cele constatate). Perchezitiile in
timpul noptii sint interzise, afara de cazul flagrantului delict.
DPP–pg–54

Secretul scrisorilor, al telegramelor, al altor trimiteri postale, al


convorbirilor telefonice si al celorlalte mijloace de comunicare este
declarat inviolabil prin art. 28 din Constitutie. |ncalcarea acestui drept
constitutional este sanctionata de legea penala, prin incriminarea
faptei de violare a secretului corespondentei. Spre deosebire de
inviolabilitatea domiciliului sau a resedintei, pentru care Constitutia
prevede si derogari prin perchezitii efectuate in conditiile legii, pentru
inviolabilitatea secretului corespondentei si a convorbirilor telefonice
nu se prevede nici o derogare. Cu toate acestea, Codul de procedura
penala sau alte legi pot prevedea si cazuri in care corespondenta si
convorbirile telefonice ar putea fi interceptate in caz de necesitate,
pentru aducerea la bun sfirsit a procesului penal, precum si conditiile
in care se va putea proceda in acest mod, deoarece in art. 49 din
Constitutie se prevede ca exercitiul oricaror drepturi sau al unor
libertati poate fi restrins numai prin lege si numai daca se impune,
dupa caz, pentru apararea sigurantei nationale, a ordinii, a sanatatii
ori a moralei publice, desfasurarea instructiei penale; restringerea
trebuie sa fie proportionala cu situatia care a determinat-o si nu poate
atinge existenta dreptului sau a libertatii. De altfel, in Codul de
procedura penala se prevad situatiile in care se poate proceda de
autoritatile judiciare la derogari de la secretul corespondentei si al
convorbirilor telefonice, precum si a conditiilor in care se poate
proceda la aceasta. Perfectionarea legislatiei de procedura penala va
trebui sa restringa aceste cazuri si sa instituie noi garantii pentru a nu

Titlul II – AC}IUNEA PENAL~ {I AC}IUNEA CIVIL~ |N


PROCESUL PENAL
Cap. I. Obiectul si trasaturile actiunii penale si ale
actiunii civile

se abuza in practica autoritatilor judiciare.


§1. Conceptul de actiune in justitie si obiectul ei
1) Conceptul de actiune in justitie
|n cazul incalcarii unei norme de drept substantial – penal, civil,
administrativ – intervine raspunderea juridica a celui ce a incalcat
norma, prin chemarea acestuia in fata autoritatii judecatoresti spre a
suferi constringerea de stat prevazuta pentru fapta savirsita. Tragerea
la raspundere juridica a celor care au incalcat o norma de drept
substantial se obtine prin intermediul actiunii in justitie, exercitata in
cadrul unui proces.
Se numeste actiune in justitie mijlocul (instrumentul) juridic prin
care o persoana este trasa la raspundere juridica in fata autoritatii
judecatoresti pentru a fi obligata sa suporte constringerea de stat
corespunzatoare normei de drept incalcate.
Dupa felul raspunderii juridice care decurge din norma de drept
incalcata – penala, civila, administrativa, disciplinara – actiunea prin
intermediul careia persoana vinovata este adusa in fata autoritatii
judecatoresti spre a raspunde de fapta savirsita poarta denumirea de
actiune penala, civila, administrativa, disciplinara. Spre a se putea
aplica sanctiunea prevazuta de norma de drept substantial incalcata,
actiunea se exercita in fata instantelor judecatoresti deoarece, in
temeiul art. 125 din Constitutie, justitia se realizeaza prin aceste
DPP–pg–55

autoritati publice ale statului de drept. |n cazul incalcarii unor norme


de drept administrativ si disciplinar, actiunea se poate exercita, initial,
si in fata altor organe de stat, dar sub controlul instantelor
judecatoresti.
Actiunea in justitie are o mare insemnatate pentru desfasurarea
procesului de orice natura ar fi, caci fara exercitarea actiunii in cadrul
procesului nu se poate ajunge la tragerea la raspundere a unei
persoane si la aplicarea sanctiunii prevazute de norma incalcata; fara
actiune exercitata nu poate avea loc judecata in fata instantelor
judecatoresti si infaptuirea, astfel, a justitiei. De aceea, exercitarea
actiunii in justitie constituie elementul dinamic care impulsioneaza
desfasurarea procesului pina la pronuntarea unei hotariri definitive de
instanta judecatoreasca. Importanta actiunii in justitie consta si in
stabilirea limitelor in care urmeaza sa se desfasoare judecata,
instantele judecatoresti urmind a se pronunta numai cu privire la
faptele si persoanele fata de care a fost exercitata actiunea in justitie;
pentru depasirea acestor limite ale judecatii, este necesara fie
extinderea actiunii in justitie, fie exercitarea unei noi actiuni.
|n literatura juridica se face distinctie intre actiunea in justitie, de
natura procesuala, cum rezulta din definitia data, dreptul la actiune,
de natura substantiala, si cererea in justitie, ca act procesual.
Dreptul la actiune in justitie decurge din edictarea normei de drept
substantial si consta din imputernicirea legala a celui prejudiciat de
savirsirea unei fapte ilicite de a trage la raspundere juridica in fata
justitiei persoana care a incalcat legea. Astfel, in cazul savirsirii unei
infractiuni, statul (societatea) are dreptul sa traga la raspundere
penala pe faptuitor, aducindu-l in fata justitiei pentru a i se aplica
sanctiunea prevazuta de legea penala; persoana prejudiciata printr-o
fapta ilicita are dreptul de a trage la raspundere civila pe autorul
faptei, aducindu-l in fata justitiei spre a fi obligat la repararea
prejudiciului. Realizarea dreptului de a trage la raspundere juridica se
obtine prin exercitarea actiunii in justitie, care are caracter procesual.
Asadar, dreptul la actiune constituie temeiul juridic substantial al
actiunii in justitie, sub aspect procesual. |n literatura juridica veche,
sub influenta doctrinei civiliste, dreptul la actiune era confundat cu
actiunea in justitie; in literatura actuala in materie procesual penala,
actiunea in justitie are caracter autonom. Elementele raspunderii
juridice sint reglementate de legea substantiala – penala, civila,
administrativa – iar intrunirea lor in fapta savirsita si in persoana
faptuitorului constituie temeiul de drept si de fapt care permite
promovarea si exercitarea actiunii in justitie. Astfel, numai daca s-a
savirsit o infractiune si faptuitorul raspunde penal devine intemeiata
actiunea penala si, prin exercitarea ei, se realizeaza tragerea la
raspundere penala a infractorului.
Desi in vocabularul judiciar se confunda uneori actiunea in justitie
cu cererea in justitie, in realitate ne aflam in prezenta a doua notiuni;
cererea in justitie constituie doar un act procesual initial, prin care se
pune in miscare actiunea in fata instantei judecatoresti; dupa
introducerea cererii in justitie si, ca urmare, a punerii in miscare a
actiunii, aceasta este exercitata in continuare, dinamizind intreaga
desfasurare a procesului pina la pronuntarea unei hotariri
judecatoresti definitive; asadar, cererea in justitie constituie doar un
moment al exercitarii actiunii.
2) Obiectul si subiectii actiunii in justitie
Actiunea in justitie are un obiect, determinat de temeiul juridic din
care decurge, constind in tragerea la raspundere juridica a persoanei
DPP–pg–56

impotriva careia este indreptata. Actiunea penala are ca obiect


tragerea la raspundere penala a persoanelor care au savirsit
infractiuni, actiunea civila tragerea la raspundere civila a persoanelor
care raspund din punct de vedere civil pentru paguba cauzata prin
fapta savirsita, iar actiunea administrativa tragerea la raspundere
contraventionala pentru contraventia comisa. Tragerea la o anumita
raspundere juridica semnifica aducerea persoanelor in cauza in fata
autoritatii judecatoresti pentru ca acestea sa stabileasca raspunderea
lor si sa aplice sanctiunile ce decurg din norma de drept incalcata prin
fapta lor.
Obiectul actiunii in justitie este determinat de norma de drept
substantial, care prevede conditiile in care intervine raspunderea si
sanctiunile care pot fi aplicate. Astfel, raspunderea penala este
reglementata de legea penala, care prevede ca singurul temei al
raspunderii este infractiunea, stabilind totodata trasaturile esentiale si
continutul infractiunii, precum si sanctiunile care pot fi aplicate in
realizarea raspunderii penale – pedepse, masuri educative, masuri de
siguranta. Raspunderea civila este reglementata de legea civila, care
prevede elementele raspunderii civile, precum si sanctiunile care pot
fi aplicate – reparatia in natura sau prin despagubiri civile.
Exista obiect al actiunii in justitie cit timp subzista, potrivit legii
substantiale, raspunderea juridica a celor care au incalcat legea; in
momentul cind intervine o cauza legala care inlatura raspunderea,
actiunea in justitie ramine fara obiect, se stinge, si nu mai poate fi
promovata sau, daca a fost promovata, nu mai poate fi continuata.
Actiunea in justitie este promovata si sustinuta de un subiect activ,
de regula persoana vatamata prin incalcarea legii, si este indreptata
impotriva persoanei care raspunde din punct de vedere juridic pentru
fapta sa, denumit subiect pasiv al actiunii in justitie.
Dreptul la actiune, in sens substantial, apartine persoanelor
ocrotite de legea substantiala si care, in urma savirsirii unei fapte
ilicite, au suferit o vatamare – morala, fizica, materiala – fiind subiectii
pasivi ai faptei ilicite. |n cazul savirsirii unei infractiuni, statul, a carui
ordine de drept a fost incalcata, si-a rezervat dreptul de a trage la
raspundere penala pe infractor, drept care este, in acelasi timp, si o
indatorire; in cazul unei fapte ilicite care a provocat o paguba, subiect
pasiv este persoana lezata, care devine subiectul activ al actiunii in
justitie, pentru a obtine repararea pagubei suferite. Daca subiectul
activ al dreptului la actiune este determinat de legea materiala,
subiectul activ al actiunii in justitie este determinat de legea de
procedura, care reglementeaza titularii exercitiului actiunii in justitie.
Astfel, exercitiul actiunii penale este incredintat, de regula,
Ministerului Public, dar in anumite cazuri poate fi incredintat
persoanei vatamate sau altor autoritati; actiunea civila este
exercitata, de regula, de persoana prejudiciata sau de reprezentantii
sai, dar in anumite cazuri poate fi exercitata si de Ministerul Public.
Subiectul pasiv al actiunii in justitie – persoana impotriva careia se
exercita actiunea – este determinat de legea materiala, singura care
poate stabili persoana ce poate fi trasa la raspundere juridica. Legea
penala prevede ca raspunde penal numai persoana fizica ce a savirsit
o infractiune, raspunderea fiind personala; totodata, se prevede ca nu
raspund penal minorii care nu au implinit 14 ani, minorii intre 14–16
ani lipsiti de discernamint si persoanele iresponsabile; potrivit legii
civile, raspunde din punct de vedere civil persoana fizica sau juridica
ce a cauzat prejudiciul sau persoana care raspunde, potrivit legii
civile, pentru paguba cauzata prin fapta acestuia. Actiunea in justitie
DPP–pg–57

este intemeiata numai daca persoana impotriva careia se indreapta


face parte dintre subiectii pasivi ai acelei actiuni, determinati de legea
materiala corespunzatoare.
3) Punerea in miscare si exercitarea actiunii in
justitie
Pentru tragerea efectiva la raspundere juridica a unei persoane
este necesar, in primul rind, ca aceasta sa fie legala si temeinica, in
sensul existentei dreptului la actiune, si, in al doilea rind, sa fie pusa
in miscare si exercitata actiunea in cadrul unui proces. Daca existenta
dreptului la actiune se stabileste in raport de conditiile cerute de
legea materiala, punerea in miscare si exercitarea actiunii in justitie
are loc potrivit normelor de procedura – penala, civila, administrativa.
Astfel, Codul de procedura penala reglementeaza cine poate pune in
miscare actiunea si, apoi, exercita actiunea penala – Ministerul Public,
partea vatamata – care este actul procesual prin care se pune in
miscare (de exemplu rechizitoriul), care sint actele prin care actiunea
penala este exercitata in cursul judecatii (sustinerea invinuirii,
declararea unei cai de atac) etc. Codul de procedura civila prevede
conditiile de capacitate si calitate procesuala ale celui care introduce
cererea in justitie, conditiile de forma pe care trebuie sa le
indeplineasca, actele prin care este sustinuta actiunea etc. Legalitatea
procesuala a actiunii in justitie depinde de respectarea conditiilor de
punere in miscare si de exercitare prevazute de legea de procedura.
Pentru a putea fi pusa in miscare si exercitata actiunea in justitie
trebuie, mai intii, sa respecte normele de drept material care
reglementeaza elementele raspunderii juridice, deci sa aiba ca temei
juridic o prevedere legala prin care se sanctioneaza incalcarea normei
de drept si ca temei de fapt existenta unei fapte ilicite savirsite de o
persoana care raspunde din punct de vedere juridic. Daca nu sint
indeplinite elementele raspunderii juridice prevazute de legea
materiala, actiunea in justitie este lipsita de temei juridic si nu poate fi
pusa in miscare, iar daca a fost din eroare pusa in miscare, nu mai
poate fi exercitata. Astfel, daca se constata ca fapta savirsita nu
constituie infractiune, actiunea penala nu poate fi pusa in miscare,
deoarece singurul temei al raspunderii penale este savirsirea unei
infractiuni; daca fapta savirsita nu a produs nici un prejudiciu,
actiunea civila este lipsita de temei juridic si nu poate fi promovata,
existenta prejudiciului fiind un element al raspunderii civile. Obiectul
actiunii in justitie – tragerea la raspundere juridica – trebuie sa existe
atit in momentul punerii in miscare a actiunii, cit si in tot timpul
exercitarii ei, altfel actiunea in justitie devine fara obiect, se stinge si
nu mai mai poate fi exercitata. Daca, de exemplu, dupa ce s-a savirsit
o infractiune, a intervenit amnistia sau prescriptia (care sint cauze
care inlatura raspunderea penala), actiunea penala se stinge, fiind
fara obiect, deoarece faptuitorul nu mai poate fi tras la raspundere
penala; in cazul in care a intervenit plata, prescriptia sau tranzactia,
actiunea civila se stinge, nemaifiind posibila tragerea la raspundere
civila prin autoritatea judecatoreasca.
Nerespectarea conditiilor de punere in miscare si de exercitare a
actiunii in justitie, reglementate de legea de procedura, nu duce la
impiedicarea exercitarii actiunii in justitie, deoarece actele procesuale
contrare legii sint anulate si refacute, ulterior, potrivit normelor legale
de procedura. Astfel, daca rechizitoriul prin care a fost pusa in
miscare actiunea penala nu respecta normele de procedura, se
dispune restituirea cauzei la procuror pentru refacerea lui si noul
rechizitor va pune din nou in miscare actiunea penala.
DPP–pg–58

§2. Actiunile ce se pot exercita in procesul penal si


raportul dintre ele
1) Actiunile exercitabile in procesul penal
Savirsirea unei infractiuni aduce atingere, in primul rind, ordinii de
drept, care nu poate fi restabilita decit prin tragerea la raspundere
penala a infractorului; aceeasi infractiune poate, insa, produce o
paguba unei persoane fizice sau juridice, iar instrumentul juridic
pentru obtinerea repararii pagubei este actiunea civila; in fine,
infractiunea de serviciu aduce atingere disciplinei in munca si poate
atrage o actiune disciplinara pentru aplicarea sanctiunilor prevazute
de dreptul muncii. Actiunea penala si actiunea civila care decurg din
savirsirea aceleiasi infractiuni pot fi exercitate separat, actiunea
penala in cadrul procesului penal, iar actiunea civila in cadrul
procesului civil, dar cele doua actiuni pot fi exercitate si alaturat in
cadrul procesului penal; actiunea disciplinara urmeaza procedura
prevazuta de dreptul muncii in cadrul unui proces disciplinar.
Actiunea penala are ca obiect tragerea la raspundere penala a
persoanelor care au savirsit infractiuni (art. 9 al. 1). Infractorul este
adus in fata organelor de cercetare penala si a Ministerului Public, ca
invinuit de savirsirea unei infractiuni, dupa care, daca sint intrunite
conditiile legale, este tras la raspundere ca inculpat, iar atunci cind
instanta de judecata ii aplica sanctiunea prevazuta de legea penala
devine condamnat, realizindu-se astfel tragerea la raspundere penala
ca obiect al actiunii penala.
Actiunea civila are ca obiect tragerea la raspundere civila a
inculpatului si a partii responsabile civilmente pentru paguba cauzata
de inculpat (art. 14 al. 1). Definitia data de Codul de procedura penala
se refera la actiunea civila exercitata in procesul penal, deoarece
numai in acest proces exista inculpati. Actiunea civila decurgind din
savirsirea unei infractiuni poate fi exercitata si separat, in procesul
civil; in unele sisteme de drept, cum e cel anglo-saxon, in fata
instantei penale nu se poate exercita o actiune civila, astfel ca
persoana lezata prin infractiune trebuie sa se adreseze instantei civile
pentru a obtine repararea prejudiciului suferit. |n cele mai multe
legiuiri s-a admis ca cele doua actiuni – penala si civila – avind ca
sursa comuna savirsirea aceleiasi infractiuni, sa poata fi exercitata
concomitent in acelasi proces penal; in acest sens s-au pronuntat
specialistii din domeniul dreptului procesual penal. Procedura penala
rom#na cunoaste acest sistem inca din 1864.
|n argumentarea acestui sistem se porneste de la temeiul de fapt
al celor doua actiuni – savirsirea unei fapte penale – care constituie in
acelasi timp o infractiune, ca temei al raspunderii penale, si o fapta
ilicita cauzatoare de prejudiciu, ca temei al raspunderii civile. Prezinta
interes, in aceasta situatie, ca cele doua actiuni in justitie care isi au
izvorul in aceeasi fapta si se refera la aceeasi persoana ce trebuie
trasa si la raspundere penala si la raspundere civila, sa fie exercitate
concomitent, intr-un singur proces. |ntrucit actiunea penala nu se
poate exercita decit in procesul penal, s-a creat posiblitatea ca in
acelasi proces penal sa fie exercitata si actiunea civila. Exercitarea
celor doua actiuni in procesul penal prezinta avantaje atit pentru
justitie, cit si pentru persoanele interesate:
– pentru justitie – inseamna o economisire de timp si de mijloace
materiale daca cele doua actiuni sint exercitate in acelasi proces
penal si solutionate prin aceeasi hotarire judecatoreasca,
evitindu-se astfel administrarea repetata de probe pentru aceeasi
DPP–pg–59

fapta, precum si eventualitatea unor contradictii ce ar putea


interveni in hotaririle a doua instante judecatoresti diferite;
– pentru persoana prejudiciata prin infractiune – constituie un mijloc
mai lesnicios si mai rapid pentru obtinerea repararii pagubei
suferite, cu cheltuieli mai reduse;
– pentru inculpat – exista posibilitatea de a-si putea concentra
apararea in acelasi timp si cu privire la actiunea penala si la
actiunea civila, ceea ce reduce si cheltuielile ce ar trebui sa le
suporte.
Atunci cind persoana prejudiciata printr-o infractiune considera
preferabila exercitarea actiunii civile in cadrul procesului civil, i se
recunoaste un drept de optiune pentru alegerea acestei cai; in
cazurile in care actiunea penala nu poate fi exercitata in procesul
penal, datorita unei impiedicari legale, atunci persoana vatamata nu
poate exercita actiunea civila decit in fata instantei civile.
2) Raportul dintre actiunea penala si actiunea civila
exercitate in procesul penal
Caracteristic pentru procesul penal este actiunea penala, caci fara
actiune penala nu poate fi promovat procesul penal, iar daca a fost
promovat nu mai poate continua. De aceea, este firesc ca, in cazul in
care se exercita amindoua actiunile in procesul penal, actiunea penala
sa constituie actiunea principala, iar actiunea civila sa devina o
actiune accesorie.
Pozitia de actiune principala si de actiune accesorie rezulta din
citeva prevederi procedurale:
– actiunea civila nu poate fi exercitata in procesul penal daca nu
exista o actiune penala pusa in miscare, ceea ce subliniaza
caracterul accesoriu in exercitarea actiunii civile;
– daca actiunea civila ar intirzia solutionarea actiunii penale, se
poate disjunge actiunea civila in vederea judecarii ei separat, dar
in acelasi proces penal (art. 347);
– modul in care se solutioneaza actiunea penala are influenta asupra
solutiei ce trebuie daca actiunii civile (art. 346), dupa regula
accesorium sequitur principalem.
Cind actiunea penala si actiunea civila se exercita concomitent,
procesul penal cuprinde doua laturi:
– latura penala – in care se exercita actiunea penala;
– latura civila – in care se exercita actiunea civila.
Daca una din actiuni se stinge in cursul judecatii, atunci procesul
penal continua numai in latura in care actiunea este exercitabila;
astfel, daca actiunea penala se stinge prin amnistie sau decesul
inculpatului, latura civila continua pentru tragerea la raspundere civila
a mostenitorilor sai; daca actiunea civila se stinge prin renuntarea la
reparatii civile, continua numai latura penala pentru condamnarea
penala a inculpatului. Sint cazuri in care un inculpat este judecat
pentru mai multe infractiuni, ceea ce implica exercitarea mai multor
actiuni penale, cite una pentru fiecare infractiune, iar in latura civila
se exercita mai multe actiuni civile daca fiecare infractiune a cauzat
pagube si se cere repararea acestora.
3) Trasaturile actiunii penale si ale actiunii civile
Datorita obiectului lor de natura diferita, actiunea penala are
trasaturi diferite de cele ale actiunii civile, care se pot observa in tot
cursul procesului penal.
Dreptul de a trage la raspundere penala apartine statului
(societatii), iar exercitarea acestui drept, prin actiunea penala, are
caracter de ordine publica si este inevitabila; ca urmare, exercitiul
DPP–pg–60

actiunii penale este incredintat unei autoritati publice specializate –


Ministerul Public – care are indatorirea de a exercita actiunea penala
din oficiu; in cazuri speciale exercitiul actiunii penale este incredintat
si altor titulari (de exemplu persoanei vatamate prin infractiune),
situatie in care exercitarea actiunii penale devine facultativa.
Dreptul de a trage la raspundere civila apartine persoanei
vatamate prin infractiune, care are facultatea de a-l exercita sau nu;
ca urmare, legea incredinteaza exercitiul actiunii civile titularului ei –
persoana vatamata – sau reprezentantului ei, iar exercitarea acestei
actiuni este facultativa si la cerere, deoarece se poate renunta la
dreptul la reparatii civile; totusi, pentru protectia proprietatii publice si
a persoanelor lipsite de capacitate de exercitiu sau cu capacitate de
exercitiu restrinsa, actiunea civila pentru repararea pagubelor suferite
se exercita obligatoriu si din oficiu.
Raspunderea penala este personala, deoarece nu pot fi trase la
raspundere penala decit persoanele care au participat efectiv la
savirsirea unei infractiuni, ca autori, instigatori, complici; ca urmare,
actiunea penala nu poate fi exercitata decit impotriva acestora,
stingindu-se prin decesul lor.
Raspunderea civila este patrimoniala, caracter imprimat si actiunii
civile, care poate fi astfel indreptata nu numai impotriva persoanei
care a produs paguba prin fapta sa – inculpatul – ci si impotriva
persoanei responsabile civilmente si chiar impotriva mostenitorilor lor.
Actiunea penala este indivizibila, fiind obligatorie exercitarea ei
impotriva tuturor participantilor la infractiune care raspund penal,
nefiind posibila restringerea ei numai la unii dintre participanti;
descoperirea ulterioara si a altui participant la infractiune va atrage,
in mod obligatoriu, extinderea actiunii penale si asupra acestuia.
Actiunea civila este divizibila, persoana vatamata indreptindu-se
impotriva tuturor celor ce raspund din punct de vedere civil sau numai
impotriva unora dintre ei.
Actiunea penala este indisponibila, in sensul ca Ministerul Public,
ca titular al exercitiului ei, nu mai poate, dupa ce a exercitat-o, sa
renunte la actiune, aceasta urmind a-si gasi solutionarea prin hotarire
judecatoreasca; in cazurile prevazute de lege, persoana vatamata
poate renunta la exercitarea actiunii penale prin retragerea plingerii
prealabile sau prin impacare.
Actiunea civila este disponibila, persoana vatamata avind
facultatea sa renunte la exercitiul ei; in cazul pagubelor aduse
proprietatii publice, a persoanelor lipsite de capcitatea de exercitiu
sau cu capacitate de exercitiu restrinsa, actiunea civila capata un
anumit caracter de indisponibilitate.
Trasaturile diferite pe care le-am examinat se refera la actiunea
civila ca institutie a procesului penal; exista insa deosebiri si intre
actiunea civila care se exercita in procesul penal si actiunea civila cu
acelasi obiect care se exercita in procesul civil, separat de actiunea
penala; cind fapta are caracter civil, actiunea civila nu poate fi
introdusa decit la instanta civila unde i se aplica prevederile Codului
de procedura penala; in acest caz, actiunea in realizarea raspunderii
civile are caracterul oricarei actiuni civile, exercitindu-se facultativ si
la cerere, fiind divizibila si disponibila.
Actiunea ce se exercita in procesul penal este o institutie a acestui
proces si imprumuta astfel elemete din trasaturile actiunii penale, in
special elemente de oficialitate, prin derogare de la principiul
disponibilitatii, aplicabil in procesul civil. Astfel, daca repararea
pagubei se face in natura, procurorul si instanta de judecata pot
DPP–pg–61

actiona din oficiu prin restituirea lucrului, sau restabilirea situatiei de


fapt anterioare savirsirii infractiunii (art. 169, 170); in celelalte cazuri,
sint obligate sa cheme persoana vatamata si sa-i puna in vedere ca
poate cere repararea pagubei exercitind actiunea civila in procesul
penal (art. 76). Daca paguba a fost cauzata proprietatii publice sau
persoanelor lipsite de capacitate de exercitiu sau cu capacitate de
exercitiu restrinsa, actiunea civila se porneste din oficiu (art. 163).
Trasaturile caracteristice ale actiunii penale si actiunii civile au
determinat si reguli diferite in ce priveste subiectii lor activi si pasivi,
punerea in miscare si exercitarea lor in procesul penal, dupa cum
diferite sint si solutiile pe care le pot capata prin hotarirea instantei de

Cap. II. Subiectii actiunii penale si ai actiunii


civile

judecata.
I.7. Categorii de subiecti ai actiunii penale si ai
actiunii civile
1) Subiectii activi si pasivi ai actiunii penale
|n domeniul aplicarii legii penale, literatura de specialitate se
refera la subiecti activi si pasivi ai infractiunii si subiecti activi si pasivi
ai raportului de drept penal. Astfel, subiect activ al infractiunii este
infractorul, persoana care a savirsit o fapta penala si raspunde penal
de aceasta fapta; subiectii pasivi ai infractiunii sint societatea (statul),
a carei ordine de drept a fost incalcata, si eventual persoana
vatamata fizic, moral sau material prin fapta savirsita. |n cadrul
raportului de drept penal ce se naste din savirsirea infractiunii,
subiectul pasiv al infractiunii – societatea (statul) – devine subiect
activ al raportului de drept penal, iar persoana care a savirsit
infractiunea devine subiectul pasiv al raportului de drept penal.
|n domeniul dreptului procesual penal, in cadrul caruia se exercita
actiunea penala, exista subiecti activi ai exercitiului actiunii penale, cu
dreptul de a efectua acte procesuale prin care o persoana este trasa
la raspundere penala in fata autoritatii judecatoresti; acesti subiecti
activi sint Ministerul Public, partea vatamata, alte autoritati publice su
persoane imputernicite de lege.
Subiectii activi ai actiunii penale indeplinesc functia de invinuire,
functie procesuala ce se manifesta prin punerea in miscare a actiunii
penale si exercitarea ei, constind in formularea invinuirii impotriva
faptuitorului, inculparea acestuia prin actul de punere in miscare a
actiunii penale, trimiterea sau chemarea in judecata penala,
sustinerea si dovedirea invinuirii in fata instantei de judecata, incusiv
prin exercitarea cailor de atac si sustinerea lor in fata instantelor
competente. Functia de invinuire are o mare importanta in
combaterea si prevenirea infractiunilor, deoarece prin exercitarea ei
infractorii sint adusi in fata instantelor judecatoresti pentru a li se
aplica sanctiunile prevazute de legea penala. Functia de invinuire
constituie elementul dinamic care face sa inainteze procesul penal de
la inceperea urmaririi penale pina la pronuntarea hotaririi penale
definitive.
Ca subiect pasiv al raportului de drept penal, infractorul devine
subiect pasiv al actiunii penale sub aspect procesual, in sensul ca
impotriva sa se exercita actiunea penala pentru a fi supus raspunderii
penale. Daca, de principiu, infractorul este subiectul pasiv al actiunii
DPP–pg–62

penale, sub denumirea de inculpat, nu intotdeauna subiectul pasiv al


actiunii penale – inculpatul – este si subiectul pasiv al raportului de
drept penal; astfel, atunci cind, dintr-o eroare judiciara, este pusa in
miscare actiunea penala impotriva unei persoane, sub invinuirea de
savirsire a unei infractiuni, deci ca infractor, daca se constata ca nu
inculpatul a savirsit fapta, ci alta persoana, actiunea penala a avut ca
subiect pasiv o persoana care, in realitate, nu era infractor. De aceea,
plecind de la prezumtia de nevinovatie, care are aplicabilitate in tot
cursul procesului penal, subiectul pasiv al actiunii penale se numeste
inculpat, deoarece impotriva sa s-a declansat un act de inculpare,
calitatea de infractor fiind stabilita abia la terminarea procesului
penal, cind printr-o hotarire definitiva se pronunta condamnarea sa
penala. Actiunea penala avind caracter personal, subiectul pasiv nu
poate fi decit persoana invinuita de savirsirea unei infractiuni, cu
excluderea oricarei alte persoane.
Inculpatul are dreptul de a combate invinuirea ce i se aduce, fie
pentru infirmarea ei, fie pentru stabilirea unei invinuiri atenuate; acest
drept are denumirea generala de drept la aparare. |ntrucit actiunea
penala are ca obiect tragerea la raspundere penala, iar inculpatul
actioneaza pentru combaterea ei, in unele lucrari de specialitate se
considera ca inculpatul exercita in procesul penal o contraactiune; se
acorda acestei contraactiuni in aparare o functie procesuala proprie,
de a dinamiza procesul penal chiar daca actiunea penala este stinsa.
Codul de procedura penala nu foloseste in nici una din prevederile
sale expresia de “contractiune”, dar cuprinde in principiul “garantarii
dreptului la aparare” toate actele procesuale care se considera ca fac
parte din contraactiune, adica cele care combat actiunea penala ca
fara temei juridic, fara obiect sau nelegala. Asadar, “contraactiunea”,
institutie de natura civilista, nu este prevazuta de lege ca institutie
procesual-penala, nu constituie, in terminologia Codului de procedura
penala, decit dreptul la aparare, sub multiplele aspecte pe care le
imbraca.
|n procesul penal, ca opunere la functia de invinuire, se recunoaste
existenta functiei de aparare impotriva exercitiului actiunii penale,
constind din activitatea inculpatului de a combate invinuirea ce i se
aduce, prin dovedirea ei ca neintemeiata, ca stinsa ori ca nelegala,
sau prin dovedirea caracterului sau mai putin grav decit cel formulat.
Fiecare persoana fiind considerata nevinovata pina la dovedirea
vinovatiei sale, inseamna ca functia de aparare nu-si are
aplicabilitatea decit in momentul in care se exercita functia de
invinuire, deci in momentul formularii invinuirii unei persoane.
|n exercitarea functiei de aparare, inculpatul este sustinut de
aparator, care il asista in fata autoritatilor judiciare, exercitind
drepturile procesuale ale acestuia, precum si propriile sale drepturi.
2) Subiectii activi si pasivi ai actiunii civile
{i in domeniul aplicarii legii civile sint subiecti activi si pasivi ai
faptei ilicite cauzatoare de prejudiciu si subiecti activi si pasivi ai
raportului de drept civil. Subiect activ al faptei ilicite cauzatoare de
prejudiciu este persoana care a savirsit fapta; subiect pasiv al unei
astfel de fapte este persoana fizica sau juridica prejudiciata. |n cazul
raportului de drept civil decurgind dintr-o fapta ilicita cauzatoare de
prejudicii, subiect activ devine persoana care a suferit prejudicii din
fapta ilicita ce a fost savirsita, deci subiectul pasiv al faptei, iar
subiecti pasivi devin persoanele care raspund din punct de vedere
civil pentru paguba produsa, cel care a savirsit fapta si persoana
responsabila civilmente pentru paguba produsa de faptuitor.
DPP–pg–63

Spre deosebire de actiunea penala, care are, sub aspect procesual,


ca subiect activ principal Ministerul Public, actiunea civila care se
exercita in procesul penal are ca subiect activ persoana prejudiciata
prin infractiune, ce intervine in procesul penal contra inculpatului,
spre a obtine obligarea lui la repararea prejudiciului pe care l-a produs
si, eventual, contra persoanei responsabile civilmente. Persoana care
are pretentii la reparara pagubei suferite prin infractiune capata
denumirea de parte civila, fiind definita (art. 24 al. 2) ca persoana
vatamata care exercita actiunea civila in cadrul procesului penal.
Aceasta persoana, daca intelege sa-si valorifice dreptul la reparatii
civile in cadrul procesului civil, se numeste reclamant. Parte civila
poate fi persoana prejudiciata prin infractiune, dar, actiunea civila
avind caracter patrimonial, o pot exercita si mostenitorii persoanei
fizice si succesorii persoanei juridice. |n unele cazuri, poate exercita
actiunea civila si Ministerul Public, care devine astfel subiect activ si al
actiunii civile, sau chiar instanta de judecata.
Subiectii activi ai actiunii civile indeplinesc functia de sustinere a
pretentiilor civile, functie procesuala ce se manifesta prin solicitarea,
in cadrul procesului penal, ca instanta de judecata sa oblige pe
inculpat si pe responsabilul sau civilmente la repararea pagubei
produse prin infractiunea supusa judecatii penale, prin dovedirea
pretentiilor solicitate, inclusiv prin sustinerea acestora in fata instantei
de judecata si prin exercitarea cailor de atac. Functia de sustinere a
pretentiilor civile constituie elementul dinamic care face sa
progreseze procesul penal in latura sa civila; intrucit actiunea civila
este disponibila, de principiu se poate renunta la exercitarea ei, ceea
ce face sa inceteze latura civila a procesului penal.
Subiecti pasivi ai actiunii civile pot deveni acele persoane – fizice
sau juridice – care raspund din punct de vedere civil de prejudiciul
cauzat prin infractiune. Este subiect pasiv al actiunii civile inculpatul,
care, fiind invinuit de savirsirea faptei penale, raspunde direct de
paguba produsa prin fapta sa. Inculpatul devine subiect pasiv atit in
actiunea penala, cit si in actiunea civila. |n afara de inculpat, poate fi
subiect pasiv al actiunii civile persoana care, potrivit legii civile,
raspunde pentru pagubele provocate prin fapta inculpatului si care, in
procesul penal, capata denumirea de parte responsabila civilmente.
Printr-o gresita interpretare a dispozitiilor legii civile care
reglementeaza raspunderea pentru pagubele provocate cauzate prin
fapta ilicita a altei persoane, se poate ca in calitate de parte
responsabila civilmente sa fie introdusa o persoana care, in realitate,
nu este civilmente responsabila; aceasta persoana va ramine ca parte
responsabila civilmente in procesul penal pina cind se va stabili lipsa
de temei a introducerii sale in proces.
Actiunea civila avind caracter patrimonial, in caz de deces, devin
parti responsabile civilmente si persoanele succesoare ale
responsabilului civilmente, asa cum actiunea civila se poate exercita
si impotriva mostenitorilor inculpatului.
Inculpatul si partea responsabila civilmente exercita in procesul
penal functia de aparare impotriva pretentiilor civile, functia
procesuala care consta in combaterea pretentiilor de reparare a
pagubei formulate de partea civila, prin dovedirea netemeiniciei sau
nelegalitatii lor, ori prin dovedirea unei raspunderi civile mai reduse.
Aceasta functie procesuala se poate exercita numai atunci cind se
formuleaza pretentii civile si se exercita actiunea civila.
|n exercitarea functiei de sustinere a pretentiilor civile si a functiei
de aparare impotriva acestor pretentii, partea civila, inculpatul si
DPP–pg–64

partea responsabila civilmente pot fi reprezentate, potrivit legii civile,


precum si asistate de aparator.
3) Autoritatile judiciare penale si partile din proces
|ntre subiectii activi ai actiunii penale si, uneori, si ai actiunii civile
se situeaza Ministerul Public, instantele judecatoresti si alte autoritati;
potrivit Codului de procedura penala, organele de urmarire penala si
instantele de judecata fac parte din organele judiciare penale.
Constitutia a renuntat la denumirea de organe ale puterii si
administratiei, organe judecatoresti si ale procuraturii, folosind, insa,
denumirea de autoritati publice, printre care si “Autoritatea
judecatoreasca”; in cadrul autoritatii judecatoresti se includ instantele
judecatoresti (art. 123–129) si Ministerul Public (art. 130–131). De
acea in curs se foloseste si terminologia adoptata de Constitutie,
instantele judecatoresti, Ministerul Public, alte autoritati cu activitate
procesuala fiind denumite autoritati publice judiciare sau, comprimat,
autoritati judiciare. Autoritatile judiciare sint subiectii oficiali ai
procesului penal.
|ntre subiectii activi si pasivi ai actiunii penale si ai actiunii civile se
includ si persoanele private, legate direct de infractiunea savirsita,
actionind pentru apararea intereselor lor legitime nascute din fapta
savirsita: partea vatamata, cu interesul sa sustina invinuirea pentru a
obtine condamnarea penala a celui ce a savirsit infractiunea a carei
victima a fost; partea civila actioneaza in proces pentru a obtine
repararea pagubei suferite prin infractiunea savirsita; inculpatul se
apara impotriva invinuirii ce i se aduce si a pretentiilor formulate
impotriva sa de partea civila; partea responsabila civilmente combate
pretentiile la reparatii civile ale partii civile. Ceea ce caracterizeaza
pozitia procesuala a acestor “parti” este capacitatea juridica ce li se
confera prin lege de a participa la procesul penal, in vederea sustinerii
intereselor legitime nascute din infractiunea ce este urmarita in
judecata. Pentru a se delimita de autoritatile publice judiciare, partile
sint considerate subiecti particulari ai actiunii penale si ai actiunii
civile.
|n procesul penal actioneaza ca subiecti ai actiunii penale si ai
actiunii civile autoritatile judiciare si partile din proces. O prima
deosebire dintre autoritatile judiciare si parti o constituie caracterul
permanent al autoritatilor judiciare, care le permite sa actioneze in
legatura cu toate infractiunile ce se savirsesc si impotriva tuturor
infractorilor, si caracterul accidental si eventual al partilor din proces,
care participa in proces numai daca s-a savirsit o infractiune care a
adus atingere intereselor legitime pe care le apara. Astfel, Ministerul
Public este o autoritate permanenta, care reprezinta interesele
generale ale societatii si functioneaza permanent in vederea
descoperirii tuturor infractiunilor care s-au savirsit, se savirsesc si se
vor mai savirsi in viitor, pentru identificarea si tragerea la raspundere
penala a tuturor persoanelor care le-au savirsit; partea vatamata nu
poate exista decit atunci cind unei persoane concrete i s-a produs o
vatamare prin infractiunea savirsita; partea civila poate actiona in
procesul penal numai daca prin fapta penala savirsita s-a produs unei
persoane o paguba; partea responsabila civilmente participa in proces
numai daca, potrivit legii civile, exista vreo persoana care raspunde
civil pentru paguba cauzata de inculpat; in fine, fiecare infractiune
savirsita are autorii, instigatorii, complicii ei, care devin inculpati, dar
care sint altii de la infractiune la infractiune.
Autoritatile judiciare actioneaza in numele societatii (statului) si
apara interesele generale si individuale impotriva tuturor infractiunilor
DPP–pg–65

savirsite; partile din proces actioneaza in interes personal si apara


interesele personale legate de infractiunea care le-a determinat.
Astfel, obtinerea condamnarii penale a inculpatului sau obligarea lui la
despagubiri civile satisfac interesul personal al partii vatamate si al
partii civile, vatamate sau prejudiciate prin infractiunea comisa.
Autoritatile judiciare, actionind in interesul general al societatii,
desfasoara activitatea procesuala ca obligatie de serviciu; partile,
carora li se permite exercitarea sau combaterea actiunii penale si a
celei civile, au, de principiu, dreptul de a participa la proces, dar pot
accepta ca procesul sa se desfasoare si fara participarea lor. |nsa cind
prezenta partilor este necesara, mai ales a inculpatului, autoritatile
judiciare pot impune prezentarea acestora la proces.
Partile isi sustin sau isi apara interesele lor legitime participind la
activitatea autoritatilor judiciare, in fata carora se desfasoara procesul
penal; cu acest prilej, partile pot formula cereri, prezenta memorii, iau
parte la efectuarea unor acte procesuale si procedurale, pun concluzii
cu privire la diferite chestiuni sau cu privire la solutia ce trebuie data
in cauza; asupra tuturor cererilor, memoriilor, concluziilor hotarasc
autoritatile judiciare, care le pot admite sau respinge. Numai in
cazurile prevazute de lege cererea partilor se impune autoritatilor
judiciare (cum ar fi retragerea plingerii prealabile, impacarea), cind
trebuie sa se inceteze procesul penal.
Partile au o pozitie procesuala egala intre ele, avind dreptul sa
foloseasca aceleasi mijloace procesuale in sustinerea actiunii penale
si a actiunii civile, ca si in apararea impotriva exercitiului lor.
Egalitatea partilor inlatura orice preponderenta din partea unora in
detrimentul altora si creaza cea mai buna modalitate de rezolvare
completa, obiectiva si legala a cauzei. |n cadrul judecatii, unde trebuie
sa existe egalitate intre functia de invinuire si cea de aparare,
egalitatea procesuala se refera si la Ministerul Public, desi este o
autoritate judiciara, acesta folosindu-se de aceleasi mijloace
procesuale recunoscute partilor.
Egalitatea procesuala intre partile din proces se realizeaza in
conditiile unor pozitii contrare, obtinindu-se astfel contradictorialitatea
dintre parti:
– in actiunea penala – intre partea vatamata, care sustine invinuirea,
si inculpat, care exercita dreptul sau la aparare;
– in actiunea civila – intre partea civila, care sustine pretentiile civile,
si inculpat, impreuna cu partea responsabila civilmente, care
exercita dreptul la aparare impotriva pretentiilor civile.
Judecata este reglementata pe principiul contradictorialitatii, care
consta din disputa procesuala dintre cele doua categorii de parti; la
aceasta disputa ia parte si Ministerul Public, pe de o parte, singur sau
alaturi de partea vatamata, in exercitarea actiunii penale, iar pe de
alta parte alaturi sau singur in exercitarea actiunii civile. |n cursul
judecatii, Ministerul Public are o pozitie procesuala egala cu a partilor.
Cind intr-o cauza penala sint mai multi inculpati (autori, instigatori
sau complici la aceeasi infractiune), mai multe parti vatamate, parti
civile si parti responsabile civilmente, ale caror interese izvorasc din
aceeasi fapta penala, se formeaza grupuri de parti cu interese
comune, care actioneaza de pe aceeasi pozitie procesuala; ele
formeaza un consortium litis, o grupa de parti cu interese comune,
care actioneaza prin mijloace ce folosesc tuturor. Ministerul Public
apara interesele generale ale societatii in legatura cu toate aceste
grupuri procesuale.
DPP–pg–66

|n legatura cu conceptul de “parte” in procesul penal, in literatura


juridica s-a sustinut ca procesul penal cunoaste si alte parti in afara
celor prevazute in art. 23 si 24, sau ca ar trebui admise si alte parti
decit acestea.
– |ntr-o opinie se confera statului calitatea de parte in procesul
penal, ca subiect pasiv al infractiunii, titular al dreptului de a trage
la raspundere penala, cu motivarea ca includerea sa in mod expres
in lege printre partile din proces nu a fost necesara, fiind
subinteleasa. Desi autorii acestei opinii fac deosebire intre dreptul
la actiune, sub aspect substantial, si actiunea in justitie, sub aspect
procesual, cind se refera la partile din proces (deci la parti ca
subiecti ai actiunii penale si ai actiunii civile), considera statul ca
parte in proces – subiect activ al actiunii penale, cind in realitate
statul este titular al dreptului la actiune, sub aspect substantial.
– |ntr-o alta opinie se propune, de lege ferenda, instituirea unor noi
parti in procesul penal, anume intervenientul in interes propriu,
dupa modelul procesului civil. Aceasta propunere urmareste
rezolvarea in procesul penal a tuturor raporturilor civile care au
legatura cu infractiunea ce face obiectul procesului penal. Credem
ca nu trebuie complicat procesul penal cu rezolvarea unor
raporturi de drept civil care depasesc legatura de dependenta a
actiunii civile (accesoriul) fata de actiunea penala (principalul),
raporturi civile care intra in competenta instantei civile.
Fara a fi considerate parti in procesul penal, pot fi chemate la
judecata, pentru a le fi opozabile unele masuri de constringere de
drept penal, persoanele detinatoare ale unor bunuri ce urmeaza a fi
confiscate. Astfel, in situatia in care bunul supus confiscarii, ca urmare
a savirsirii infractiunii, nu se mai afla la inculpat, persoana care il
detine sau urmeaza a fi obligata la plata echivalentului banesc,
conform art. 254, 256 si 257 Cod procedura penala, trebuie introdusa
in proces in calitate de detinator al bunului; participind la judecata;
detinatorul bunului se poate apara cu mijloacele procesuale aflate la
dispozitia partilor; el nu este parte in proces, deoarece nu este subiect
al actiunii penale sau al actiunii civile.
4) Aparatorii. Reprezentantii. Substituitii procesuali
Persoana care participa in procesul penal pentru a acorda asistenta
juridica uneia din parti are calitatea de aparator. Au dreptul sa
actioneze in calitate de aparator cei ce exercita profesia de avocat. |n
art. 24 din Constitutie se prevede in mod expres ca “in tot cursul
procesului, partile au dreptul sa fie asistate de un avocat, ales sau
numit din oficiu”, ceea ce creaza un cadru juridic de calitate pentru
asistenta juridica acordata de aparator.
Aparatorul nu este nici autoritate judiciara, nici parte in proces.
Desi prin activitatea sa, de a ajuta la aflarea adevarului si la
solutionarea legala si justa a cauzei, pozitia aparatorului se apropie de
cea a autoritatilor judiciare, care urmaresc acelasi obiectiv, totusi
aparatorul nu poate fi inclus intre autoritatile judiciare, pentru ca o
asemenea calitate nu-i este recunoscuta prin lege, profesia de avocat
fiind autonoma, nefacind parte din autoritatile publice. Aparatorul nu
este nici parte in proces, aceasta rezultind din dispozitia legala care
prevede ca aparatorul acorda asistenta juridica partilor din proces,
ceea ce delimiteaza pozitia de aparator de cea de parte in proces (art.
171, 173); de asemenea, aparatorul nu are interese personale ce
izvorasc din savirsirea infractiunii pentru a fi subiect al actiunii penale
sau al celei civile, pentru a fi parte in proces, el aparind interesele
legitime ale unei parti. Aparatorul are astfel o pozitie procesuala
DPP–pg–67

distincta, apropiindu-se prin unele trasaturi de autoritatile judiciare,


iar prin altele de partile din proces.
Examinarea problemelor privind aparatorul intr-un capitol referitor
la subiectii activi si pasivi ai actiunii penale si ai actiunii civile se
explica prin capacitatea juridica a aparatorului de a exercita drepturile
procesuale ale partilor pe care le asista, ceea ce inseamna exercitarea
functiei de invinuire pentru partea vatamata, de aparare pentru
inculpat, de sustinere a pretentiilor civile pentru partea civila sau de
aparare impotriva acestor pretentii pentru partea responsabila
civilmente. Fiind un subiect procesual distinct, i se rezerva si o
sectiune distincta in examinarea pozitiei sale procesuale.
Persoana care indeplineste, in lipsa unei parti, dar in numele si
interesul exclusiv al acesteia, activitatea de exercitare a actiunii
penale sau a actiunii civile, ori de aparare in legatura cu aceste
actiuni, are calitatea de reprezentant. Aparatorul acorda asistenta
juridica partii in prezenta acesteia; reprezentantul exercita drepturile
si indeplineste obligatiile procesuale ale partii in lipsa acesteia, care,
fie nu doreste, fie nu poate sa se prezinte personal in fata autoritatilor
judiciare. Activitatea reprezentantului se desfasoara in numele si
interesul partii, astfel incit masurile luate si solutiile date de
autoritatea judiciara se refera la partea reprezentata, desi ele au fost
cerute sau sustinute de reprezentant. Pentru reprezentant exista
obligatia de a indeplini in cele mai bune conditii mandatul primit. Ca si
aparatorul, reprezentantul nu este parte in proces, dar prin drepturile
pe care le are exercita actiunea penala sau actiunea civila, ori
combate, in aparare, cele doua actiuni.
|n unele cazuri, reduse la numar, legea autorizeaza anumite
persoane sa exercite un drept procesual in interesul uneia din partile
din proces (cum ar fi introducerea unei cereri, declararea unei cai de
atac). Persoana imputernicita de lege sa exercite in numele sau un
drept procesual al unei parti, in interesul acesteia, are calitatea de
substituit procesual. Spre deosebire de reprezentant, care actioneaza
in numele si in interesul partii, fiind obligat sa actioneze si raspunzind
de activitatea sa, substituitul procesual actioneaza in numele sau, dar
in interesul partii, avind doar facultatea de a actiona atunci cind
considera necesar, fara a raspunde in cazul cind nu intervine.
I.8. Subiectii actiunii penale
§1. Subiectii activi ai actiunii penale
1) Sisteme de exercitare a actiunii penale
A. Evolutia sistemelor de exercitare a actiunii
penale
|n literatura juridica autoritatea sau persoana care exercita
actiunea penala se numeste acuzator, avind atributia de a formula
invinuirea impotriva unei persoane, aducerea acesteia in fata
instantei judecatoresti (trimiterea in judecata sau chemarea in
judecata penala), sustinerea invinuirii prin dovedirea si argumentarea
temeiniciei ei, precum si cererea de a fi condamnata aceasta
persoana la sanctiunile prevazute de legea penala.
Termenul de “acuzare” nu este folosit de actualul Cod de
procedura penala, insa era folosit de Codul din 1936 fata de persoana
care era pusa sub acuzare de Camera de acuzare pentru savirsirea
unei crime. |n Constitutia României se foloseste termenul de acuzare
(art. 84 al. 3) in legatura cu punerea sub acuzare a Presedintelui
României pentru inalta tradare, deci restrictiv in ce prveste fapta si
persoana, iar termenul de “invinuire” pentru orice forma sau persoana
DPP–pg–68

(art. 23 al. 5); in raport de aceste dispozitii constitutionale, se poate


trage concluzia ca termenul obisnuit este de “invinuire”, iar special de
“acuzare”. |ntrucit nu exista un cuvint corespunzator care sa
defineasca persoana care sustine invinuirea, se poate folosi termenul
de “acuzator” pentru orice autoritate sau persoana care exercita
actiunea penala si de “acuzare” pentru a exprima cu caracter general
exercitiul actiunii penale.
|n evolutia sa, procesul penal a cunoscut mai multe sisteme de
acuzare: acuzarea privata, acuzarea populara, acuzarea din oficiu si
acuzarea publica printr-o autoritate speciala.
|n sistemul acuzarii private, corespunzator epocii primitive a
razbunarii sau compozitiei, exercitarea actiunii penale impotriva celui
ce a savirsit o infractiune constituia un atribut al victimei, al rudelor
sau al tribului; in societatile dezvoltate acest sistem a devenit
ineficient, deoarece combaterea infractiunilor nu poate fi lasata numai
la aprecierea si actiunea victimei, mai ales in cazul infractiunilor care
aduc atingere societatii, in intregul ei.
Ca un corectiv al sistemului acuzarii private, a fost instituit
sistemul acuzarii populare, potrivit caruia orice cetatean avea dreptul
sa formuleze si sa sustina acuzarea; si acest sistem a fost considerat
necorespunzator, pentru ca cetatenii nu actionau in toate cazurile
necesare, iar atunci cind era folosit putea fi determinat in scop de
razbunare, inscenare, santaj.
Acuzarea din oficiu implica o autosesizare din partea judecatorilor
cu judecarea unei infractiuni, dupa dictonul ca judecatorul este
propriul sau procuror; printr-o astfel de reglementare se incalca un
principiu modern al represiunii penale, anume separatia functiilor
procesuale, in care judecarea si solutionarea cauzei trebuie sa fie
exercitate de o alta autoritate decit cea care acuza.
Pornindu-se de la necesitatea organizarii in conditii cit mai
eficiente a tragerii la raspundere penala a tuturor infractorilor, s-a
adoptat sistemul acuzarii publice printr-o autoritate speciala, care a
primit denumirea de Minister Public in legislatiile occidentale
(Procuratura in legislatiile tarilor foste socialiste), sistem care
actualmente este majoritar. |n legislatia anglo-saxona predominant
este sistemul acuzarii populare, in care victima, politia sau oricare
cetatean poate pune in miscare actiunea penala.
Practica a demonstrat ca, desi sistemul acuzarii publice printr-o
autoritate speciala este superior tuturor celorlalte sisteme adoptate in
cursul dezvoltarii procesului penal, sint situatii in care, prin inactiunea
autoritatii speciale, pot ramine nepedepsiti cei care au savirsit
infractiuni grave, aducindu-se astfel atingere intereselor celor
vatamati prin infractiune. Ca urmare, sistemul de acuzare nu mai are
un caracter exclusiv, ci este combinat din mai multe sisteme, din care
unul este predominant10.
B. Sistemul rom#n de exercitare a actiunii penale
Atit Codul de procedura penala rom#n din 1864, cit si cel din 1936
au adoptat un sistem mixt de punere in miscare a actiunii penale;
predominanta este acuzarea publica prin autoritatea Ministerului

10
Astfel, in legisla]ia francez`, de[i este instituit sistemul acuz`rii publice
prin Ministerul Public, totu[i se d` posibilitatea, in unele cazuri, ca ac]iunea
penal` s` fie pus` in mi[care de victima infrac]iunii sau de unele asocia]ii
profesionale. Nici sistemul acuz`rii populare, men]inut in legisla]ia anglo-
saxon`, nu func]ioneaz` singur, fiind completat cu o acuzare public`
(Attorney general sau Solicitor general), care exercit` ac]iunea penal` in
cazul infrac]iunilor care aduc atingere Coroanei britanice.
DPP–pg–69

Public, in general pentru toate infractiunile; in cazurile prevazute de


lege se instituie si acuzarea privata din partea unor autoritati sau
persoane juridice autorizate in acest scop. Printre acesti utlimi
subiecti activi ai actiunii penale, Codul de procedura penala din 1936
includea: asociatiile profesionale, pentru infractiunile care aduceau
atingere scopului urmarit sau intereselor membrilor lor; asociatiile
constituite in vederea combaterii unor anumite infractiuni, daca
statutul lor prevedea acest drept; administratiile statului, pentru
infractiunile in dauna acestora prevazute de legi speciale; ofiterii de
politie judiciara, in cazurile prevazute de legile speciale.
Dupa modificarea adusa in 1948 Codului de procedura penala si,
mai ales, dupa infiintarea Procuraturii ca organ distinct in cadrul
sistemului de organe ale statului, acuzarea publica a fost incredintata
procurorilor, organizati in organele centrale si teritoriale ale
procuraturii; s-a mentinut, insa, intr-un numar limitat de cauze,
acuzarea privata din partea persoanei vatamate prin infractiune. S-a
admis, insa, si acuzarea din oficiu, instantele judecatoresti avind
atributia de a extinde procesul penal, echivalent cu punerea in
miscare a actiunii penale, si pentru alte infractiuni pentru care se
exercitase acuzarea publica de catre procuror. Acest sistem a fost
mentinut, in linii mari, si de Codul de procedura penala din 1968.
Constitutia României din 1991, precum si Legea nr. 92/1992 pentru
organizarea judecatoreasca au adus unele modificari sistemului de
exercitare a actiunii penale, prin infiintarea Ministerului Public, ca
reprezentant al intereselor generale al societatii si aparator al
drepturilor si libertatilor cetatenilor, prin extinderea acuzarii private
din partea persoanei vatamate si, ca element nou, prin acordarea
dreptului la acuzare publica si parlamentului, in cazul savirsirii
infractiunii de inalta tradare de catre Presedintele României (art. 84).
Deci ca subiecti activi ai actiunii penale urmeaza sa fie examinati
Ministerul Public, partea vatamata si autoritatile publice prevazute
pentru cazuri speciale.
2) Ministerul Public
A. Originea si caracterizarea institutiei
Ministerul Public isi are originea in Franta secolului XIV, cind au fost
instituiti “les procureurs du roi”, cu sarcina de a reprezenta interesele
regelui si ale seniorilor in materie fiscala; cu timpul, pe masura ce s-a
introdus sistemul procesual inchizitorial, “les procureurs du roi” au
devenit reprezentantii oficiali ai acuzarii si, luindu-se in considerare
existenta unei acuzari publice, institutia a capatat denumirea de
Minister Public. Datorita pozitiei initiale pe care au avut-o procurorii
regelui de a apara interesele private, ca simpli particulari, ei se situau
pe parchetul salii de judecata, si nu pe estrada unde se aflau
judecatorii, ceea ce le-a atras denumirea de parchet. De asemenea,
fiind obligati sa se ridice in picioare in fata judecatorilor, ca si partile
din proces, procurorii au devenit “magistratura in picioare”, fata de
“magistratura de pe scaun” prin care sint desemnati judecatorii.
Introdusa mai intii in Muntenia (1832) si apoi in Moldova (1863),
institutia Ministerului Public a fost mentinuta prin legile de organizare
judecatoreasca ce au urmat, fiind reglementata si de Codurile de
procedura penala rom#ne din 1864 si 1936. Urmindu-se modelul
legislatiei sovietice, in 1952 a fost infiintata Procuratura Republicii, ca
organ distinct al statului, sarcinile, atributiile si principiile de
organizare fiind inscrise in Constitutia din 1952 si apoi in cea din
1965, iar reglementarea amanuntita in Legea nr. 5/1952 si Legea nr.
60/1968 pentru organizarea si functionarea Procuraturii. Denumirea
DPP–pg–70

de Minister Public, ramasa in Codul de procedura penala si dupa 1952,


a fost inlaturata in 1955 ca o reminiscenta burgheza.
Constitutia României din 1991 reintroduce institutia Ministerului
Public, in cadrul autoritatii judecatoresti, inlaturind dispozitiile care
consacrau Procuratura ca organ distinct al statului. Legea nr. 92/1992
pentru organizarea judecatoreasca reglementeaza, in conformitate cu
dispozitiile constitutionale, sarcinile, atributiile si principiile
organizatorice si functionale ale Ministerului Public. Dispozitiile acestei
legi sint completate de dispozitiile privitoare la parchete din Legea nr.
54/1993 de organizare a instantelor si parchetelor militare si din
Legea nr. 56/1993 a Curtii Supreme de Justitie. Pentru a putea
caracteriza institutia Ministerului Public, trebuie avute in vedere
dispozitiile constitutionale si ale legilor indicate mai sus, care
determina organizarea si functionarea acestei institutii.
|n legatura cu natura juridica a Ministerului Public si cu pozitia in
procesul penal, in literatura juridica interbelica nu a existat unitate de
pareri. Influentati de doctrina franceza care, ca si in trecut si astazi
considera Ministerul Public ca parte in proces, unii autori au sustinut si
in literatura noastra aceasta teza, mai ales ca in Codul de procedura
penala din 1936 Ministerul Public era trecut intr-un titlu consacrat
partilor, procuratorilor si aparatorilor. |n aceasta teza se avea in
vedere atributia Ministerului Public de titular al exercitiului actiunii
penale si, in unele cazuri, si al actiunii civile, atributie rezervata
partilor din proces; de asemenea, se avea in vedere necesitatea ca
dezbaterile judiciare sa se desfasoare contradictoriu, de pe pozitii
procesuale egale, asimilindu-se rolul Ministerului Public cu al uneia din
parti. Alti autori au sustinut ca Ministerul Public nu poate fi “parte”
decit in sens formal, fiind o parte sui generis, publica si dezinteresata,
in opozitie cu partile private si interesate in cauza. |n fine, luind in
considerare toate atributiile Ministerului Public si fara a tine seama de
dispozitia legala care trecea Ministerul Public printre partile din
proces, Traian Pop a apreciat ca Ministerul Public este un reprezentant
al puterii executive pe linga puterea judecatoreasca, in calitate de
organ judiciar cu atributii complexe.
Instituirea Procuraturii, prin Legea nr. 5/1952, ca organ distinct al
statului, cu sarcina de a asigura legalitatea in toate domeniile de
activitate si abrogarea, in 1955, a dispozitiei cu privire la pozitia
procesuala a procurorului ca parte in proces, acesta fiind inclus prin
lege intre organele judiciare penale, a curmat discutia cu privire la
pozitia procesuala a procurorului; in toate activitatile sale, Procuratura
era considerata ca un organ al statului socialist, inarmat cu puterea
de constringere a statului.
Sub noua reglementare a institutiei Ministerului Public este firesc
sa se puna din nou in discutie pozitia procesuala a Ministerului Public,
pentru a sti daca trebuie considerat numai ca o autoritate judiciara,
cum este consacrat in Constitutie si in legea pentru organizarea
judecatoreasca, sau se afla pe o pozitie procesuala complexa, avind si
mijloace procesuale ce implica constringerea de stat, dar si mijloace
procesuale comune cu ale partilor din proces.
Examinindu-se anterior subiectii activi si pasivi ai actiunii penale si
ai actiunii civile, s-a aratat ca Ministerul Public face parte din
autoritatile publice judiciare, intrunind toate trasaturile care il
deosebesc de ceilalti participanti la proces – parti, aparatori,
reprezentanti. Aceasta caracterizare, decurgind in mod evident din
dispozitiile constitutionale, care includ Ministerul Public in cadrul
autoritatii judecatoresti, este confirmata si de dispozitia art. 1 din
DPP–pg–71

Legea pentru organizarea judecatoreasca, ce prevede ca “Puterea


judecatoreasca separata de celelalte puteri ale statului, avind atributii
proprii ce sint exercitate prin instantele judecatoresti si Ministerul
Public…”; prin aceasta dispozitie legala se infirma astfel parerea ca
Ministerul Public ar fi un reprezentant al puterii executive pe linga
autoritatea judecatoreasca. Reprezentind interesele generale ale
societatii si aparind ordinea de drept, precum si drepturile si libertatile
cetatenilor (art. 2 al. 3 al L.O.J.11), actionind potrivit principiilor
legalitatii, impartialitatii si controlului ierarhic (art. 131 din
Constitutie), Ministerul Public se deosebeste de partile din proces care
apara interese personale, ce pot fi nelegale si contra adevarului.
Pozitia procesuala a Ministerului Public se apropie, insa, de cea a
partilor din proces in legatura cu ultima trasatura caracteristica a
autoritatilor judiciare, cu dreptul de a hotari asupra tuturor cererilor
ce se formuleaza de partile din proces, cu dreptul de a conduce
activitatea judiciara. |ntr-adevar, daca in faza de urmarire penala
Ministerul Public este conducatorul procesului si hotaraste asupra
desfasurarii si finalizarii acestuia, in cursul judecatii capata o pozitie
procesuala egala cu a partilor din proces, cu a partii vatamate si a
inculpatului. |n faza de judecata conducatorul procesului este instanta
de judecata, singura autoritate care are dreptul sa hotarasca asupra
cererilor ce se formuleaza in fata ei; asezind judecata pe principiul
contradictorialitatii si al “egalitatii armelor”, legea acorda aceleasi
mijloace procesuale atit Ministerului Public, cit si partilor din proces:
participarea la efectuarea actelor de judecata si formularea de cereri,
prezentarea de memorii, ridicarea de exceptii, punerea de concluzii si
exercitarea cailor de atac; asupra tuturor acestora se pronunta, insa,
instanta de judecata. Desi foloseste aceleasi mijloace procesuale ca si
partile din proces, Ministerul Public actioneaza, insa, potrivit
principiilor legalitatii si impartialitatii, pe care partile nu sint obligate
sa le respecte.
Caracterizindu-se in ansamblu pozitia procesuala a Ministerului
Public, se poate trage concluzia ca acesta actioneaza in procesul
penal ca autoritate publica judiciara, ca parte a puterii judecatoresti,
folosind atit mijloace care implica constringerea de stat, caracteristice
autoritatilor publice, cit si mijloacele procesuale comune cu ale
partilor din proces, atunci cind se afla in fata instantelor judecatoresti.
B. Organizarea Ministerului Public
Ministerul Public isi exercita atributiile prin procurori, constituiti in
parchete pe linga fiecare instanta judecatoreasca. Procurorii din
fiecare parchet au atributiile Ministerului Public in cadrul
circumscriptiei teritoriale a instantei judecatoresti pe linga care
functioneaza.
Procurorii care exercita atributiile Ministerului Public fac parte din
corpul magistratilor, ratiune pentru care trebuie sa indeplineasca
conditiile pe care legea le prevede pentru admiterea in magistratura,
comune atit pentru judecatori, cit si pentru procurori. Cerinta
indeplinirii de catre procurori a acelorasi conditii cerute de lege pentru
functia de judecator permite trecerea, prin procedura legala de
investire, a unor judecatori in functia de procurori si a unor procurori
in functia de judecatori. Conditiile pentru admiterea in magistratura
sint examinate in capitolul despre judecatori.
|n ce priveste modul de investire a procurorilor, legislatiile cunosc
doua sisteme distincte: alegere si numire; se cunosc si sisteme mixte,
in care unii procurori sint alesi, iar altii numiti. Desi sistemul electiv
11
L.O.J. = Legea de organizare judec`toreasc`
DPP–pg–72

prezinta garantii impotriva subordonarii procurorilor autoritatii publice


care i-ar numi, exista totusi temere indreptatita cu privire la
posibilitatea supunerii procurorilor unor presiuni politice decurgind din
campaniile electorale organizate pentru alegerea sau realegerea lor.
Daca sistemul de numire este mai practic, devine totusi necesar sa se
instituie suficiente garantii referitoare la capacitatea si probitatea
celor ce vor fi recurutati ca procurori. |n acest sens, in art. 133 al
Constitutiei se prevede garantia ca propunerile pentru functia de
judecator si cea de procuror sa fie facute de Consiliul Superior al
Magistraturii, iar numirea lor sa constituie o prerogativa a
Presedintelui României; garantia consta in modul de alcatuire a
Consiliului Superior al Magistraturii, care este format din magistrati
alesi, pe o perioada de patru ani, de Camera Deputatilor si de Senat,
in sedinta comuna; de asemenea, numirea este o prerogativa a
Presedintelui României, care este ales prin vot universal si are sarcina
sa supravegheze la respectarea Constitutiei si la buna functionare a
autoritatilor publice, exercitind functia de mediere intre puterile
statului, precum si intre stat si societate. Propunerile Consiliului
Superior al Magistraturii se intemeiaza pe indeplinirea de candidat a
conditiilor cerute de lege si de trecerea examenului de admitere in
magistratura. Procurorii stagiari sint insa numiti prin ordin al
ministrului justitiei, la propunerea procurorului general. Dupa
efectuarea stagiului si trecerea examenului de capacitate, procurorii
stagiari sint numiti procurori potrivit procedurii aratate anterior.
Pe linga judecatorii, tribunale si curti de apel, functioneaza
parchete, conduse de catre un prim-procuror. Prim-procurorii
parchetelor de pe linga tribunale si curti de apel, dar si ai unor
parchete de pe linga judecatorii, sint ajutati de adjuncti.
Parchetele de pe linga tribunale si curti de apel au sectii de
urmarire penala si judiciara, conduse de procurori-sefi; la unele
parchete functioneaza si sectii maritime si fluviale, birouri sau servicii
de criminalistica si criminologie.
Pe linga fiecare instanta militara functioneaza parchete militare,
constituite din procurori militari. Prin ordin al ministrului justitiei se pot
infiinta si parchete militare secundare, care functioneaza in alte
localitati decit acelea in care se afla sediul instantelor militare, avind
circumscriptii teritoriale mai reduse.
Parchetul general functioneaza pe linga Curtea Suprema de Justitie
si este condus de procurorul general, ajutat de doi adjuncti. Procurorul
general exercita controlul asupra tuturor parchetelor, inclusiv al celor
de pe linga instantele militare. Parchetul general are, ca structura,
sectia de urmarire penala si criminalistica, sectia judiciara, sectia
parchetelor militare si sectii de control, organizare, studii, secretariat.
Fiecare parchet este incadrat cu numarul necesar de procurori, iar
repartizarea lor pe compartimente de activitate se face de catre
conducatorul fiecarui parchet. Sint procurori care efectueaza
urmarirea penala cind aceasta este de competenta obligatorie a
procurorului, altii supravegheaza modul in care se efectueaza
cercetarea de politie si alte organe; sint procurori care participa la
sedintele de judecata ale instantelor pe linga care functioneaza, iar
altii care supravegheaza legalitatea in executarea hotaririlor
judecatoresti.
Activitatea Ministerului Public se desfasoara unipersonal, printr-un
singur procuror, acesta avind dreptul sa efectueze orice acte de
competenta parchetului din care face parte, in afara de atributiile
incredintate de lege in mod expres prim-procurorului parchetului.
DPP–pg–73

Daca judecarea unei cauze se desfasoara, de principiu, in fata unui


complet de judecata, format din mai multi judecatori, in activitatea
Ministerului Public s-a ajuns, ca urmare a unei practici indelungate, la
sistemul in care este suficient un singur procuror pentru a efectua
actele necesare ce revin Ministerului Public.
C. Principiile de organizare a Ministerului Public
|n organizarea Ministerului Public se aplica trei principii: unitatea
de actiune, subordonarea ierarhica a procurorilor, autoritatea
suprema apartine ministrului justitiei.
(i) Unitatea Ministerului Public
Atributiile Ministerului Public se exercita prin procurori constituiti in
parchete. Fiecare procuror exercita astfel atributiile Ministerului
Public, in circumscriptia teritoriala a parchetului din care face parte si
in raport de compartimentul in care a fost repartizat de conducatorul
parchetului. Prim-procurorul unui parchet are astfel plenitudinea
atributiilor Ministerului Public de competenta parchetului pe care il
conduce. Potrivit art. 32 al. 3 L.O.J., procurorul ierarhic superior poate
sa indeplineasca oricare din atributiile procurorilor in subordine si sa
suspende sau sa infirme actele si dispozitiile acestora, daca sint
contrare legii; ca urmare, prim-procurorul parchetului judetean poate
sa indeplineasca oricare din atributiile procurorilor din pachetele de
pe linga judecatoriile de judet, iar prim-procurorul parchetului de pe
linga curtea de apel poate indeplini oricare din atributiile procurorilor
de pe linga judecatoriile si tribunalele din circumscriptia teritoriala a
curtii de apel; in fine, procurorul general de la Parchetul General de pe
linga Curtea Suprema de Justitie poate indeplini, pe intreg teritoriul
tarii, oricare din atributiile date prin lege Ministerului Public.
Unitatea Ministerului Public permite oricarui procuror sa actioneze
in numele Ministerului Public, exercitind atributiile acordate prin lege
acestuia, actele indeplinite de procuror, in limitele competentei sale,
producind toate efectele juridice ale unui act ce cade in atributiile
Ministerului Public. Unitatea Ministerului Public da posibilitate
procurorilor din parchetele ierarhic superioare, care se presupune ca
au o pregatire superioara si o experienta mai bogata, sa intervina in
activitatea procurorilor din subordine si sa dispuna asupra masurilor
ce trebuie luate. |n opunere fata de acest principiu, instanta de
judecata ierarhic superioara nu poate prelua o cauza de competenta
instantei ierarhic inferioare, si nici interveni in solutionarea unei cauze
la o instanta inferioara, cu exceptia solutiilor in caile de atac.
Sub aspect organizatoric, Ministerului Public este indivizibil, toti
procurorii indeplinind atributiile Ministerului Public in numele si pentru
acesta. Din caracterul indivizibil al Ministerului Public decurge
consecinta ca orice procuror poate fi inlocuit, in aceeasi cauza, de un
alt procuror, atit in activitatea de urmarire penala, cit si in cea de
judecata, ca in aceeasi cauza pot actiona concomitent mai multi
procurori chiar din parchete ierarhic diferite, cu singura limitare
pentru procurorul dintr-un parchet de a nu indeplini atributiile
procurorilor dintr-un parchet ierarhic superior. Acest principiu de
organizare deosebeste activitatea Ministerului Public de cea a
instantelor judecatoresti, care judeca prin complete de judecata,
formate din numarul de judecatori prevazut de lege, dupa inceperea
dezbaterilor judiciare nemaifiind permisa schimbarea prin inlocuirea
vreunuia din judecatori.
(ii) Subordonarea ierarhica a procurorilor
Potrivit art. 32 L.O.J., procurorii din fiecare parchet sint subordonati
conducatorului acelui parchet care, la rindul sau, este subordonat
DPP–pg–74

conducatorului parchetului ierarhic superior din aceeasi circumscriptie


teritoriala, toti procurorii fiind subordonati procurorului general,
conducatorul Parchetului General, care functioneaza pe linga Curtea
Suprema de Justitie. Dispozitiile procurorului ierarhic superior, date in
conformitate cu legea, sint obligatorii pentru procurorii din subordine.
|n cadrul fiecarui parchet, conducatorul acestuia organizeaza
activitatea procurorilor din subordine, trasind sarcinile si atributiile ce
revin fiecaruia dintre ei; el poate da dispozitii de modul cum trebuie
sa actioneze un procuror din subordinea sa, chiar intr-o anumita cauza
penala, indeplinirea dispozitiei fiind obligatorie pentru acesta. |n
realizarea principiului subordonarii ierarhice a procurorilor,
conducatorul parchetului poate suspenda executarea unui act sau a
unei masuri luate de un procuror din subordinea sa si, in cazul in care
actul sau masura este contrara legii, o poate infirma. Prin
“suspendare” se impiedica, pe o perioada de timp, producerea de
efecte ale actului sau masurii suspendate, iar prin “infirmare” actul
sau masura este anulata si isi pierde valabilitatea.
Subordonarea ierarhica a procurorilor permite prim-procurorului
din parchetul ierarhic superior sa dea dispozitii obligatorii si
procurorilor din parchetul ierarhic inferior, dispunind suspendarea si
infirmarea actelor si masurilor nelegale ale acestor procurori. |n acest
mod, unitatea de actiune a Ministerului Public se realizeaza si prin
subordonarea ierarhica a procurorilor, procurorul general avind
dreptul sa dea dispozitii obligatorii pentru toti procurorii, sa suspende
si sa infirme actele si masurile nelegale ale acestora.
Legea prevede, insa, si anumite limite in legatura cu subordonarea
ierarhica a procurorilor. Astfel, in art. 32 al. 3 L.O.J. se prevede ca sint
obligatorii dispozitiile procurorilor ierarhic superiori date in
conformitate cu legea; fiind un magistrat care actioneaza in baza
principiului legalitatii, un procuror nu poate fi obligat sa ia o masura
sau sa efectueze un act contrar legii, chiar daca dispozitia emana de
la procurorul ierarhic superior acestuia. Daca legea pedepseste
favorizarea infractorului, represiunea nedreapta, cercetarea abuziva
ori arestarea ilegala, orice dispozitie care ar avea ca urmare – daca ar
fi executata – savirsirea unei infractiuni de catre procuror, trebuie sa
fie refuzata chiar daca provine de la un procuror ierarhic superior12.
O limitare a subordonarii ierarhice a procurorilor consta si in
obligatia pentru procurorul ierarhic superior, atunci cind da o
dispozitie in legatura cu o cauza concreta sau atunci cind suspenda
sau infirma un act sau o lucrare efectuata de catre un procuror in
subordine, sa actioneze in scris si motivat (art. 216 al.ult.). Astfel,
dispozitiile sau masura luata de procurorul ierarhic superior trebuie sa
fie cuprinsa intr-o ordonanta, rezolutie, proces-verbal, toate in scris,
cu motivele care au determinat interventia sa; prin aceasta,
procurorul ierarhic superior isi ia raspunderea cu privire la legalitatea
si temeinicia dispozitiei luate, inlaturindu-se eventualele abuzuri.
O alta limitare a subordonarii ierarhice se produce in cursul
judecatii, orale si contradictorii, intrucit cu ocazia cercetarii
judecatoresti la care participa si procurorul, se pot schimba datele
dosarului fata de cele initiale, astfel incit, chiar daca prim-procurorul a
12
|n literatura juridic` se consider` c` trebuie refuzat` o dispozi]ie
provenind de la procurorul ierarhic superior care ar cere unui procuror s`
nu-[i indeplineasc` obliga]iile profesionale, cum ar fi dispozi]ia de a nu incepe
urm`rirea penal` [i de a pune in mi[care urm`rirea penal`, de[i nu sint
indeplinite toate condi]iile cerute pentru aceasta, deoarece aceste acte sint o
indatorire a procurorului ce nu i se poate interzice.
DPP–pg–75

dat indicatii asupra concluziilor care trebuie puse in sedinta de


judecata, procurorul care participa la dezbateri nu este obligat sa le
respecte atunci cind situatia de fapt si de drept s-a schimbat. Se
spune, de aceea, ca, “la plume est serve, la parole este libre”, in
sensul ca in cursul urmaririi penale, unde se intocmesc acte scrise,
procurorul este obligat sa respecte dispozitiile scrise ale procurorului
superior, in timp ce in cursul dezbaterilor, unde procurorul are
cuvintul oral, el este liber sa puna concluzii conforme cu constiinta sa,
formata in baza probelor administrate in sedinta de judecata. |n acest
sens, art. 32 al.ult. L.O.J. se prevede ca procurorul este liber sa
prezinte in instanta concluziile pe care le considera intemeiate, tinind
seama de probele administrate in cauza.
(iii) Activitatea procurorilor se afla sub
autoritatea ministrului justitiei
|n art. 131 al. 1 din Constitutie se prevede ca “procurorii isi
desfasoara activitatea potrivit principiilor legalitatii, impartialitatii si al
controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justitiei”. Un regim
asemanator a existat si in legislatia noastra dinainte de 1944 si exista
si in prezent in unele tari occidentale.
|n legatura cu trecerea activitati procurorilor in subordinea
ministrului justitiei, s-a pus problema daca este justificata asezarea
unei autoritati care face parte din puterea judecatoreasca sub
autoritatea unui ministru, care face parte din puterea executiva; a fost
sustinuta si ideea ca procurorii sa fie independenti ca si judecatorii,
bucurindu-se chiar de inamovibilitate.
Solutia adoptata de Constitutie, prin care s-a revenit la un regim
traditional, se intemeiaza pe necesitatea instituirii unei autoritati
politice care sa directioneze activitatea procurorilor spre o eficienta
crescinda in combaterea criminalitatii si care sa impulsioneze in mod
permanent procurorii in perfectionarea mijloacelor prin care isi
exercita atributiile lor; o asemenea autoritate nu poate fi decit
ministrul justitiei, care in guvern are responsabilitatea politica a
desfasurarii activitatii judiciare. Ministrul justitiei, care este un
membru al puterii executive, nu face parte din Ministerul Public,
compus din magistrati, iar procurorii prin care se exercita atributiile
Ministerului Public fac parte din autoritatea judecatoreasca, si nu din
puterea executiva. Dar daca procurorii ar fi independenti si nu ar fi
supusi nici unei alte autoritati in activitatea lor, s-ar puta ajunge la o
incetinire a masurilor de combatere a criminalitatii, ceea ce ar pune in
pericol linistea sociala. Ca urmare, devine necesar ca procurorii sa fie
supusi unui control cu privire la respectarea principiilor lor de
organizare si functionare si, in caz de incalcare a lor, sa se declanseze
interventia ministrului justitiei, in limitele prevazute de lege.
|n primul rind, ministrul justitiei, avind responsabilitatea politica a
activitatii judiciare, este interesat ca activitatea de descoperire a
infractiunilor, de identificare si trimitere in judecata a infractorilor,
care cade in atributia procurorilor, sa se desfasoare cu maxima
eficienta si numai in limitele legii; in acest scop, ministrul justitiei
poate emite, prin procurorul general, dispozitii generale in vederea
asigurarii unei mai prompte si eficiente interventii a procurorilor in
cadrul urmaririi penale si al judecatii, pentru apararea ordinii de drept,
a drepturilor si libertatilor cetatenilor (art. 37 L.O.J.); aceste dispozitii
trebuie sa fie conforme cu legea si sa asigure respectarea si aplicarea
legii in activitatea procurorilor. Pe aceeasi linie, ministrul justitiei
poate cere procurorului general informari asupra activitatii
DPP–pg–76

Ministerului Public si sa dea indrumari cu privire la masurile ce trebuie


luate pentru combaterea criminalitatii.
|n al doilea rind, ministrul justitiei exercita, alaturi de procurorul
general, actiunea disciplinara impotriva procurorilor care nu-si
indeplinesc sarcinile de serviciu sau le indeplinesc prin abuz sau in
mod necorespunzator. De aceea, in art. 38 L.O.J. se prevede ca
ministrul justitiei exercita controlul asupra tuturor membrilor
Ministerului Public, prin intermediul procurorilor inspectori din cadrul
Parchetului General de pe linga Curtea Suprema de Justitie, din
parchetele de pe linga curtile de apel sau al altor procurori delegati.
Controlul se efectueaza prin verificarea lucrarilor, a modului cum se
desfasoara raporturile de serviciu cu justitiabilii si celelalte persoane
implicate in lucrarile de competenta Ministerului Public, precum si prin
aprecierea asupra activitatii, pregatirii si aptitudinilor profesionale ale
procurorilor. Datele obtinute servesc la constatarea abaterilor
disciplinare, pentru initierea actiunii disciplinare, precum si pentru
notarea profesionala a procurorilor in vederea avansarii sau mentinerii
lor pe post.
De principiu, ministrul justitiei nu poate interveni in activitatea
practica a procurorilor, care trebuie sa aplice dispozitiile legii in
activitatea lor judiciara. |n art. 38 al. 4 L.O.J. se prevede, totusi,
posibilitatea ca ministrul justitiei sa dea dispozitie scrisa, prin
procurorul general, procurorului competent sa inceapa, in conditiile
legii, procedura de urmarire a infractiunilor de care are cunostinta si
sa promoveze in fata instantelor judecatoresti actiunile necesare
apararii interesului public. O astfel de dispozitie, obligatorie pentru
procuror, se situeaza in cadrul sarcinilor Ministerului Public de
combatere a infractionalitatii. Dar, dupa ce procedura de urmarire a
fost inceputa, ministrul justitiei nu mai poate interveni in activitatea
procurorului, acesta procedind potrivit legii. Ministrul justitiei nu poate
da dispozitii pentru oprirea procedurii de urmarire legal deschise,
solutionarea fiind de competenta procurorului.
|n raport de dispozitiile legale aratate anterior, se poate sustine ca
Ministerul Public, desi aflat sub autoritatea ministrului justitiei,
actioneaza potrivit sarcinilor si atributiilor prevazute de lege, fara
imixtiunea acestuia, care, insa, pastreaza atributii de directionare a
activitatii procurorilor si de control al calitatii si legalitatii actelor si
masurilor indeplinite de acestia, dar prin intermediul procurorilor
inspectori si al procurorului general.
(iv) Independenta Ministerului Public in relatiile
cu alte autoritati publice
|n art. 30 L.O.J. se prevede ca Ministerul Public este independent in
relatiile cu celelalte autoritati publice si isi exercita atributiile numai in
temeiul legii si pentru asigurarea respectarii acesteia, iar in art. 36
L.O.J. este inscrisa dispozitia potrivit careia parchetele sint
independente fata de instantele judecatoresti. Din aceste dispozitii
decurge obligatia pentru toate autoritatile publice – parlament,
executiv, autoritati locale – sa se abtina de orice interventie in
activitatea judiciara a Ministerului Public, prin cereri de a se da o
anumita directie cercetarilor efectuate de catre procurori, de a se
solutiona o cercetare intr-un anumit sens, de a se lua anumite masuri
parocesuale sau de a nu se lua astfel de masuri. Autoritatile publice
pot insa sa sesizeze Ministerul Public despre savirsirea unori
infractiuni (conducerea acestor autoritati este chiar obligata la
sesizare – art. 263 Cod penal) sau pot folosi plingeri, memorii, dar
solutionarea acestor sesizari ramine un atribut doar al Ministerului
DPP–pg–77

Public, in temeiul legii. De asemenea, Ministerul Public are obligatia


de a nu da curs nici unei interventii nelegale a autoritatilor publice
care le-ar incalca independenta in activitatea judiciara.
Parchetul de pe linga o instanta judecatoreasca este o unitate
distincta, avind conducere proprie, si nu se afla in nici un fel de
subordonare fata de instanta pe linga care functioneaza. Ca urmare,
presedintele instantei judecatoresti nu poate da dispozitii primului
procuror al parchetului de le linga aceasta instanta, cu care este egal
in grad ca magistrat; nici judecatorii nu pot interveni in activitatea
procurorului, in concluziile sale, daca acestea sint date in conformitate
cu legea. Cind instanta nu este de acord cu punctul de vedere al
procurorului, adopta solutia corespunzatoare dispozitiilor legale; cind
procurorul nu este de acord cu solutia adoptata de instanta, poate
exercita impotriva hotaririi judecatoresti calea de atac prevazuta de
lege. Se realizeaza astfel, de pe pozitii independente, un control al
instantei judecatoresti asupra activitatii procurorului, iar acesta, la
rindul sau, poate declansa un control din partea unei instante ierarhic
superioare asupra hotaririi pronuntate de instanta pe linga care
functioneaza.
D. Principiile de actiune ale Ministerului Public
|n temeiul art. 131 din Constitutie, procurorii isi desfasoara
activitatea potrivit principiului legalitatii, al impartialitatii si al
controlului ierarhic.
(i) Principiul legalitatii
Ca principiu fundamental al procesului penal, actioneaza in mod
inevitabil si in activitatea desfasurata de Ministerul Public. |nscrierea
in Constitutie a principiului legalitatii cu privire speciala la activitatea
Ministerului Public se explica prin pozitia pe care o are acesta in
activitatea judiciara. Exercitind functia procesuala de invinuire si
actionind pentru trimiterea in judecata si condamnarea celor care au
incalcat legea penala, Ministerul Public, ca reprezentant al intereselor
generale ale societatii, dar aparind totodata si drepturile si libertatile
fundamentale ale cetatenilor, trebuie sa procedeze nu numai potrivit
legii, atit in modul in care isi desfasoara activitatea, cit si in finalizarea
acesteia; astfel, procurorii nu pot folosi mijloace nelegale pentru a
obtine probe impotriva unui inculpat, dupa cum nu pot sustine in fata
instantei o invinuire care nu este pe deplin dovedita; de aceea, cind
constata ca invinuirea nu este intemeiata sau nu se incadreaza in
dispozitiile legale, Ministerul Public, actionind in temeiul legii, trebuie
sa renunte la sustinerea ei.
Cerintele si garantiile principiului legalitatii procesului penal,
examinate in capitolul despre principiile fundamentale ale procesului
penal, se aplica in activitatea Ministerului Public.
(ii) Principiul impartialitatii
|n activitatea judiciara, Ministerul Public trebuie sa fie obiectiv,
nepartinitor, sa caute aflarea adevarului cu privire la invinuirea adusa
si la prezumtivul ei faptuitor, astfel incit sa nu se produca nici o eroare
in favoarea sau defavoarea unei persoane. Prin caracterul impartial al
activitatii sale, Ministerul Public serveste interesele generale ale
societatii, ale justitiei, nefavorizind partea vatamata in detrimentul
inculpatului sau pe inculpat in detrimentul partii vatamate si al
apararii ordinii publice, ori pe un inculpat in defavoarea altuia. Prin
acest caracter, activitatea Ministerului Public, ca subiect activ al
exercitiului actiunii penale, se deosebeste de activitatea partii
vatamate care, in sustinerea intereselor sale personale nu ramine
intotdeauna obiectiva, nepartinitoare, ci cauta sa stabileasca toate
DPP–pg–78

imprejurarile defavorabile inculpatului si cele favorabile intereselor


sale personale.
|n temeiul principiului impartialitatii, Ministerul Public trebuie sa
aiba, in primul rind, o atitudine independenta fata de partile din
proces, in sensul de a lua masurile legale si de a adopta atitudinea
corespunzatoare fara a depinde de vointa vreuneia din parti. Astfel,
Ministerul Public pune in miscare actiunea penala fara a fi necesara o
plingere din partea persoanei vatamate sau chiar impotriva vointei
sale, cu exceptia cazurilor in care legea penala conditioneaza
actiunea penala de plingerea prealabila a persoanei vatamate, de o
autorizare sau sesizare speciala; de asemenea, Ministerul Public
exercita actiunea penala pina la solutionarea ei de catre instanta de
judecata, fara a depinde – cu rare exceptii – de vointa partilor din
proces.
Ministerul Public trebuie sa fie impartial si fata de instanta de
judecata, in sensul ca Ministerul Public pune concluziile pe care le
considera legale si temeinice, chiar daca instanta de judecata i-ar
cere contrariul, si exercita caile de atac ori de cite ori constata ca
instanta de judecata nu a pronuntat o hotarire legala si temeinica.
Pentru a asigura caracterul impartial al activitatii Ministerului
Public, legea trebuie sa instituie garantii care, pe de o parte, sa evite
amenintari ori presiuni partinitoare in favoarea uneia dintre parti, iar
pe de alta parte, sa inlature ideile preconcepute, care ar putea
indrepta activitatea procurorilor pe cai gresite.
Impartialitatea procurorilor este asigurata, in primul rind, prin
statutul lor de membri ai corpului magistratilor. Interdictiile impuse de
acest statut (care vor fi examinate in capitolul despre judecatori)
instituie o atitudine de impartialitate a procurorilor in vederea servirii
numai intereselor generale ale societatii.
Pentru a fi impartial in toate actele sale, procurorul trebuie sa fie
incredintat ca nu se va face asupra sa nici o ingerinta de natura a-i
altera acest statut. Ca urmare, art. 75 L.O.J. prevede ca membrii
Ministerului Public se bucura de stabilitate. De principiu, prin
stabilitate se intelege statutul unui functionar care-i da siguranta
pastrarii functeii si gradului pe care le are, fara a i se garanta si
mentinerea in aceeasi unitate in care-si exercita functia, fiind posibila
transferarea sa in alta unitate. L.O.J. a instituit un statut pentru
procurori care se apropie de cel al inamovibilitatii judecatorilor, in
sensul ca avansarea, transferarea acestora se poate face numai cu
consimtamintul lor; spre deosebire de judecatori, pentru care
avansarea si transferarea cade in atributiile Consiliului Superior al
Magistraturii, organ compus numai din magistrati, avansarea si
transferarea procurorilor in cadrul Ministerului Public se fac de catre
ministrul justitiei, la propunerea procurorului general. |n fine, daca un
judecator poate fi delegat la o alta instanta numai in anumite cazuri
prevazute de lege (art. 79 al. 1 L.O.J.), procurorii, bucurindu-se numai
de stabilitate, pot fi delegati la un alt parchet in interesul serviciului
de catre procurorul general; pentru prevenirea oricarui abuz, durata
delegarii unui procuror nu poate depasi doua luni intr-un an, afara de
cazul in care el consimte la aceasta.
O garantie pentru impartialitatea procurorilor este si modul de
organizare a raspunderii sale disciplinare; daca, pina la aplicarea noii
legi pentru organizarea judecatoreasca, procurorilor li se puteau
aplica sanctiuni disciplinare direct de catre procurorul general, noua
procedura disciplinara da in competenta ministrului justitiei si a
procurorului general numai exercitiul actiunii disciplinare, dar
DPP–pg–79

judecarea si solutionarea acestei actiuni revine unei comisii de


disciplina a Ministerului Public, formata din cinci procurori din
Parchetul General de pe linga Curtea Suprema de Justitie, alesi de
membrii acestui parchet (art. 99 L.O.J.). Procurorul nemultumit de
hotarirea comisiei de disciplina poate face contestatie, care se judeca
de Curtea Suprema de Justitie, in complet de sapte judecatori. Exista,
astfel, suficiente garantii impotriva influentarii asupra impartialitatii
procurorilor chiar din partea procurorilor ierarhic superiori, prin
folosirea abuziva a actiunii disciplinare sau prin amenintarea cu
folosirea acestei actiuni.
Impartialitatea procurorilor este asigurata si prin institutia
procesuala a incompatibilitatii, prin care este interzisa participarea
unui procuror la activitatea procesuala dintr-o anumita cauza penala,
datorita unor imprejurari care ar pune la indoiala obiectivitatea sa.
Aceste imprejurari pot interveni ca urmare a unei pozitii procesuale
anterioare a unui procuror in aceeasi cauza, in cadrul unei functii
procesuale incompatibile cu cea de invinuire, sau datorita unor
imprejurari personale care ar putea influenta masurile si hotaririle
procurorului in favoarea sau defavoarea unei persoane. Din prima
categorie de imprejurari fac parte cele prevazute in art. 48 lit. b si c si
art. 49 al. 3: in aceeasi cauza a fost reprezentant sau aparator al
vreuneia din parti, a fost expert sau martor, ori a participat ca
judecator la solutionarea cauzei in prima instanta; se presupune ca
procurorul si-a format o parere ca aparator, martor, expert, judecator
si, in noua calitate de reprezentant al Ministerului Public, nu ar actiona
de pe pozitie impartiala. Din a doua categorie de imprejurari fac parte
acele situatii personale, de casatorie, de rudenie sau de alta natura
care l-ar determina sa aiba un interes, sub orice forma, ceea ce l-ar
lipsi de imaprtialitatea necesara; in aceasta categorie se inscrie si
situatia in care procurorul ar fi sot sau ruda apropiata cu un membru
al completului de judecata sau cu grefierul de sedinta, caci se
presupune ca ar putea sa sustina punctul de vedere al sotului sau
rudei apropiate in loc sa se calauzeasca numai dupa constiinta sa. |n
toate cazurile indicate mai sus, procurorul este obligat sa se abtina de
la orice activitate in cauza concreta data, iar daca nu se abtine poate
fi recuzat de partile din proces.
Examinarea cazurilor de incompatibilitate va fi efectuata amanuntit
in legatura cu incompatibilitatea judecatorilor.
(iii) Principiul controlului ierarhic
Legalitatea si temeinicia activitatii Ministerului Public este
asigurata si prin controlul ce se exercita asupra procurorilor de catre
procurorii ierarhic superiori, pina la procurorul general. Controlul se
exercita si de catre ministrul justitiei, sub autoritatea caruia se afla
Ministerul Public.
Controlul ierarhic se exercita de catre conducatorul unui parchet
asupra procurorilor din acel parchet, de catre prim-procurorii
parchetelor de pe linga tribunale asupra parchetelor din
circumscriptia lor si de catre prim-procurorii parchetelor curtilor de
apel sau de procurorii inspectori din aceste parchete asupra
parchetelor din circumscriptia lor. Procurorul general exercita
controlul asupra tuturor parchetelor.
Controlul se exercita cu privire la legalitatea si temeinicia actelor
procesuale si procedurale efectuate de procurorii supusi controlului si
cu privire la oportunitatea si durata masurilor luate. |n cazul in care
actele sau masurile luate de un procuror sint nelegale, procurorul care
exercita controlul ierarhic are dreptul sa le suspende si sa le infirme,
DPP–pg–80

obligindu-l pe procurorul in subordine sa le refaca; daca actul efectuat


nu este temeinic, in sensul ca prin modul cum a fost efectuat nu a
condus la lamurirea completa si obiectiva a unei imprejurari,
procurorul ierarhic poate da indrumari de modul cum trebuie refacut
actul sau lucrarea ori sa le efectueze personal, dind astfel, prin
cunostintele sale superioare si prin experienta sa mai bogata, un plus
de eficienta in activitatea Ministerului Public. |n acest mod, Ministerul
Public actioneaza ca o autoritate unitara in realizarea sarcinilor
prevazute de lege.
Controlul ierarhic se exercita, de regula, din oficiu, prin obligatia
legala pe care o are prim-procurorul de a autoriza, incuviinta sau
confirma un act al procurorului in subordine, cu care ocazie, in
prealabil, se examineaza legalitatea si temeinicia actului ce trebuie
efectuat; in cazul concluziilor puse oral de catre procurorul de sedinta,
care nu corespund legii sau imprejurarilor cauzei, procurorul ierarhic
superior isi exercita controlul prin folosirea cailor de atac impotriva
hotaririi judecatoresti care le-a acceptat. Controlul ierarhic se exercita
din oficiu si cu ocazia verificarilor periodice pe care le face
conducatorul parchetului sau procurorul inspector asupra activitatii
procurorilor de sub controlul lor, cu care ocazie se pot constata solutii
care nu corespund legii si adevarului. Controlul are loc insa in mod
obligatoriu la plingerea persoanelor ale caror interese au fost
vatamate printr-un act nelegal sau netemeinic al unui procuror, caz in
care se iau masuri pentru infirmarea si refacerea actelor ce nu
corespund legii si adevarului.
Desi in activitatea judiciara a procurorilor se plica principiul
controlului ierarhic, totusi procurorii au autonomie in activitatea lor,
efectuind personal si dupa constiinta lor actele procesuale si
procedurile prevazute de lege, cu exceptia celor ce implica o
autorizare sau incuviintare prealabila. Este insa o autonomie relativa
deoarece, daca se exercita un control chiar in timpul efectuarii
actului, procurorul care-l efectueaza trebuie sa se supuna indicatiilor
date in scris si motivat de catre procurorul care-l controleaza.
Controlul ierarhic asigura o buna desfasurare a activitatii
Ministerului Public deoarece, atunci cind se constata ca un procuror a
incalcat legea penala in exercitarea atributiilor sale de serviciu (prin
cercetare abuziva, arestare nelegala, favorizarea infractorului,
represiune nedreapta), este tras la raspundere penala, ceea ce
implica si suspendarea sa din functia de procuror; daca a incalcat
disciplina profesionala (prin omisiuni, neglijenta, intirzieri in
efectuarea actelor procesuale si procedurale), se exercita contra lui
actiunea disciplinara, care poate atrage, in temeiul unei cercetari
disciplinare efectuate potrivit legii, sanctiuni disciplinare care pot
consta si din inlaturarea din magistratura; in fine, daca, prin actele si
masurile luate cu rea credinta, a provocat daune unei persoane, care
a solicitat si a obtinut reparatii civile din partea statului (art. 504 si
urm.), raspunde material st daunele desdaunate de stat.
E. Atributiile Ministerului Public
Sarcinile Ministerului Public sint prevazute in art. 130 din
Constitutie si constau in reprezentarea intereselor generale ale
societatii si apararea ordinii de drept, a drepturilor si libertatilor
cetatenilor. |n domeniul combaterii si prevenirii infractiunilor, aceste
sarcini se realizeaza prin urmatoarele atributii (art. 31 L.O.J.):
– efectuarea urmaririi penale si, dupa caz, supravegherea acesteia;
in exercitarea acestei atributii, procurorii conduc si controleaza
activitatea de cercetare penala a politiei si a altor organe, care sint
DPP–pg–81

obligate sa duca la indeplinire dispozitiile procurorului, in conditiile


legii;
– sesizarea instantelor judecatoresti prin rechizitoriu impotriva
acelor persoane fata de care se considera ca sint probe de
vinovatie pentru savirsirea de infractiuni;
– participarea la judecarea cauzelor penale de instantele
judecatoresti si sustinerea invinuirii in fata acestora;
– exercitarea cailor de atac impotriva hotaririlor judecatoresti
penale;
– supravegherea respectarii legii in activitatea de punere in
executare a hotaririlor judecatoresti penale;
– verificarea respectarii legii la locurile de detinere preventiva, de
executare a pedepselor, a masurilor educative si de siguranta;
– apararea drepturilor si intereselor minorilor si ale persoanelor puse
sub interdictie, prin exercitarea sau sustinerea actiunii civile;
– studierea cauzelor care genereaza sau favorizeaza criminalitatea si
prezentarea propunerilor in vederea eliminarii acestora.
Reglementind activitatea procurorilor in procesul penal, Codul de
procedura penala prevede ca, in cursul urmaririi penale, procurorul:
– are dreptul exclusiv de a pune in miscare actiunea penala (art.
235), de a dispune arestarea preventiva (art. 233, 236);
– participa la judecata cauzelor penale, (art. 315, 376, 385),
sustinind invinuirea impotriva inculpatului, daca, potrivit constiintei
sale, aceasta este legala si intemeiata (art. 316);
– declara recurs, recurs in anulare, revizuire si contestatie in
anulare, in cazurile si conditiile prevazute de lege (art. 362 lit. a,
385, 387, 396, 409).
Atributiile si drepturile procesual-penale recunoscute Ministerului
Public apartin functiei procesual-penale de invinuire, ca titular
principal al exercitiului actiunii penale. Fata de modul cum este
reglementata punerea in miscare si exercitarea actiunii penale, se
poate spune ca Ministerul Public are monopolul relativ al acestor
activitati, rarele exceptii fiind prevazute de lege.
Ministerul Public isi realizeaza sarcinile ce-i revin ca titular al
exercitiului actiunii penale in toate fazele procesului penal, dar de pe
pozitii procesuale diferite si prin activitati procesuale diferite,
determinate de caracteristicile fiecarei faze procesuale.
(i) Urmarirea penala
Este o activitate judiciara desfasurata de catre procuror si organele
de cercetare penala, avind ca obiect stringerea probelor necesare cu
privire la existenta raspunderii acestuia, precum si la inculparea si
trimiterea lui in judecata.
Procurorul are dreptul sa efectueze personal intreaga urmarire
penala, in cauzele in care considera necesara aceasta interventie; in
situatiile prevazute in art. 209 al. 3, efectuarea urmaririi penale de
catre procuror este obligatorie, acesta indeplinind toate actele
procedurale prevazute de lege. Atunci cind urmarirea nu este de
competenta procurorului, aceasta se efectueaza de politie si alte
organe de cercetare, sub supravegherea procurorului; exercitind
supravegherea asupra activitatii organelor de cercetare penala,
procurorul poate asista la efectuarea oricarui act de cercetare penala
sau sa- l efectueze personal, sa ceara spre verificare orice dosar aflat
la organul de cercetare penala si sa dispuna efectuarea actelor
necesare, dispozitiile sale fiind obligatorii. Unele acte de cercetare
penala nu au valabilitate decit cu autorizarea lor de catre procuror.
DPP–pg–82

|n atributia exclusiva a procurorului in cursul urmaririi penale, ca


titular principal al exercitiului actiunii penale, se inscriu punerea in
miscare a actiunii penale prin ordonanta sau rechizitor, arestarea
preventiva a inculpatului si trimiterea lui in judecata penala; de
asemenea, daca actiunea penala nu este intemeiata sau este stinsa,
procurorul dispune scoaterea de sub urmarire sau incetarea urmaririi
penale.
Atit in calitate de autoritate care efectueaza urmarirea penala, cit
si de autoritate care supravegheaza activitatea organelor de
cercetare penala, Ministerul Public isi desfasoara activitatea de pe
pozitia de conducator al urmaririi penale, avind dreptul de interventie
in efectuarea urmaririi, cit si dreptul de decizie in rezolvarea ei, fiind
singurul titular al exercitiului actiunii penale in aceasta faza
procesuala. Deci in cursul urmaririi penale, Ministerul Public
cumuleaza functia de invinuire cu functia de rezolvare a urmaririi
penale, fie in sens pozitiv, prin trimiterea in judecata a inculpatului, fie
in sens negativ, prin scoaterea de sub urmarire sau incetarea urmaririi
penale.
(ii) Judecata
Este activitatea judiciara ce se desfasoara in fata instantelor
judecatoresti, avind ca obiect aflarea adevarului cu privire la
infractiunea si inculpatul la care se refera actul de sesizare si, ca
urmare, solutionarea legala si temeinica a cauzei, in raport de cele
constatate, prin condamnarea inculpatului vinovat si aplicarea
sanctiunii prevazute de legea penala, sau prin achitarea ori incetarea
procesului penal, cind exista o cauza care exclude sau inlatura
raspunderea penala. |n situatia in care, in timpul judecatii, se
descopera in sarcina inculpatului date cu privire la participarea si a
altor persoane la savirsirea faptei pentru care inculpatul este trimis in
judecata, procurorul are dreptul, dupa o anumita procedura, sa puna
in miscare actiunea penala si cu privire la acestea, printr-o declaratie
facuta in fata instantei.
Participind la judecata in prima instanta, Ministerul Public exercita
actiunea penala prin dovedirea si sustinerea invinuirii formulata prin
rechizitor; in acest scop, ia parte activa la administrarea probelor,
contribuie la luarea masurilor necesare pentru desfasurarea normala
a judecatii si sustine invinuirea prin concluziile de condamnare a
inculpatului, corespunzator gravitatii faptei si persoanei acestuia,
precum si de obligare la repararea pagubei produse prin infractiune.
Daca invinuirea nu se confirma prin probele administrate in fata
instantei, Ministerul Public pune concluzii, dupa caz, de achitare sau
de incetarea procesului penal. Veghind la legala si temeinica
desfasurare a judecatii si rezolvarii cauzei, Ministerul Public atrage
atentia instantei de judecata de ce trebuie sa intreprinda, prin cereri
si concluziile pe care le prezinta. Daca nu este multumit cu solutiile
date de instanta cererilor si concluziilor sale, procurorul exercita caile
de atac impotriva hotaririlor pronuntate de instantele judecatoresti,
sustinindu-le in fata instantelor competente sa le judece.
|n temeiul principiului contradictorialitatii sedintei de judecata,
care implica egalitatea procesuala a functiei de invinuire cu cea de
aparare, Ministerul Public nu mai cumuleaza functia de invinuire cu
cea de solutionare a cauzei, aceasta din urma revenindu-i instantei de
judecata; ca urmare, Ministerul Public are o pozitie procesuala egala
cu a inculpatului si a celorlalte parti, subordonat procesual instantei
de judecata, care solutioneaza cererile si concluziile formulate de
procuror (art. 302, 311).
DPP–pg–83

|n cursul judecatii, procurorul isi pastreaza calitatea de titular


principal al exercitiului actiunii penale, deoarece ii revine acest drept
in toate cauzele penale, fie ca unic titular, fie alaturi de alt titular, cum
ar fi partea vatamata. Pentru a se asigura echitatea actiunii penale de
catre Ministerul Public, legea prevede, ca regula, ca participarea sa la
judecata este obligatorie, fiind o conditie de constituire a instantei de
judecata.
(iii) Executarea hotaririlor penale definitive
Ca ultima faza procesuala, are ca obiect punerea in executare a
condamnarii penale, precum si rezolvarea tuturor incidentelor ce se
ivesc in cursul executarii propriu-zise a condamnarii. Actiunea penala
fiind stinsa prin hotarirea definitiva a instantei de judecata, inceteaza
si exercitiul ei de catre procuror. Ministerul Public este insa interesat
ca pedeapsa sa fie executata conform legii si, totodata, sa nu fie
prejudiciate interesele legitime ale condamnatului cu ocazia executarii
pedepsei. Ca urmare, Ministerul Public vegheaza ca mandatele de
executare a pedepsei sa fie emise la timp si sa corespunda hotaririi de
condamnare, avind dreptul sa sesizeze presedintele instantei in cazul
omisiunii de a se emite mandatul de executare sau chiar instanta de
judecata, daca este necesara schimbarea sau modificarea pedepsei
(art. 442–461).
Procurorul supravegheaza modul cum este adusa la indeplinire de
catre ofiterii si subofiterii de politie executarea mandatelor de
executare a pedepselor; de asemenea, verifica respectarea legii la
locurile de executare a pedepselor, masurilor educative si a celor de
siguranta. |n caz de incalcare a legii, procurorul ia masurile ce intra in
competenta sa ori sesizeaza autoritatile competente sa ia masurile
necesare. |n aceste cazuri Ministerul Public verifica autoritatile publice
administrative, ratiune pentru care dreptul de interventie si de decizie
este mai restrins decit cel fata de organele de cercetare penala.
3) Partea vatamata
A. Calitatea de parte vatamata in procesul penal
Subiect activ al actiunii penale poate fi si partea vatamata. Devine
parte vatamata persoana care a suferit prin infractiune o vatamare
fizica, morala sau materiala, daca participa in procesul penal (art. 24).
Fiind victima unei infractiuni, este justificata dorinta persoanei
vatamate de a participa in procesul penal pentru a obtine tragerea la
raspundere penala a celui care a savirsit-o. Acuzator exclusiv in
sistemul acuzarii private, persoana vatamata prin infractiune si-a
vazut restrinsa treptat puterea de a actiona impotriva celor care au
adus atingere drepturilor si intereselor sale ocrotite de legea penala,
existind legiuiri care nu-i acorda nici un loc in desfasurarea procesului
penal. |n dreptul nostru actual i se recuoaste persoanei vatamate
calitatea de parte in latura penala a procesului, cu imputernicirea de a
sustine invinuirea, deci de a exercita actiunea penala.
Pentru ca o persoana sa devina parte vatamata in proces se cer
doua conditii:
– sa aiba vocatia de a deveni parte vatamata;
– sa-si manifeste vointa de a participa in procesul penal.
Vocatia de a deveni parte vatamata o are persoana care a suferit o
vatamare fizica, morala sau materiala prin infractiunea savirsita.
Vatamarea fizica nu poate fi provocata decit unei persoane fizice, dar
vatamarea morala si materiala poate fi cauzata si unei persoane
juridice. |n conditiile legislatiei dinainte de 1989, s-a exprimat parerea
ca vocatia de parte vatamata o au numai persoanele fizice, deoarece
sfera infractiunilor pentru care legea prevedea necesitatea plingerii
DPP–pg–84

prealabile a partii vatamate pentru punerea in miscare a actiunii


penale se refera la persoanele fizice; in ce priveste persoanele juridice
s-a sustinut ca, potrivit legii, persoanele juridice nu-si pot desfsura
ctivitatea decit in scopul pentru care au fost infiintate, ori nu poate
exista un scop legitim acela de a exercita actiunea penala. |n
redactarea initiala a Codului de procedura penala din 1936, pe linga
partea vatamata, mai aveau dreptul de a pune in miscare actiunea
penala si de a o sustine si unele asociatii constituite pentru
proteguirea intereselor membrilor lor sau pentru combaterea unor
infractiuni; trebuie subliniata diferenta pe care o face Codul din 1936
intre partea vatamata si asociatiile constituite potrivit Legii
persoanelor juridice, ceea ce duce la concluzia ca pentru persoanele
juridice a fost necesara o dispozitie expresa a legii, ele nefiind incluse
in notiunea de parte vatamata. |ntrucit in Codul actual de procedura
penala nu se face nici o precizare din care sa rezulte o situatie
contrara, se impune concluzia ca parte vatamata nu poate fi decit o
persoana fizica. Vocatia de parte vatamata o are persoana care a
suferit o vatamare de natura fizica (lovire, vatamare corporala, viol),
morala (insulta, calomnie) sau materiala (abuz de incredere, tulburare
de posesie), fiind suficienta una din formele acestei vatamari.
Dobindirea calitatii de parte vatamata se obtine prin manifestarea
vointei de a participa la procesul penal, care poate imbraca forme
diferite:
– formularea unei plingeri prealabile, in cazul cind legea cere
aceasta manifestare de vointa, prin care se solicita condamnarea
inculpatului pentru infractiunea savirsita;
– declaratia scrisa sau orala facuta in fata organului de urmarire
penala sau a instantei de judecata, prin care se exprima dorinta de
a participa la procesul penal;
– interventia sa in proces, prin prezentarea in fata instantei de
judecata pentru a sustine vinovatia inculpatului.
Ca o garantie a exercitarii dreptului persoanei vatamate de a
deveni parte vatamata, in art. 76 se prevede ca organul de urmarire
penala si instanta de judecata au obligatia de a chema persoana
vatamata si de a-i pune in vedere ca poate participa in proces ca
parte vatamata.
|n legatura cu manifestarea de vointa de a deveni parte vatamata,
persoanei care a suferit o vatamare prin infractiune i se cere sa
respecte termenul prevazut de lege pentru exercitarea acestui drept.
|n cazul infractiunilor pentru care legea prevede ca actiunea penala se
pune in miscare la plingerea prealbila a persoanei vatamate, o astfel
de plingere trebuie introdusa intr-un termen de doua luni de la data
cind a cunoscut persoana faptuitorului (art. 284); in cazul celorlalte
infractiuni, declaratia de participare la proces ca parte vatamata se
poate face in tot cursul urmaririi prnale, iar in fata instantei de
judecata numai pina la citirea actului de sesizare a instantei (art. 76).
|ntrucit calitatea de parte in proces este determinata de punerea in
miscare a actiunii penale, persoana vatamata devine parte in proces
numai dupa acest moment, chiar daca manifestarea de vointa s-a
produs anterior.
Dupa dobindirea calitatii, partea vatamata participa in proces pina
la raminerea definitiva a hotaririi judecatoresti. Cu toate acestea,
partea vatamata care are capacitate de exercitiu poate renunta la
aceasta calitate printr-o declaratie expresa si neechivoca de retragere
a plingerii prealabile sau de renuntare de a mai sustine invinuirea. |
ntrucit dreptul partii vatamate de a participa la proces este personal
DPP–pg–85

si netransmisibil, decesul sau in cursul procesului produce efectul de


incetare a calitatii de parte vatamata, fara insa a impiedica
desfasurarea in continuare a procesului, exercitarea actiunii penale
fiind in continuare in caderea Ministerului Public.
B. Drepturile procesuale ale partii vatamate in
exercitarea actiunii penale
Participarea in procesul penal a partii vatamate are loc numai in
latura penala a cauzei, prin punerea in miscare a actiunii penale si
exercitarea ei in vederea condamnarii penale a inculpatului.
|mputernicirea ce i se da partii vatamate de a promova si exercita
actiunea penala poate imbraca modalitati diferite:
– Sub Codul de procedura penala din 1936, in cazul unor infractiuni
limitate ca numar, partea vatamata avea calitatea de titular
principal al exercitiului actiunii penale, avind dreptul exclusiv de a
pune in miscare actiunea penala in fata judecatoriei si sa o
exercite in continuare, procurorul nefiind obligat sa participe la
dezbateri (art. 227); in alte cazuri, partea vatamata avea un drept
concurent cu al procurorului in punerea in miscare a actiunii
penale, fiecare titular actionind independent de celalalt, ca in
materie de crime, cind plingerea partii vatamate cu constituire de
parte civila adresata judecatorului de instructie punea in miscare
actiunea penala (art. 229); in fine, partea vatamata avea calitatea
de titular subsidiar al exercitiului actiunii penale, atunci cind, dupa
ce procurorul daduse o solutie de clasare a plingerii sale, se adresa
cu plingerea sa instantei de judecata, promovind prin aceasta
actiunea penala (art. 228). Deci partea vatamata poate fi
imputernicita atit cu punerea in miscare a actiunii penale, cit si cu
exercitarea ei, dupa cum poate fi imputernicita numai cu punerea
in miscare a actiunii penale sau numai cu exercitarea ei.
– |n reglementarea actuala, daca partii vatamate i se recunoaste
unanim dreptul de a exercita actiunea penala, exista pareri diferite
cu privire la dreptul de a o pune in miscare, in cazul infractiunilor
prevazute in art. 279 al. 2 lit. a:
– Considerindu-se ca punerea in miscare a actiunii penale
trebuie sa apartina numai statului, prin autoritatile sale publice
– Ministerul Public, instanta de judecata – se refuza acest drept
partii vatamate; in argumentarea acestei pareri se invoca
dispozitiile din legea penala si legea de procedura penala care
prevad ca, in unele cazuri, punerea in miscare a actiunii penale
se face “la” plingerea prealabila a persoanei vatamate, si nu
“prin” plingerea prealabila a acesteia.
– Parerea contrara – majoritara – sustine ca plingerea
prealabila introdusa de persoana vatamata la instanta de
judecata, pentru una din infractiunile prevazute in art. 279 al. 2
lit. a, cu indeplinirea conditiilor prevazute de lege, constituie un
act de inculpare si, ca atare, pune in miscare actiunea penala.
Actul de inculpare cuprinde invinuirea adusa unei persoane
determinate despre savirsirea unei infractiuni si declanseaza
activitatea de tragere la raspundere penala a acesteia; or,
plingerea prealabila adresata instantei de judecata de catre
persoana vatamata, in cadrul procedurii prevazute in art. 283,
cuprinzind invinuirea determinata adusa unei persoane si
obligind instanta sa procedeze la judecata, are efectul de a
pune in miscare actiunea penala13.
13
|n ce prive[te dispozi]ia potrivit c`reia ac]iunea penal` se pune in
mi[care “la” – [i nu “prin” – plingerea prealabil` a p`r]ii v`t`mate, nu este de
DPP–pg–86

Deci in cazul infractiunilor prevazute in art. 279 al. 2 lit. a, partea


vatamata este titular exclusiv al dreptului de punere in miscare a
actiuni penale prin folosirea procedurii speciale de sesizare directa a
instantei de judecata prin plingerea prealabila introdusa impotriva
celui ce a savirsit infractiunea a carei victima a fost.
|n cazul acestor infractiuni, ca si in cazul celorlalte infractiuni care
au vatamat-o fizic, moral sau material, partea vatamata exercita
actiunea penala in cursul urmaririi penale si al judecatii. |n legatura cu
exercitarea actiunii penale de catre partea vatamata, infractiunile se
pot imparti in doua categorii:
– infractiuni pentru care punerea in miscare a actiunii penale se
dispune din oficiu de catre Ministerul Public;
– infractiuni pentru care punerea in miscare a actiunii penale este
conditionata de plingerea prealbila a persoanei vatamate.
|n cazul infractiunilor pentru care procesul penal incepe din oficiu,
participarea partii vatamate consta in folosirea mijloacelor procesuale
in vederea sustinerii invinuirii impotriva inculpatului. |n cursul
urmaririi penale, partea vatamata prezinta cereri si memorii, participa
la efectuarea unor acte de urmarire penala (art. 129, 130), se poate
plinge procurorului pentru nerespectarea drepturilor sale procesuale
(art. 275 si urm.). La desfasurarea judecatii, partea vatamata participa
cu drepturi procesuale egale cu ale celorlalte parti, inclusiv ale
procurorului, la efectuarea actelor de judecata in latura penala a
cauzei, intervenind in administrarea probelor care sustin invinuirea,
punind concluzii cu privire la orice chestiune in legatura cu aceasta,
precum si concluzii cu privire la vinovatia inculpatului si la
condamnarea sa penala (art. 301). |n cazul acestor infractiuni, partea
vatamate nu are nici un drept asupra promovarii procesului penal si
nici a incetarii acestuia; de asemenea, nu i se recunoaste dreptul de
apel si recurs in legatura cu latura penala a cauzei.
Partea vatamata are drepturi mai largi in cazul infractiunilor din a
doua categorie, cele pentru care legea conditioneaza punerea in
miscare a actiunii penale de plingerea sa prealabila. |n afara de
drepturile aratate anterior, partea vatamata are dreptul exclusiv si
absolut de a dispune asupra inceperii si desfasurarii procesului penal.
Astfel, fara plingerea prealbila a partii vatamate, procurorul nu poate
incepe urmarirea penala si nu poate pune in miscare actiunea penala
(art. 10 lit. f si art. 221), iar retragerea plingerii prealabile ori
impacarea cu inculpatul atrage, dupa caz, incetarea urmaririi penale
sau incetarea procesului penal (art. 10 lit. h si art. 11 pct. 1 lit. c si
pct. 2 lit. b); de asemenea, partii vatamate i se recunoaste dreptul de
a ataca hotarirea primei instante cu apel si recurs, care poate agrava
situatia penala a inculpatului (art. 362 lit. c si art. 385).
Pentru infractiunile prevazute in art. 279 al. 2 lit. a, partea
vatamata are dreptul de a sesiza direct instanta de judecata prin
plingerea sa prealabila; in acest caz, plingerea prealabila a partii

natur` a inl`tura caracterul plingerii de act de inculpare, legiuitorul


referindu-se la situa]iile cele mai numeroase in care procurorul pune in
mi[care ac]iunea penal` “la” plingerea prealabil` a persoanei v`t`mate,
situa]ia de excep]ie referindu-se numai la cele citeva infrac]iuni prev`zute in
art. 279 al. 2 lit. a. Nu este intemeiat nici argumentul dup` care punerea in
mi[care a ac]iunii penale trebuie s` fie un drept exclusiv al statului prin
organele sale (caracterizeaz` un stat autoritar).
|n Codul de procedur` penal` rom#n din 1936 se reglementa in mod
expres dreptul persoanei v`t`mate de a pune in mi[care ac]iunea penal`,
drept care se intilne[te [i in alte legisla]ii occidentale democratice
DPP–pg–87

vatamate are acelasi efect de sesizare a instantei de judecata ca si


rechizitoriul procurorului.
4) Alti subiecti activi ai actiunii penale
Cu totul exceptional, legea acorda si altor autoritati publice dreptul
de a pune in miscare actiunea penala.
A. Camera Deputatilor si Senatul, in sedinta
comuna
Potrivit art. 84 din Constitutie, Presedintele României se bucura de
imunitate. Cu toate acestea, in caz de inalta tradare, Camera
Deputatilor si Senatul, in sedinta comuna, pe baza unei anchete
preliminare, pot hotari, cu votul a cel putin doua treimi din numarul
deputatilor si senatorilor, punerea sub acuzare a Presedintelui
României. Hotarirea de punere sub acuzare are efectul de a pune in
miscare actiunea penala pentru infractiunea de inalta tradare si de a
sesiza Curtea Suprema de Justitie cu judecarea cauzei. Procedura de
punere sub acuzare este prevazuta in Regulamentul sedintelor
comune ale Camerei Deputatilor si Senatului. Odata pusa in miscare
actiunea penala si sesizata Curtea Suprema de Justitie, Camera
Deputatilor si Senatul isi pierd calitatea de subiect activ al actiunii
penale, nemaiavind nici o atributie in desfasurarea procesului penal.
B. Instanta de judecata
Potrivit art. 336, daca procurorul nu participa la judecata si exista
date cu privire la savirsirea de catre inculpat si a altor infractiuni
avind legatura cu infractiunea pentru care a fost trimis in judecata,
prin incheiere, instanta de judecata extinde procesul penal si pentru
aceste fapte penale, ceea ce echivaleaza cu punerea in miscare a
actiunii penale. Aceasta este singura situatie actuala in care instanta
pune in miscare actiunea penala, de principiu functia procesuala a
instantei de judecata fiind cea jurisdictionala, si nu de invinuire;
pentru asigurarea unei separatii depline a functiei de invinuire de cea
de judecata si solutionare a cauzelor penale, aceasta dispozitie
singulara din legislatia noastra a fost supusa criticii.
§2. Subiectul pasiv al exercitiului actiunii penale –
inculpatul
1) Calitatea de inculpat in procesul penal (art. 23)
Persoana care a savirsit o infractiune si este chemata sa raspunda
penal in fata autoritatilor publice judiciare poarta denumiri diferite in
raport de stadiul de desfasurare a procesului penal. Legea foloseste
denumirea de faptuitor (art. 200, 214, 215) atunci cind se refera la
persoana presupusa a fi savirsit o infractiune, dar fata de care nu s-a
inceput inca activitatea judiciara. Dupa inceperea urmaririi penale,
faptuitorul devine invinuit, fiind, potrivit art. 229, persoana fata de
care se efectueaza urmarirea penala cit timp nu a fost pusa in miscare
actiunea penala impotriva sa; invinuitul este un subiect al activitatii
procesual penale. Din momentul in care s-a pus in miscare actiunea
penala impotriva invinuitului, acesta devine inculpat (art. 23) si are
calitatea de parte in proces, subiect pasiv al exercitiului actiunii
penale. Daca impotriva inculpatului s-a pronuntat o hotarire definitiva
de condamnare, acesta capata denumirea de condamnat (art. 420–
422, 448–451, 453, 460), nemaifiind parte in proces, dar avind
calitatea de subiect al raportului procesual de executare a hotaririi
penale definitive de condamnare. Dintre calitatile procesuale de
invinuit, inculpat si condamnat, cea mai importanta este cea de
inculpat, intrucit aceasta ii atribuie calitatea de parte in proces, avind
plenitudinea drepturilor procesuale ale partilor.
DPP–pg–88

Ca subiect pasiv al actiunii penale, inculpatul este cea mai


importanta parte in proces, intreaga activitate judiciara desfasundu-se
in legatura cu tragerea sa la raspundere penala si civila. Daca exista
cauze penale la care nu participa partea vatamata, partea civila si
partea responsabila civilmente, nu poate exista judecata penala si
condamnare fara inculpat. De aceea, inculpatul este partea principala
si indispensabila a procesului penal.
Recunoasterea situatiei de parte in proces a inculpatului constituie
o expresie a umanismului dreptului procesual penal contemporan,
deoarece se da posibilitatea celui impotriva caruia se exercita
actiunea penala sa aiba o contributie activa la stabilirea si intinderea
raspunderii penale. De asemenea, atunci cind, din eroare, este pusa
sub inculpare o persoana nevinovata, este firesc ca aceasta sa aiba
posibilitati maxime de a face sa triumfe adevarul cu privire la
nevinovatia sa. Odata ce orice pesoana invinuita de savirsirea unei
infractiuni este considerata nevinovata pina la dovedirea vinovatiei
sale prin probe legal administrate, nu se poate admite decit situarea
acestei persoane pe o pozitie procesuala egala cu a celorlalte parti, a
procurorului care invinuieste, acordindu-i-se cel putin aceleasi sanse
in duelul judiciar ce se desfasoara in fata instantei de judecata. De
aceea, legea a prevazut pentru inculpat, ca parte in proces, cele mai
numeroase drepturi procesuale, inarmate cu puternice garantii
juridice14.
Calitatea de inculpat o poate avea numai o persoana fizica. |n
legislatiile in care contraventiile sint infractiuni, actiunea penala se
poate indrepta si impotriva unei persoane juridice, careia i se poate
aplica amenda, ca santiune penala, sau dizolvarea ei, ca masura de
siguranta; in legislatia noastra, unde contraventiile nu sint infractiuni,
persoanele juridice nu raspund din punct de vedere penal si, ca
urmare, nu pot avea calitatea de inculpat. Pentru a deveni inculpat,
persoana fizica trebuie sa fie determinata, caci numai unei persoane
cunoscute i se poate aplica o pedeapsa. Cind nu se cunoaste cine este
faptuitorul, se desfasoara activitatea de urmarire penala pentru
identificarea sa. Determinarea persoanei inculpatului consta in
indicarea numelui, prenumelui si a celorlalte date ce o deosebesc de
orice alta persoana; cu toate acestea, atunci cind persoana care a
savirsit infractiunea este cunoscuta, dar isi ascunde identitatea reala
prin nume false sau porecle, ea poate deveni inculpat, caci identitatea
sa fizica este determinata.
Inculpat poate fi persoana fizica ce a comis o infractiune in forma
consumata sau de tentativa, in calitatea de autor, instigator sau
complice (art. 144 Cod penal); actiunea penala avind ca obiect
tragerea la raspundere penala a persoanelor care au savirsit
infractiuni, nu poate fi subiect pasiv al acestei actiuni decit cel care, in
sensul legii penale, a comis o infractiune. Totusi, poate deveni
inculpat si o persoana cu privire la care exista date ca a savirsit
infractiunea, fara ca aceste date sa corespunda realitatii. Solutia de
achitare a inculpatului pe temeiul ca nu el a savirsit infractiunea,
prevazuta in art. 10 lit. c si 11 pct. 2 lit. a, constituie o dovada a unei
astfel de posibilitati, pe care nu de putine ori o intilnim in practica
instantelor judecatoresti. Daca regula este coincidenta dintre infractor
si inculpat, prin exceptie se poate produce si eroarea judiciara a
inculparii unei persoane nevinovate, dar impotriva careia exista date
14
de exemplu cazurile de asisten]` juridic` obligatorie pentru inculpat sint
mai numeroase decit pentru celelalte p`r]i [i sint prev`zute sub sanc]iunea
nulit`]ii absolute
DPP–pg–89

probatorii care o invinuiesc; avind in vedere posibilitatea unei


asemenea erori, procesul penal modern a instituit mijloacele
procesuale necesare pentru infirmarea vinovatiei aparente a
inculpatului.
Inculpat poate fi persoana fizica determinata care raspunde din
punct de vedere penal; persoanele carora legea le recunoaste
imunitatea penala (Presedintele României, diplomatii din alte tari si
persoanele asimilate lor) nu pot fi inculpate, fiindca legea penala nu li
se aplica; de asemenea, minorii care, la data savirsirii faptei, nu
raspundeau din punct de vedere penal, avind sub 14 ani, nu pot fi
inculpati decit printr-o grava eroare judiciara.
Pentru a fi inculpat nu se cere capacitatea deplina de exercitiu a
drepturilor, astfel ca un minor avind 14 ani impliniti si discernamint
poate fi inculpat si judecat fara a fi necesara asistarea de persoanele
prevazute de legea civila.
|ntrucit drepturile si obligatiile procesuale ale inculpatului nu sint
uniforme pe intreaga desfasurare a procesului penal, examinarea
acestora se face diferentiat pe faze procesuale.
2) Drepturile si indatoririle procesuale ale
invinuitului si inculpatului in faza de urmarire
penala
Persoana cu privire la care se efectueaza urmarirea penala poate
avea, pina la finalizarea urmaririi, numai calitatea de invinuit sau
poate dobindi, in aceasta faza procesuala, si calitatea de inculpat,
daca procurorul dispune, prin ordonanta, punerea in miscare a actiunii
penale impotriva sa (art. 235). Calitatea de invinuit ii da acestuia
pozitia de subiect al procesului penal, avind anumite drepturi si
obligatii procesuale, in timp ce calitatea de inculpat ii confera pozitia
de parte in proces, de subiect pasiv al exercitiului actiunii penale, care
largeste sfera drepturilor si obligatiilor procesual-penale.
|nvinuitul fiind un posibil subiect pasiv al exercitiului actiunii
penale, iar inculpatul fiind efectiv un astfel de subiect pasiv, deci
supus unei activitati procesuale de tragere la raspundere penala, este
necesar ca legea sa-i recunoasca drepturi care sa infirme o invinuire
neintemeiata sau sa aduca la nivelul realitatii o invinuire in mod
eronat agravata. Totalitatea acestor drepturi procesuale formeaza
dreptul la aparare al invinuitului sau inculpatului. |ntrucit mai multe
din drepturile procesuale sint comune invinuitului si inculpatului,
examinarea lor se face pe cit posibil impreuna.
|n redactarea initiala a Codului de procedura penala din 1968,
urmarirea penala se desfasura in secret, necontradictoriu si
preponderent prin acte scrise, diferit de judecata, asezata pe
principiile publicitatii, contradictorialitatii si oralitatii. Existau si
elemente de contradictorialitate si publicitate, dar acestea nu
caracterizau urmarirea penala. Prin modificarea adusa in 1990 Codului
de procedura penala (in special art. 6, 171, 172), s-au adus noi
elemente de contradictorialitate si oralitate, care largesc si intaresc
dreptul la aparare al inculpatului.
Datorita caracteristicilor de desfasurare a urmaririi penale,
mijloacele procesuale pe care le poate folosi invinuitul sau inculpatul
in apararea sa sint:
– formularea de cereri;
– prezentarea de memorii;
– participarea la efectuarea actelor de urmarire penala;
– atacarea actelor considerate nelegale (cu titlu mai restrins).
DPP–pg–90

Prin cereri, invinuitul sau inculpatul poate solicita organelor de


urmarire penala sa administreze probele pe care le considera
necesare (ascultarea unor martori, efectuarea de constatari medico-
legale si tehnico-stiintifice, efectuarea de expertize – art. 66–67), sa
obtina impartialitatea celui ce efectueaza urmarirea prin cerere de
recuzare (art. 51), de trecere a cauzei la un alt organ de urmarire (art.
217), sa ceara inlocuirea, revocarea sau incetarea masurilor
procesuale luate impotriva sa (art. 139, 140), sa se continue procesul
penal in caz de amnistie, prescriptie sau retragere a plingerii
prealabile (art. 13), sa ceara scoaterea de sub urmarire sau incetarea
urmaririi in cazurile prevazute de lege etc.
Prin memorii, invinuitul sau inculpatul explica apararile pe care si
le face, argumentind nevinovatia sa ori masura in care se considera
vinovat, justifica solutia pe care o propune.
Cererile si memoriile pot fi prezentate fara nici o restrictie in tot
cursul urmaririi penale si se adreseaza organului care efectueaza
urmarirea penala sau procurorului care o supravegheaza.
Participarea invinuitului sau inculpatului la efectuarea actelor de
urmarire penala este mai restrinsa decit participarea inculpatului la
judecata si este justificata de caracterul operativ si, uneori, secret, al
unor acte de urmarire. |ntr-adevar, in timp ce toate actele de judecata
se efectueaza in sedinta de judecata, unde participarea inculpatului
este asigurata, actele de urmarire se efectueaza in momentul necesar
si la locul potrivit, in tot cursul urmaririi penale, ceea ce creaza
greutati in asigurarea prezentei invinuitului sau inculpatului la
efectuarea lor.
Codul de procedura penala din 1968 prevedea ca invinuitul sau
inculpatul are dreptul sa participe la efectuarea perchezitiei (art. 104),
a cercetarii la fata locului (art. 129) si la reconstituire (art. 130), la
autopsii; fiind un drept procesual, organul de urmarire penala nu avea
dreptul sa interzica invinuitului sau inculpatului participarea la aceste
acte, dar daca acesta nu se prezenta la locul si data anuntata, actul
de urmarire se indeplinea si in lipsa acestuia, dar in prezenta unui
reprezentant sau aparatorului sau. La efectuarea altor acte de
urmarire participarea invinuitului sau inculpatului era posibila, dar
numai cu incuviintarea organului de urmarire penala; deci nu se
recunostea un drept, ci doar o vocatie care, in practica, nu era
transpusa aproape niciodata in executare.
Modificarea din 1990 a Codului de procedura penala a schimbat,
intr-o anumita masura, reglementarea initiala, deoarece se prevede
ca in tot cursul urmaririi penale invinuitul sau inculpatul are dreptul sa
fie asistat de aparator (art. 171), iar aparatorul are dreptul sa asiste la
efectuarea oricarui act de urmarire penala, ceea ce instituie
contradictorialitatea in efectuarea acestor acte. Lipsa aparatorului nu
impiedica efectuarea actului de urmarire, daca este dovada ca
aparatorul a fost incunostintat de data si ora efectuarii actului; deci in
lipsa unui aparator ales, actul de urmarire va putea fi efectuat atunci
cind conditiile de mai sus sint indeplinite, mentinindu-se astfel lipsa
de contradictorialitate la efectuarea unor acte de urmarire penala.
Sint insa acte de urmarire la care participarea personala a
invinuitului sau inculpatului este necesara, fara prezenta sa actul
neputind fi efectuat; astfel, ascultarea invinuitului sau inculpatului, ori
confruntarea sa cu alte persoane, nu se poate efectua decit in
prezenta sa personala; de asemenea, materialul de urmarire penala
trebuie prezentat personal invinuitului sau inculpatului, cu care ocazie
acesta urmind sa-si precizeze apararile pe care le face sau sa prezinte
DPP–pg–91

noi declaratii. Numai atunci cind prezenta invinuitului sau inculpatului


nu poate fi asigurata ca urmare a culpei sale (este disparut, se
sustrage de la chemarea facuta), actul de urmarire respectiv nu mai
are loc.
Atacarea, prin plingere, a actelor de urmarire penala pe care le
considera nelegale si netemeinice constituie un mijloc important pe
care-l are invinuitul sau inculpatul de a-si apara drepturile si
interesele sale legitime (art. 275–278). Plingerea se adreseaza
organului care a efectuat actul, dar se rezolva de catre procurorul
care supravegheaza activitatea de urmarire penala.
Inculpatului i se recunosc si alte drepturi procesuale:
– in cazul in care procurorul a luat impotriva sa masura arestarii
preventive, inculpatul se poate plinge instantei de judecata, care
are obligatia sa se pronunte de indata prin hotarire motivata;
– dreptul sa ceara punerea sa in libertate provizorie sub control
judiciar sau pe cautiune (art. 5);
– dreptul de a cunoaste invinuirea pentru care s-a pus in miscare
actiunea penala si de a i se da explicatii cu privire la drepturile si
obligatiile procesuale pe care le are (art. 237), de a i se aduce la
cunostinta intotdeauna materialul de urmarire penala, inainte de a
fi trimis in judecata;
– in cazurile prevazute de lege devine obligatorie asistarea de catre
aparator, sub sanctiunea nulitatii absolute (art. 172, 197 al. 2 si 3).
|nvinuitul sau inculpatul are si obligatii procesuale, dintre care cele
mai importante sint:
– sa se prezinte personal la chemarea organelor de urmarire, sub
sanctiunea efectuarii actelor de urmarire in lipsa sa (art. 237, 256);
– sa se supuna masurilor de preventie (art. 143, 145, 148), masurilor
asiguratorii (art. 163–167), masurilor procedurale de aducere (art.
183), perchezitiei (art. 100, 106), examinarii corporale (art. 114);
– sa se supuna masurilor de inregistrare penala.
Din ansamblul drepturilor si indatoririlor procesuale ale invinuitului
sau inculpatului in cursul urmaririi penale rezulta ca el se apara
impotriva unei activitati publice ce se indreapta impotriva sa, deci ca
este un subiect pasiv al exercitiului actiunii penale, dar investit cu un
puternic drept la aparare; in raport cu procurorul care efectueaza sau
supravegheaza urmarirea penala, invinuitul sau inculpatul se afla
subordonat procesual acestuia, caci procurorul are dreptul de decizie
asupra punerii in miscare a actiunii penale si a trimiterii in judecata,
precum si asupra tuturor cererilor pe care i le-ar adresa acesta; in
conditiile unui stat de drept, deciziile procurorului pot fi atacate de
catre invinuit sau inculpat.
3) Drepturile si indatoririle procesuale ale
inculpatului in faza de judecata
|n cursul judecatii, impotriva inculpatului se exercita actiunea
penala, care are ca obiect dovedirea invinuirii si sustinerea vinovatiei
inculpatului pentru a i se aplica sanctiunile prevazute de legea penala.
Ca subiect pasiv al exercitiului actiunii penale, inculpatului trebuie sa i
se asigure o astfel de pozitie procesuala incit sa dispuna de
plenitudinea drepturilor prin care poate infirma o invinuire
neintemeiata sau atenua o invinuire eronat mai grava. |ntrucit cel ce
s-a facut vinovat de savirsirea unei infractiuni trebuie sa fie
condamnat potrivit legii penale, este necesar ca acestuia sa i se
impuna si indatoriri procesuale, care sa permita instantei sa
desfasoare in bune conditii judecata si sa pronunte o hotarire
conforma legii si adevarului.
DPP–pg–92

|n vederea realizarii scopului de mai sus, judecata este asezata pe


principiile publicitatii, contradictorialitatii si oralitatii, ceea ce implica
egalitatea de mijloace procesuale intre cel ce invinuieste si cel ce se
apara. Disputa prin mijloace egale intre Ministerul Public si partea
vatamata, pe de o parte, si inculpat, pe de alta parte, creaza cele mai
bune conditii pentru instanta de judecata sa cunoasca realitatea
faptelor, probele si argumentele aduse in sustinerea si combaterea
invinuirii, astfel ca hotarirea pe care o pronunta sa fie legala si
temeinica. De aceea, ca si Ministerul Public, in cursul judecatii
inculpatul se afla subordonat procesual numai instantei de judecata,
aceasta pronuntindu-se asupra tuturor cererilor si concluziilor
formulate atit de invinuire – Ministerul Public – cit si de aparare –
inculpatul.
|n cursul judecatii, inculpatul se bucura de toate drepturile
procesuale pe care i le acorda legea in vederea realizarii dreptului sau
la aparare. Principalul mijloc de aparare consta in participarea
inculpatului la desfasurarea sedintei de judecata, alaturi de Ministerul
Public si celelalte parti din proces, cu care ocazie isi poate formula,
dovedi si argumenta toate apararile in legatura cu invinuirea ce i se
aduce. Participarea inculpatului la desfasurarea judecatii este
considerata esentiala pentru justa solutionare a cauzei, ratiune pentru
care sint instituite multiple garantii eficiente. Astfel, inculpatul este
chemat la judecata prin citatie, neindeplinirea procedurii de citare
impiedicind desfasurarea judecatii (art. 291), iar daca este detinut,
chiar si in alta cauza, trebuie adus la judecata (art. 314). Daca
inculpatul este detinut sau minor, instanta nu poate proceda la
judecata in absenta sa, sub sanctiunea nulitatii absolute (art. 314,
484, 197 al. 2 si 3), cu exceptia cazurilor in care se dovedeste ca
minorul se sustrage de la judecata. Daca inculpatul este impiedicat sa
se prezinte la judecata datorita unei imprejurari temeinice de
impiedicare, instanta este datoare sa amine judecata pina ce acesta
se poate prezenta (art. 379 pct. 2 lit. b).
Participarea inculpatului la judecata fiind un drept procesual, afara
de cazurile aratate anterior, cind este o obligatie procesuala, lipsa
nemotivata a inculpatului nu impiedica instanta sa procedeze la
judecarea cauzei, considerindu-se ca acesta doreste sa fie judecat in
absenta sa; in acelasi mod este inlaturata orice incercare a
inculpatului de a paraliza desfasurarea judecatii prin sustragerea lui
de la sedinta de judecata. |n practica s-a constatat ca neprezentarea
inculpatului la sedinta de judecata se datoreaza, in multe cazuri, unor
motive intemeiate de impiedicare, dar care nu au putut ajunge la
cunostinta instantei in timp util pentru a se amina judecata; ca
remediu pentru asemenea situatii s-a propus – avind in vedere
importanta participarii inculpatului la judecata – de a se institui, ca
regula, participarea obligatorie a inculpatului la sedinta de judecata in
prima instanta, exceptia formind-o cazurile cind se dovedeste ca
inculpatul se sustrage de la judecata sau se afla in strainatate si nu
poate fi extradat.
Pentru ca participarea inculpatului la judecata sa fie eficienta in
realizarea apararii, legea prevede pentru acesta numeroase drepturi
procesuale, dintre care cele mai importante sint:
– sa cunoasca dosarul cauzei, din primul moment al judecatii si in tot
cursul desfasurarii ei (art. 294), iar daca este detinut, sa i se
comunice o copie dupa actul de sesizare a instantei (art. 313);
– sa dea explicatii cu privire la invinuirea ce i se aduce (art. 323);
DPP–pg–93

– sa ia parte, prin intrebari, la ascultarea celorlalti inculpati, a


partilor, a martorilor (art. 323 al. 2, 327);
– sa ceara administrarea de probe noi (art. 320);
– sa formuleze oral si in scris cereri cu privire la orice chestiune care
il intereseaza (recuzare, stramutare, revocarea masurilor
procesuale luate impotriva sa) si sa ridice exceptii (de
necompetenta, de nulitate a unor acte procesuale), sa puna
concluzii cu privire la orice chestiune adusa in discutia instantei
(art. 301);
– sa aiba ultimul cuvint asupra fondului cauzei (art. 340);
– in cazul in care este nemultumit de hotarirea pronuntata, poate
folsi caile de atac ordinare si, dupa raminerea definitiva a hotaririi,
pe cele extraordinare;
– in tot cursul judecatii, inculpatul poate fi asistat de catre aparator,
iar in anumite cazuri (mai numeroase decit in cursul urmaririi
penale) asistenta juridica a inculpatului este obligatorie (art. 171).
Nerespectarea unora din drepturile procesuale ale inculpatului este
sanctionata cu nulitatea absoluta a hotaririi pronuntate (judecarea in
lipsa atunci cind prezenta sa este obligatorie, lipsa aparatorului in
cazurile cind legea prevede obligativitatea asistentei juridice); pentru
incalcarea altor drepturi procesuale opereaza numai o nulitate
relativa, aceasta intervenind atunci cind s-a produs o vatamare ce nu
poate fi inlaturata altfel.
|n cursul judecatii, inculpatul are si indatoriri procesuale:
– sa se prezinte personal la toate termenele de judecata (art. 291);
– sa se conformeze ordinii si solemnitatii sedintei de judecata (art.
298 al. 3);
– sa suporte masurile procesuale (arestare, sechestru – art. 136,
163), precum si masurile de aducere silita (art. 183 al. 2),
perchezitia corporala si domiciliara (art. 100), indepartarea din
sala de sedinta in caz de atitudine turbulenta (art. 298 al. 4);
– drepturile procesuale trebuie exercitate cu buna credinta si potrivit
dispozitiilor legale, altfel actele indeplinite vor fi anulate sau nu vor
fi luate in considerare.
4) |ndatoririle si drepturile procesuale ale
condamnatului
Dupa raminerea definitiva a hotaririi de condamnare, actiunea
penala fiind stinsa prin solutionarea ei, calitatea inculpatului de parte
in proces inceteaza si acesta capata calitatea de condamnat penal, cu
indatoriri si drepturi procesuale in legatura cu executarea condamnarii
penale ce i s-a aplicat.
|n primul rind, condamnatul are indatorirea de a plati amenda la
care a fost obligat, de a executa pedeapsa inchisorii prin prezentarea
la locul de executare sau de a se supune arestarii in vederea
incarcerarii sale.
Dar condamnatul are si drepturi procesuale, printre care si acelea
de a cere inlocuirea sau modificarea pedepsei aplicate, in cazurile
prevazute de lege (art. 448, 449), aminarea si intreruperea executarii
pedepsei inchisorii (art. 453, 455), esalonarea in rate a platii amenzii
(art. 425), liberarea conditionata (art. 450), de a introduce contestatie
la executare (art. 461), cerere de reabilitare judecatoreasca (art. 495)
etc.
Deci, fara a fi parte in proces, condamnatul ramine un subiect
procesual in cadrul procedurilor judiciare care au ca obiect
determinarea legala a condamnarii si executarii ei. Cind este chemat
la judecata intr-o asemenea procedura de executare, condamnatul
DPP–pg–94

foloseste aceleasi procedee procesuale: participarea la judecata, cu


dreptul de a prezenta cereri, memorii, de a ridica exceptii, de a pune
concluzii, de a folosi caile de atac, dar in limitele obiectului procedurii
de executare si cu unele restrictii fata de drepturile inculpatului. Desi
in art. 460, care reglementeaza procedura de urmat in cazurile
semnalate in mai sus, se face referire la “partile” din proces,
incluzindu-l si pe condamnat, in realitate notiunea de parte nu este
luata in sensul strict al cuvintului, ca subiect activ sau pasiv al actiunii
penale, ci ca persoana care a fost parte in proces si este chemata la
dezbaterea referitoare la executarea condamnarii ce este pusa in
discutie.
|n cazul in care, in urma exercitarii unei cai extraordinare de atac,
este desfiintata hotarirea definitiva de condamnare si se reia
judecata, fie in prima instanta, fie intr-o cale ordinara de atac,
condamnatul redevine inculpat, parte in proces, si isi reia toate
drepturile procesuale acordate inculpatului, insa in limitele in care s-a
dispus rejudecarea.
I.9. Subiectii actiunii civile
§1. Subiectii activi ai actiunii civile
1) Partea civila
A. Calitatea de parte civila in procesul penal
Persoana vatamata prin infractiune care exercita actiunea civila in
cadrul procesului penal are calitatea de parte civila (art. 24 al. 2). |
ntrucit actiunea civila are ca obiect tragerea la raspundere civila a
inculpatului si a partii responsabile civilmente (art. 14), poate deveni
parte civila numai persoana care are dreptul, potrivit legii civile, sa
obtina in justitie reparare pagubei cauzate prin infractiunea care
formeaza obiectul procesului penal. Ca urmare, calitatea de parte
civila se determina de legea civila, cu particularitatea ca paguba
trebuie sa fie urmarea directa a infractiunii, fara a se interpune vreun
raport juridic (de exemplu dobindirea creantei izvorita din savirsirea
infractiunii prin cesionarea ei de catre persoana vatamata); prin
dispozitie legala expresa, se poate dobindi calitatea de parte civila in
procesul penal, chiar daca paguba produsa nu este urmarea directa a
infractiunii supuse judecatii.
|n practica instantelor judecatoresti s-a considerat ca au vocatie sa
devina parte civila in procesul penal:
– persoanele fizice si juridice care au suferit o paguba directa in
patrimoniul lor prin savirsirea infractiunilor de delapidare, furt,
tilharie, inselaciune, degradare, distrugere, abuz si negiljenta in
serviciu;
– persoanele fizice care au suferit o vatamare fizica in urma unei
infractiuni de violenta sau a unor accidente de circulatie, cu
consecinte pagubitoare pentru patrimoniul lor, decurgind din
incapacitatea totala de munca sau incapacitate partiala, cu
reducerea retributiei, cheltuieli pentru ingrijirea medicala sau
pentru mentinerea potentialului de munca printr-un efort mai
mare;
– persoanele fizice care, in urma decesului victimei, cauzat printr-o
infractiune contra vietii, au ramas fara intretinerea pe care o
primeau de la victima ori au efectuat cheltuieli personale pentru
inmormintarea ei.
Toate problemele de drept privind existenta si intinderea
raspunderii civile delictualte sint examinate amanuntit in lucrarile de
drept civil, care se refera si la jurisprudenta in materie.
DPP–pg–95

Atunci cind raspunderea civila decurge dintr-o dispozitie a unei legi


speciale, persoana indreptatita la despagubiri se poate constitui parte
civila in procesul penal. Astfel, in temeiul art. 188 al Legii nr. 3/1978
privind asigurarea sanatatii populatiei, in practica instantelor
judecatoresti s-a statutat ca are calitatea de parte civila unitatea
sanitara unde a fost internata victima infractiunii, pentru recuperarea
cheltuielilor efectuate cu asistenta medicala acordata acesteia gratuit,
deoarece raspunderea civila a celui ce a produs vatamarea rezulta
dintr-o dispozitie legala; aceasta raspundere civila se poate realiza in
cadrul procesului penal, prin obligarea la despagubiri a inculpatului si
a partii responsabile civilmente, cind legea prevede subrogarea unei
persoane in drepturile persoanei vatamate, aceasta se poate constitui
parte civila (de exemplu o societate de asigurari poate fi autorizata,
prin lege, sa se subroge de drept in locul persoanei vatamate, ca
parte civila in procesul penal indreptat impotriva celui ce a savirsit
infractiunea cauzatoare de daune, daca a platit acesteia despagubirea
pentru care fusese asigurata.
Se pot constitui parte civila si mostenitorii persoanei vatamate;
daca aceasta a decedat dupa constituirea de parte civila, mostenitorii
continua actiunea civila in locul acesteia; daca persoana vatamata a
decedat inainte de a exercita actiunea civila, aceasta se poate
exercita de mostenitori in nume propriu (jure hereditatis), ca urmasi ai
persoanei vatamate. Nu trebuie confundata constituirea de parte
civila in calitatea de mostenitori ai victimei cu constituirea de parte
civila in nume propriu a persoanelor care au fost prejudiciate in mod
direct prin uciderea victimei, chiar daca sint mostenitori, cum este
cazul persoanelor care se aflau in intretinerea victimei si care au fost
pagubite de sumele alocate intretinerii lor.
Pentru ca persoana prejudiciata sa devina parte civila este
necesara manifestarea sa de vointa de a exercita actiunea civila. Cind
persoana fizica este lipsita de capacitatea de exercitiu sau are
capcitate de exercitiu restrinsa, pentru a se constitui parte civila
trebuie sa fie reprezentata sau asistata in fata autoritatii judiciare,
potrivit dispozitiilor legii civile. Daca paguba a fost cauzata unei
unitati care nu are personalitate juridica, calitatea de parte civila o
poate avea persoana juridica de care depinde acea unitate.
Persoana vatamata isi manifesta vointa de a exercita actiunea
civila prin declaratia orala, consemnata intr-un document procedural,
sau prin cererea scrisa de constituire de parte civila (art. 15, 76).
Declaratia nu are caracter formal, astfel incit este considerata valabila
constituirea de parte civila daca din actele dosarului reiese neechivoc
ca aceasta si-a exprimat vointa de a obtine repararea pagubei
produse prin infractiune, chiar daca nu a indicat de la inceput
intinderea pagubei sau cuantumul despagubirilor pretinse.
Persoana vatamata se poate constitui parte civila in tot cursul
urmaririi penale, iar in fata primei instante pina in momentul citirii
actului de sesizare a instantei (art. 76 al. 2). Pentru a inlesni
exercitarea acestui drept, organul judiciar are obligatia de a chema in
fata sa persoana vatamata, aratindu-i ca se poate constitui parte
civila si pina in ce moment poate proceda in acest sens. Daca s-a
respectat aceasta prevedere a legii, iar persoana vatamata nu si-a
manifestat vointa de a se constitui parte civila in termen, instanta de
judecata poate refuza participarea partii civile in proces, afara de
cazul in care inculpatul nu ridica obiectii privind depasirea termenului
de constituire de parte civila. |ntrucit, in cauzele in care paguba s-a
produs proprietatii publice sau persoanelor lipsite de capacitate de
DPP–pg–96

exercitiu sau cu capacitate restrinsa, actiunea civila se porneste si se


exercita si din oficiu, instanta de judecata fiind obligata sa se
pronunte si asupra repararii pagubei, in cazurile de mai sus nu se
poate refuza o constituire de parte civila pe motiv ca a intervenit dupa
citirea actului de sesizare a instantei, participarea partii civile fiind
admisibila la judecata in prima instanta, actele indeplinite raminind
valbile.
Avind un drept de dispozitie asupra actiunii civile, partea civila
poate renunta la calitatea procesuala pe care a capatat-o, facind,
personal sau prin procuroator special, o declaratie expresa si
neechivoca in acest sens autoritatii judiciare in fata careia se
desfasoara procesul penal. Persoanele lipsite de capacitate de
exercitiu sau cu capacitate restrinsa, precum si persoanele juridice
care au bunuri proprietate publica, nu pot renunta decit sub controlul
instantei la calitatea de parte civila, deoarece instanta este obligata
sa le acorde reparatii civile chiar daca nu s-au constituit parte civila,
astfel incit o astfel de renuntare nu are nici un efect asupra solutiei ce
urmeaza a se pronunta asupra actiunii civile.
Odata exercitata in fata instantei de judecata, actiunea civila
trebuie solutionata chiar in lipsa partii civile.
B. Drepturile si obligatiile procesuale ale partii
civile
Prin constituirea de parte civila se pune in miscare actiunea civila;
ca urmare, partea civila devine subiect activ al exercitiului actiunii
civile, calitate care ii da dreptul sa o exercite in cadrul procesului
penal, alaturata actiunii penale, in vederea obtinerii unei reparatii
juste a pagubei pe care a suferit-o prin infractiunea supusa judecatii.
Pentru a asigura partii civile pozitia procesuala a unei exercitari
depline a actiunii civile, Codul de procedura penala o considera parte
in proces, dar, avind o actiune eventuala si accesorie fata de actiunea
penala, este o parte eventuala si secundara; este o parte eventuala,
intrucit nu orice infractiune produce si un prejudiciu, iar in cazul in
care s-a produs totusi un prejudiciu, persoana vatamata are facultatea
de a nu cere despagubiri in cadrul procesului penal; este o parte
secundara, caci activitatea se desfasoara numai in legatura cu
actiunea civila, obiectiv secundar fata de obiectivul principal care
consta in tragerea la raspundere penala a inculpatului.
Partea civila indeplineste functia procesuala de sustinere a
pretentilor civile decurgind din pagubele provocate prin infractiune.
Aceasta functie, similara cu functia de invinuire in latura penala,
consta din activitatea de promovare si exercitare a actiunii civile,
ceea ce inseamna formularea cererii de reparatii civile impotriva
inculpatului si, eventual, a persoanei responsabile civilmente,
dovedirea existentei si intinderii pagubelor suferite, sustinerea in fata
instantei de judecata a admiterii pretentiilor formulate si dovedite,
exercitarea cailor de atac.
|n vederea realizarii functiei procesuale pe care o indeplineste,
partea civila are dreptul sa participe in proces, atit in faza de urmarire
penala, cit si in cea de judecata, dar numai in legatura cu actiunea
civila (art. 301 al. 3, art. 362 lit. d); ca urmare, partea civila are
dreptul sa ia parte la efectuarea actelor de urmarire la care este
chemata (ascultare, confruntare, cercetare la fata locului, perchezitii,
reconstituiri, pregatirea efectuarii expertizelor etc.), sa se plinga in
fata actelor de urmarire nelegale si netemeinice care o afecteaza, sa
faca cereri si sa prezinte memorii; in cursul judecatii, participind la
sedinta de judecata, partea civila poate formula cereri, ridica exceptii,
DPP–pg–97

lua parte la interogarea inculpatilor si a martorilor, la administrarea


altor probe, poate cere probe noi si sa se opuna admiterii probelor
neconcludente solicitate de inculpat, pune concluzii cu privire la orice
problema ce se ridica in legatura cu actiunea civila, inclusiv cu privire
la legalitatea si temeinicia actiunii civile pe care o exercita; partea
civila poate exercita caile de atac acordate partilor, in limitele si
conditiile prevazute de lege, ele devoluind numai latura civila a
cauzei. Obligatiile procesuale ale partii civile au in vedere respectarea
limitelor in care poate actiona, a ordinii si solemnitatii desfasurarii
procesului penal, efectuarea actelor procesuale si procedurale cu
buna credinta si in conditiile prevazute de lege.
Partea civila poate cumula si calitatea de parte vatamata in proces,
atunci cind participarea acesteia este admisa de lege, caz in care
aceasta persoana fizica exercita atit actiunea penala, cit si actiunea
civila, activitatea sa desfasurindu-se in ambele laturi ale procesului
penal (art. 15 al. 3), folosind mijloacele procesuale pentru obtinerea
condamnarii penale a inculpatului, dar si a obligarii lui si a partii
responsabile civilmente la reparatii civile.
2) Alti subiecti activi ai actiunii civile
A. Ministerul Public
Potrivit art. 18, Ministerul Public poate sustine in fata instantei de
judecata actiunea civila pornita de persoana vatamata, devenind
astfel un subiect activ si al exercitiului actiunii civile, alaturi de partea
civila; daca persoana vatamata, dupa ce s-a constituit parte civila, nu
mai ia parte la judecata, exercitarea actiunii civile revine Ministerului
Public, care o sustine in locul partii civile.
|n cazul in care paguba s-a produs proprietatii uneia din unitatile
prevazute in art. 145 Cod penal sau persoanelor fizice lipsite de
capacitate de exercitiu ori cu capacitate restrinsa, chiar daca
persoana vatamata nu s-a constituit parte civila, Ministerul Public este
obligat sa sustina interesele civile ale acesteia, devenind astfel
subiect activ principal alactiunii civile, pornind si exercitind din oficiu
aceasta actiune. |n exercitarea actiunii civile Ministerul Public se
serveste de aceleasi mijloace procesuale care stau la dispozitia partii
civile.
B. Instanta de judecata
|n baza art. 17, in cazul in care paguba s-a produs proprietatii
uneia din unitatile prevazute la art. 145 Cod penal sau a persoanelor
lipsite de capacitate de exercitiu sau cu capcitate restrinsa, actiunea
civila se porneste si se exercita din oficiu, in sensul ca instanta de
judecata este obligata sa ceara persoanei vatamate, care se
incadreaza in categoriile aratate, sa prezinte situatia cu privire la
intinderea pagubei si actele din care rezulta aceasta, ceea ce
inseamna o pornire a actiunii civile si, prin dovezile cerute, o
exercitare a ei; aceasta exercitare din oficiu a actiunii civile pune in
vedere persoanei vatamate sa se prezinte la judecata si sa-si sustina
interesele ca parte civila.
|n cazurile de mai sus, daca persoana vatamata nu se constituie
parte civila, la chemarea ce i s-a facut, instanta de judecata este
obligata sa se pronunte din oficiu asupra repararii pagubei. Exceptia
de la regula separatiei functiei procesuale de judecare si solutionare a
cauzei de cea de sustinere a pretentiilor civile se explica prin
necesitatea apararii proprietatii unor unitati publice si a persoanelor
lipsite de capacitate de exercitiu sau cu capacitate restrinsa fata de
cei care, din neglijenta sau rea credinta, nu intervin in procesul penal
pentru repararea pagubelor produse prin infractiune.
DPP–pg–98

§2. Subiecti pasivi ai actiunii civile


1) Inculpatul
Actiunea civila constind din tragerea la raspundere penala a
inculpatului, precum si a partii responsabile civilmente (art. 14 al. 1),
subiectul pasiv principal al actiunii civile il constituie inculpatul. Este
un subiect pasiv principal deoarece, pe de o parte, celui care a savirsit
o fapta ilicita cauzatoare de prejudicii ii revine obligatia de a suporta
reparatiile civile, iar pe de alta parte, fara o actiune penala exercitata
impotriva unui inculpat nu se poate exercita in procesul penal o
actiune civila impotriva partii responsabile civilmente.
Cind impotriva inculpatului se exercita o actiune civila, inculpatul
devine parte si in aceasta actiune, caz in care exercita functia de
aparare impotriva unor pretentii civile neintemeiate sau mai mari
decit cele reale. Drepturile procesuale acordate inculpatului in cadrul
actiunii penale pot fi folosite si in cadrul actiunii civile, de regula
concomitent, asigurindu-se astfel apararea atit in legatura cu
invinuirea penala, cit si cu pretentiile civile. Chestiunile discutate cu
ocazia examinarii pozitiei inculpatului ca subiect pasiv al actiunii
penale se aplica si in legatura cu pozitia sa ca subiect pasiv al actiunii
civile, bineinteles, adaptate la caracteristicile actiunii civile.
Pentru a sta in proces in cadrul actiunii civile si a-si exercita
dreptul la aparare, inculpatul cu capacitate de exercitiu restrinsa nu
este obligat sa fie asistat potrivit legii civile, dar este obligatorie
asistenta din partea unui aparator.
2) Partea responsabila civilmente
A. Calitatea de parte responsabila civilmente in
procesul penal
Persoana chemata in procesul penal sa raspunda, potrivit legii
civile, pentru pagubele provocate prin fapta inculpatului are calitatea
de parte responsabila civilmente (art. 23 al. 2).
Au vocatia de a fi chemate in calitate de parte responsabila
civilmente urmatoarele persoane prevazute de Codul civil:
– parintii – pentru pagubele provocate de copiii lor minori;
– institutorii si meseriasii – pentru pagubele produse de elevii si
ucenicii aflati sub supravegherea lor;
– comitentii – pentru pagubele produse de prepusii lor in functiile ce
li s-au incredintat (art. 1000 Cod civil);
– locatarul principal fata de proprietar – pentru incendiul cauzat de
sublocatar (art. 1435 Cod civil);
– persoanele prevazute in legi speciale:
– sotul, cu partea din bunurile comune, in masura in care
acestea au sporit prin insusirea de catre celalalt sot a unor
bunuri din proprietatea publica (art. 32 lit. d Codul familiei);
– persoanele care au gospodarit impreuna cu inculpatul
sau au avut raporturi strinse cu el, daca s-a constatat ca au tras
foloase de pe urma infractiunii (art. 15 din Decretul nr.
221/1960);
– persoanele care raspund din punct de vedere civil,
solidar sau subsidiar, pentru pagubele aduse de inculpati in
gestiunea lor (art. 10, 28, 30, 34 din Legea nr. 22/1969 privind
angajarea, gestionarea, constituirea de garantii si raspunderea
in legatura cu gestionarea bunurilor).
Conditiile si limitele in care intervine raspunderea civila a acestor
persoane, prevazute de Codul civil sau de legile speciale, sint
reglementate de aceste legi, iar analiza lor teoretica si practica este
cuprinsa in tratate, manuale si lucrari de drept civil si dreptul muncii.
DPP–pg–99

Caracteristica raspunderii persoanelor responsabile civilmente fiind


raspunderea pentru paguba produsa prin fapta inculpatului, in
practica judiciara s-a respins introducerea in procesul penal, ca parte
responsabila civilmente, a persoanelor care au o culpa personala in
producerea pagubei, contribuind la savirsirea infractiunii, dar care, in
temeiul unor cauze de inlaturare a raspunderii penale, nu au fost
trimise in judecata alaturi de inculpat. Pentru a obtine, in cadrul
procesului penal, rezolvarea tuturor raporturilor de drept civil izvorite
dintr-o fapta penala, savirsita de mai multe persoane, in literatura de
specialitate s-a propus extinderea continutului notiunii de parte
responsabila civilmente, incluzindu-se si persoanele care raspund
“impreuna” cu inculpatul pentru paguba cauzata de acesta; in acest
mod ar putea fi chemate ca parti responsabile civilmente si
persoanele care au avut o contributie la producerea pagubei, prin
fapta lor proprie, desi nu au fost trimise in judecata penala, cum ar fi
tainuitorul ruda apropiata cu inculpatul, care a beneficiat de imunitate
(art. 221 Cod penal), complicele care a beneficiat de amnistie,
paznicul care nu si-a indeplinit sarcina in mod constiincios, persoana
care a contribuit la producerea unui accident de circulatie, dar
netrimisa in judecata etc.
Continutul notiunii de parte responsabila civilmente a fost extins in
Codul de procedura penala din 1968 fata de Codul anterior, care
admitea in aceasta calitate numai persoanele care raspund pentru
inculpat de daunele cauzate prin infractiune; extinderea era justificata
pentru a include intre persoanele ce au vocatie de a deveni parti
responsabile civilmente si acele persoane care nu raspund pentru
inculpat, dar care, potrivit unor dispozitii legale, sint obligate sa
acopere paguba cauzata prin fapta ilicita a inculpatului, asa cum erau
persoanele prevazute in art. 15 din Decretul nr. 221/1960 si art. 32 lit.
d Codul familiei, care doar profitasera de sustragerile facute de
inculpat. |n noua formulare a notiunii de parte responsabila civilmente
se asigura introducerea in proces a persoanelor aratate mai sus, caci
paguba s-a produs prin fapta inculpatului, si nu a partii responsabile
civilmente. Extinderea si mai mult a continutului notiunii de parte
responsabila civilmente, incluzind si ceea ce se propune “orice
persoana chemata sa raspunda potrivit legii civile”, nu mai este
justificata, caci ar impune modificarea structurii procesului penal, care
nu poate avea in vedere decit o actiune civila care izvoraste din
aceeasi fapta ilicita a inculpatului; or, daca ar fi chemata ca parte
responsabila civilmente o persoana pentru a carei fapta proprie nu s-a
pus in miscare actiunea penala, ar insemna sa se exercite o actiune
civila de sine statatoare, a carei origine nu se mai afla in fapta pentru
care inculpatul este judecat, ci in fapta cauzatoare de paguba
savirsita de alta persoana; prin aceasta schimbare s-ar complica
latura civila a procesului penal in dauna laturii penale. De altfel, in
cazurile de la care s-a pornit propunerea citata anterior, practica a
statuat ca inculpatul trebuie sa raspunda civil pentru intreaga paguba
cauzata prin fapta sa, chiar daca la producerea ei au contribuit si alte
persoane netrimise in judecata penala.
Are vocatia de a deveni parte responsabila civilmente o persoana
fizica (parintele pentru minor, invatatorul pentru elev) sau o persoana
juridica (comitentul pentru prepus). Participarea sa in proces fiind in
latura civila, este necesar ca partea responsabila civilmente, persoana
fizica, sa aiba capcitatea de exercitiu, iar institutia, societatea sa aiba
personalitate juridica, in conditiile legii civile.
DPP–pg–100

Participarea in procesul penal a persoanei responsabile civilmente


se realizeaza prin introducerea sa in cauza sau prin interventia sa
voluntara.
Introducerea in procesul penal a partii responsabile civilmente se
dispune, la cererea partii civile, de autoritatea judiciara in fata careia
se afla cauza penala, in tot cursul urmaririi penale, iar in cursul
judecatii in prima instanta numai pina la citirea actului de sesizare.
Nerespectarea acestui termen este de natura sa impiedice
desfasurarea normala a judecatii, caci ar insemna ca cercetarea
judecatoreasca sa se desfasoare fara ca partea responsabila
civilmente sa fie introdusa in proces si sa ia parte la judecata; intrucit
termenul este prevazut in special pentru apararea intereselor partii
responsabile civilmente de a lua parte la proces, daca aceasta parte
nu se opune de a fi introdusa in cauza si dupa citirea actului de
sesizare a instantei (deci dupa inceperea cercetarii judecatoresti),
introducerea in cauza devine valabila. |n cazul in care actiunea civila
se exercita si din oficiu, introducerea in cauza a partii responsabile
civilmente se dispune din propria initiativa a instantei de judecata,
insa respectindu-se termenul de introducere, caci altfel ar fi
prejudiciata partea responsabila civilmente prin administrarea de
probe in lipsa sa. Daca, insa, prin casare, judecata cauzei se reia la
prima instanta, poate fi introdusa din oficiu partea responsabila
civilmente inainte de inceperea cercetarii judecatoresti.
Persoana responsabila civilmente poate deveni parte in proces si
prin interventia sa voluntara, daca nu a fost introdusa in cauza la
cererea partii civile sau din oficiu; ea are interes de a interveni in
proces pentru a apara interesele civile ale inculpatului si ale sale
proprii, care ar putea fi afectate in absenta sa. Interventia voluntara
poate avea loc in tot cursul urmaririi penale si al judecatii in prima
instanta, dar pina la terminarea cercetarii judecatoresti, luindu-se
procedura din stadiul in care se afla in momentul interventiei, fara o
refacere obligatorie a actelor de judecata anterioare.
B. Drepturile si obligatiile procesuale ale partii
responsabile civilmente
Fiind un subiect pasiv secundar al procesului penal, parte numai in
actiunea civila accesorie celei penale, partea responsabila civilmente
participa la proces numai in latura civila, aparindu-si interesele sale
legitime in legatura cu raspunderea sa civila. |n primul rind, partea
responsabila civilmente are interese comune cu ale inculpatului,
deoarece exonerarea de raspundere a acestuia sau respingerea in
parte a pretentiilor partii civile profita si partii responsabile civilmente;
ca urmare, apararea sa se va axa pe inexistenta faptei si pe
nevinovatia inculpatului, ceea ce implica aparari comune si in legatura
cu latura penala a cauzei, dar care formeaza si temeiul raspunderii
civile a inculpatului; de asemenea, va actiona pentru a dovedi
inexistenta pagubei sau intinderea sa mai mica, activitate
caracteristica laturii civile.
|nsa partea responsabila civilmente are si aparari proprii, care se
refera la indeplinirea conditiilor prevazute de legea civila pentru a
interveni raspunderea sa civila, deoarece ea poate fi aparata de
raspundere civila chiar daca inculpatul este supus unei astfel de
raspunderi; de exemplu comitentul poate dovedi ca prepusul sau nu a
cauzat paguba in functia care i s-a incredintat. De aceea, partea
responsabila civilmente are o pozitie procesuala autonoma fata de
inculpat, actionind si alaturi, dar si distinct de acesta, aparindu-si
propriile sale interese legitime. Aceasta pozitie permite partii
DPP–pg–101

responsabile civilmente sa administreze probe in legatura cu


producerea pagubei de catre inculpat si atunci cind acesta nu cere
astfel de probe sau se opune administrarii lor, sa nu fie de acord cu o
tranzactie incheiata de inculpat in legatura cu intinderea pagubelor,
poate sa exercite o cale de atac in conditiile in care inculpatul nu
intelege sa o exercite.
Partii responsabile civilmente i se acorda, in temeiul principiului
parificarii, aceleasi drepturi ca si inculpatului in cadrul laturii civile a
cauzei. Ca subiect pasiv al actiunii civile, partea responsabila
civilmente va actiona, de regula, prin mijloace procesuale recunoscute
partilor din proces, in scopul infirmarii raspunderii civile a inculpatului
si, daca este cazul, a raspunderii sale civile, iar in subsidiar pentru
restringerea raspunderii sale civile in conditiile legii. Parificarea
drepturilor procesuale ale partii responsabile civilmente cu cele ale
inculpatului, in latura ciivla a cauzei, permite ca apararea inculpatului
in aceasta latura sa profite partii responsabile civilmente si invers,
ceea ce consfinteste formarea unui grup procesual de parti cu
interese comune.
Daca partea civila isi retrage constituirea de parte civila, renuntind
sa mai exercite actiunea civila in procesul penal, inceteaza si calitatea
de parte responsabila civilmente, fara posibilitatea de opunere din
partea acesteia, caci fara exercitarea unei actiuni civile nu poate
exista nici parte responsabila civilmente; atunci cind actiunea civila se
poate exercita si din oficiu, renuntarea partii civile la constituirea de
parte civila nu face sa inceteze calitatea de parte responsabila
civilmente, deoarece instanta poate dispune din oficiu obligarea
acesteia la reparatii civile. Decesul partii responsabile civilmente nu
face sa inceteze exercitiul actiunii civile, care se poate indrepta
impotriva mostenitorilor; de asemenea, in caz de reorganizare a
persoanei juridice partea responsabila civilmente, se poate introduce
in cauza persoana juridica succesoare in drepturi, iar in caz de
desfiintare sau de dizolvare se introduc in cauza lichidatorii (art. 21 al.
2).
I.10. Alti subiecti ai procesului penal, implicati in
exercitiul actiunii penale si al actiunii civile
§1. Aparatorul
1) Calitatea de aparator in procesul penal
Inculpatul fiind, de regula, o persoana fara pregatire juridica si, de
cele mai multe ori, fara pregatire scolara superioara, pentru a-l situa
pe o pozitie procesuala egala cu reprezentantul Ministerului Public,
magistrat, s-a simtit nevoia sa i se asigure o asistenta juridica din
partea unui profesionist al dreptului, care a primit denumirea de
aparator. |n conformitate cu Actele Internationale cu privire la
Drepturile Omului, s-a inscris in Constitutie (art. 24) prevederea ca
dreptul de aparare este garantat, iar in Codul de procedura penala
(art. 171) prevederea potrivit careia invinuitul sau inculpatul are
dreptul sa fie asistat de aparator in tot cursul urmaririi penale si al
judecatii, iar organele judiciare sint obligate sa-i aduca la cunostinta
acest drept.
Initial, functia de aparare exercitata de aparator era strins legata
de inculpat, partea din proces impotriva careia se exercita atit
actiunea penala, cit si actiunea civila. |n acest sens, in art 78–80 ale
Codului de procedura penala din 1936 erau reglementate drepturile
procesuale ale aparatorului inculpatului, iar in Constitutiile din 1948 si
1952 se facea referire la dreptul la aparare al inculpatului. Extinderea
DPP–pg–102

functiei de aparare si la celelalte parti a fost initiata prin art. 31 al. 3


al Constitutiei din 1965, confirmata apoi prin art. 173 al Codului de
procedura penala din 1968, in care se recunosc drepturi procesuale
pentru aparatorul partii vatamate, partii civile si partii responsabile
civilmente, fiind astfel recunoscuta asistenta juridica pentru toate
partile din proces. Aceasta conceptie a fost consacrata si prin
dispozitiile art. 24 al Constitutia României din 1991, in care se
consfinteste dreptul tuturor partilor din proces de a fi asistate de
avocat.
Aparatorul este persoana care participa in procesul penal pentru a
acorda asistenta juridica uneia din parti. Desi asistenta juridica din
partea unui aparator se poate acorda oricarei parti, dispozitiile
constitutionale (art. 23 al. 5) si cele ale Codului de procedura penala
(art. 171) au in vedere in primul rind asistenta juridica a invinuitului si
inculpatului.
|n ce priveste persoana care acorda asistenta juridica, exista o
diferenta de terminologie intre dispozitiile constitutionale si cele ale
Codului de procedura penala. Astfel, in art. 23 si 24 din Constitutie se
prevede ca asistenta juridica se acorda de “avocat”, iar in Codul de
procedura penala (art. 171 si 173) este reglementata asistenta
juridica acordata de “aparator”. Se pune firesc intrebarea daca
notiunea de “aparator” se suprapune aceleia de “avocat”.
Potrivit Legii nr. 51/1995 pentru organizarea si exercitarea
profesiei de avocat si a statutului profesiei de avocat, avocatul este
persoana care a devenit membru al unui barou de avocati. Poate
deveni avocat cetateanul rom#n, avind exercitiul drepturilor civile si
politice, care este licentiat in drept sau doctor in drept si nu se
gaseste in vreunul din cazurile de nedemnitate si incompatibilitate
prevazute de lege, daca a obtinut, pe baza unui examen, dreptul de
primire in profesie si a fost inscris intr-unul din barourile de avocati. |n
primii doi ani, avocatul stagiar se pregateste in profesie si, dupa
absolvirea examenului de libera practica, devine avocat definitiv. Pot
fi primiti in profesia de avocat si cu scutire de examen acei care au
activat cel putin patru ani ca judecator, procuror sau notar. Activitatea
avocatului se realizeaza prin consultatii si cereri cu caracter juridic,
asistenta si reprezentarea juridica in fata organelor de jurisdictie, de
urmarire penala si de notariat, in procese penale, civile, comerciale,
de contencios administrativ etc.
Aparatorul este persoana care, potrivit art. 171 si 173, acorda
asistenta juridica invinuitului, inculpatului si celorlalte parti din proces.
Aparatorul este, de regula, un avocat, caci acesta are dreptul de a
acorda asistenta si reprezentare juridica oricarei persoane care
apeleaza la serviciile sale, inclusiv in procesul penal. Sint cazuri
pentru care legea prevede posibilitatea ca asistenta juridica sa fie
acordata si de persoane care nu sint avocati15.
Dispozitiile art. 23 al. 5 din Constitutie, prin care se face referire la
dreptul partilor de a fi asistate de avocati, si nu de aparatori, se
explica prin dorinta legii noastre fundamentale de a se asigura o

15
De exemplu, potrivit art. 87 L.O.J., magistra]ii au dreptul s` pledeze
cauzele personale, ale p`rin]ilor, so]ilor [i copiilor lor; pentru persoanele
juridice care sint p`r]i civile sau p`r]i responsabile civilmente, asisten]a
juridic` se acord` [i de juri[tii incadra]i in oficiile juridice ale acestor unit`]i
care, f`r` a fi avoca]i, func]ioneaz` in temeiul legii ca jurisconsul]i sau
consilieri juridici. |n Codul de procedur` penal` al Republicii Moldova se
prevede (art. 43) c` pot participa ca ap`r`tori [i alte persoane care sint
licen]iate in drept, dac` au incuviin]area organului judiciar.
DPP–pg–103

asistenta juridica de cit mai buna calitate; ca urmare, fiind inscrisa in


Constitutie, printr-o lege organica sau ordinara nu se poate inlatura
sau restringe dreptul partilor de a apela la serviciile unui avocat
pentru a le acorda asistenta juridica. Aceasta garantie constitutionala
are in vedere, in primul rind, interesele partii careia i se asigura
dreptul la aparare, dar si interesele societatii de a se realiza o justitie
corecta in cauzele penale, deoarece avocatul, incluzind si consilierul
juridic, au pregatirea profesionala de a acorda asistenta juridica de
buna calitate si, totodata, supunindu-se in activitatea lor Constitutiei,
legii, statutului profesiei si regulilor eticii profesionale (art. 1 din
Statut), asaza pe avocat ca un colaborator corect al autoritatii
judecatoresti, indeplinind o misiune sociala, pusa in slujba adevarului
si justitiei (art. 4 din Statut).
Deci, cind Codul de procedura penala se refera la aparator, trebuie
sa se inteleaga ca are in vedere in prinmul rind avocatul ales sau
numit din oficiu pentru a da asistenta juridica unei parti din proces, in
special invinuitului sau inculpatului, iar in secundar acea persoana
care, potrivit legii, poate da asistenta juridica in cazurile determinate
de lege.
Prin reglementarea calitatii procesuale de “aparator” si a actului
procesual de “asistenta juridica” si de “reprezentare”, Codul de
procedura penala face deosebire intre apararea facuta personal de
partile din proces, denumita si “autoaparare” sau “aparare
materiala“, si asistenta juridica acordata de aparator, un profesionist
al dreptului, denumita si “aparare formala” sau “aparare tehnica”.
Codul de procedura penala face distinctie si intre asistenta juridica
si reprezentare; prin asistenta juridica trebuie sa se inteleaga
acordarea de consultatii, formularea de cereri cu caracter juridic,
asistarea partilor in cursul desfasurarii procesului penal si exercitarea
drepturilor acestora in prezenta partii careia i se da asistenta;
reprezentarea consta in exercitarea acelorasi drepturi, dar in absenta
partii de la urmarire sau de la judecata, in temeiul unui mandat de
reprezentare care i s-a dat unei persoane de catre partea din proces;
mandatul de reprezentare i se da, de regula, unui avocat. Desi
mijloacele de aparare folosite sint aceleasi, deosebirea consta in
restringerea unor drepturi ale reprezentantului si limitarea cazurilor
de reprezentare a invinuitului si inculpatului.
2) Asistenta juridica facultativa si asistenta juridica
obligatorie
Legea asigura libertatea de alegere a avocatului, partea din proces
care doreste sa fie asistata de un avocat are dreptul sa se adreseze
avocatului pe care-l considera cel mai potrivit pentru apararea
drepturilor si intereselor sale. |ntrucit profesia de avocat se exercita in
cabinete individuale, in cabinete asociate sau in societati civile
profesionale, partea care doreste sa angajeze un avocat trebuie sa
accepte aceste modalitati, cu toate consecintele pe care le prevede
legea16. Dreptul avocatului de a asista si de a reprezenta o parte din
proces se naste din contractul de asistenta juridica, incheiat in forma
scrisa intre avocat si justitiabil sau mandatarul sau. |n baza
contractului de asistenta juridica, in care se prevede intinderea
puterilor conferite avocatului, se emite o imputernicire avocatiala cu
care avocatul se legitimeaza in fata organelor de urmarire penala si a
16
de exemplu, dac` se adreseaz` societ`]ii civile profesionale, compus`
din mai mul]i avoca]i, de specialit`]i diferite, desemnarea avocatului care va
prelua cauza p`r]ii se face de conducerea societ`]ii, f`r` a se cere op]iunea
p`r]ii (art. 22 din Statut)
DPP–pg–104

instantei judecatoresti. Pentru activitatea sa avocatiala, avocatul are


dreptul la onorariu, fixat prin contractul de asistenta juridica, si la
acoperirea tuturor cheltuielilor facute in interesul clientului sau (art.
27 din Legea nr. 51/995).
Asistenta juridica acordata in urma solicitarii partii din proces
poarta denumirea de asistenta juridica facultativa, iar avocatul devine
aparator ales. Asistenta juridica facultativa prin aparator ales prezinta
avantaje indiscutabile deoarece, de principiu, se acorda de cei mai
buni avocati, alesi personal de partile din proces, fiind convinse ca
asistenta va fi de cea mai buna calitate, la nivelul onorariului platit; ea
stimuleaza concurenta dintre avocati pentru pregatirea lor
profesionala cit mai inalta si pentru depunerea unei asistente juridice
constiincioase si eficiente in fiecare cauza penala.
|nsa asistenta juridica facultativa prezinta si dezavantajul ca nu
toate persoanele care au nevoie de asistenta juridica pot apela, in
raport de posibilitatile lor materiale, la cei mai buni avocati, sau chiar
nu pot plati nici onorarii modeste pentru a-si alege un avocat. Pentru
corectarea acestei situatii, legea prevede ca decanul baroului poate
aproba acordarea de asistenta juridica gratuita; in aceste cazuri,
avocatul nu mai este ales, ci desemnat din oficiu, dar gratuit.
Asistenta juridica facultativa din oficiu se caracterizeaza prin aceea ca
se acorda gratuit in acele cauze in care asistenta juridica nu este
obligatorie, dar partea se gaseste in imposibilitate vadita de a plati
onorariul de avocat (art. 63 din Legea nr. 51/1995).
Dreptul de aparare fiind un drept fundamental al cetateanului,
procesul penal modern asigura realizarea acestui drept prin acordarea
asistentei juridice in mod obligatoriu in acele cauze in care, datorita
fie situatiei personale, fie gravitatii pedepsei ce poate fi aplicata, este
necesar sa intervina asistenta din partea unui profesionist al
dreptului, care sa apere interesele legitime ale partii.
Asistenta juridica obligatorie este consacrata in toate legislatiile
moderne, in sensul ca, in anumite situatii, procesul penal nu poate
avea loc daca nu se acorda asistenta juridica de catre un aparator
ales sau numit din oficiu. |n cazul in care partea nu si-a ales un
aparator, organul judiciar este obligat sa solicite, iar baroul de avocati
este obligat sa asigure asistenta juridica prin numirea unui avocat ca
aparator din oficiu; in acest scop, barourile de avocati organizeaza un
serviciu de asistenta judiciara, la sediul tuturor instantelor de judecata
din judet, care asigura asistenta juridica obligatorie, procedind
totodata la obtinerea platii onorariilor de la Ministerul Justitiei. Partea
care nu este multumita cu avocatul care a fost numit din oficiu poate
sa-si angajeze un avocat ales, caz in care activitatea avocatului din
oficiu inceteaza.
|n ce priveste cazurile in care asistenta juridica este obligatorie,
acestea variaza de la o legislatie la alta si chiar in cadrul aceleiasi
legislatii se produc schimbari ale acestor cazuri. Astfel, fata de
cazurile de asistenta juridica obligatorie prevazute in Codul anterior, |
n Codul de procedura penala din 1968 s-au introdus noi cazuri, care
au fost apoi sporite prin modificarea adusa acestui Cod prin Legea nr.
32/1990. Cele mai multe din aceste cazuri de asistenta juridica
obligatorie se refera la invinuit si inculpat, deoarece acesta are cea
mai mare nevoie de asistenta juridica din partea unui profesionist in
combaterea invinuirii si a pretentiilor civile. Unele din aceste cazuri se
aplica in tot cursul procesului penal, altele numai in cursul judecatii,
cind apararea trebuie asigurata in cele mai bune conditii.
DPP–pg–105

A. Asistenta juridica obligatorie in tot cursul


procesului penal
|n tot cursul procesului penal, asistenta juridica a invinuitului si
inculpatului este obligatorie atunci cind acesta este minor, militar in
termen, militar cu termen redus, rezervist concentrat, elev al unei
institutii militare de invatamint, internat intr-o scoala speciala de
reeducare si munca ori cind este arestat, chiar in alta cauza (art. 171
al.2).
Pentru invinuitul sau inculpatul minor, asistenta juridica este
obligatorie numai in perioada minoritatii, cind se considera ca nu se
poate apara singur; invinuitului sau inculpatului minor la data savirsirii
infractiunii, dar devenit major la data inceperii urmaririi penale nu i se
mai asigura asistenta juridica obligatorie; pentru invinuitul sau
inculpatul minor la data inceperii urmaririi penale, asistenta juridica
obligatorie inceteaza la data majoratului. |n cursul judecatii, insa, se
aplica dispozitiile art. 483 al. 2 si 3, in sensul ca asistenta juridica
ramine obligatorie daca la data sesizarii instantei inculpatul era minor,
chiar daca ulterior a implinit 18 ani; daca la data sesizarii instantei
intr-o cale de atac – ordinara sau extraordinara – inculpatul a devenit
major, asistenta juridica nu mai este obligatorie; explicatia acestei
derogari consta in necesitatea de a se mentine asistenta juridica
obligatorie in cursul judecatii, faza procesuala in care minorul abia
ajuns la majorat are nevoie de asistenta unui avocat.
Calitatile de militar in termen, militar cu termen redus, rezervist
concentrat, elev al unei institutii militare de invatamint sint dobindite,
de regula, de la data prezentarii la unitate a celui incorporat,
concentrat, admis in unitatea de invatamint si pina la data cind a
primit documentul de lasare la vatra, a terminat scoala sau a fost
exclus din ea. Asistenta juridica devine obligatorie din momentul in
care invinuitul sau inculpatul se afla in una din aceste situatii si pina la
incetarea ei. |n redactarea initiala a Codului de procedura penala era
prevazuta, printre cazurile de asistenta juridica obligatorie, numai
calitatea de militar in termen; prin Legea nr. 32/1990 de modificare a
Codului de procedura penala s-au inscris si celelalte situatii similare
militarului in termen, care impun acordarea unei asistente juridice
obligatorii.
Ca masura educativa aplicabila infractorilor care la data savirsirii
infractiunii erau minori, internarea intr- o scoala de reeducare si
munca se poate executa si dupa ajungerea la majorat; cum internarea
prin privarea de libertate este asimilata cu retinerea intr-un loc de
detentie, s-a considerat necesar sa se acorde asistenta juridica
obligatorie si celor internati intr-o astfel de scoala deveniti majori
deoarece, fiind privati de libertate, nu si-ar putea face singuri
apararea.
|nvinuitul sau inculpatul care este arestat, chiar in alta cauza, are
nevoie de asistenta juridica obligatorie data fiind dificultatea de a-si
pregati apararea in situatia in care se afla. Se gaseste intr-un astfel de
caz invinuitul sau inculpatul arestat preventiv, chiar in alta cauza,
precum si cel care executa o pedeapsa privativa de libertate data
intr-o alta cauza decit cea in care este urmarit sau judecat. |n art. 23
al. 5 din Constitutie se prevede asistenta juridica obligatorie pentru
cel retinut sau arestat atunci cind i se aduce la cunostinta invinuirea.
B. Asistenta juridica obligatorie in cursul judecatii
|n cursul judecatii, fie in prima instanta, fie intr-o cale de atac,
legea instituie, in plus, inca doua cazuri de asistenta juridica
obligatorie: cind legea prevede pentru infractiunea cu care este
DPP–pg–106

sesizata instanta de judecata pedeapsa inchisorii mai mare de 5 ani si


atunci cind instanta apreciaza ca inculpatul nu si-ar putea face singur
apararea.
|n primul caz – cind legea prevede pentru infractiunea savirsita o
pedeapsa mai mare de 5 ani – s-a avut in vedere gravitatea pedepsei
si, ca urmare, complexitatea cauzei, care solicita o aparare
profesionala din partea unui avocat; instituirea acestui caz numai
pentru faza de judecata se explica prin dificultatea de a se determina
la inceputul urmaririi penale incadrarea juridica corecta a faptei, in
timp ce judecata incepe cu o incadrare juridica stabilita prin
rechizitoriu. |n ce priveste limita de pedeapsa de la care incepe
obligativitatea asistentei juridice, aceasta este determinata, la
inceputul judecatii, de incadrarea juridica data faptei prin actul de
sesizare; daca, in timpul judecatii, se schimba incadrarea juridica se
are in vedere, in ce priveste determinarea pedepsei, noua incadrare
juridica ce s-a dat faptei; astfel, daca aceasta noua incadrare juridica
prevede o pedeapsa mai mare de 5 ani, devine obligatorie, in
continuarea judecatii, asistenta juridica; dimpotriva, daca noua
incadrare juridica prevede o pedeapsa maxima de 5 ani sau mai mica,
inceteaza obligatia asistentei juridice determinate de incadrare
juridica initiala. La stabilirea cuantumului pedepsei inchisorii se are in
vedere pedeapsa legala prevazuta pentru infractiunea consumata,
fara a se lua in considerare existenta vreunei cauze de agravare sau
atenuare a pedepsei prevazute in partea generala a Codului penal,
cum ar fi tentativa, provocarea, savirsirea faptei de trei sau mai multe
persoane etc.
Al doilea caz – cind instanta apreciaza ca inculpatul nu si- ar putea
face singur apararea – se refera la persoanele cu infirmitati fizice sau
psihice de natura a nu putea percepe cele scrise din dosar (orbi) sau
cele spuse in sedinta de judecata (surzi, inapoiati mintal) ori care nu
se pot exprima (muti, senili, alienati mintal). |n practica judiciara s-a
considerat ca se aplica acest caz de asistenta juridica obligatorie
atunci cind sint inculpati cu interese contrare si ar fi numit un singur
aparator din oficiu pentru toti inculpatii, deoarece apararea unui
inculpat s-ar intoarce impotriva altuia, ceea ce l-ar lipsi in realitate de
asistenta juridica. Cu privire la imposibilitatea inculpatului de a-si face
singur apararea, in raport de situatia concreta a fiecaruia, dreptul de
apreciere revine instantei de judecata; odata ce s-a ajuns la aceasta
constatare, asistenta juridica devine obligatorie17.
Nerespectarea prevederilor privind asistenta juridica obligatorie a
invinuitului sau inculpatului se sanctioneaza cu nulitatea actului
efectuat in lipsa aparatorului. |n cazul asistentei juridice a invinuitului,
in cursul urmaririi penale, nulitatea este relativa (art. 197 al. 1 si 4),
deoarece nu se incadreaza in cazurile de nulitate absoluta; insa
nerespectarea dispozitilor privind asistenta juridica obligatorie a
inculpatului atrage nulitatea absoluta (art. 197 al. 2 si 3), fie ca s-a
produs in faza de urmarire penala, fie in faza de judecata.
Pentru celelalte parti din proces – partea vatamata, partea civila si
partea responsabila civilmente – se prevede numai cazul de asistenta
juridica obligatorie cind, in cursul judecatii, instanta apreciaza ca
partea nu-si poate face singura apararea; precizarile facute cu ocazia
examinarii acestui caz in ce priveste pe inculpat se aplica si in cazul
17
Exprim`m p`rerea c` acest caz de asisten]` juridic` obligatorie ar trebui
extins in tot cursul procesului penal, c`ci nu se poate explica de ce un orb,
surd, mut nu se poate ap`ra singur in [edin]a de judecat`, dar se poate ap`ra
singur in fa]a organului de urm`rire penal`.
DPP–pg–107

celorlalte parti. Nerespectarea dispozitiilor privind asistenta juridica


obligatorie a altor parti decit inculpatul atrage doar o nulitate relativa.
Prin asistenta juridica obligatorie se intelege participarea
aparatorului – ales sau din oficiu – la urmarirea sau judecarea cauzei
in prezenta inculpatului sau a partii careia ii acorda asistenta juridica.
Daca partea nu se prezinta la judecata, iar procedura de citare este
indeplinita, cauza se poate judeca in lipsa partii, dar aparatorul nu
poate lua parte la cercetarea judecatoreasca si nici la dezbaterile care
au loc, decit daca, potrivit legii, este posibila reprezentarea.
Calitatea de aparator inceteaza odata cu indeplinirea serviciilor
avocatiale prevazute in imputernicirea avocatiala, precum si atunci
cind imputernicirea a fost retrasa. |n asemenea cazuri, aparatorul ales
trebuie inlocuit cu un nou aparator ales, iar in cazul asistentei juridice
obligatorii, in lipsa unui aparator ales trebuie numit un aparator din
oficiu; in momentul in care se prezinta un aparator ales, care are
prioritate, inceteaza asistenta juridica din partea aparatorului numit
din oficiu.
3) Drepturile si obligatiile procesuale ale
aparatorului
|n art. 172 se prevad, sub denumirea marginala “drepturile
aparatorului”, drepturile procesuale ale aparatorului invinuitului sau
inculpatului; in temeiul art. 173, aceleasi drepturi, aplicate
corespunzator, sint recunoscute si aparatorului partii vatamate, partii
civile si partii responsabile civilmente. De la aceasta regula fac
exceptie acele drepturi ale aparatorului care sint specifice situatiei
invinuitului sau inculpatului (cum ar fi asistarea la judecarea cererii de
prelungire a duratei arestarii preventive a inculpatului, la prezentarea
materialului de urmarire penala etc.)18.
|ntinderea drepturilor procesuale ale aparatorului se diferentiaza in
raport de faza procesuala in care se afla cauza penala. Plenitudinea
drepturilor procesuale ale aparatorului este acordata in faza de
judecata, faza principala a procesului penal, care asigura, prin sedinte
de judecata, conditii prielnice asistentei juridice. Unele restrictii ale
drepturilor procesuale ale aparatorului sint prevazute in faza de
urmarire penala, in care actele de urmarire se efectueaza in locuri si
momente diferite, uneori cu pastrarea secretului cercetarii, conditii
mai putin prielnice pentru participarea aparatorului la efectuarea lor.
Aparatorul poate lua contact cu invinuitul sau inculpatul in tot
cursul procesului, dindu-i consultatii cu privire la continutul invinuirii
ce i se aduce, la mijloacele prin care poate fi combatuta, la apararile
ce se pot face, la probele si mijloacele de proba ce pot fi folosite.
Avind dreptul la contact cu inculpatul, chiar arestat fiind, organul de
urmarire penala nu-l poate stinjeni sau controla pe aparator in
realizarea acestui contact, nici direct, nici indirect (art. 30 din Legea
privind profesia de avocat). Totusi, in mod exceptional, cind interesul
urmaririi penale o cere, procurorul – din oficiu sau la cererea organului
de cercetare penala – poate dispune, prin ordonanta motivata,
interzicerea luarii de contact a inculpatului arestat cu aparatorul sau;
interdictia se poate lua o singura data si pe o durata de cel mult 5 zile.
Luarea de contact cu aparatorul nu poate fi interzisa la prelungirea
duratei arestarii de catre instanta de judecata, iar la prezentarea
materialului de urmarire penala luarea de contact este obligatorie.
18
|n cele ce urmeaz` ne referim la drepturile procesuale ale ap`r`torului
invinuitului sau inculpatului deoarece, in primul rind, asisten]a juridic` a
acestuia este in mod special avut` in vedere de legiuitor [i, in al doilea rind,
fiind cele mai numeroase, includ [i pe cele ale ap`r`torului celorlalte p`r]i.
DPP–pg–108

Restrictia este astfel limitata in timp, cu garantia ca numai procurorul


o poate dispune si numai printr-o ordonanta in care sint expuse
motivele ce au determinat restrictia.
Aparatorul are dreptul sa prezinte cereri scrise si orale si sa
depuna memorii in tot cursul procesului penal, realizind prin acestea
apararile pe care le considera necesare. Cererile si memoriile se pot
referi atit la aplicarea dispozitiilor legale care constituie garantii ale
dreptului la aparare, cit si la combaterea in fond a invinuirii si a
pretentiilor civile formulate, indicindu-se probele si mijloacele de
proba ce trebuie administrate, cazurile de impiedicare a punerii in
miscare si exercitarea actiunii penale care opereaza in cauza. Atunci
cind cererile sale nu au fost acceptate, aparatorul are dreptul sa se
plinga, in cursul urmaririi penale, procurorului ierarhic superior, iar in
cursul judecatii prin folosirea cailor de atac.
Un drept fundamental al aparatorului este acela de a asista pe
invinuit sau inculpat la efectuarea actelor procesuale si procedurale
care se desfasoara fata de acesta. “A asista” pe invinuit sau inculpat,
precum si oricare alta parte din proces, implica participarea
aparatorului la efectuarea actelor de urmarire si de judecata, alaturi
de partea careia ii acorda asistenta juridica, cu care ocazie aparatorul
poate da sfaturi de ceea ce trebuie sa spuna, sa faca si sa ceara in
apararea sa. |n acest mod, “asistarea” se deosebeste de
“reprezentare”, care presupune absenta partii de la locul si de la
momentul efectuarii actului, aparatorul actionind in numele si in
interesele acesteia. |n legatura cu dreptul aparatorului de a asista
partea din proces, apar diferentieri in faza de urmarire penala fata de
cea de judecata.
Acceptind ideea ca aparatorul, asistind pe invinuit sau inculpat, pe
linga sfaturile pe care i le poate da, exercita si drepturile procesuale
ale acestuia, in locul lui, dar pentru dinsul, in cursul urmaririi penale
aparatorul poate actiona numai in limitele in care invinuitul sau
inculpatul este prezent, fara participarea sa activa, avind doar dreptul
de a cere sa se consemneze corect declaratiile sau constatarie facute,
de a prezenta obiectii atunci cind nu se respecta legea si adevarul, de
a se plinge impotriva actelor nelegale si netemeinice. Deci in cursul
urmaririi penale, aparatorul are dreptul de a asista la efectuarea
oricarui act de urmarire penala de competenta organului de cercetare
penala sau a procurorului, insa fara a putea interveni decit prin cereri,
obiectii, plingeri in legatura cu modul in care s-a efectuat actul. |n
cazul in care considera necesar, cel ce efectueaza urmarirea penala
poate permite aparatorului sa puna intrebari invinuitului sau
inculpatului ori martorilor; in timpul ascultarii lor, il poate consulta cu
privire la mersul in continuare a urmaririi penale, a aplicarii sau nu a
unei dispozitii legale, insa fara ca aceste interventii sa constituie un
drept al aparatorului ce nu poate fi refuzat.
|n ce priveste actele de urmarire penala la care aparatorul are
dreptul sa asiste, pina la Legea nr. 32/1990 ele erau limitate la
cercetari la fata locului, perchezitii si autopsii, prelungirea duratei
arestarii preventive de catre instanta si prezentarea materialului de
urmarire invinuitului sau inculpatului (art. 172 al. 1); la efectuarea
celorlalte acte de urmarire, aparatorul putea asista numai cu
incuviintarea organului de urmarire penala. Prin legea sus-indicata s-a
dat extindere dreptului aparatorului de a participa la efectuarea
actelor de urmarire penala, precizindu-se ca acesta “are dreptul sa
asiste la efectuarea oricarui act de urmarire penala…”. Pentru a se
intelege exact intinderea acestui drept, trebuie luate in considerare
DPP–pg–109

conditiile in care se efectueaza actele de urmarire penala, prin


deplasari la fata locului, la domiciliul partilor, al martorilor, prin
verificari la autoritati si institutii, in ore de zi si, uneori, in ore de
noapte, saptamini si uneori chiar luni; efectuarea unor acte urgente
poate fi decisa pe moment, in urma primirii unei informatii, cazuri in
care nu mai poate fi chemat inculpatul si aparatorul sau. Nici
aparatorul nu poate fi in permanenta la organul de urmarire penala
pentru a fi prezent la efectuarea actului de urmarire ce necesita
urgenta. Ca urmare, participarea aparatorului la efectuarea actelor de
urmarire penala poate fi conceputa astfel:
– Sint acte de urmarire penala la care este obligatorie prezenta
aparatorului:
– ascultarea inculpatului (nu si a invinuitului) – art. 172 al.
2;
– aducerea la cunostinta a invinuirii (art. 23 din
Constitutie);
– prelungirea duratei arestarii preventive de instanta (art.
159 al. 4);
– prezentarea materialului de urmarire penala (art. 172 al.
5).
La efectuarea acestor acte de urmarire trebuie sa se asigure
prezenta aparatorului ales sau din oficiu, altfel actul efectuat in
absenta aparatorului fiind lovit de nulitate absoluta.
– |n cazul actelor de urmarire penala la care prezenta aparatorului
nu este obligatorie, organul de urmarire penala, la cererea
aparatorului, trebuie sa-l incunostinteze de data si ora efectuarii
actului; lipsa aparatorului, daca exista dovada instiintarii, nu
impiedica efectuarea actului; atunci cind nu s-a asigurat
instiintarea aparatorului de data si ora efectuarii actului, lipsa
aparatorului atrage nulitatea relativa a actului, ceea ce implica
existenta unei vatamari care nu poate fi inlaturata decit prin
anularea actului.
– |n cazul cind aparatorul a cerut sa participe la efectuarea unor acte
de urmarire penala, iar prezenta inculpatului nu poate fi asigurata
(cercetari la fata locului, autopsie, reconstituire, perchezitie),
prezenta aparatorului poate fi admisa, deoarece legea permite
reprezentarea sa, aparatorul avind dreptul sa formuleze cereri si
sa faca obiectii cu privire la modul in care se efectueaza actul.
Despre prezenta aparatorului la efectuarea unui act de urmarire
penala se face mentiune pe documentul constatator si actul este
semnat si de aparator.
|n toate situatiile, fie ca aparatorul asista la efectuarea unui act de
urmarire penala, fie ca actul s-a efectuat, contrar legii, in lipsa sa, ori
atunci cind cererile si obiectiile sale nu au fost acceptate, aparatorul
are dreptul sa se plinga impotriva masurilor si actelor prin care s-a
adus o vatamare intereselor legitime ale partii pe care o asista, la
procurorul care supravegheaza cercetarea penala, la prim-procurorul
parchetului sau la procurorul ierarhic superior.
|n cursul judecatii, aparatorul are dreptul sa participe la activitatea
procesuala ca si partile pe care le asista. Participind la judecata,
alaturi de partea careia ii acorda asistenta juridica, daca partea
doreste sa actioneze personal (prin cereri, exceptii, concluzii),
aparatorul ii da sfaturi de modul in care trebuie sa procedeze. De
regula, aparatorul actioneaza in locul partii prezente la judecata,
exercitind drepturile procesuale pe care legea i le acorda acesteia;
astfel in cursul cercetarii judecatoresti, aparatorul:
DPP–pg–110

– poate pune intrebari inculpatilor, martorilor, se opune intrebarilor


inadmisibile sau neconcludente puse de Ministerul Public sau alte
parti din proces;
– ridica exceptii si formuleaza cereri de recuzare, de probe, de
revocare a masurilor procesuale sau se opune cererilor formulate
de Ministerul Public sau partile din proces;
– pune concluzii cu privire la orice chestiune adusa in discutia
partilor si pune concluzii asupra fondului cauzei;
– declara caile de atac si participa la judecarea cestora, dezvoltind
motivele pentru care considera hotarirea atacta ca nelegala si
netemeinica.
Exercitarea drepturilor procesuale ale partilor are loc in limitele
prevazute de lege; astfel, aparatorul inculpatului se poate referi atit la
latura penala, cit si la latura civila, dar aparatorul partii civile si al
partii responsabile civilmente numai la latura civila a cauzei. Prezenta
partii la judecata, fara a face nici o opunere, semnifica acordul
acesteia cu tot ceea ce intreprinde si spune aparatorul sau.
Aparatorul nu poate, insa, sa exercite drepturile procesuale
personale ale partii. Astfel, instanta nu poate lua declaratii de la
aparator in locul partii, nu poate asculta pe aparator in locul
inculpatului, cind i se da acestuia ultimul cuvint, nu poate lua act de
impacare, de retragere a plingerii prealabile sau a unei cai de atac
daca partea prezenta nu o confirma, oral sau in scris.
Pe linga drepturile procesuale ale partii, pe care le exercita in locul
ei, aparatorul are si unele drepturi procesuale proprii, pe care le
exercita in numele sau:
– sa ia cunostinta de dosarul cauzei (art. 294 al. 2);
– sa asiste la sedintele de judecata secrete (art. 290 al.ult.);
– sa puna intrebari partii pe care o apara in cursul ascultarii acesteia
(art. 323 al. 2);
– sa exercite calea de atac pentru onorariul cuvenit ca aparator din
oficiu (art. 362 lit. e);
– sa declare, ca substituit procesual, calea de atac in numele sau,
dar pentru partea pe care a asistat-o (art. 362 al.ult.).
Obligatiile procesuale ale aparatorului decurg atit din dispozitiile
Codului de procedura penala, cit si din cele ale Legii de organizare si
exercitare a profesiei de avocat:
– Aparatorul trebuie sa se prezinte la data si locul unde se
efectueaza actul de urmarire penala sau unde se desfasoara
sedinta de judecata, pentru a da asistenta juridica partii pe care o
asista; nerespectarea cestei dispozitii atrage efectuarea actului
fara asistenta aparatorului, in cazul asistentei juridice facultative,
iar in cazul asistentei juridice obligatorii aminarea efectuarii
actului, atragind astfel, in caz de lipsa nejustificata, aplicarea unei
amenzi judiciare (art. 198 lit. c).
– Aparatorul trebuie sa se supuna masurilor de disciplina luate de
presedintele completului de judecata, sub sanctiunea unei amenzi
judiciare (art. 198 lit. h).
– |ndeplinirea sarcinilor profesionale trebuie realizata cu
constiinciozitate si probitate, aparatorul–avocat fiind obligat sa nu
se serveasca decit de mijloacele prevazute de lege. Pe linga
sanctiunile disciplinare ce se pot aplica in caz de incalcare a Legii
profesiei de avocat si Statutului acesteia, avocatul poate fi tras la
raspundere penala pentru folosirea constienta de acte false,
pentru instigarea la marturie mincinoasa, pentru sustragerea de
acte din dosare.
DPP–pg–111

4) Pozitia aparatorului in procesul penal


Aparatorul este un subiect al procesului penal cu o situatie
distincta, apropiindu-se prin unele trasaturi de partile din proces, iar
prin altele de autoritatile judiciare. Atunci cind exercita drepturile
procesuale ale partii vatamate si ale partii civile, aparatorul este
implicat in activitatea procesuala a subiectului activ al actiunii penale,
respectiv al actiunii civile, pe care-l asista sau il reprezinta; cind
exercita drepturile procesuale ale inculpatului si ale partii
responsabile civilmente, aparatorul este implicat in activitatea
procesuala a subiectului pasiv al actiunii penale, respectiv al actiunii
civile, exercitind functia de aparare a acestora. Deci aparatorul poate
fi implicat atit in exercitarea actiunii penale si a celei civile, cit si in
combaterea lor, prin sustinerea apararii impotriva acestor actiuni. |n
toate cazurile, aparatorul contribuie la realizarea dreptului la aparare
al partilor, sustinind drepturile si interesele partii careia ii acorda
asistenta juridica.
Asistenta juridica este, deci, o garantie a dreptului la aparare al
partilor, in special al invinuitului sau inculpatului. |ntrucit asistenta
juridica se acorda de catre un profesionist al dreptului (avocat sau
consilier juridic), facind parte din corpuri profesionale reglementate de
lege, in determinarea pozitiei procesuale a aparatorului trebuie avute
in vedere atit dispozitiile prevazute de Codul de procedura penala, cit
si cele prevazute in legile privind profesia de avocat si cea de consilier
juridic.
Pentru realizarea in cele mai bune conditii a dreptului la aparare,
aparatorul trebuie sa fie independent fata de autoritatile judiciare in
fata carora acorda asistenta juridica; in acest scop, Legea pentru
organizarea si functionarea profesiei de avocat prevede ca aceasta
profesie este libera si independenta, cu organizare si functionare
autonoma (art. 1). Avocatul poate analiza astfel critic dosarul de
urmarire penala si rechizitoriul intocmit de Ministerul Public si sa
semnaleze orice incalcare a legii de procedura comisa de organele de
urmarire penala; avocatul poate critica hotaririle judecatoresti prin
exercitarea si sustinerea cailor de atac. De aceea, avocatul este
protejat de lege in exercitarea profesiei si in legatura cu aceasta, ca si
functionarul ce implica exercitiul autoritatii de stat, barourile si
Uniunea avocatilor asigurind protectia demnitatii si onoarei acestuia.
De asemenea, avocatul este obligat sa desfasoare in scris si oral
numai activitati favorabile partii careia ii da asistenta juridica,
respectind astfel garantia constitutionala a dreptului la aparare; daca
ar proceda altfel, partea ar putea prefera sa se apere singura decit
printr-un avocat potrivnic; in acest sens, in lege se prevede ca
avocatul nu poate asista sau reprezenta parti cu interese contrare in
aceeasi cauza si nu poate pleda impotriva partii care l-a consultat mai
inainte in legatura cu aspectele concrete ale pricinii (art. 39); avocatul
este dator sa pastreze secretul profesional privitor la orice aspect al
cauzei care i-a fost incredintata, fiindu-i interzis sa depuna ca martor
ori sa furnizeze relatii cu privire la cauza pentru care este ales sau
numit din oficiu, fara o dezlegare prealabila, expresa si scrisa, din
partea clientului sau. |n fine, avocatul este dator sa studieze cauzele
care i-au fost incredintate, sa manifeste constiinciozitate si probitate
in activitatea sa, aparind cu fermitate si inalt profesionalism drepturile
si interesele celor carora le acorda asistenta juridica. |n acest scop,
legea prevede ca barourile si Uniunea avocatilor trebuie sa asigure
exercitarea dreptului la aparare, competenta si disciplina
profesionala, protectia demnitatii si onoarei avocatilor (art. 7).
DPP–pg–112

Daca avocatul aparator trebuie sa apere cu toata fermitatea


drepturile si interesele partii careia ii acorda asistenta juridica, el nu
poate apara orice fel de interese. Potrivit art. 4 din lege, in exercitarea
profesiei avocatul se supune numal legii, Statutului si regulilor eticii
profesionale.
Or, in art. 1 din Codul de procedura penala se prevede ca procesul
penal are drept scop ca orice persoana care a savirsit o infractiune sa
fie pedepsita potrivit vinovatiei sale si nici o persoana nevinovata sa
nu fie trasa la raspundere penala. Daca partea vatamata incearca sa
eludeze in mod necorect aplicarea legii penale, aceste interese ale
partilor sint contrare legii si, ca urmare, avocatul aparator nu poate
actiona impotriva constiintei sale si nu poate incalca legea penala
contribuind la condamnarea unui nevinovat sau la achitarea unui
infractor. De aceea, actionind pentru apararea drepturilor si
intereselor unei parti, desfasurind deci o activitate cu caracter
unilateral, numai in favoarea partii, avocatul aparator este obligat sa
se conformeze legii si adevarului, contribuind la constatarea completa
si exacta a faptelor si imprejurarilor favorabile partii, la aplicarea
corecta a legii penale si la individualizarea justa a pedepsei, aparind
numai interesele legitime ale partii, acele interese pe care legea le
ocroteste. Daca partea incearca sa foloseasca mijloace nepermise de
lege (ca acte false, martori mincinosi, experti corupti), avocatul
aparator trebuie sa adopte o pozitie independenta fata de partea pe
care o apara, dar care, in limitele legii, sa-i fie favorabila numai
acesteia. Ca urmare, avocatul apararii nu se poate identifica cu
interesele subiective ale partii, avind dreptul de a renunta la
imputernicirea profesionala pe care o are, de a inceta sa apere in
conditii nelegale. Prin aceasta atitudine avocatul aparator devine
colaborator al justitiei, urmarind acelasi scop ca si Ministerul Public si
instantele judecatoresti, dar de pe o pozitie care are in vedere numai
drepturile si interesele legitime ale partii pe care o apara.
§2. Reprezentantul. Substituitul procesual
1) Reprezentantul (art. 174)
Participarea partilor la desfasurarea procesului penal se realizeaza
prin prezenta lor in fata autoritatilor judiciare si prin indeplinirea de
catre ele insele a drepturilor si obligatiilor lor procesuale. |nsa legea
prevede si posibilitatea ca activitatea procesuala sa se desfasoare in
lipsa partilor, prin reprezentantii lor.
Persoana care este imputernicita sa indeplineasca, in lipsa partii, in
numele si interesul exclusiv ale acesteia, actele procesuale necesare
pentru apararea drepturilor si intereselor ei legitime, are calitate de
reprezentant. Aparatorul exercita drepturile procesuale ale partii in
lipsa acesteia, care fie nu doreste, fie nu poate sa se prezinte
personal la urmarire sau la judecata. Activitatea reprezentatului se
desfasoara in numele si interesul partii, astfel incit masurile si
hotaririle date se refera la partea reprezentata, desi ele au fost
sustinute ori combatute de reprezentantul ei. Reprezentantul, fara
deosebire de modul in care a fost imputernicit, are obligatia de a
indeplini mandatul ce i s-a dat cu constiinciozitate si in bune conditii.
Reprezentarea poate fi legala si conventionala.
|n cazul reprezentarii legale, imputernicirea provine de la lege,
care determina cine reprezinta in justitie anumite persoane; astfel:
– persoana vatamata lipsita de capacitate de exercitiu, poate fi
reprezentata de parinte, tutore (minorul), curator (cel pus sub
curatela);
DPP–pg–113

– persoanele juridice sint reprezentate de persoanele care, potrivit


legii sau statutului lor, reprezinta persoana juridica in relatiile cu
autoritatile (cum ar fi presedintele, directorul, seful contabil etc.).
Deci reprezentantii legali sint prevazuti de legea civila, atit pentru
persoanele fizice, cit si pentru cele juridice. Codul de procedura
penala prevede citeva situatii in care se instituie o reprezentare
obligatorie (art. 134 al. 3, 402, 460), in sensul ca la anumite activitati
procesuale inculpatul sau condamnatul detinut nu este adus la
judecata, in locul sau fiind desemnat un aparator din oficiu, care-l
reprezinta si-i acorda, in acelasi timp, si asistenta juridica.
Reprezentarea conventionala implica un raport juridic rezultat din
imputernicirea pe care o da partea si din acceptarea pe care o face
reprezentantul. Partea – mandantele – imputerniceste o alta persoana
– mandatarul, procuratorul – sa se prezinte in proces in numele si in
interesul sau, exercitindu-i drepturile procesuale si indeplinindu-i
obligatiile care-i revin. Mandatul trebuie sa fie special, in sensul ca in
cuprinsul sau este specificata imputernicirea de reprezentare in
procesul la care partea intelege sa nu se prezinte. Desi mandatul de
reprezentare poate fi dat oricarei persoane, in practica acest mandat
se incredinteaza unui avocat care, odata cu reprezentarea, acorda si
asistenta juridica; de aceea, o asemenea reprezentare se mai
numeste si tehnica. |n cazul in care mandatul este acordat altei
persoane, aceasta trebuie sa fie asistata de avocat, caci ea nu poate
pune concluzii in sedinta de judecata, fiind doar prezenta in locul
partii. Modul in care se intocmeste mandatul de reprezentare este
prevazut de legea civila si de legea pentru organizarea si exercitarea
profesiei de avocat.
|n legatura cu dreptul de a fi reprezentat in procesul penal, Codul
de procedura penala face deosebire intre inculpat si celelalte parti din
proces. Pentru inculpat legea prevede, de regula, prezenta sa
personala la sedinta de judecata, determinata de ratiuni temeinice:
inculpatul trebuie interogat, cu care ocazie se poate observa reactia
sa fata de infractiunea de care este invinuit, comportarea sa fata de
victima, fata de autoritati, elemente de care instanta urmeaza a tine
seama la individualizarea sanctiunii; de asemenea, pentru inculpat
este necesara participarea sa la proces, pe de o parte pentru a se
putea apara cit mai bine, el cunoscind toate datele in aparare, dar si
pentru a controla modul in care se acorda asistenta juridica de catre
avocat. De aceea, reprezentarea inculpatului este admisa numai in
cauzele mai simple si mai putin grave, ori la indeplinirea unor acte la
care prezenta sa personala nu poate fi asigurata. Astfel, in cursul
urmaririi penale, invinuitul sau inculpatul poate fi reprezentat
conventional la actele de urmarire penala la care are dreptul sa
participe, afara de acelea la care prezenta sa personala este
obligatorie (ca ascultarea, confruntarea, prezentarea materialului de
urmarire, prelungirea duratei arestarii preventive de catre instanta).
La judecarea in prima instanta si la rejudecarea cauzei in fond in calea
de atac, inculpatul poate fi reprezentat numai in cauzele privitoare la
infractiuni pentru care legea prevede ca pedeapsa amenda sau
inchisoarea de cel mult un an (art. 174 lit. a). Legea se refera la
natura si cuantumul pedepsei prevazute in partea speciala a Codului
penal, fara a se tine seama de cauzele de agravare sau atenuare a
pedepsei inscrise in partea generala a Codului. La judecarea in caile
de atac, in etapa admiterii in principiu, inculpatul poate fi reprezentat
fara restrictii (art. 174 lit. b); din moment ce cauza se rejudeca in
fond, reapare insa limitarea aratata anterior. |nsa legea prevede
DPP–pg–114

dreptul pentru organul de urmarire sau instanta de judecata de a


dispune prezentarea invinuitului sau inculpatului in fata sa chiar in
acele cauze in care reprezentarea este admisibila.
Reprezentantul nu poate exercita drepturile procesuale ale
invinuitului sau inculpatului prevazute intuitu personae si nici nu
poate renunta la vreunul din drepturile acestuia, fara un mandat
special de renuntare.
Celelalte parti pot fi reprezentate in tot cursul procesului penal,
fara nici o limitare. Partea vatamata, partea civila – daca sint
persoane fizice lipsite de capacitate de exercitiu sau cu capacitate de
exercitiu restrinsa – vor actiona in proces prin reprezentanti legali. |n
cazul persoanelor juridice, reprezentantii legali dau, de regula,
mandat consilierilor juridici pentru a reprezenta persoana juridica in
fata autoritatilor judiciare.
Reprezentantii, desi participa in proces in locul partilor, nu au
aceasta calitate, ei fiind insa subiecte ale procesului penal, ca titulari
de drepturi si obligatii.
2) Substiuitul procesual
|n unele cazuri, reduse la numar, legea autorizeaza anumite
persoane sa exercite un drept procesual in interesul uneia din partile
din proces:
– plingerea la organele de urmarire penala se poate face si de unul
din soti pentru celalalt sot, de catre copilul major pentru parinti
(art. 222);
– apelul poate fi declarat pentru partile din proces de catre aparator,
iar pentru inculpat si de catre sotul acestuia (art. 362 al.ult.);
– pot cere revizuirea in favoarea unui condamnat sotul si rudele
apropiate ale acestuia (art. 396 lit. b).
Persoana imputernicita de lege sa exercite un drept procesual al
uneia din partile din proces, in numele sau, dar in interesul acesteia,
are calitatea de substituit procesual.
Calitatea de substituit procesual nu poate proveni decit in temeiul
legii si se poate referi numai la actele pe care aceasta le autorizeaza
in mod expres. Spre deosebire de reprezentant, care actioneaza in
numele si in interesul partii pe care o reprezinta (nomine et jure
alieno), find obligat sa actioneze potrivit mandatului si fiind
raspunzator de indeplinirea obligatiilor asumate, substituitul procesual
actioneaza in numele sau, dar in interesul partii (nomine proprio sed
jure alieno), avind doar dreptul sa efectueze un act al partii si
actionind numai atunci cind considera necesar, fara a avea vreo
raspundere daca nu actioneaza.
|ntrucit in exercitarea actiunii penale si a celei civile se include si
folosirea cailor de atac, substituitul procesual contribuie, ca subiect
procesual, la exercitarea acestor actiuni.
DPP–pg–115

Cap. III. Punerea in miscare si exercitarea actiunii


penale si a actiunii civile

I.11. Punerea in miscare si exercitarea actiunii


penale
§1. Actiunea penala si procesul penal
1) Actiunea penala – institutie de baza a procesului
penal
Potrivit art.9, actiunea penala se pune in miscare si se exercita in
tot cursul procesului penal, fiind instrumentul juridic prin care
persoana invinuita de savirsirea unei infractiuni este adusa in fata
autoritatii judecatoresti pentru a raspunde de incalcarea legii penale.
Ca urmare, actiunea penala este o institutie de baza a procesului
penal, determinand inceperea, desfasurarea si finalizarea sa.
Inceperea procesului penal, in cazul savirsirii unei infractiuni, este
determinata de inevitabilitatea exercitiului actiunii penale, ceea ce
implica identificarea persoanei care a savirsit-o si tragerea ei la
raspundere penala, prin punerea in miscare a actiunii penale, dat fiind
ca o asemenea actiune nu poate fi exercitata decit impotriva unei
persoane determinate; desfasurarea in continuare a procesului penal
este dinamizata de exercitarea actiunii penale, prin trimiterea sau
chemarea inculpatului in fata autoritatii judecatoresti si sustinerea
invinuirii in sedinta de judecata in vederea condamnarii sale penale;
in fine, condamnarea si punerea in executare a hotaririi judecatoresti
definitive este o consecinta a exercitiului actiunii penale prin care
inculpatul a fost tras la raspundere penala19.
Desi este o institutie de baza a procesului penal, actiunea penala
nu se confunda cu procesul penal nici ca obiect si nici ca activitate.
Procesul penal constituie o activitate mai vasta, in care numai unul
din elementele constitutive il formeaza actiunea penala. |ntr-adevar,
actiunea penala se pune in miscare intr-un anumit moment al
desfasurarii procesului penal, atunci cind se cunoaste sau se
presupune cine este autorul faptei penale; cita vreme persoana
faptuitorului ramine necunoscuta, actiunea penala nu poate fi pusa in
miscare, dar procesul penal trebuie sa inceapa si sa se desfasoare atit
pentru constatarea, prin probe, a faptei savirsite, cit si pentru
descoperirea si identificarea faptuitorului. Deci procesul penal se
poate incepe si se poate desfasura fara o actiune penala pusa in
miscare, dar in scopul realizarii acestui act procesual. Dupa stingerea
actiunii penale prin hotarirea definitiva a instantei de judecata,
procesul penal continua sa se desfasoare cu punerea in executare a
condamnarii penale, ceea ce implica acte procesual-penale, dar in
conditiile in care actiunea penala este stinsa. Procesul penal este mai
vast decit actiunea penala si pentru ratiunea ca in cadrul acestuia se

19
De aceea, V. Dongoroz consider` c` ac]iunea penal` are o “aptitudine
func]ional`”, in sensul c` “folosirea” ei determin` inceperea [i apoi
dinamizarea procesului penal pin` la finalizarea lui, iar atunci cind nu are
aceast` aptitudine func]ional` impiedic` desf`[urarea procesului penal.
Subliniind rolul dinamizator al ac]iunii penale – uneori [i al ac]iunii civile – in
desf`[urarea procesului penal, credem c` termenul de “folosire” a ac]iunii
penale pentru inceperea [i desf`[urarea procesului penal nu se incadreaz` in
terminologia Codului de procedur` penal`, care intrebuin]eaz` doar termenii
de “punere in mi[care” [i de “exercitare” a ac]iunii penale, desf`[urarea
procesului penal fiind determinat` de scopul s`u, prev`zut in art. 1 Cod
procedur` penal`.
DPP–pg–116

poate exercita si o actiune civila, alaturata actiunii penale. De


asemenea, in acelasi proces penal se pot pune in miscare si exercita
mai multe actiuni penale, daca inculpatul a savirsit mai multe fapte
penale, dupa cum pot fi promovate si exercitate mai multe actiuni
civile, daca mai multe persoane s-au constituit parti civile,
depasindu-se astfel limitele exercitarii unei actiuni penale.
2) Unitatea de proces penal si pluralitatea de actiuni
penale
Actiunea penala isi are izvorul in savirsirea unei infractiuni; daca
s-au savirsit mai multe infractiuni, fiecare infractiune savirsita va
constitui izvorul unei actiuni penale distincte. Daca mai multe
infractiuni au fost savirsite de aceeasi persoana, sub forma
concursului real sau formal de infractiuni, in raport de tratamentul
sanctionator prevazut de legea penala, apare necesitatea ca toate
actiunile penale sa fie exercitate concomitent si finalizate printr-o
singura hotarire judecatoreasca. |n aceasta situatie exista un singur
proces penal – unitate procesuala – dar pluralitate de actiuni penale
privind un singur inculpat.
Sint cazuri in care se savirsesc, de autori diferiti, infractiuni care au
legaturi intre ele, ceea ce, pentru o buna administrare a justitiei,
impune judecarea tuturor inculpatilor pentru toate infractiunile
savirsite in cadrul aceluiasi proces penal, economisindu-se astfel
mijloacele procesuale si asigurindu-se o individualizare cit mai corecta
a sanctiunilor aplicate. {i in cazul unei astfel de conexitati intre
infractiuni diferite savirsite de inculpati diferiti, exista unitate de
proces penal si pluralitate de actiuni penale privind atit infractiunile,
cit si inculpatii.
|n cazul savirsirii unei infractiuni continuate sau complexe, ori in
caz de participatie infractionala, in care exista pluralitate de acte
materiale, de fapte si de inculpati, dar unitate infractionala, procesul
penal cuprinde o singura actiune penala, caci, potrivit legii penale, s-a
savirsit o singura infractiune.
3) Pluralitatea de procese penale in cazul unei
unitati infractionale
Daca actiunea penala, izvorita dintr-o unitate infractionala, dar cu
pluralitate de acte materiale ori cu pluralitate de coautori, instigatori,
complici, nu poate fi exercitata o data pentru toate actele care o
compun sau pentru toti participantii la savirsirea ei, exista
posibilitatea de a desfasura mai multe procese penale, in care sa fie
exercitata, partial, aceeasi actiune penala. Astfel, daca instigatorul si
complicele la savirsirea unei infractiuni au fost descoperiti dupa ce a
fost judecat si condamnat definitiv autorul ei, se poate incepe si
desfasura un alt proces penal, dar in care se exercita actiunea penala
izvorita din aceeasi infractiune. De asemenea, daca alte acte
materiale ale aceleiasi infractiuni continuate sau alte fapte care
alcatuiesc aceeasi infractiune complexa au fost descoperite ulterior
exercitarii actiunii penale numai cu privire la unele acte sau fapte,
intr-un alt proces penal se poate exercita actiunea penala cu privire la
noile acte sau fapte descoperite, in vederea finalizarii actiunii penale
pentru infractiunea unica in integritatea sa. Desi, de regula, actiunea
penala se exercita si se finalizeaza intr-un singur proces penal, viata
judiciara confirma si posibilitatea exercitarii si finalizarii actiunii
penale prin mai multe procese penale.
DPP–pg–117

§2. Punerea in miscare si exercitarea actiunii penale


1) Punerea in miscare a actiunii penale
A pune in miscare actiunea penala inseamna a efectua actul
procesual prevazut de lege prin care se formuleaza, impotriva unei
persoane determinate, invinuirea de savirsire a unei infractiuni si se
declanseaza activitatea de tragere la raspundere penala acesteia. |n
literatura juridica se mai foloseste si denumirea de “deschidere” sau
“promovare” a actiunii penale, dar expresia “punere in miscare”
realizeaza imaginea dinamica a declansarii unei activitati care
urmeaza sa se desfasoare, sa inainteze spre o finalizare.
Prin punerea in miscare a actiunii penale ia nastere raportul
procesual penal fundamental (principal), in care subiectul activ al
actiunii penale isi exercita dreptul sau de a trage la raspundere
penala pe invinuit, devenit inculpat, iar acesta are obligatia de a se
prezenta in fata autoritatii judecatoresti spre a raspunde de invinuirea
ce i se aduce. |n cadrul acestui raport, autoritatea sau persoana care
invinuieste are obligatia de a indeplini actele de invinuire potrivit legii
si adevarului, iar inculpatul, caruia i se recunoaste calitatea de parte
in proces, are dreptul de a se apara impotriva invinuirii care i se
aduce, ratiune pentru care i se acorda importante si eficiente drepturi
procesuale.
Actiunea penala se pune in miscare prin actul prevazut de lege,
denumit act de inculpare. Desi se face referire expresa in art. 9 al. 2
la “actul de inculpare prevazut de lege”, totusi Codul de procedura
penala nu indica in toate cazurile de punere in miscare a actiunii
penale care este actul de inculpare; astfel, in cazul in care i se acorda
instantei de judecata sau partii vatamate dreptul de a pune in miscare
actiunea penala, legea nu prevede prin ce act procesual se realizeaza
promovarea acestei actiuni, ceea ce a provocat discutii in literatura de
specialitate.
Actiunea penala poate fi pusa in miscare daca sint intrunite doua
conditii pozitive si una negativa. Conditiile pozitive sint:
– constatarea ca s- a savirsit o infractiune;
– cunoasterea persoanei sau persoanelor care au savirsit-o.
Daca prima conditie este suficienta pentru inceperea procesului
penal, caci acesta se poate desfasura si in rem, adica in legatura cu o
infractiune savirsita, actiunea penala nu poate fi pusa in miscare decit
impotriva unei persoane determinate – in personam – prezumtivul
infractor a carui vinovatie trebuie dovedita.
Conditia negativa pentru punerea in miscare a actiunii penale
consta in inexistenta vreunuia din cazurile care impiedica luarea unei
asemenea masuri, prevazute in art. 10.
Odata indeplinite aceste conditii, titularul exercitiului actiunii
penale poate dispune punerea in miscare a acestei actiuni prin actul
de inculpare prevazut de lege. Emiterea actului de inculpare se poate
situa in diferite stadii de desfasurare a procesului penal si se
realizeaza prin acte procesuale diferite, in functie de autoritatea sau
persoana care il emite si de stadiul procesual in care are loc punerea
in miscare a actiunii penale.
Ministerul Public, ca titular principal al exercitiului actiunii penale,
are dreptul sa o puna in miscare in toate cazurile de savirsire de
infractiuni, afara de cele in care acest drept este rezervat altor
autoritati sau persoane.
|n cursul urmaririi penale, imediat ce s-a retinut savirsirea unei
infractiuni si se cunoaste cine este faptuitorul, totodata neexistind nici
un caz legal de impiedicare, Ministerul Public pune in miscare
DPP–pg–118

actiunea penala, iar invinuitul devine inculpat; actul de inculpare, in


acest caz, este ordonanta de punere in miscare a actiunii penale (art.
255) emisa de procuror. |n cazul in care urmarirea penala a avut loc
fara punerea in miscare a actiunii penale, cauzele fiind mai simple si
mai putin grave, procurorul pune in miscare actiunea penala la
terminarea urmaririi, prin rechizitoriu (art. 262 pct. 1 lit. a), dupa care
dispune trimiterea in judecata a inculpatului si sesizeaza instanta de
judecata; in acest caz, rechizitoriul procurorului cuprinde doua acte
procesuale – punerea in miscare a actiunii penale si trimiterea in
judecata a inculpatului.
|n cursul judecatii, actiunea penala este pusa in miscare de
Ministerul Public numai in mod exceptional, atunci cind se descopera
in sarcina inculpatului si alte infractiuni decit cele cuprinse in
rechizitoriu sau se descopera participarea si a altor persoane la
savirsirea infractiunii judecate ori savirsirea de catre alte persoane a
unor infractiuni in legatura cu cea care se judeca (art. 336, 337); in
aceste cazuri, Ministerul Public este obligat sa ceara judecarea
inculpatului si pentru noile fapte penale savirsite sau judecarea si a
altor persoane ce au savirsit infractiuni in legatura cu cea care se
judeca, pentru a se asigura o buna administrare a justitiei. Actul de
inculpare, in aceste cazuri, este declaratia orala a procurorului de
punere in miscare a actiunii penale, consemnata in incheierea de
sedinta.
Deci actul de inculpare emis de Ministerul Public, prin procurorul
care efectueaza sau supravegheaza urmarirea penala ori prin
procurorul care participa la sedinta de judecata, consta in ordonanta
de punere in miscare a actiunii penale, in dispozitia scrisa inclusa in
rechizitoriu, precum si in declaratia orala de punere in miscare a
actiunii penale consemnata in incheierea de sedinta.
Instanta de judecata, in mod exceptional, cind procurorul nu
participa la judecata, pune in miscare actiunea penala pentru noi
fapte penale descoperite in sarcina inculpatului, in legatura cu cea
care se judeca, in conditiile art. 336, printr-o incheiere de extindere a
procesului penal. Desi in lege nu se considera in mod expres ca
aceasta incheiere este un act de inculpare, extinderea procesului
penal de catre instanta pentru noi fapte penale inseamna punerea in
miscare a actiunii penale impotriva inculpatului pentru aceste fapte,
ceea ce constituie un act de inculpare. Dreptul instantei de judecata
de a pune in miscare actiunea penala constituie o exceptie de la
regula, caci intre functia procesuala de invinuire, ce revine
Ministerului Public, si functia de jurisdictie, ce revine instantei de
judecata, exista incompatibilitate.
Actiunea penala se mai poate pune in miscare, in mod exceptional,
si de catre Camera Deputatilor si Senat, in sedinta comuna, printr-o
hotarire de punere sub acuzare a Presedintelui României pentru inalta
tradare (art. 84 al. 3 din Constitutie). Dupa luarea unei astfel de
hotariri, Parlamentul cere procurorului general sa sesizeze, potrivit
legii, Curtea Suprema de Justitie.
|n ce priveste actul de inculpare prin care partea vatamata pune in
miscare actiunea penala in cazurile prevazute de lege (art. 279 al. 2
lit. a), exista opinii diferite in literatura de specialitate:
– Persoana vatamata nu are acest drept si astfel, daca a introdus
plingere prealabila la instanta de judecata, potrivit art. 284,
instanta este aceea care implicit pune in miscare actiunea penala
prin actul prin care se investeste cu judecarea acelei cauze, adica
printr-o incheiere.
DPP–pg–119

– Opinia contrara – majoritara – sustine ca plingerea prealabila


introdusa de partea vatamata la instanta de judecata, pentru una
din infractiunile prevazute in art. 279 al. 2 lit. a, constituie actul de
inculpare, deci actul prin care se pune in miscare actiunea penala.
Plingerea prealabila indeplineste toate conditiile unui act de
inculpare: cuprinde invinuirea adusa unei persoane determinate si
are, totodata, efectul de a obliga instanta sa procedeze la judecata
pentru tragerea la raspundere penala a inculpatului. |ntrucit instanta
de judecata numai exceptional si printr-o prevedere expresa a legii
poate pune in miscare actiunea penala, in lipsa unei astfel de
dispozitii nu i se poate atribui functia de invinuire si in aceasta
situatie; de altfel, o incheiere de investire a instantei de judecata nici
nu este prevazuta de lege, considerindu-se doar ca, trecind la
judecarea cuzei, instanta a retinut in mod implicit ca actul de
inculpare este legal intocmit. Plingerea prealabila adresata instantei
de judecata este similara cu “citatia directa” din dreptul francez si cu
“actiunea directa” din dreptul nostru pina in 1948, care produc efectul
de punere in miscare a actiunii penale.
2) Exercitarea actiunii penale
Dupa ce a fost pusa in miscare, actiunea penala este exercitata
prin mai multe acte procesuale care asigura supunerea inculpatului
raspunderii penale. Au dreptul sa exercite actiunea penala:
– Ministerul Public – in toate cauzele si pe toata durata procesului;
– partea vatamata – in cauzele in care participa la proces;
– instanta de judecata – in cazul restrins in care a pus in miscare
actiunea penala.
Ministerul Public, prin procurorul care efectueaza sau
supravegheaza urmarirea penala, exercita actiunea penala prin
emiterea rechizitoriului, in care se dispune trimiterea in judecata a
inculpatului si sesizarea instantei competente sa judece cauza; prin
aceasta activitate procurorul sustine invinuirea formulata in actul de
inculpare si cere instantei de judecata sa procedeze la judecarea si
condamnarea inculpatului. |n cursul judecatii, Ministerul Public, prin
procurorul care participa la sedinta de judecata, sustine invinuirea in
fata instantei, prin participarea la administrarea probelor de vinovatie
si prin concluziile orale de condamnare a inculpatului potrivit legii
penale. Daca hotarirea pronuntata de instanta nu este legala si
temeinica, procurorul exercita caile de atac, care pot agrava
condamnarea inculpatului. Actele indicate constituie acte de
exercitare a actiunii penale, prin care aceasta este adusa pina la
finalizare, prin hotarirea instantei de judecata.
Partea vatamata, ca subiect activ al exercitiului actiunii penale,
contribuie, alaturi de Ministerul Public, la dovedirea invinuirii in cadrul
administrarii probelor, si cere, prin concluziile orale pe care le
formuleaza, atit in cursul urmaririi penale, cit si al judecatii,
condamnarea penala a inculpatului; in cauzele in care actiunea penala
se pune in miscare la plingerea prealbila, partea vatamata are dreptul
sa exercite caile de atac, ca act de exercitare a actiunii penale.
Instanta de judecata, in cazurile in care poate pune in miscare
actiunea penala, o exercita in continuare din oficiu pina la
solutionarea cauzei, prin extinderea actiunii penale, cind este cazul
(art. 335) si administrarea probelor de invinuire.
DPP–pg–120

§3. Cazurile in care punerea in miscare sau


exercitarea actiunii penale este impiedicata
1) Impedimente la punerea in miscare sau
exercitarea actiunii penale (art. 10)
Avind ca obiect tragerea la raspundere penala a persoanelor care
au savirsit infractiuni, actiunea penala nu poate fi pusa in miscare
sau, daca a fost pusa in miscare, nu mai poate fi exercitata cind nu
exista temeiul juridic al raspunderii penale – infractiunea (art.17 al.2
Cod penal); impedimentele la punerea in miscare sau exercitarea
actiunii penale exista si atunci cind, desi s-a savirsit o infractiune,
raspunderea penala este inlaturata printr-o cauza legala sau inlocuita
cu o altfel de raspundere juridica; in fine, cind nu este indeplinita vreo
conditie prevazuta de lege pentru punerea in miscare a actiunii
penale. |n primele doua categorii de cazuri, punerea in miscare sau
exercitarea actiunii penale este obstaculata cu caracter definitiv,
deoarece raspunderea penala nu poate interveni fiind fie exclusa – nu
exista infractiune – fie inlaturata printr-o cauza legala. |n ultima
categorie, impiedicarea este temporara, cit timp nu este indeplinita
conditia ceruta de lege; daca se indeplineste conditia ceruta,
impiedicarea dispare si actiunea penala poate fi promovata sau
exercitata, afara de cazul in care indeplinirea conditiei depinde de un
termen care a fost depasit.
Cazurile de impiedicare a punerii in miscare sau de exercitare a
actiunii penale sint prevazute in art.10 lit. a–j. Cazurile de la lit. a–e au
in vedere cauze care exclud raspunderea penala, prin inexistenta
infractiunii, ceea ce lipseste actiunea penala de temeiul ei juridic,
infractiunea. La lit. g–j sint prevazute cazuri de inlaturare a
raspunderii penale, ca urmare actiunea penala ramine fara obiect,
nemaifiind posibila tragerea la raspundere penala. |n fine, cazul de la
lit. f, care se refera la conditiile diferite, cu termen sau fara termen,
constituie impediment atit de drept penal, cit si de drept procesual
penal, care nu permite promovarea actiunii penale cit timp este
pendent.
Printre impedimentele rezultate din intervenirea unei cauze de
inlaturare a raspunderii penale sint enumerate numai acelea cu un
caracter mai general, ca amnistia, prescriptia, decesul faptuitorului,
retragerea plingerii prealabile si impacarea; legea penala prevede si
alte cauze care au ca efect apararea de pedeapsa, ceea ce atrage in
fond o inlaturare a raspunderii penale; pentru exactitate, ar trebui ca
in art. 10 sa se adauge un caz distinct de impiedicare a punerii in
miscare sau de exercitare a actiunii penale, anume “exista vreuna din
cauzele prin care legea apara de pedeapsa”. Pina la completarea in
acest sens a art. 10, practica judiciara a consemnat astfel de cauze ca
impedimente la punerea in miscare sau la exercitarea actiunii penale.
Codul de procedura penala imparte cazurile inscrise in art. 10 in
doua categorii, in raport de solutia pe care o determina in cazul
constatarii lor: toate cazurile de la lit. a–e atrag, in cursul urmaririi
penale, solutia de scoatere de sub urmarire, iar in cursul judecatii
solutia de achitare; cazurile de la lit. f–j, precum si cele care apara de
pedeapsa atrag, in cursul urmaririi penale incetarea urmaririi, iar in
cursul judecatii incetarea procesului penal. Dat fiind ca solutia pe care
o atrage un caz sau altul de impiedicare a punerii in miscare sau a
exercitarii actiunii penale are importanta in finalizarea procesului
penal, aceste cazuri vor fi examinate in cadrul celor doua categorii
indicate.
DPP–pg–121

2) Cazurile de impiedicare rezultate din lipsa


temeiului juridic al actiunii penale (inexistenta
infractiunii)
Potrivit art. 10 lit. a–e, sint astel de cazuri:
a) Fapta nu exista
Datorita unui denunt mincinos, a unor investigatii superficiale, s-a
considerat ca s-a savirsit o fapta cu caracter penal, dar ulterior s-a
stabilit ca o astfel de fapta nu a vut loc in realitatea obiectiva. Fara
fapta nu exista infractiune si, ca urmare, nici temei pentru o actiune
penala.
b) Fapta nu este prevazuta de legea penala sau
nu prezinta gradul de pericol social al unei
infractiuni
Fapta nu este prevazuta de legea penala (lit. b) – Acest caz este
incident atunci cind fapta savirsita nu isi are incriminare in nici o
prevedere a legii penale, fapta fiind de natura civila, disciplinara,
contraventionala sau este o fapta care initial a fost prevazuta de
legea penala, dar apoi a fost dezincriminata. Lipsind o trasatura
esentiala a infractiunii – prevederea in legea penala – nu exista
infractiune.
Fapta nu prezinta gradul de pericol social al unei infractiuni (lit. b1)
– |n cazul in care fapta este savirsita in conditiile art. 18 1 Cod penal,
desi este prevazuta de legea penala, nu constituie infractiune, lipsind
actiunea penala de temei juridic.
c) Fapta nu a fost savirsita de invinuit sau
inculpat
|nvinuirea initiala impotriva unei persoane s-a dovedit
neintemeiata; in acest caz nu mai poate fi pusa in miscare sau
exercitata actiunea penala impotriva acestei persoane, ci trebuie
indreptata impotriva persoanei care a savirsit fapta.
d) Faptei ii lipseste unul din elementele
constitutive ale infractiunii
Lipsa unuia din elementele constitutive ale infractiunii face ca
fapta sa nu aiba caracter penal, astfel ca pentru aceasta fapta nu
poate fi promovata o actiune penala. Lipsa intentiei, in cazul
infractiunilor care se pot savirsi numai intentionat, lipsa caracterului
repetat al faptei sau a altei imprejurari care constituie element
constitutiv, lipseste de temei juridic actiunea penala.
e) Exista una din cauzele care inlatura
caracterul penal al faptei
Codul penal (art. 44–51) prevede urmatoarele cauze generale cu
acest efect: legitima aparare, starea de necesitate, constringerea
fizica si constringerea morala, cazul fortuit, iresponsabilitatea, betia
completa involuntara, minoritatea faptuitorului pina la virsta cind nu
raspunde penal, eroarea de fapt. Sint si cauze speciale care inlatura
caracterul penal al faptei: efectuarea probei veritatii in caz de insulta
si calomnie (art. 207 Cod penal), darea de mita prin constringere (art.
255 al. 2), adulterul ingaduit (art. 304 al. 6), lipsa dublei incriminari in
aplicarea principiului universalitatii legii penale (art. 6).
*
* *
Unele din cauzele prevazute de lege in art. 10 lit. a–e opereaza in
rem, nefiind influentate de persoana faptuitorului (inexistenta faptei,
fapta nu este prevazuta de legea penala); alte cazuri opereaza numai
in personam (fapta nu a fost savirsita de invinuit, iresponsabilitatea,
minoritatea sub 14 ani). Sint si cazuri care opereaza si in rem si in
personam (fapta nu are gradul de pericol social al unei infractiuni).
DPP–pg–122

Unele cazuri pot fi stabilite inca de la inceputul cercetarii (virsta sub


14 ani, fapta nu este prevazuta de legea penala), dar altele nu pot fi
cunoscute decit dupa lamurirea completa a faptelor (legitima aparare,
efectuarea probei veritatii).
3) Cazuri in care actiunea penala nu poate fi
exercitata decit in anumite conditii, care nu sint
indeplinite, sau este lipsita de obiect
Potrivit art. 10 lit. f–j sint astfel de cazuri:
f) Lipseste plingerea realabila a persoanei
vatamate, autorizarea sau sesizarea
organului competent, ori alta conditie
prevazuta de lege, necesara pentru punerea
in miscare a actiunii penale
Acest caz are in vedere mai multe situatii, cu reglementari diferite,
dar efectul comun de a impiedica punerea in miscare sau exercitarea
actiunii penale.
Lipsa plingerii prealabile, fiind o cauza care inlatura raspunderea
penala (art. 131 Cod penal), face ca actiunea penala sa fie lipsita de
obiect, deci neexercitabila. Se asimileaza cu lipsa plingerii prealabile
si introducerea ei de catre o alta persoana decit persoana vatamata
sau peste termenul prevazut de lege (art. 282, 284). Lipsa plingerii
prealabile nu impiedica punerea in miscare a actiunii penale in cazul
in care persoana vatamata este o persoana lipsita de capacitate de
exercitiu sau cu capacitate restrinsa, deoarece actiunea penala se
poate pune in miscare si din oficiu (art. 131 al.ult. Cod penal).
Lipsa autorizatiei prealabile, atunci cind este prevazuta de lege
necesitatea unei astfel de autorizatii, are acelasi efect de impiedicare
a punerii in miscare sau de exercitare a actiunii penale. Astfel:
– deputatul sau senatorul nu poate fi retinut, arestat, perchezitionat
sau trimis in judecata penala fara incuviintarea Camerei din care
face parte, dupa ascultarea sa (art. 69 din Constitutie);
– numai Camera Deputatilor, Senatul si Presedintele României au
dreptul sa ceara urmarirea penala a membrilor guvernului pentru
faptele savirsite in exercitiul functiei lor (art. 108 al. 2 din
Constitutie);
– se cere o autorizatie prealabila din partea procurorului general in
cazul aplicarii principiului realitatii legii penale (art. 5 Cod penal);
– magistratii nu pot fi cercetati fara avizul Ministerului Justitiei (art.
75 L.O.J.), iar judecatorii de la Curtea Suprema de Justitie fara
autorizarea Presedintelui României (art. 59 din Legea Curtii
Supreme de Justitie).
Lipsa sesizarii organului competent, cum este lipsa sesizarii:
– din partea comandantului pentru infractiunile prevazute in art.
331–336, 348, 353–354 Cod penal;
– din partea organului competent al cailor ferate pentru infractiunile
prevazute in art 273 al. 1, 274 al. 1 si 275 al. 1 si 2 Cod penal;
– din partea conducatorului unitatii careia ii apartine nava ori
inpectoratului de navigatie civila, pentru infractiunile prevazute in
art. 108–114 din Decretul nr. 443/1972 privind navigatia civila, ori
a comandantului navei pentru infractiunile prevazute in art. 117–
119 din acelasi decret.
Lipsa exprimarii dorintei guvernului strain in cazul infractiunilor la
care se refera art. 171 Cod penal.
|n toate aceste situatii prevazute de lege, neindeplinirea conditiei
prevazute impiedica punerea in miscare sau exercitarea actiunii
DPP–pg–123

penale pentru infractiunile si persoanele la care se refera


impedimentul.
a) A intervenit amnistia, prescriptia sau
decesul faptuitorului
Amnistia (art. 119 Cod penal) si prescriptia raspunderii penale (art.
121–124 Cod penal) sint cauze legale de inlaturare a raspunderii
penale, lipsind astfel de obiect actiunea penala. Raspunderea penala
fiind personala, decesul faptuitorului inlatura pe cale naturala aceasta
raspundere, impiedicind punerea in miscare sau exercitarea actiunii
penale.
b) A fost retrasa plingerea prealabila ori partile
s-au impacat
Acest caz se limiteaza la infractiunile pentru care legea prevede ca
retragerea plingerii prealbile (art. 131 al. 2 Cod penal) ori impacarea
partilor (art. 132 Cod penal) inlatura raspunderea penala si numai
daca sint intrunite conditiile prevazute de lege. Pentru persoanele
lipsite de capacitate de exercitiu impacarea se face numai de
reprezentantii legali, iar cei cu capacitate de exercitiu restrinsa se pot
impaca cu incuviintarea persoanelor prevazute de legea civila. |
mpacarea partilor produce efecte si atunci cind actiunea penala a fost
pusa in miscare din oficiu; retragerea plingerii prealabile in asemenea
cazuri nu inlatura raspunderea penala si nu impiedica desfasurarea in
continuare a procesului penal; retragerea ulterioara a autorizatiei date
sau a sesizarii comandantului nu inlatura raspunderea penala, nefiind
prevazuta de lege drept cauza de aceasta natura.
c) S-a dispus inlocuirea raspunderii penale
S-a dispus inlocuirea raspunderii penale cu o raspundere care
atrage o sanctiune cu caracter administrativ (art. 90, 91, 98 Cod
penal); find inlocuita raspunderea penala, este stinsa si actiunea
penala care are ca obiect aceasta raspundere.
d) Exista autoritate de lucru judecat
Daca s-a pronuntat de instanta penala o hotarire definitiva cu
privire la actiunea penala, aceasta se stinge prin solutionare si nu se
mai poate pune in miscare sau exercita o noua actiune penala
impotriva aceleiasi persoane si cu privire la aceeasi fapta, chiar sub o
incadrare juridica diferita. Conditiile in care opereaza autoritatea de
lucru judecat vor fi examinate in legatura cu efectele hotaririi penale
definitive.
*
* *
Codul penal prevede si cauze de nepedepsire sau de aparare de
pedeapsa, care constituie, de asemenea, impedimente la punerea in
miscare sau exercitarea actiunii penale. Sint astfel de imprejurari:
– desistarea si impiedicarea rezultatului, in caz de tentativa (art. 22);
– impiedicarea consumarii infractiunii, in caz de complicitate (art.
30);
– denuntarea faptei inainte de a fi descoperita (art. 167, 170, 255,
262);
– inlesnirea arestarii celorlalti participanti (art. 170, 172, 262);
– retragerea in termen util a marturiei mincinoase (art. 260);
– tainuirea, favorizarea sau omisiunea denuntarii pentru unele
infractiuni savirsite de sot sau ruda apropiata (art. 221, 262 al. 2,
264 al. 4);
– anularea uneia dintre casatorii in caz de bigamie (art. 303);
– iertarea de catre sotul nevinovat, moartea acestuia, precum si
anularea casatoriei sotului vinovat, in caz de adulter (art. 304);
DPP–pg–124

– casatoria intre autor si victima in caz de viol necalificat si raport


sexual cu o minora (art. 197 al.ult.) etc.
Cauzele de nepedepsire pot fi prevazute si in legi care au dispozitii
penale.
Cauzele prevazute in art. 10 lit. f–j pot opera numai in rem
(amnistie neconditionata, prescriptie), numai in personam (decesul
faptuitorului) sau si in rem si in personam (impacare, autoritatea
lucrului judecat).
Pe linga cazurile prevazute in art. 10 lit. f–j si cele de nepedepsire,
care inlatura raspunderea penala, mai sint si cazuri de imunitate
politica si de imunitate de jurisdictie.
Cazurile de imunitate politica sint prevazute in Constitutia
României:
– Presedintele României se bucura de imunitate in cursul mandatului
sau (art. 84), ceea ce presupune ca nu raspunde penal pentru vreo
infractiune savirsita in aceasta perioada de timp, cu exceptia
inaltei tradari; el nu poate fi tras la raspundere juridica nici pentru
actele si opiniile manifestate in cursul mandatului sau, intarindu-se
astfel pozitia sa de reprezentant al statului rom#n si de garant al
independentei nationale, al unitatii si integritatii teritoriale a tarii.
– Se bucura de imunitate politica si deputatii si senatorii, dar numai
pentru voturile si opiniile exprimate in exercitarea mandatului,
asigurindu-se astfel o dezbatere libera si fara constringeri a
problemelor politice ale tari, care pot da loc la insulte, calomnii
(art. 70).
Imunitatea de jurisdictie (art. 8 Cod penal) se refera la
reprezentantii corpului diplomatic ai statelor straine sau la alte
persoane care, in conformitate cu conventiile internationale, nu sint
supuse jurisdictiei penale a statului rom#n20.
§4. Actele procesuale prin care se da efect cazurilor
de impiedicare a punerii in miscare sau exercitarii
actiunii penale
1) Actele de urmarire penala si de judecata prin care
se impiedica inceperea sau continuarea
procesului penal
|n lipsa vreunuia din cazurile de impiedicare a punerii in miscare
sau exercitarii actiunii penale, procesul penal se incepe si se
desfasoara pina la finalizarea lui prin condamnarea penala a
inculpatului pentru infractiunea cu care a fost sesizata instanta de
judecata. Deci condamnarea penala are loc ori de cite ori actiunea
penala este intemeiata, nu este stinsa printr-o cauza legala si nu
exista vreun impediment in exercitarea ei.
Daca se cunosc inca de la sesizarea autoritatilor judiciare penale
existenta vreunuia din cazurile prevazute in art. 10 sau din cele
similare acestora, procesul penal nu poate incepe; cum multe din
aceste cazuri se constata dupa inceperea procesului penal sau ele
intervin in cursul desfasurarii procesului, acesta nu mai poate
continua din momentul descoperirii sau intervenirii cazului respectiv.
Deci exista o strinsa legatura intre inceperea si continuarea procesului
penal si punerea in miscare si exercitarea actiunii penale, in sensul ca
atita timp cit actiunea penala poate fi pusa in miscare si exercitata,
procesul penal se poate porni si desfasura, dupa cum atunci cind
exista vreun impediment la punerea in miscare sau la exercitarea

20
Nominalizarea acestor persoane se face in cursurile de drept penal [i de
drept interna]ional public.
DPP–pg–125

actiunii penale, acesta devine un impediment si pentru inceperea sau


desfasurarea procesului penal.
a) Cind cazul de impiedicare a punerii in miscare a actiunii penale
este evident chiar din momentul sesizarii organului de urmarire
penala (lipsa plingerii prealabile, a autorizatiei prealabile, amnistia,
decesul faptuitorului), procurorul dispune, prin rezolutie,
neinceperea urmaririi penale (art. 228 al. 6), deoarece ar fi inutil
un proces penal in care de la inceput se cunoaste ca nu poate fi
pusa in miscare actiunea penala. Fac exceptie de la ceasta regula
cazurile prevazute in art. 10 lit. b 1 si i (fapta nu prezinta gradul de
pericol al unei infractiuni si inlocuirea raspunderii penale), fiind
necesar un proces penal in care sa se poata da o sanctiune cu
caracter administrativ.
b) Daca s-a inceput procesul penal si cazul de impiedicare a punerii in
miscare sau de exercitare a actiunii penale s-a constatat in cursul
urmaririi penale, procurorul are la dispozitie trei modalitati de a
intrerupe continuarea procesului penal (art. 11 lit. a–c):
– clasarea cauzei – cind nu exista invinuit in cauza; se
considera ca nu exista invinuit in cauza atunci cind fapta nu
este imputabila vreunei persoane sau cind nu se cunoaste cine
este faptuitorul, fiind astfel imposibila tragerea la raspundere a
unei persoane determinate; daca se cunoaste persoana fizica,
dar nu se cunoaste inca identitatea sa, se considera ca exista
invinuit in cauza si se procedeaza la cercetari pentru
identificarea sa;
– scoaterea de sub urmarire – atunci cind exista invinuit in
cauza si s-a constatat existenta unuia din cazurile ce determina
lipsa temeiului juridic al actiunii penale (art. 10 lit. a–e); prin
aceasta solutie, procurorul recunoaste inexistenta infractiunii
pentru care s-a inceput urmarirea penala;
– incetarea urmaririi penale – atunci cind exista invinuit
sau inculpat in cauza si se constata existenta unuia din cazurile
prevazute in art. 10 lit. f–j, din cele de nepedepsire sau de
imunitate; aceasta solutie justifica desfasurarea urmaririi,
pentru infractiunea savirsita de invinuit sau inculpat, dar
urmarirea penala nu mai poate continua cita vreme actiunea
penala devine fara obiect sau este impiedicata sa fie exercitata.
c) |n cursul judecatii, deci dupa ce actiunea penala a fost pusa in
miscare si exercitata din eroare, daca se constata existenta
vreunuia dintre cazurile de impiedicare sau daca vreunul din
aceste cazuri intervine intre timp, instanta de judecata poate
pronunta urmatoarele doua solutii:
– achitarea inculpatului – atunci cind a intervenit unul din
cazurile prevazute in art. 10 lit. a–e, avind aceeasi justificare ca
si la solutia de scoatere de sub urmarire, dar cu autoritatea
hotaririi judecatoresti;
– incetarea procesului penal – cind se constata existenta
unuia din cazurile prevazute in art. 10 lit. f–j sau vreun caz de
aparare de pedeapsa ori de imunitate, solutie corespunzatoare,
ca temei juridic, celei de incetare a urmaririi penale.
Rezolutia procurorului de neincepere a urmaririi penale, rezolutia
sau ordonanta procurorului de clasare, scoatere de sub urmarire sau
de incetare a urmaririi penale, hotarirea instantei de judecata de
achitare sau de incetare a procesului penal sint acte procesuale, prin
care se da efect cauzelor de impiedicare a punerii in miscare sau
exercitarii actiunii penale si se obstaculeaza inceperea procesului
DPP–pg–126

penal, iar daca aceasta totusi a inceput, se pune capat urmaririi sau
judecatii.
|n cazul in care se constata existenta mai multor cazuri de
impiedicare a punerii in miscare sau exercitarii actiunii penale, dintre
care unele se inscriu in art. 10 lit. 1–e, iar altele in art. 10 lit. f–j, au
prioritate cazurile care exprima inexistenta infractiunii, determinind
astfel scoaterea de sub urmarire, iar in cazul judecatii achitarea
inculpatului. Existenta mai multor cazuri de inlaturare a raspunderii
penale determina o prioritate de ordin cronologic, caci odata stinsa
actiunea penala in temeiul unei cauze legale, celelalte cauze nu mai
au ce stinge.
Atunci cind actiunea penala nu poate fi pusa in miscare sau
exercitata pe temeiul ca fapta nu este prevazuta de legea penala (art.
190 lit. b), ii lipseste un element constitutiv al infractiunii (lit. d) sau
exista o cauza care inlatura caracterul penal al faptei (lit. e),
procurorul care dispune scoaterea de sub urmarire sau instanta de
judecata care pronunta achitarea, daca apreciaza ca fapta ar putea
atrage masuri sau sanctiuni de alta natura decit cele penale,
sesizeaza organul competent; in acest mod, o contraventie, o abatere
disciplinara, care initial era considerata in mod gresit ca infractiune,
urmeaza a fi totusi sanctionata, dar cu masurile sau sanctiunile
corespunzatoare naturii sale juridice.
2) Continuarea procesului penal, la cererea
invinuitului sau inculpatului, dupa stingerea
actiunii penale (art. 13)
Daca invinuitul sau inculpatul se considera nevinovat, are interesul
legitim sa se dispuna scoaterea de sub urmarire penala sau sa se
pronunta achitarea sa. La obtinerea acestei rezolvari a procesului
penal se poate opune intervenirea amnistiei, a prescriptiei sau
retragerea plingerii prealabile, care atrag din oficiu incetarea urmaririi
penale sau incetarea procesului penal, impiedicind astfel pe invinuit
sau inculpat sa dovedeasca nelegalitatea sau netemeinicia invinuirii
ce i s-a adus. Legea acorda invinuitului sau inculpatului posibilitatea
de a cere continuarea procesului penal, in caz de amnistie, prescriptie
a raspunderii penale sau de retragere a plingerii prealabile, iar
procurorul sau instanta de judecata are obligatia de a desfasura in
continuare procesul penal in vederea constatarii unuia din cazurile
prevazute in art. 10 lit. a–e. Daca s-a constatat existenta unuia din
aceste cazuri, procurorul – in cursul urmaririi penale – va dispune
scoaterea de sub urmarire, iar instanta de judecata – in cursul
judecatii – va pronunta achitarea inculpatului, dind astfel satisfactie
invinuitului sau inculpatului invinuit pe nedrept. |n cazul in care
inculpatul nu a reusit sa-si dovedeasca nevinovatia, actiunea penala
ramine in continuare stinsa prin amnistie, prescriptie sau retragerea
plingerii prealabile, dispunindu-se de procuror incetarea urmaririi, iar
in cursul judecatii instanta pronuntind incetarea procesului penal.
Dreptul invinuitului sau inculpatului de a dispune asupra
desfasurarii procesului penal in continuare, desi a intervenit amnistia,
prescriptia sau retragerea plingerii prealabile, decurge din dreptul sau
la aparare, prin care poate combate invinuirea pina la infirmarea ei ca
netemeinica.
DPP–pg–127

I.12. Punerea in miscare si exercitarea actiunii


civile
§1. Punerea in miscare actiunii civile
1) Modalitatile prin care se realizeaza obiectul
actiunii civile
Actiunea civila are ca obiect tragerea la raspundere civila a
inculpatului, precum si a partii responsabile civilmente, in vederea
repararii juste si integrale a pagubelor cauzate prin infractiune.
Conditiile in care poate interveni raspunderea civila si modalitatile
prin care aceasta se realizeaza sint reglementate de legea civila, la
care face trimitere si dispozitia art. 14 Cod procedura penala. Aceste
dispozitii, care se refera numai la actiunea civila exercitata in procesul
penal, prevad doua modalitati de reparare a pagubelor produse prin
infractiuni: repararea in natura si plata unei despagubiri banesti. Cele
doua modalitati pot fi cumulate in vederea asigurarii unei reparatii
juste si integrale a pagubei cauzate.
|n ce priveste repararea in natura, Codul de procedura penala
prevede patru modalitati:
– restituirea lucrului;
– restabilirea situatiei anterioare savirsirii infractiunii;
– desfiintarea totala sau partiala a unui inscris;
– prin orice alt mijloc de reparatie.
Cind lucrurile apartinind partii civile au fost ridicate de la invinuit
sau inculpat, i se restituie acesteia, ca masura provizorie, urmind ca
prin hotarirea instantei sa se definitiveze restituirea. Daca lucrurile
apartinind partii civile nu au fost ridicate de la invinuit sau inculpat ori
de la persoana la care se afla in mod ilegal, instanta de judecata
obliga la restituirea lor si, pentru cazul in care nu se vor mai gasi la
executarea hotaririi, obliga la repararea pagubei prin echivalent
banesc. |n cazul in care savirsirea infractiunii atrage o schimbare a
situatiei anterioare, producatoare de prejudiciu material partii civile,
repararea pagubei se face in natura prin restabilirea situatiei
dinaintea infractiunii; procurorul poate lua o masura provizorie in
acest sens, iar instanta de judecata o definitiveaza prin hotarirea sa.
Sint cazuri cind repararea pagubei se obtine prin desfiintarea totala
sau partiala a unui inscris, cum ar fi un testament falsificat,
desfiintarea fiind o solutie de competenta instantei de judecata. Legea
se refera si la orice alt mijloc de reparare care nu comporta
despagubiri banesti, urmind ca practica sa concretizeze aceasta
modalitate. Repararea in natura a pagubei cauzate prin infractiune
are prioritate fata de repararea prin despagubiri banesti. |nsa cind
prin repararea in natura paguba nu s-a acoperit decit in parte (lipsa
de folosinta a bunului sau uzura sa), trebuie acordate in completare si
despagubiri banesti.
Desi are caracter subsidiar, repararea pagubei prin despagubiri
banesti se intilneste cel mai des in practica penala a instantelor
judecatoresti. Astfel:
– in cazul infractiunilor contra patrimoniului, despagubirea baneasca
reprezinta valoarea bunurilor sustrase sau distruse, cuantumul
cheltuielilor pentru repararea lucrurilor degradate, sumele de bani
efectiv sustrase sau obtinute prin inselaciune, abuz de incredere;
– pagubele produse prin infractiunile contra persoanei pot fi reparate
prin despagubiri banesti reprezentind sumele cu care victima unui
omor contribuia la intretinerea unei persoane, chiar daca nu exista
vreo obligatie legala, sumele efectiv cheltuite cu ingrijirea
medicala, iar in caz de invaliditate (totala sau partiala) cu diferenta
DPP–pg–128

dintre venitul avut inainte de savirsirea infractiunii si venitul


obtinut ca urmare a invaliditatii suferite etc.
Pe linga valoarea pagubei efectiv suferite (damnum emergens),
despagubirea baneasca trebuie sa cuprinda (art. 14 al.ult.) si folosul
nerealizat (lucrum cessans), care poate fi dobinda legala aferenta de
la data savirsirii infractiunii si pina la achitarea sumei datorate,
beneficiul pe care l-ar fi adus un bun avariat pina la repararea si
repunerea lui in functiune etc. Practica autoritatilor judiciare s-a
confruntat cu modalitati diferite de pagube efective aduse
patrimoniului prin savirsirea de infractiuni, precum si de foloase
nerealizate. Dupa 1989 s-a accentuat jurisprudenta care acorda
despagubiri pentru daune morale, cauzate prin infractiune, calcularea
lor facindu-se dupa mai multe criterii.
|n cadrul procesului penal, despagubirea trebuie calculata in raport
de valoarea integrala a pagubei, stabilita prin probe, nefiind justificata
luarea in consideratie a unor criterii subiective (cum ar fi situatia
materiala a inculpatului si a partii civile). |n cazul in care prin dispozitii
legale se prevede un anumit mod de evaluare a pagubelor, se aplica
aceste dispozitii.
Despagubirea baneasca poate fi stabilita intr-o suma globala sau in
sume platibile periodic, in special in cazul pagubelor produse prin
moartea sau vatamarea victimei; la calcularea despagubirilor se tine
seama, in caz de culpa comuna cu a victimei, de gravitatea celor doua
culpe.
Coautorii, instigatorii si complicii, daca sint trasi la raspundere
penala in fata instantei de judecata, raspund solidar de intreaga
paguba cauzata prin actele lor; tainuitorul raspunde solidar numai
pina la valoarea bunurilor pe care le-a tainuit, iar favorizatorul
raspunde civil solidar cu autorul numai in cazul in care a dat ajutor
pentru asigurarea folosului infractiunii si in limitele acestuia.
Raspunde solidar cu inculpatul, pentru intreaga paguba cauzata de
acesta, si partea responsabila civilmente, dar in limitele raspunderii
sale civile; insa daca inculpatul (printr-o tranzactie) intelege sa
plateasca despagubirile cerute de partea civila, raspunderea partii
responsabile civilmente se limiteaza la paguba efectiv produsa de
inculpat.
Desi raspunderea solidara decurge din producerea unei pagube
prin aceeasi fapta sau in urma unei dispozitii legale, practica judiciara
a retinut solidaritatea si in cazul in care un prejudiciu unic s-a produs
prin doua infractiuni calificate deosebit, savirsite de mai multe
persoane (de exemplu neglijenta in serviciu a casierului care a uitat
casa de bani deschisa si furtul savirsit de cel care si-a insusit banii,
profitind de situatia lasata de casier).
2) Dreptul de optiune in ce priveste punerea in
miscare a actiunii civile
|n cazul in care s-a inceput procesul penal cu privire la o
infractiune prin care s-a produs un prejudiciu, persoana vatamata are
deschise doua cai:
– sa se adreseze instantei civile cu actiunea sa civila, in care caz se
incepe si se desfasoara un proces potrivit regulilor de drept
procesual civil;
– sa se constituie parte civila in procesul penal, exercitind astfel
actiunea civila alaturata actiunii penale.
Dreptul de a alege intre calea penala si calea civila se numeste
drept de optiune.
DPP–pg–129

Pentru persoana vatamata este mult mai avantajos sa exercite


actiunea civila in cadrul procesului penal, ratiune pentru care aceasta
este calea aleasa in cele mai multe cazuri. |n vederea apararii
intereselor legitime ale unor persoane, care au suferit pagube de pe
urma unei infractiuni, se prevedere chiar obligatia pentru acestea sa
indrepte actiunea civila la autoritatea judiciara penala; astfel, potrivit
art. 221 al. 4, unitatea de stat pagubita prin infractiune este obligata
sa sesizeze organul de urmarire penala pentru cercetarea infractiunii
care i-a adus o paguba si sa se constituie parte civila, ceea ce
inlatura, implicit, dreptul de optiune. Acest drept este ingradit si in
cazul persoanelor lipsite de capacitate de exercitiu sau cu aceasta
capacitate restrinsa deoarece, in cazul in care s-au produs pagube in
patrimoniului lor, actiunea civila se exercita si din oficiu, obligind
astfel la alegerea caii penale. |n cazurile in care se aplica procedura
urgenta de urmarire si de judecata a infractiunilor flagrante, daca
judecata actiunii civile ar intirzia solutionarea actiunii penale,
persoana vatamata este indreptata la instanta civila (art. 476),
ingradindu-i-se astfel dreptul de optiune.
Odata ce dreptul de optiune a fost exercitat si persoana vatamata
a ales calea de valorificare a pretentiilor sale civile, optiune devine
irevocabila, in sensul ca nu se mai poate parasi calea aleasa spre a se
indrepta la cealalta cale (electa una via non datur recursus ad
alteram). Consecintele acestei reguli sint foarte importante pentru
persoana vatamata fiindca, prin parasirea instantei penale sau a celei
civile, se pierde insusi dreptul de a obtine repararea pagubei pe cale
judiciara, calea alternativa fiind exclusa.
Pentru a nu se crea totusi obstacole in realizarea reparatiilor civile,
s-au prevazut si unele exceptii de la regula “electa una via”. Astfel,
partea civila poate parasi calea penala si sa se adreseze cu actiunea
sa civila la instanta civila in urmatoarele situatii:
– cind urmarirea sau judecata penala a fost suspendata (art. 19 al.
3), intrucit in tot timpul suspendarii procesului penal actiunea civila
este tinuta pe loc si nu se stie cind va fi reluat procesul;
– cind procurorul a dispus scoaterea de sub urmarire sau incetarea
urmaririi penale (art. 242, 249), situatie in care cauza nu mai
ajunge in fata instantei de judecata, singura autoritate care are
dreptul sa acorde despagubiri civile;
– cind legea prevede ca instanta de judecata lasa actiunea civila
nesolutionata (art. 20).
Persoana vatamata care a pornit, ca reclamant, actiunea civila in
fata instantei civile, poate parasi aceasta instanta pentru a se adresa
autoritatilor judiciare penale in doua situatii:
– cind punerea in miscare a actiunii penale a avut loc dupa ce fusese
pornita actiunea civila la instanta civila, caci in momentul
introducerii actiunii nu avea inca deschisa calea penala;
– cind procesul penal a fost reluat dupa suspendare, incetarea
urmaririi sau scoaterea de sub urmarire, dindu-i-se dreptul de a se
adresa caii penale.
Cu toate acestea, daca prima instanta a pronuntat o sentinta civila,
chiar daca nedefinitiva (art. 19 al.ult.), nu mai este permisa parasirea
caii civile, spre a se evita pronuntarea a doua hotariri – una civila si
alta penala – impotriva aceleiasi persoane cu privire la raspunderea
pentru aceeasi paguba.
DPP–pg–130

3) Punerea in miscare si exercitarea actiunii civile in


procesul penal
Actiunea civila se pune in miscare in procesul penal de catre
persoana vatamata prin constituirea de parte civila, care se obtine
printr-o declaratie scrisa sau orala de constituire de parte civila,
facuta in fata organelor de urmarire sau a instantei de judecata, ori
printr-o cerere scrisa sau orala prin care se solicita reparatii civile de
la inculpat si de la partea responsabila civilmente. Constituirea de
parte civila se poate face in tot cursul urmaririi penale, iar in cursul
judecatii numai pina la inceperea cercetarii judecatoresti, inainte de
citirea actului de sesizare a instantei. |ntrucit actiunea civila se
alatura actiuni penale puse in miscare in cadrul procesului penal,
punerea in miscare a actiunii civile trebuie sa aiba loc concomitent
sau dupa ce actiunea penala a fost pusa in miscare. Dupa constituirea
de parte civila, persoana vatamata devine parte in procesul penal, cu
denumirea de parte civila.
Dupa punerea in miscare a actiunii civile, partea civila o exercita in
fata organelor de urmarire penala si a instantei de judecata prin
participarea la efectuarea actelor de urmarire si de judecata, personal
sau prin aparatorul sau, actionind pentru administrarea probelor
privitoare la pretentiile sale, ridicind exceptii si punind concluzii cu
privire la temeinicia si legalitatea pretentiilor sale civile si prin cererea
expresa de a fi obligati inculpatul si partea responsabila civilmente la
repararea pagubei pe care a suferit-o; de asemenea, in cazul in care
nu este multumita de solutiile date de procuror cu privire la cererile
sale, se poate plinge procurorului ierarhic superior, iar impotriva
hotaririlor judecatoresti referitoare la actiunea sa civila poate exercita
caile de atac.
Exercitarea actiunii civile, prin actele procesuale indicate, se face
concomitent cu exercitarea actiuni penale de catre Ministerul Public
sau partea vatamata, astfel incit cele doua actiuni sa fie aduse
impreuna in fata instantei de judecata si sa poata fi solutionate prin
aceeasi hotarire. |n vederea exercitarii concomitente a actiunii civile
cu exercitarea actiuni penale, procurorul poate sustine in fata
instantei actiunea civila (art. 18 al. 1), iar instanta de judecata are
obligatia de a avea rol activ in dovedirea, sustinerea si solutionarea
actiunii civile (art. 287), chiar daca partea civila nu se prezinta la
judecata.
Cind paguba a fost cauzata unitatilor prevazute in art. 145 Cod
penal sau persoanelor lipsite de capacitate de exercitiu sau cu
aceasta capacitate restrinsa, actiunea civila se exercita si din oficiu,
chiar daca persoana vatamata nu s-a constituit parte civila sau a
renuntat, cu incalcarea legii, la reparatii civile; in astfel de cazuri, lipsa
de constituire de parte civila sau renuntarea la reparatii civile este
supusa controlului instantei de judecata, care poate obliga la
despagubiri civile daca se constata existenta pagubei si raspunderea
civila a inculpatului. Exercitarea actiunii civile din oficiu se manifesta
si prin obligatia pe care o are instanta de judecata de a introduce in
cauza si partea responsabila civilmente, daca partea civila nu a
cerut-o.
|n legatura cu exercitarea actiunii civile, exista unele diferente
dupa cum cauza se afla in fata organelor de urmarire penala sau a
instantei de judecata:
– daca in cursul urmaririi penale se constata ca actiunea penala este
lipsita de temei juridic, este stinsa printr-o cauza legala sau exista
un impediment de ordin procedural in exercitarea ei, procesul
DPP–pg–131

penal nu mai continua si in fata instantei de judecata, fiind finalizat


prin scoaterea de sub urmarire sau prin incetarea urmaririi penale;
in aceste situatii, partea civila trebuie sa paraseasca calea penala
si sa se adreseze cu actiunea sa civila instantei civile;
– in faza de judecata, lipsa de temei a actiunii penale sau stingerea
acesteia nu impiedica, de principiu, exercitarea actiunii civile, daca
ea insasi nu este stinsa printr-o cauza legala.
O situatie speciala in exercitarea actiunii civile o prezinta
intervenirea decesului partii civile sau a inculpatului:
– in cazul decesului partii civile, fie in cursul urmaririi penale, fie al
judecatii, actiunea civila va continua sa fie exercitata de catre
mostenitorii acesteia care inteleg sa intervina in proces;
– daca a decedat inculpatul in cursul urmaririi penale, actiunea
penala nu mai poate fi exercitata in fata instantei de judecata,
astfel incit partea civila va trebui sa se adreseze instantei civile;
– decesul inculpatului in cursul judecatii permite partii civile sa
exercite in continuare actiunea civila impotriva mostenitorilor
inculpatului si a partii responsabile civilmente, instanta fiind
obligata sa dispuna introducerea in proces a acestora;
– cind partea civila este o persoana juridica, care a fost reorganizata
ori desfiintata, actiunea civila va fi exercitata in continuare de
persoana juridica succesoare in drepturi sau de lichidatori (art. 21).
Desi, de regula, actiunea civila este exercitata concomitent cu
actiunea penala, se poate ivi situatia cind solutionarea actiuni penale
ar putea fi intirziata de solutionarea actiunii civile; in acest caz, legea
permite disjungerea actiunii civile de cea penala, urmind ca actiunea
penala sa-si capete solutionarea, iar actiunea civila sa fie exercitata
ulterior; in caz de disjungere, instanta penala este obligata sa retina
actiunea civila in cadrul procesului penal si sa procedeze la judecarea
si solutionarea ei imediat ce s-a pronuntat cu privire la actiunea
penala.
4) Cazurile care impiedica punerea in miscare sau
exercitarea actiunii civile in procesul penal
Ca si la actiunea penala, exista situatii in care actiunea civila nu
poate fi promovata sau, daca totusi a fost promovata, nu mai poate fi
exercitata in sensul finalizarii ei prin obligarea inculpatului si a partii
responsabile civilmente la reparatii civile. Unele din aceste situatii sint
strins legate de cazurile de impiedicare a punerii in miscare sau de
exercitare a actiuni penale; alte situatii sint proprii actiunii civile.
A. Cazuri de impiedicare determinate de lipsa de
temei juridic a actiunii civile
Pentru a exista raspundere civila se cere savirsirea cu vinovatie de
catre o persoana a unei fapte ilicite care a produs o paguba unei alte
persoane. Cazurile prevazute in art. 10 lit. a si c – inexistenta faptei si
fapta nu a fost savirsita de invinuit sau inculpat, ca impedimente la
punerea in miscare a actiunii penale – infirma existenta temeiului
juridic al actiunii civile. Celelalte cazuri de lipsa de temei a raspunderii
penale, prevazute in art. 10 lit. b, b1, d si e, desi nu atrag, de principiu,
si lipsa de temei a actiunii civile, daca exista fapta cu caracter ilicit, a
fost savirsita de inculpat din culpa civila si a produs o paguba.
Exclud raspunderea civila insa, in lipsa culpei civile, lipsa unei
pagube si lipsa legaturii cauzale dintre infractiunea pentru care a fost
trimis in judecata inculpatul si paguba produsa.
DPP–pg–132

B. Cazuri determinate de lipsa de obiect a actiunii


civile, prin inlaturarea raspunderii civile in
temeiul unei cauze legale
Unele cauze de stingere a actiuni penale sint si cazuri de stingere a
actiunii civile. Sint astfel de cazuri: retragerea plingerii prealabile si
impacarea partilor, care trebuie sa fie totale si neconditionate, adica
sa se refere atit la actiunea penala, cit si la actiunea civila.
Sint cazuri proprii de stingere a actiunii civile:
– renuntarea la pretentiile civile solicitate, atunci cind partea civila
poate dispune asupra dreptului sau la reparatii civile;
– prescriptia raspunderii civile.
C. Cazuri determinate de un impediment la
promovarea procesului penal
Daca procesul penal nu poate fi promovat si nu poate continua,
fiind neindeplinite conditiile legale, nici actiunea civila nu poate fi
pusa in miscare si exercitata. Sint astfel de cazuri:
– intervenirea amnistiei, prescriptiei raspunderii penale sau a
decesului inculpatului inainte de promovarea procesului penal sau
in cursul urmaririi penale, deoarece cauza nu mai poate ajunge la
instanta de judecata;
– fapta este de natura civila, disciplinara sau contraventionala (art.
10 lit. b), pentru care nu se poate incepe procesul penal;
– fiind aleasa calea civila, s-a pronuntat o hotarire, chiar
nedefinitiva, de prima instanta (art. 19 al. 4);
– lipseste plingerea prealabila, autorizarea prealabila, sesizarea
organului competent, exprimarea dorintei guvernului strain sau o
alta conditie prevazuta de lege;
– exista autoritate de lucru judecat a penalului asupra civilului.
|n toate aceste cazuri, in temeiul art. 228 al. 2 si 3, urmarirea
penala nu poate incepe si, daca a inceput, nu mai poate continua
pentru a fi promovata si exercitata actiunea civila.
5) Actele procesuale prin care se da efect cazurilor
de impiedicare a punerii in miscare sau exercitarii
actiunii civile
Daca actiunea penala este intemeiata, nu este stinsa si nu exista
vreun impediment procedural in exercitarea ei, si actiunea civila,
alaturata ei, cind nu exista vreun impediment in exercitarea ei, va fi
finalizata prin hotarirea instantei penale de admitere a actiunii civile,
in total sau in parte, prin obligarea inculpatului si a partii responsabile
civilmente la reparatiile civile pentru pagubele produse.
|n cazul existentei vreunui caz de impiedicare in exercitarea
actiunii penale, care intotdeauna impiedica condamnarea inculpatului,
actiunea civila poate fi exercitata in continuare si solutionata prin
admiterea ei si obligarea la reparatii civile, daca sint intrunite
conditiile raspunderii civile si nu exista vreo cauza proprie de stingere
a actiunii civile sau de impiedicare a solutionarii ei. |n stabilirea
acestor situatii trebuie sa se faca deosebire intre urmarirea penala si
judecata cauzei, situatiile variind si in raport de cazul de impiedicare
incident:
- |n cursul urmaririi penale, pronuntindu-se scoaterea de
sub urmarire sau incetarea urmaririi penale, ca urmare a unui caz
de impiedicare a punerii in miscare a actiuni penale, aceasta nu
mai poate fi promovata in fata instantei de judecata si, ca urmare,
nici actiunea civila nu mai poate fi alaturata ei pentru a fi
exercitata si finalizata prin hotarirea instantei de judecata. |ntr-o
asemenea situatie, partea civila este obligata – daca doreste sa
DPP–pg–133

obtina pe cale juridica reparatii pentru paguba suferita – sa


paraseasca calea penala si sa se adreseze instantei civile cu
actiunea sa civila. Ca masura provizorie, in legatura cu repararea
pagubei, se poate totusi dispune, in cursul urmaririi penale,
restituirea lucrurilor si restabilirea situatiei anterioare savirsirii
infractiunii.
- |n cursul judecatii, in caz de achitare pentru cazurile
prevazute in art. 10 lit. a si c, actiunea civila este respinsa ca
lipsita de temei, deoarece nu exista fapta ori aceasta nu a fost
savirsita de inculpat. Achitarea pentru cazuri prevazute in art. 10
lit. b1, d si e, ori incetarea procesului penal pentru intervenirea
amnistiei, prescriptiei, decesului faptuitorului, existenta unei cauze
de nepedepsire, nu impiedica exercitarea si solutionarea actiunii
civile in sensul admiterii ei, in total sau in parte, daca sint intrunite
conditiile raspunderii civile, deci daca are temei juridic. Cind se
dispune incetare actiunii penale pentru retragerea plingerii
prealabile sau impacare, actiunea civila este respinsa, fiind stinsa
prin vointa partii civile. Prin hotarirea sa, instanta de judecata lasa
nesolutionata actiunea civila in cazul de achitare pe temeiul ca
fapta nu este prevazuta de legea penala (art. 10 lit. b) si in cazurile
de incetare a procesului penal pentru temeiurile de sub art. 10 lit. f
si j deoarece, nefiind posibila exercitarea actiunii penale, nu era
posibila nici exercitarea actiunii civile; in aceste cazuri, partea
civila se poate adresa cu actiunea sa civila la instanta civila.
§2. Exercitarea actiunii civile la instanta civila
1) Conditiile de exercitare a actiunii civile in fata
instantei civile
Optind pentru calea civila, persoana vatamata introduce actiunea
sa civila la instanta de judecata civila, respectind dispozitiile care
reglementeaza competenta si procedura de judecata a unei cauze
civile. Cita vreme nu exista si proces penal pentru fapta cauzatoare de
prejudiciu, judecarea si solutionarea actiunii civile decurgind dintr-o
infractiune de catre instanta civila nu prezinta nici un fel de
particularitate. Cind, insa, dupa sesizarea instantei civile, se pune in
miscare actiunea penala, in cadrul unui proces penal, judecarea
definitiva a actiunii civile la instanta civila este suspendata pina la
solutionarea definitiva a actiuni penale de catre instanta penala;
regula poarta denumirea de “penalul tine in loc civilul“ (art. 14 al. 2).
Aceasta regula este necesara pentru a se solutiona mai intii actiunea
penala, deoarece solutia data cu privire la aceasta actiune trebuie sa
fie luata in considerare la solutionarea actiunii civile.
Dupa solutionarea actiunii penale printr-o hotarire definitiva, la
cererea reclamantului (persoana vatamata) se reia exercitarea
actiunii civile in fata instantei civile, reclamantul urmind sa-si
dovedeasca pretentiile, iar piritul (inculpatul din procesul penal) sa le
combata. Codul de procedura penala (art. 22) prevede ca hotarirea
definitiva a instantei penale are autoritate de lucru judecat in fata
instantei civile care judeca actiunea civila, cu privire la existenta
faptei, a persoanei care a savirsit-o si a vinovatiei acestuia. Prin
aceasta regula se impune instantei civile de a solutiona actiunea civila
in concordanta cu solutia data actiunii penale. Astfel, daca inculpatul
a fost condamnat in actiunea penala, instanta civila trebuie sa
considere fapta ca existenta si pe pirit (inculpatul din actiunea penala)
ca vinovat de savirsirea ei; dimpotriva, daca s-a pronuntat achitarea
pe temeiul art. 10 lit. a sau c, instanta civila trebuie sa retina ca fapta
nu a fost savirsita de pirit. Instanta civila, retinind existenta faptei si
DPP–pg–134

vinovatia piritului in savirsirea faptei, dupa modul cum a fost


solutionata definitiv actiunea penala, are dreptul de a stabili existenta
sau inexistenta pagubei, precum si intinderea ei, statuind asupra
actiunii civile prin admiterea ei, in total sau in parte, ori pronuntind
respingerea ei.
Reflectind caracterul priooritar al penalului asupra civilului, in art.
22 al. 2 se prevede ca hotarirea definitiva a instantei civile prin care a
fost solutionata actiunea civila nu are autoritate de lucru judecat in
fata autoritatilor judiciare penale cu privire la existenta faptei, a
persoanei care sa savirsit-o si a vinovatiei acesteia; deci chiar daca
instanta civila s-a pronuntat definitiv ca fapta nu a fost savirsita de
pirit, procurorul il poate trimite in judecata penala pe acesta si
instanta de judecata il poate condamna, daca probele efectuate in
procesul penal confirma aceasta solutie.
2) Cazuri speciale de exercitare a actiunii civile la
instanta civila
|n cazul in care actiunea civila a fost exercitata din oficiu in
procesul penal, pronuntindu-se o hotarire definitiva cu privire la
ceasta actiune, daca se constata, din probe noi, ca paguba nu a fost
integral reparata, diferenta dintre reparatiile acordate si paguba reala
poate fi ceruta pe calea unei actiuni civile la instanta civila. Dispozitia
de mai sus are in vedere ca rezolvarea din oficiu a actiunii civile s-a
facut in lipsa persoanei vatamate si astfel exista posibilitatea sa nu se
fi administrat toate probele necesare, mai ales cele cunoscute de
aceasta. Trebuie insa respectata conditia ca diferenta solicitata sa
rezulte din probe noi.
De asemenea, persoana vatamata se poate adresa cu actiunea
civila la instanta civila pentru repararea pagubelor care s-au nascut
ori s-au descoperit dupa pronuntarea hotaririi penale de catre prima
instanta; s-a avut in vedere, de exemplu agravarea vatamarii produse
partii civile dupa pronuntarea primei instante, descoperirea de noi
lucruri sustrase de catre cel care a savirsit o infractiune de furt sau
delapidare, paguba nou produsa sau descoperita ulterior urmind a fi
reparata in fata instantei civile, daca aceasta nu se poate realiza prin

Titlul III – JURISDIC}IA


Cap. I. Functia jurisdictionala in materie penala si
autoritatea publica judiciara care o infaptuieste

exercitarea unei cai ordinare sau extraordinare de atac.


I.13. Functia jurisdictionala si consecintele sale
asupra actiunii penale si actiunii civile
exercitate in procesul penal
§1. Functia jurisdictionala in materie penala
1) Notiunea de jurisdictie in materie penala
Functia de invinuire, prin care se exercita actiunea penala, are ca
obiect aducerea inculpatului in fata instantei judecatoresti pentru a i
se aplica sanctiunea prevazuta de legea penala pentru infractiunea
savirsita. Acestei functii i se opune functia de aparare, care are ca
obiect infirmarea invinuirii, daca este neintemeiata, sau, in caz de
vinovatie, stabilirea tuturor imprejurarilor favorabile inculpatului,
DPP–pg–135

pentru a se aplica legea in raport de aceste imprejurari. Stabilirea cu


caracter definitiv a faptelor, a vinovatiei inculpatului si, in raport de
acestea, aplicarea sanctiunilor prevazute de legea penala revine
functiei jurisdictionale, indeplinite, in materie penala, de instantele
judecatoresti.
|n conceptul sau general, jurisdictia este imputernicirea acordata
de lege de a judeca un litigiu concret si de a statua asupra lui, de a
aplica legea la cazul concret judecat. |n primul rind, jurisdictia
inseamna o prerogativa, puterea de a judeca si de a decide cu privire
la aplicarea legii intr-un conflict de drept, de a rezolva acest conflict
potrivit dispozitiilor legii care reglementeaza astfel de conflicte. Este,
insa, in acelasi timp, si o indatorire de a solutiona conflictul de drept
adus in fata sa, caci legea impune autoritatii jurisdictionale de a
judeca si a decide asupra acestui conflict. Daca s-ar rezuma numai la
judecarea si solutionarea conflictului de drept, aplicarea sanctiunilor
ar putea ramine fara realizare practica, ca simpla declaratie solemna
de condamnare sau de obligare la anumite prestatii; de aceea,
jurisdictia cuprinde si puterea coercitiva, de a impune executarea
condamnarii sau prestatiei, prin ordinul care se da altor autoritati de a
face ca hotarirea sa fie executata de cel condamnat penal sau civil.
Deci jurisdictia cuprinde puterea de a judeca si decide (cognitio), dar
si puterea de a face sa fie executata hotarirea luata (imperium).
|n materie penala, jurisdictia cuprinde activitatea de judecata,
desfasurata in sedinta publica, oral, nemijlocit si contradictoriu, cu
participarea Ministerului Public si a partilor, in baza careia judecatorii
isi formeaza convingerea daca inculpatul se face vinovat de
infractiunea pentru care fusese trimis in judecata si daca raspunde din
punct de vedere penal; de asemenea, daca infractiunea pentru care
inculpatul a fost trimis in judecata a produs o paguba, care este
intinderea sa, modalitatea prin care poate fi integral si just reparata si
daca inculpatul si partea responsabila civilmente raspund civil de
paguba produsa prin infractiune. |n raport de convingerea pe care si-a
facut-o in cursul judecatii, autoritatea jurisdictionala penala
procedeaza, apoi, la solutionarea cauzei penale, statuind, prin
hotarire, asupra vinovatiei inculpatului si in caz de vinovatie, asupra
sanctiunilor prevazute de legea penala ce trebuie sa le sufere,
obligindu-l, totodata, daca este cazul, impreuna cu partea
responsabila civilmente, la repararea pagubei produse prin
infractiunea pentru care a fost judecat.
Spre deosebire de alte activitati publice prin care se aplica legea la
un caz concret de incalcare a ei, activitatea de jurisdictie se
caracterizeaza atit prin autoritatea care o infaptuieste – instanta
judecatoreasca – dar mai ales prin procedura ce se desfasoara in
sedinta de judecata publica, cu dezbateri contradictorii intre cei ce
sustin aplicarea legii si cei ce se opun la aplicarea ei sau cer o alta
aplicare decit cea solicitata. |n materie penala, jurisdictia inseamna
judecata in sedinta publica, orala, nemijlocita si contradictorie a
actiunii penale si a celei civile deduse in fata autoritatii jurisdictionale
penale – instanta judecatoreasca – cu participarea Ministerului Public,
a inculpatului, a partii vatamate, a partii civile si a partii responsabile
civilmente, a aparatorilor lor, finalizata printr-o hotarire
judecatoreasca prin care se aplica legea penala inculpatului si legea
civila inculpatului si partii responsabile civilmente; inseamna,
totodata, dispozitia data in vederea executarii celor statuate prin
hotarirea judecatoreasca definitiva.
DPP–pg–136

2) Autoritatea jurisdictionala in materie penala


Infractiunea fiind cea mai grava incalcare a legii si atragind cele
mai severe sanctiuni – pedepsele – statul, ca titular al dreptului de a
pedepsi, a incredintat puterea de a le aplica instantelor judecatoresti,
ca autoritate publica specializata in judecarea si solutionarea cauzelor
penale. |n statul de drept, instantele judecatoresti formeaza una din
cele trei puteri ale statului, organizate pe astfel de principii care sa
asigure o eficienta, dar totodata si o corecta si impartiala infaptuire a
functiei jurisdictionale. Cit timp functia jurisdictionala in materie
penala se infaptuieste de instantele judecatoresti, ea poarta
denumirea de justitie si capata toate trasaturile pe care Constitutia si
legile de organizare judecatoreasca le stabilesc. Daca in materie
civila, comerciala, de munca, conflictele care se produc pot fi judecate
si solutionate si de alte autoritati sau organe (comisii, camere de
arbitraj, autoritati administrative), in materie penala statul de drept
incredinteaza puterea de aplicare a legii penale numai instantelor
judecatoresti. Repararea unei pagube se poate obtine si printr-o
tranzactie intre faptuitor si persoana vatamata, aceasta poate chiar
renunta la reparatii; in cazul savirsirii unei infractiuni, raspunderea
penala trebuie sa intervina inevitabil, iar aplicarea sanctiunilor
prevazute de legea penala este incredintata numai instantelor
judecatoresti, ca autoritate publica careia i s-a incredintat de catre
societate dreptul de a aplica legea penala celor ce au savirsit
infractiuni.
Se cunosc cazuri in care judecarea unor cauze penale a fost
incredintata si altor autoritati sau organe decit instantelor
judecatoresti. Astfel, in legislatiile in care contraventiile sint
infractiuni, se permite aplicarea sanctiunilor contraventionale
neprivative de libertate si unor organe administrative, sub controlul
instantelor judecatoresti; pina in 1992, legislatia noastra prevedea
posibilitatea ca unele infractiuni mai putiun grave savirsite de minori
sa fie judecate de comisiile de judecata, in componenta carora intra si
un judecator, comisii care nu faceau insa parte din sistemul
instantelor judecatoresti; se preconiza chiar ca unele infractiuni
savirsite de majori, sanctionate cu pedepse neprivative de libertate,
sa fie incredintate spre judecata unor comisii de judecata, formate
numai din judecatori populari. |n aceste cazuri nu se infaptuia justitia,
ci o jurisdictie incredintata altor organe jurisdictionale decit instantele
judecatoresti.
Potrivit art. 125 din Constitutie, justitia se realizeaza prin Curtea
Suprema de Justitie si prin celelalte instante judecatoresti stabilite de
lege. Restringerea cadrului de realizare a justitiei in cauzele penale
numai la instantele judecatoresti determina o suprapunere a
infaptuirii functiei jurisdictionale cu realizarea justitiei. Se respecta
astfel caracteristicile statului de drept, cu recunoasterea puterii
judecatoresti ca putere distincta a statului, realizind justitia in cele
mai importante conflicte de drept, cele izvorite din incalcarea legii
penale. Prin aceasta dispozitie constitutionala se asigura conditii
optime de judecare corecta si obiectiva a infractorilor, atit prin
autoritatea jurisdictionala care judeca si solutioneaza cauzele penale,
cit si prin procedura prin care se infaptuieste justitia. |ntr-adevar,
instantele judecatoresti care infaptuiesc justitia sint constituite intr-un
sistem organizat, pe grade ierarhice, si sint formate din judecatori,
persoane care nu numai ca sint profesionisti ai dreptului, dar au
asigurate, prin selectionare si independenta care li se garanteaza,
conditiile necesare unei activitati corecte si eficiente in aplicarea legii
DPP–pg–137

penale. De asemenea, activitatea instantelor judecatoresti


desfasurindu-se dupa o procedura care garanteaza atit aplicarea
ferma a legii penale celor ce au savirsit infractiuni, cit si asigurarea
drepturilor cetatenilor nevinovati de a nu fi trasi pe nedrept la
raspundere penala, contribuie la infaptuirea justitiei in cele mai bune
conditii.
Preponderenta functiei de realizare a justitiei in cauzele penale se
face remarcata, pe de o parte, prin subordonarea din punct de vedere
procesual a Ministerului Public si a tuturor partilor fata de autoritatea
care o infaptuieste – instanta judecatoreasca; Ministerul Public si
partile pot solicita condamnarea sau achitarea, obligarea la reparatii
civile sau respingerea lor, dar numai instanta de judecata statueaza
asupra faptelor si vinovatiei inculpatului, asupra producerii pagubei si
a raspunderii civile, ea pronunta condamnarea sau achitarea, ea
obliga sau nu la reparatii civile. Pe de alta parte, hotarirea definitiva a
instantei penale are autoritate de lucru judecat, ceea ce inseamna
putere de lege, erga omnes, obligind autoritatile competente la
executarea ei in toate dispozitiile sale penale. De aceea, faza de
judecata pe care o conduce instanta judecatoreasca este considerata
faza principala a procesului penal, urmarirea fiind o faza pregatitoare
a judecatii, iar faza de executare aducind la indeplinire ceea ce a
hotarit instanta de judecata.
§2. Activitatile de judecata in materie penala
1) Gradele de jurisdictie
Judecata parcurge, de regula, mai multe trepte, de la o instanta
judecatoreasca de un anumit grad ierarhic la instante judecatoresti de
grad ierarhic superior; aceste trepte pe care le parcurge judecata unei
cauze penale poarta denumirea de grade de jurisdictie.
Numarul gradelor de jurisdictie depinde de numarul cailor de atac
ordinare prevazute de lege, deci a acelor cai de atac care se exercita
impotriva hotaririlor nedefinitive. Daca un prim grad de jurisdictie este
intotdeauna judecata in prima instanta, celelalte sint determinate de
caile de atac admise de lege; atunci cind exista doua cai de atac
ordinare succesive – apel si recurs – vor fi trei grade de jurisdictie
pentru aceeasi cauza penala – judecata in prima instanta, judecata in
apel si judecata in recurs – iar daca exista numai o singura cale de
atac ordinara – recursul – vor fi numai doua grade de jurisdictie –
judecata in prima instanta si judecata in recurs.
Prin desfiintarea in 1948 a apelului, la noi in tara judecata a fost
asezata pe doua grade de jurisdictie – judecata in prima instanta si
judecata in recurs. Pentru a asigura aceasta regula la judecarea
tuturor cauzelor penale, prin Legea nr. 58/1968 pentru organhizarea
judecatoreasca s-a infiintat la Curtea Suprema de Justitie un complet
de sapte judecatori, cu atributia de a judeca in recurs cauzele
judecate in prima instanta de aceasta curte, care anterior nu erau
supuse recursului si se judecau in prima si ultima instanta.
Instituirea apelului, ca prima cale de atac ordinara, prin Legea nr.
92/1992 pentru organizarea judecatoreasca si Legea nr. 45/1993,
repune in functiune principiul a trei grade de jurisdictie pe care era
asezata judecata penala inainte de 1948. Deci de la 1 iulie 1993 in
sistemul nostru judiciar functioneaza trei grade de jurisdictie: judecata
in prima instanta, judecata in apel si judecata in recurs. Principiul
celor trei grade de jurisdictie nu este insa absolut; astfel, unele cauze
de competenta judecatoriei in prima instanta vor trece numai prin
doua grade de jurisdictie – in prima instanta si in recurs – iar toate
cauzele de competenta curtilor de apel si a Curtii Supreme de Justitie
DPP–pg–138

vor trece prin aceleasi doua grade de jurisdictie. Exceptiile de la


principiului celor trei grade de jurisdictie se explica, pentru cauzele de
competenta judecatoriei prin simplitatea si gravitatea redusa, iar
pentru cele de competenta curtilor de apel si a Curtii Supreme de
Justitie prin profesionalismul judecatorilor de la aceste instante
judecatoresti.
2) Judecata in prima instanta
Etapa principala a judecatii este judecata in prima instanta.
Aceasta apreciere se datoreaza in primul rind continutului activitatii
de judecata in prima instanta, care include administrarea probelor
care sustin invinuirea si apararea, precum si dezbaterile judiciare cu
privire la fapta, vinovatia inculpatului si solutia ce trebuie data actiunii
penale si actiunii civile, stiut fiind faptul ca in caile de atac se discuta,
de regula, numai unele din chestiunile de fond ale cauzei penale; de
asemenea, se datoreaza si situatiei ca fara judecata in prima instanta
nu se poate concepe o condamnare penala si una civila, in timp ce nu
toate cauzele penale trec printr-o judecata in apel sau in recurs.
Activitatea de judecata in prima instanta se desfasoara la sesizarea
procurorului, prin rechizitoriu, sau a partii vatamate prin plingerea sa
prealabila in cazurile in care legea prevede o asemenea procedura.
Prima instanta verifica, cu participarea Ministerului Public, a partilor si
aparatorilor lor, prin administrarea de probe si prin dezbateri orale,
temeinicia si legalitatea actului de trimitere sau chemare in judecata
a inculpatului; in raport de rezultatul verificarii, condamna pe inculpat,
daca este vinovat, la executarea unei pedepse sau altei sanctiuni
prevazute de legea penala, iar in caz de nevinovatie ori de inlaturare
a raspunderii penale, pronunta achitarea sau incetarea procesului
penal; judecind actiunea civila, prima instanta o admite daca sint
indeplinite conditiile raspunderii civile, obligind pe inculpat si partea
responsabila civilmente la reparatiile civile corespunzatoare, sau o
respinge, daca este neintemeiata.
Ca structura, judecata in prima instanta cuprinde o cercetare
judecatoreasca, in care se administreaza probele prin care se verifica
temeinicia actului de sesizare a instantei, apoi o dezbatere judiciara,
in care Ministerul Public si partea vatamata sustin invinuirea, iar
inculpatul apararea, in care partea civila sustine pretentiile civile, iar
inculpatul si partea responsabila civilmente le combat, dupa care
prima instanta delibereaza asupra cauzei si pronunta hotarirea sa,
denumita sentinta penala, rezolvind astfel actiunea sau actiunile
penale, precum si actiunea sau actiunile civile exercitate in fata sa.
Judecata in prima instanta este primul grad de jurisdictie in materie
penala prin care trebuie sa treaca orice cauza penala; omisiunea
trecerii unei cauze penale prin judecata in prima instanta atrage
nulitatea absoluta a hotaririi pronuntate.
3) Judecata in caile de atac
Daca impotriva sentintei penale nu se exercita nici o cale de atac,
aceasta ramine definitiva si se trece la punerea ei in executare. De
regula, insa, fie Ministerul Public, fie una din partile din proces sint
nemultumite de solutia data in cauza de prima instanta si procedeaza
la atacarea ei prin una din caile de atac prevazute de lege.
Caile de atac indreptate impotriva unei hotariri penale nedefinitive
se numesc cai de atac ordinare. |n legislatia noastra, intre 1948–1993,
recursul a fost singura cale ordinara de atac. Reforma justitiei din
1993 consacra doua cai de atac ordinare: apelul si recursul. Legea
prevede si posibilitatea atacarii unei hotariri definitive daca este
nelegala si netemeinica; aceste cai de atac se numesc extraordinare.
DPP–pg–139

Sint cai de atac extraordinare: contestatia in anulare, revizuirea,


recursul in anulare si recursul in interesul legii.
Judecata in apel, ca al doilea grad de jurisdictie, constituie o a doua
judecata cu privire la fondul cauzei, in care se pot desfasura si o
cercetare judecatoreasca si dezbateri judiciare cu privire la existenta
faptei, vinovatia inculpatului, la incadrarea juridica, la sanctiunile
aplicate si la intinderea prejudiciului in latura civila. Judecata in apel
se desfasoara in anumite limite, determinate de cel ce a declarat apel
si de calitatea sa procesuala, in sensul ca judecata are ca obiect
situatia celui care a declarat apel sau impotriva caruia s-a declarat
apel si numai in latura pe care o poate devolua calitatea sa
procesuala21. De asemenea, se aplica regula potrivit careia in calea sa
de atac nu se poate agrava situatia celui ce a declarat-o. Carcteristic
in apel este rejudecarea cauzei in fond fara ca hotarirea primei
instante sa fie in prealabil desfiintata, la aceasta procedindu-se abia
atunci cind se pronunta decizia instantei de apel prin care se da o
noua solutie cauzei.
Judecata in recurs constituie al treilea grad de jurisdictie.
Constituie o activitate facultativa, intervenind numai atunci cind
Ministerul Public sau una din parti foloseste calea de atac a recursului.
Cind exista si apel, la judecata in recurs se efectueaza o examinare a
legalitati hotaririi atacate cu recurs, socotindu-se ca faptele au fost
corect stabilite la judecata in apel; in actuala reglementare a
recursului, cind nu exista o judecata in apel, examinarea cauzei se
face si cu privire la temeinicia hotaririi atacate. |ntr-o prima etapa a
judecatii in recurs, Ministerul Public si partile pun concluzii cu privire
la legalitatea si temeinicia hotaririi supuse recursului; daca se
constata ca hotarirea nu este conforma cu adevarul si cu legea, se
procedeaza la casarea hotaririi, dupa care se rejudeca fondul cauzei
de catre instanta de recurs, fie se trimite cauza in acest scop la prima
instanta sau la instanta de apel. {i la judecarea in recurs
reexaminarea cauzei se face in anumite limite, ca si la judecata in
apel. Hotarirea instantei de recurs este o decizie penala, prin care se
pune capat procesului penal, urmind a se proceda apoi la punerea in
aplicare a acesteia.
Ca o garantie a pronuntarii unor hotariri legale si temeinice, Codul
de procedura penala a institiuit cai de atac extraordinare prin care se
pot desfiinta acele hotariri definitive care nu sint legale si temeinice.
Judecata in contestatie in anulare si judecata in revizuire se
declanseaza la initiativa Ministerului Public si a partilor, care exercita
calea de atac extraordinara pentru temeiurile prevazute de lege.
Recursul in anulare este o prerogativa numai a procurorului general,
prin care orice hotarire penala nelegala poate fi atacata in fata Curtii
Supreme de Justitie, care in acest mod isi exercita sarcina sa generala
de control asupra activitatii de judecata a tuturor instantelor
judecatoresti.
§3. Functia de jurisdictie si solutionarea actiunilor
exercitate in procesul penal
1) Solutionarea actiunilor exercitate in procesul
penal de instanta de judecata
Exercitarea actiunii penale si a actiunii civile in fata instantelor
judecatoresti le obliga pe acestea sa se pronunte asupra legalitatii si
temeiniciei acestor actiuni. Judecata in prima instanta trebuie sa se

21
de exemplu dac` a declarat apel numai partea civil`, judecata in apel se
refer` numai la situa]ia p`r]ii civile [i numai cu privire la preten]iile sale civile
DPP–pg–140

finalizeze prin solutionarea actiunii penale si a actiunii civile, iar


judecata in caile de atac, prin verificarile pe care le face si prin
solutiile ce le poate adopta, trebuie sa definitiveze solutiile
corespunzatoare legii si adevarului cu privire la aceste actiuni.
A solutiona actiunea penala inseamna a pronunta o hotarire
judecatoreasca prin care se statueaza asupra existentei infractiunii si
a vinovatiei inculpatului, si se aplica, in caz de vinovatie, sanctiunile
prevazute de legea penala. A solutiona actiunea civila inseamna a
pronunta o hotarire judecatoreasca prin care se statueaza daca prin
infractiunea pentru care este judecat inculpatul s-a produs o paguba,
care este intinderea si valoarea sa, obligind pe inculpat si partea
responsabila civilmente la repararea pagubei printr-una din
modalitatile prevazute de lege.
Atunci cind s-a exercitat doar actiunea penala, instanta de
judecata solutioneaza numai aceasta actiune; daca alaturat actiunii
penale a fost exercitata si actiunea civila, instanta de judecata este
obligata sa solutioneze si actiunea civila, de regula odata cu cea
penala; in caz de disjungere, actiunea civila se solutioneaza prin
hotarire separata. Solutionarea actiunii civile depinde, in anumite
chestiuni, de modul cum a fost solutionata actiunea penala. Astfel,
daca inculpatul a fost condamnat in actiunea penala, nu se poate
respinge actiunea civila pe motivul inexistentei faptei sau a lipsei de
vinovatie a inculpatului, deoarece condamnarea penala implica
existenta faptei si savirsirea ei de catre inculpat cu vinovatie. |n cazul
cind in acelasi proces penal sint exercitate mai multe actiuni penale si
mai multe actiuni civile, trebuie solutionate toate actiunile potrivit
dispozitiilor legii, fiind posibile solutii diferite pentru fiecare actiune.
Spre deosebire de actele de dispozitie ale procurorului emise in
cadrul urmaririi penale, care nu au caracter definitiv si nu au efect
erga omnes, solutiile pronuntate prin hotariri definitive ale instantelor
judecatoresti au acest caracter. Astfel, rechizitoriul procurorului are
efect de a sesiza instanta de judecata, dar condamnarea inculpatului
se pronunta numai de instanta de judecata; ordonanta de scoatere de
sub urmarire sau de incetare a urmaririi produce efecte atit timp cit
nu a fost infirmata de procurorul ierarhic superior si nu este
obligatorie pentru instanta civila sesizata cu actiunea civila izvorita
din fapta cercetata. Dimpotriva, hotarirea definitiva de achitare sau
de incetare a procesului penal pronuntata de instanta de judecata
inchide, cu unele exceptii, calea unui proces penal pentru aceeasi
fapta si cu privire la acelasi inculpat, si devine obligatorie pentru
instanta civila care ar judeca actiunea civila pentru repararea pagubei
produse prin acea infractiune.
Solutionarea actiunii penale si a actiunii civile se dispune prin
hotarire judecatoreasca, actul procesual cel mai important, deoarece
prin el se infaptuieste justitia in cauze penale. Pentru a se pronunta o
hotarire legala si temeinica in fiecare cauza penala s-a instituit un
complex de reguli si garantii procesuale, atit prin Constitutie, cit si
prin legile organice si ordinare. De aceea, hotarirea judecatoreasca
are putere de lege, executarea ei fiind obligatorie atit pentru partile la
care se refera, cit si pentru organele care au sarcina sa o execute. |n
raport de instanta de judecata care o pronunta, hotarirea
judecatoreasca poate fi o sentinta sau o decizie; solutionind o cauza
penala, poarta denumirea de sentinta penala sau decizie penala.
2) Solutionarea actiunii penale
Daca invinuirea este intemeiata si inculpatul raspunde din punct de
vedere penal, iar actiunea penala a fost pusa in miscare si exercitata
DPP–pg–141

in conditiile legii de procedura penala, instanta de judecata pronunta


condamnarea inculpatului. Condamnarea implica statuarea de catre
instanta de judecata a savirsirii cu vinovatie de catre inculpat a faptei
pentru care a fost judecat si incadrarea ei juridica intr-o dispozitie
incriminatorie a legii penale, precum si a inexistentei unei cauze care
atrage inlaturarea raspunderii penale sau apararea de pedeapsa;
condamnarea obliga pe inculpat sa execute o pedeapsa sau o masura
educativa, o pedeapsa complimentara, o masura de sigurana, dupa
cerintele incriminatorii din legea penala. |n cazul cind urmarirea
penala a fost legal si bine efectuata, iar rechizitoriul a stabilit complet
si corect faptele si vinovatia inculpatului, in mod necesar, dupa
verificarea faptelor de catre instanta de judecata, se pronunta
condamnarea; de aceea, in materie penala, finalizarea cauzelor de
catre instanta de judecata se realizeaza, de regula, printr-o sentinta
sau decizie de condamnare.
Desi inculpatul a fost trimis in judecata penala, este posibil ca in
cursul judecatii sa se constate ca, in realitate, actiunea penala a fost
in mod gresit promovata, deoarece era fara temei ori fusese stinsa
printr-o cauza legala; stingerea actiunii penale se poate produce chiar
in cursul judecatii, atunci cind intervine o cauza de inlaturare a
raspunderii penale sau de aparare de pedeapsa (amnistia, decesul
inculpatului, impacarea partilor etc.). |n aceste cazuri nu mai poate
interveni condamnarea, solutiile posibile fiind achitarea si incetarea
procesului penal.
Achitarea inculpatului se pronunta in cazul in care se constata
existenta unuia din cazurile prevazute in art. 10 lit. a–e, semnificind
lipsa de temei a actiunii penale, deoarece: fapta nu exista, fapta nu
este prevazuta de legea penala, fapta nu prezinta gradul de pericol
social al unei infractiuni, fapta nu a fost savirsita de catre inculpat,
faptei ii lipseste unul din elementele constitutive ale infractiunii si
exista o cauza care inlatura caracterul penal al faptei; in toate aceste
situatii lipseste fie o trasatura esentiala a infractiunii, fie unul din
elementele constitutive ale infractiunii pentru care a fost judecat
inculpatul. Achitarea inculpatului inseamna inexistenta infractiunii, ca
urmare nu se poate produce nici o consecinta decurgind din
incalcarea legii penale. Unele din cazurile de achitare atrag o
restitutio in integrum, inlaturind orice fel de constringere juridica;
astfel, inexistenta faptei sau neparticiparea inculpatului la savirsirea
ei inlatura orice fel de raspundere (penala, civila, disciplinara,
contraventionala), de aceea legea de procedura penala le considera
cauze de excludere completa a raspunderii juridice. |n alte situatii,
inculpatul poate fi supus unei raspunderi de alta natura; astfel, o fapta
care nu este prevazuta de legea penala ori careia ii lipseste gradul de
pericol social al unei infractiuni poate atrage o raspundere civila,
disciplinara, contraventionala; desi achitat penal, inculpatul ramine
vinovat sub aspectul legii civile, administrative, disciplinare si va fi
sanctionat ca tare. De aceea, instanta de judecata, pronuntind
achitarea, poate obliga pe inculpat la reparatii civile si, cind este
cazul, sa sesizeze autoritatea competenta pentru a aplica sanctiunile
corespunzatoare.
|ncetarea procesului penal se pronunta in cazurile prevazute in art.
10 lit. f–j, semnificind: lipsa plingerii si autorizatiei prealabile, a
sesizarii organului competent; interventia amnistiei, prescriptiei
raspunderii penale sau a decesului inculpatului; a fost retrasa
plingerea prealabila ori partile s-au impacat, atunci cind legea o
permite; inlocuirea raspunderii penale; exista autoritate de lucru
DPP–pg–142

judecat; exista o cauza care apara de pedeapsa. Deci temeiurile


pentru care se poate dispune incetarea procesului penal se refera fie
la neindeplinirea unei conditii pentru promovarea actiunii penale, fie
la existenta unei cauze care inlatura raspunderea penala, lasind fara
obiect actiunea penala.
Unele temeiuri au o aplicabilitate generala, pentru toate
infractiunile si toti inculpatii (amnistia, prescriptia, decesul
inculpatului, autoritatea de lucru judecat); alte temeiuri se aplica
numai in cazurile prevazute de lege (plingerea prealabila a persoanei
vatamate, o anumita autorizare sau o sesizare a organului competent,
pentru care este posibila inlocuirea raspunderii penale sau apararea
de pedeapsa). Cele mai multe temeiuri a caracter difinitiv, alte
temeiuri au insa un caracter temporar (cit timp lipseste autorizarea
prealabila sau sesizarea organului competent; in ce priveste plingerea
prealabila, introducerea ei dupa trecerea termenului de doua luni de
la data cunoasterii faptuitorului opereaza cu caracter definitiv).
|ncetarea procesului penal este o solutie prin care se constata
existenta unei cauze de inlaturare a raspunderii penale, ceea ce
implica savirsirea unei infractiuni; ca urmare, fapta poate atrage o
raspundere civila, administrativa sau disciplinara, fie in acelasi proces
penal, fie intr-un proces de alta natura.
Cu privire la actiunea penala, instanta de judecata poate pronunta
si restituirea cauzei la procuror, dezinvestindu-se de judecarea ei. |n
acest caz actiunea penala se exercita din nou in faza de urmarire
penala, urmind sa se dispuna, dupa caz, fie trimiterea din nou in
judecata a inculpatului, fie scoaterea de sub urmarire sau incetarea
urmaririi penale.
3) Solutionarea actiunii civile
|n caz de condamnare, daca prin infractiune s-a produs o paguba
partii civile, instanta de judecata admite actiunea civila exercitata in
fata sa, obligind pe inculpat si partea responsabila civilmente la
reparatii civile, in natura sau la plata unei despagubiri banesti.
Actiunea civila este admisa, in caz de condamnare, fiindca in latura
penala s-a retinut existenta faptei, savirsirea ei de catre inculpat si
vinovatia acestuia; in solutionarea actiunii civile instanta se ocupa
numai de existenta pagubei, de intinderea ei, precum si de
modalitatea prin care aceasta trebuie reparata. Spre deosebire de
actiunea penala, care se solutioneaza numai fata de inculpat,
actiunea civila se solutioneaza si fata de partea responsabila
civilmente. Actiunea civila poate fi admisa in totalitate, atunci cind
valoarea pagubei se ridica la nivelul pretentiilor partii civile, sau in
parte, daca pagubele sint mai mici decit pretentiile partii civile sau
daca la producerea pagubei a contribuit si culpa acesteia.
Actiunea civila este admisa si in cazul in care s-a pronuntat
achitarea sau incetarea actiunii penale, daca sint intrunite conditiile
raspunderii civile si nu exista vreo cauza in care actiunea civila este
stinsa sau se lasa nesolutionata. Astfel, prin achitarea pentru
temeiurile prevazute in art. 10 lit. b1, d si e, precum si prin incetarea
procesului penal pe temeiurile prevazute in art. 10 lit. g, h, i,
retinindu-se ca fapta a fost savirsita de catre inculpat, chiar daca nu
constituie infractiune sau nu mai poate interveni raspunderea penala,
se dispune obligarea la reparatii civile daca s-a produs o paguba partii
civile.
Actiunea civila este respinsa atunci cind nu sint intrunite conditiile
raspunderii civile, fie ca s-a pronuntat condamnarea, achitarea sau
incetarea procesului penal. O astfel de solutie se pronunta atunci cind
DPP–pg–143

fapta nu exista sau nu a fost savirsita de inculpat (art. 346 al. 3), caci
aceste temeiuri inlatura conditiile raspunderii civile de a exista o fapta
savirsita de inculpat; dar respingerea ctiunii civile se pronunta si
atunci cind nu s-a produs o paguba prin fapta inculpatului sau exista o
cauza legala de inlaturare a raspunderii civile. Instanta de judecata nu
poate respinge actiunea civila pe temeiul ca actiunea civila nu a fost
sustinuta in instanta si nici nu poate trimite partea civila sa exercite
actiunea sa civila in fata instantei civile22.
Instanta de judecata lasa actiunea civila nesolutionata cind
pronunta achitarea pentru cazul prevazut in art. 10 lit. b ori cind
pronunta incetarea procesului penal pentru vreunul din cazurile
prevazute in art. 10 lit. f si j; in primul caz (cind fapta nu este
prevazuta de legea penala), in mod nejustificat s-a promovat si s-a
desfasurat procesul penal pentru o fapta de natura civila,
administrativa, disciplinara, astfel ca s-a intervenit pe o cale nelegala
la realizarea unei pretentii civile; in situatia plingerii prealabile, a
autorizatiei sau sesizarii organului competent, precum si a autoritatii
lucrului judecat, desfasurarea procesului penal este lovita de nulitate
absoluta, fiind inadmisibila obtinerea de reparatii civile cu incalcarea
legii de procedura penala.
Actiunea civila se poate solutiona prin sentinta sau decizie penala
a instantei de judecata prin care s-a solutionat si actiunea penala; in
caz de disjungere, se poate pronunta si printr-o sentinta sau decizie
penala separata, data in aceeasi cauza penala. Raminerea definitiva a
hotaririi judecatoresti penale atrage autoritatea de lucru judecat atit a
solutiei date in actiunea penala, cit si a solutiei date in actiunea civila.
I.14. Autoritatea judecatoreasca prin care se
infaptuieste justitia in cauzele penale
§1. Instantele judecatoresti
1) Sisteme de organizare a instantelor judecatoresti
Instantele judecatoresti pot fi organizate pe principiul unitatii
justitiei civile si a celei penale sau pe principiul separatiei celor doua
forme de realizare a justitiei. |n temeiul primului principiu, aceleasi
instante judecatoresti judeca si cauze civile si cauze penale, iar in
temeiul celui de-al doilea principiu functioneaza instante judecatoresti
care judeca numai cauze penale. O separare completa intre justitia
civila si justitia penala nu-si mai gaseste aplicare in legislatiile
moderne. Se admit, insa, sisteme mixte, in care exista si unitate a
justitiei civile cu justitia penala, dar si instante judecatoresti care
judeca numai cauze penale23. Ceea ce caracterizeaza unitatea justitiei
penale si a justitiei civile consta in aceea ca aceiasi judecatori pot
judeca fie o cauza penala, fie o cauza civila, chiar atunci cind exista
sectii penale si sectii civile separate, judecatorii sectiei civile pot
trece, dupa o perioada de timp, la sectia penala si invers, ceea ce
exclude specializarea judecatorilor numai pentru anumite cauze. Desi
criticabil datorita lipsei de specializare a judecatorilor, sistemul unitatii
justitiei penale si a justitiei civile este preponderent in legislatiile
contemporane, implicind mai putine cheltuieli in functionarea sa.

22
excep]ie face judecarea cauzei dup` procedura de urgen]` (art. 476 al.
3)
23
de exemplu in Fran]a instan]ele de drept comun judec` [i cauze penale
[i cauze civile, dar unele instan]e speciale judec` numai in penal (instan]ele
militare, instan]ele pentru minori, |nalta Curte de Justi]ei, Curte de Siguran]`
a Statului)
DPP–pg–144

Organizarea judecatoreasca poate sa cuprinda un unic sistem de


instante judecatoresti sau mai multe sisteme de instante
judecatoresti. Sistemul de instante judecatoresti este unic atunci cind
toate instantele sint organizate intr-un ansamblu, pe grade ierarhice,
avind o singura instanta suprema; organizarea in mai multe sisteme
de instante judecatoresti presupune separarea instantelor in mai
multe ansambluri, cu tot atitea instante supreme in fruntea lor24.
Instantele judecatoresti pot fi ordinare (sau de drept comun),
speciale, politice si extraordinare. |n materie penala, instantele de
drept comun (ordinare) sint acele instante judecatoresti carora le
revine sarcina de a judeca orice infractiune, indiferent de calitatea
persoanei care a savirsit-o, cum sint judecatoriile, tribunalele
departamentale, curtile de apel. Instantele speciale au sarcina de a
judeca infractiuni savirsite intr-un anumit domeniu de activitate
social-economica, care trebuie protejat in mod special (infractiuni
militare, infractiuni care pun in pericol circulatia pe caile ferate,
aeriene, maritime) sau savirsite de persoane cu o anumita calitate
(militari, minori, personal maritim si fluvial); printre acestea se
numara tribunalele si curtile pentru minori (in Franta), tribunalele
militare, tribunalele maritime si fluviale. Pentru judecarea unori
infractiuni savirsite in timpul exercitarii functiei de unele personalitati
politice (presedintele tarii, ministrii) se pot infiinta instante cu caracter
politic, formate si din membri ai parlamentului, cum este |nalta Curte
de Justitie din Franta, iar pentru infractiunile contra securitatii statului
se pot infiinta instante speciale, cu o compunere speciala – civila si
militara – cum este Curtea de Sigurnata in Franta. |n fine, instantele
extraordinare sint instituite in imprejurari exceptionale, pe timp
limitat, pentru a judeca anumite infractiuni sau anumite persoane25.
|n raport de organizarea pe grade ierarhice, sistemul de instante
judecatoresti poate avea mai multe verigi, la baza fiind un numar mai
mare de instante de grad inferior, culminind cu virful piramidei de
instante, in care se afla Curtea (Tribunalul) Suprema de Casatie si
Justitie. Legislatiile occidentale au organizat instantele de drept
comun pe patru verigi: tribunale de politie, tribunale corectionale,
curti de apel si |nalta Curte de Casatie si Justitie. |n legislatiile fostelor
tari socialiste, sistemul judiciar cuprindea, de regula, trei verigi:
tribunale populare raionale, tribunale regionale, Tribunalul Suprem al
Republicii; intre 1968–1993, in România au functionat judecatorii,
tribunale judetene si Tribunalul Suprem. |n unele tari sistemul judiciar
se reduce la doua verigi: astfel, in Republica Moldova exista
judecatorii populare raionale si o Judecatorie Suprema. |n statele
federale, sistemul judiciar se amplifica, prin existenta unor Curti sau
Tribunale federale, avind controlul judiciar asupra activitatii de
judecata a tuturor instantelor judecatoresti din toate statele
componente.

24
Astfel, in unele legisla]ii, instan]ele militare formeaz` un sistem aparte
fa]` de cel al instan]elor ordinare, avind in virf o instan]` militar` suprem`.
25
|n Fran]a, in 1945, s-a infiin]at o |nalt` Curte de Justi]ie, pentru a judeca
pe cei care au colaborat, in cadrul guvernului de la Vichy, cu ocupan]ii nazi[ti;
in 1945 s-a infiin]at in România Tribunalul Poporului, pentru judecarea [i
sanc]ionarea celor care au colaborat cu guvernele totalitare militare [i au
s`vir[it crime de r`zboi. Dup` 1989, pentru o scurt` perioad` de timp, au
func]ionat tribunale militare extraordinare pentru judecarea [i pedepsirea
actelor teroriste (Decretul–lege nr. 7/1990).
DPP–pg–145

2) Sistemul de instante judecatoresti in România


Spre deosebire de Constitutia din 1965, care stabilea care sint
instantele judecatoresti in România, Constitutia din 1991 prevede ca
“Justitia se realizeaza prin Curtea Suprema de Justitie si prin celelalte
instante judecatoresti prevazute de lege”. Deci singura instanta
judecatoreasca ce are caracter constitutional si nu poate fi desfiintata
decit prin modificarea Constitutiei este Curtea Suprema de Justitie;
aceasta se constituie ca instanta judecatoreasca de cel mai inalt grad
ierarhic fata de toate celelalte instante judecatoresti ce se stabilesc
prin lege. Din aceasta dispozitie constitutionala se trage concluzia ca
in România se constituie un sistem unitar de instante judecatoresti,
deoarece toate instantele judecatoresti se includ intr-un singur
ansamblu unitar, cu o singura instanta suprema, care exercita
controlul asupra tuturor instantelor judecatoresti ce functioneaza in
baza legii.
O alta dispozitie constitutionala prevede ca “este interzisa
infiintarea de instante extraordinare” (art. 125 al. 2); o dispozitie
similara era prevazuta si in art. 101 al Constitutia României din 1923.
Aceasta interdictie constituie o garantie a infaptuirii justitiei de catre
judecatorii firesti prevazuti de lege, ferind abuzurile prin care, pentru
motive politice, s-ar infiinta tribunale extraordinare, cu judecatori
desemnati pe criterii politice, pentru judecarea si condamnarea unor
persoane care au detinut functii importante in stat.
Potrivit dispozitiilor Legii nr. 92/1992 privitoare la organizarea
instantelor judecatoresti, configuratia acestora este urmatoarea:
judecatorii, tribunale, curti de apel, ca instante civile (ordinare); in
baza Legii nr. 54/1993 pentru organizarea instantelor si parchetelor
militare, functioneaza ca instante militare: tribunalele militare,
tribunalul militar teritorial si Curtea Militara de Apel; in fruntea
sistemului nostru judiciar, in temeiul Legii nr. 56/1993, se afla Curtea
Suprema de Justitie, denumire data fostului Tribunal Suprem imediat
dupa 1989 si consfintita prin Constitutia României din 1991.
|n cadrul acestei reglementari se poate considera ca in sistemul
nostru judiciar functioneaza instante ordinare sau de drept comun
(cele civile) si instante speciale (cele militare), intre care se imparte
competenta instantelor in judecarea cauzelor penale.
Instantele ordinare cuprind trei verigi:
– Judecatoriile functioneaza in fiecare judet si in municipiul Bucuresti
si Sectorul agricol Ilfov. Numarul lor este de 179, iar localitatile de
resedinta sint fixate intr-o anexa la Legea nr. 92/1992. |n materie
penala, judecatoria are o competenta generala de judecata in
prima instanta, in sensul ca judeca toate infractiunile in afara de
cele date prin lege in competenta altor instante judecatoresti.
– Tribunalele au ca circumscriptie teritoriala un judet, cu sediul in
localitatea de resedinta a acestuia; in capitala isi are resedinta
Tribunalul Municipiului Bucuresti. Tribunalele Galati si Constanta
au si sectii maritime si fluviale. Tribunalele judeca in prima
instanta cauzele date in competenta lor, in raport de natura si
gravitatea infractiunii; ca instante de apel, tribunalele judeca
apelurile declarate impotriva hotaririlor pronuntate in prima
instanta de catre judecatorii; ca instante de recurs, judeca
recursurile declarate impotriva hotaririlor pronuntate de
judecatorii, nesusceptibile de apel.
– Curtile de apel, in numar de 15, au ca circumsciptie teritoriala
doua sau mai multe judete. Judeca in prima instanta anumite
infractiuni contra statului, infractiunile savirsite de persoane cu o
DPP–pg–146

anumita calitate (magistratii de la judecatorii si tribunale); judeca


si in apel, atunci cind hotarirea atacata a fost pronuntata in prima
instanta de tribunal, si in recurs in cazurile in care hotaririle
atacate au fost date de tribunale ca instante de apel. Pot avea
doua sau mai multe sectii, dintre care una penala. La curtile de
apel din Constanta si Galati functioneaza sectii maritime si
militare.
Instantele militare cuprind si ele trei verigi: tribunalele militare,
tribunalele militare teritoriale si Curtea Militara de Apel.
– Tribunalele militare, in numar de patru (Bucuresti, Cluj-Napoca, Iasi
si Timisoara), au circumscriptii teritoriale stabilite intr-o anexa la
Legea nr. 54/1993. Ele judeca numai in prima instanta infractiunile
contra capacitatii de aparare a patriei si contra disciplinei militare,
precum si cele savirsite de militari pina la un anumit grad ierarhic.
– Tribunalul militar teritorial, cu sediul in Bucuresti, este instanta
militara de grad superior, judecind in prima instanta cauzele mai
grave si infractiunile savirsite de ofiterii superiori, dar si apelurile si
recursurile declarate impotriva hotaririlor pronuntate de tribunalele
militare.
– Curtea Militara de Apel, cu sediul in Bucuresti, este egala in grad
cu curtea de apel. Judeca in prima instanta infractiunile contra
statului savirsite de militari, dar judeca si in apel si in recurs, dupa
caz, apelurile si recursurile declarate impotriva hotaririlor
pronuntate de tribunalul militar teritorial.
Curtea Suprema de Justitie, cu sediul in Bucuresti, are cinci sectii
dintre care, in materie penala, judeca prin sectia penala si sectia
militara, ori prin Sectii Unite. Toate judecatoriile, tribunalele si curtile –
civile si militare – sint subordonate, din punct de vedere ierarhic,
Curtii Supreme de Justitie, in sensul ca aceasta exercita controlul
general asupra activitatii de judecata a acestora, prin judecarea
recursurilor de competenta sa si a recursurilor in anulare si in
interesul legii. Curtea Suprema de Justitie judeca in prima instanta
cauzele date in competenta sa, dupa calitatea de demnitar pe care a
avut-o faptuitorul in momentul savirsirii infractiunii; ca instanta de
recurs, judeca recursurile declarate impotriva hotaririlor pronuntate
de curtile de apel si Curtea Militara de Apel, precum si de sectiile
penala si militara ale instantei supreme ca prima instanta, iar ca
instanta de recurs in anulare impotriva hotaririlor penale definitive ale
oricarei instante judecatoresti este singura care are competenta sa-l
judece. |n Sectii Unite, Curtea Suprema de Justitie judeca si recursurile
in interesul legii.
Fiecare instanta judecatoreasca se incadreaza cu numarul necesar
de judecatori – civili pentru instantele de drept comun si militari
pentru instantele militare – cu indeplinirea conditiilor legale de
vechime si cu procedura prevazuta de lege. Instantele judecatoresti
au in conducere un presedinte si, de regula, unul sau mai multi
vicepresedinti; sectiile sint conduse de presedinti de sectie.
La instantele judecatoresti functioneaza personal auxiliar (grefieri,
arhivari, executori judecatoresti), personal administrativ si de serviciu.
La Curtea Suprema de Justitie exista un corp de magistrati asistenti,
care participa la judecarea cauzelor penale, cu atributii de a lua note,
redacta hotariri, pregati cauzele pentru judecata.
3) Instanta de judecata
La judecarea unei cauze penale nu iau parte toti judecatorii
incadrati la judecatorie, tribunal sau curte, ci numai un anumit numar
de judecatori, care formeaza completul de judecata al unei instante
DPP–pg–147

judecatoresti. Hotarirea pronuntata de completul de judecata, format


potrivit legii, este data in numele judecatoriei, tribunalului sau al
curtii, deci in numele instantei judecatoresti. Cind se refera la
completul de judecata care desfasoara activitatea de judecata intr-o
cauza penala, Codul de procedura penala foloseste denumirea de
instanta de judecata. Deci intelesul denumirii de instanta de judecata
este diferit de acela de instanta judecatoreasca si indica numai acel
complet de judecata sau chiar unic judecator, apartinind unei instante
judecatoresti, in fata caruia se desfasoara activitatea de judecata.
Judecatoria, ca instanta judecatoreasca, are competenta de a judeca o
cauza penala, dar judecata se desfasoara in fata instantei de
judecata, adica a acelui judecator sau complet de judecata din cadrul
judecatoriei care, potrivit legii, are puterea de a judeca si solutiona
acea cauza, in numele judecatoriei. De aceea, in problemele de
organizare si de competenta trebuie folosita denumirea de instanta
judecatoreasca, ceea ce inseamna judecatorie, tribunal, curte, Curtea
Suprema de Justitie, iar in problemele de compunere si desfasurare a
judecatii trebuie folosita denumirea de instanta de judecata,
intelegind completul de judecata care desfasoara sau a desfasurat
activitatea de judecata. Deci ca subiect al procesului penal,
autoritatea judecatoreasca este instanta de judecata, reprezentind
judecatoria, tribunalul, curtea, ca instanta judecatoreasca.
|n raport de activitatea de judecata pe care o desfasoara, se pot
distinge mai multe categorii de instante de judecata: prima instanta,
instanta de apel, instanta de recurs, instanta care judeca o cale de
atac extraordinara. O astfel de distinctie este utila deoarece aceeasi
instanta judecatoreasca – tribunal, curte, Curtea Suprema de Justitie –
poate desfasura, prin complete diferite, mai multe activitati de
judecata; de exemplu curtea de apel poate judeca in prima instanta,
in apel si in recurs, fiecare instanta de judecata avindu-si specificul ei
organizatoric si functional.
Judeca numai in prima instanta judecatoriile si tribunalele militare,
dar pot judeca in prima instanta si toate celelalte instante
judecatoresti. Judecata in apel se desfasoara la tribunale si curti de
apel, la tribunalul miliar teritorial si la Curtea Militara de Apel. Pot
judeca in recurs, in cazurile prevazute de lege, tribunalele, curtile de
apel, tribunalul militar teritorial, Curtea Militara de Apel, precum si
Curtea Suprema de Justitie. |n ce priveste judecata in recurs in
anulare si recurs in interesul legii, aceasta atributie revine numai
Curtii Supreme de Justitie.
Din punct de vedere al atributiilor de judecata, instantele
judecatoresti se pot caracteriza astfel:
– judecatoriile si tribunalele militare judeca numai in prima instanta;
– tribunalele, curtile de apel, tribunalul militar teritorial si Curtea
Militara de Apel judeca in prima instanta, dar si in apel si in recurs;
– Curtea Suprema de Justitie judeca in principal in recurs si in recurs
in anulare, dar in unele cazuri si in prima instanta.
Aceste distinctii sint necesare pentru intelegerea modului de
compunere a instantelor de judecata, care variaza si dupa activitatea
de judecata pe care o desfasoara.
§2. Judecatorii
1) Calitatea de judecator
Judecatorul indeplineste cea mai importanta functie procesual
penala, de a judeca si solutiona cauzele penale. Daca procurorul are
dreptul sa formuleze si sa sustina invinuirea, daca avocatul
formuleaza si sustine apararea, subiectul procesual-penal care poate
DPP–pg–148

hotari asupra vinovatiei penale a unei persoane si sa-i aplice


sanctiunile prevazute de legea penala este judecatorul. Ca urmare:
– judecatorul trebuie sa fie o persoana bine pregatita profesional,
pentru a lamuri cauza sub toate aspectele si sa pronunte o hotarire
legala si temeinica;
– judecatorul trebuie sa fie ferit de orice influenta din afara – politica,
sociala, familiala – pentru a fi impartial;
– persoana care indeplineste functia de judecator trebuie sa se
bucure de prestigiul corespunzator functiei, ea facind parte din
acea putere a statului prin care se infaptuieste justitia in cauzele
penale.
Pentru a se asigura corpului judecatoresc o compozitie
corespunzatoare acestor cerinte, la investirea cu calitatea de
judecator se cer anumite conditii:
– |n ce proveste pregatirea profesionala, judecatorii trebuie sa
indeplineasca conditia de studii, de a fi licentiat in drept. Studiile
juridice superioare implica un bagaj minim de cunostinte pentru
indeplinirea functiei de judecator, intrucit desfasurarea judecatii se
conduce dupa anumite reguli de drept, iar aplicarea legii penale si
a celei civile la cazul concret judecat necesita interpretarea
corecta a dispozitiilor acestei legi. Nu intotdeauna o licenta in
drept atrage bagajul de cunostinte necesare functiei de judecator.
De aceea, L.O.J. prevede cerinta trecerii unui examen de
capacitate, atit pentru a se acorda judecatorului stagiar dreptul de
a judeca, cit si pentru primirea in magistratura ca judecator
definitiv.
S-a pus problema specializarii judecatorilor care judeca in materie
penala:
– Autorii care sustin judecarea cauzelor penale de orice
judecator, fara o anumita specializare, pornesc de la ideea ca
specializarea aduce unilateralitate in cunostintele juridice,
daunatoare judecatii, deoarece judecatorul penal rezolva si
problemele actiunii civile, care cer cunostinte de drept civil;
specializarea poate duce la rutina, periculoasa pentru lamurirea
cauzei si pentru tratarea diferentiata a inculpatilor; poate
atrage un plus de severitate in solutionarea cauzelor,
judecatorii penali venind in contact direct cu cei mai periculosi
infractori; un argument important pentru stat l-ar constitui si
cheltuielile sporite pentru specializarea judecatorilor in civil si in
penal, pentru dublarea numarului de judecatori pe care l-ar
presupune specializarea.
– Autorii care sustin specializarea in materie penala,
incepind cu pozitivistii si dominind astazi cu adeptii scolii de
aparare noua, pornesc de la necesitatea unui tratament
diferentiat pentru fiecare infractor, in raport de cauzele care
l-au determinat sa savirseasca infractiunea, de particularitatile
sale psihice, de posibilitatile de reinsertie sociala; or, tratarea
corespunzatoare a fiecarei cauze penale cere cunostinte
aprofundate de criminologie, psihologie si sociologie penala,
stiinta penitenciara, de criminalistica, constinte de care nu are
nevoie un judecator in materie civila. Asa cum profesorul,
medicul, inginerul, meseriasul specializat rezolva cu mult mai
bine problemele profesiunii decit o persoana cu cunostinte
generale in materie, si judecatorul specializat ar pune un
diagnostic mai bun si ar adopta tratamentul cel mai eficient in
raport de persoana inculpatului.
DPP–pg–149

Discutia din doctrina nu a avut repercusiuni in legislatie, unitatea


justitiei civile si a celei penale raminind ca principiu de baza, cu
posibilitatea ca judecatorul penal sa treaca la judecarea cauzelor
civile, chiar in aceeasi zi sau intr-o perioada urmatoare. La acest
punct de vedere a contribuit in mare masura necesitatea unei
limitari a cheltuielilor in sectorul judiciar.
Deci pentru calitatea de judecator in materie penala nu se cere o
conditie de specializare, deoarece orice judecator are calitatea de
a judeca o cauza penala de competenta instantei judecatoresti din
care face parte; specializarea din initiativa proprie (doctorate,
cursuri postuniversitare) constituie insa un element de
selectionare a unui judecator pentru posturile de judecatori care se
confrunta mai des cu cauzele de natura specializarii sale; de
asemenea, ministrul justitiei organizeaza periodic, in cadrul
Institutului de perfectionare a magistratilor, stagii de pregatire sau,
dupa caz, de perfectionare profesionala, care pot avea ca obiect si
specializarea in judecarea cauzelor penale. Pentru indeplinirea
unor functii superioare – la tribunale, curti de apel, Curtea
Suprema de Justitie – magistratul trebuie sa aiba o activitate
meritorie si anumite conditii de vechime in magistratura, care
asigura experienta necesara pentru rezolvarea celor mai complexe
cauze.
– Pentru a li se asigura impartialitatea in judecarea si solutionarea
cauzelor penale, judecatorilor trebuie sa li se garanteze
independenta fata de celelalte autoritati, fata de opinia publica,
fata de partile din proces. Astfel, judecatorii nu pot face parte din
partidele politice (art. 37 al. 3 din Constitutie) sau sa desfasoare
activitati publice cu caracter politic (art. 82 L.O.J.), ceea ce le
asigura o pozitie independenta fata de orice influenta politica.
Functia de magistrat este incompatibila cu orice alta functie
publica sau privata, cu exceptia functiilor didactice din
invatamintul superior (art. 83 L.O.J.); judecatorilor le este interzisa
exercitarea, direct sau prin persoane interpuse, a activitatilor de
comert, participarea la administratia sau conducerea unor societati
comerciale sau civile, precum si la orice activitati cu caracter
lucrativ, la activitatea de arbitru sau expert; ei nu pot, in studiile si
articolele publicate, sa se pronunte cu privire la problemele
curente de politica interna, nu pot sa dea consultatii scrise sau
verbale in probleme litigioase, chiar daca procesele respective sint
pe rolul altor instante decit celor in care isi exercita functia (art.
86–87 L.O.J.).
– Judecatorul trebuie sa corespunda prestigiului de a face parte din
puterea judecatoreasca, una din cele trei puteri ale statului. Astfel,
nu poate fi judecator decit persoana care este cetatean rom#n si
are capacitatea deplina de exercitiu a drepturilor, care nu are
antecedente penale si se bucura de o buna reputatie, care
cunoaste bine limba oficiala a statului. |n timpul cit functioneaza
ca judecatori le este interzis sa desfasoare actiuni sau sa aiba
manifestari care ar aduce prejudicii prestigiului justitiei (cum ar fi:
interventii pentru satisfacerea iuntereselor personale sau ale
familiei lor, fapte care aduc atingere onoarei sau probitatii
profesionale, nerespectarea secretului deliberarii etc.). Pentru a se
asigura prestigiul judecatorilor, acestia sint obligati, la sedintele de
judecata, sa aiba o tinuta corespunzatoare instantei unde
functioneaza.
DPP–pg–150

Aceste conditii se cer pentru toti magistratii, deci si pentru


procurorii care reprezinta Ministerul Public.
2) Independenta judecatorilor
Potrivit art. 123 al. 2 din Constitutie, “judecatorii sint independenti
si se supun numai legii”. Pentru solutionarea legala si temeinica a
cauzelor penale este necesar ca judecatorii sa-si formeze convingerea
deplina despre vinovatia sau nevinovatia inculpatului, despre
sanctiunea penala pe care trebuie sa o aplice, in caz de vinovatie, fara
nici o presiune sau vreun amestec din afara, de natura a influenta
negativ aceasta convingere. Prin aceasta se realizeaza impartialitatea
in judecarea si solutionarea cauzelor penale, ceea ce da incredere
partilor si creaza pentru opinia publica convingerea in legalitatea si
justetea solutiei adoptate. Principiul independentei judecatorilor,
consacrat constitutional, este intarit prin dispozitia potrivit careia
acest principiu nu poate forma obiectul unei revizuiri a Constitutiei si,
ca urmare, a restringerii sau suprimarii sale (art. 148 al. 1).
|n conceptia Constitutiei, independenta judecatorilor se realizeaza
prin prevederea ca ei se supun numai legii; ca urmare, in afara de
prevederile legii, care sint obligatorii si pentru judecatori, nici un fel
de autoritate publica, influenta politica, presiune a opiniei publice,
injonctiuni ale partilor nu trebuie sa aduca vreo constringere sau
inriurire asupra convingerii judecatorilor in solutionarea cauzelor
penale. Independenta judecatorilor trebuie asigurata in special fata de
celelalte doua puteri ale statului. Parlamentul poate influenta o solutie
concreta numai prin adoptarea unei legi de aplicare generala, care sa
aiba implicatii si in cauza data, cum ar fi o lege penala mai blinda sau
o dispozitie de procedura de aplicare imediata; o lege care ar duce o
anumita solutie intr-o cauza concreta ar fi neconstitutionala, deoarece
ar insemna un amestec al puterii legislative in activitatea puterii
judecatoresti. Independenta judecatorilor trebuie asigurata si in raport
de Presedintele României, guvern, administratia publica centrala si
locala; nici un reprezentant al autoritatii executive nu este autorizat
sa dea dispozitii, indicatii de cum trebuie judecata si solutionata o
cauza penala; ca urmare, un judecator nu trebuie sa se lase
influentat, timorat sau stimulat de ordine sau indicatii cu privire la
solutia pe care trebuie sa o pronunte. Ministerul Justitiei, ca organ de
specialitate al guvernului, nu are nici un fel de atributie in ce priveste
judecarea si solutionarea cauzelor de catre judecator, atributiile sale
in legatura cu instantele judecatoresti fiind de ordin administrativ si
financiar.
Simpla proclamare a independentei judecatorilor nu este suficienta
pentru realizarea ei in practica. Garantiile respectarii acestui principiu
rezida, pe de o parte, in modalitatea prin care este organizata
admiterea in magistratura, iar pe de alta parte, in pozitia de sine
statatoare a judecatorului in cursul desfasurarii activitatii sale de
judecata. |ntr-adevar, daca numirea in magistratura este incredintata
guvernului sau ministrului justitiei, atunci exista posibilitatea unei
dependente a judecatorului de autoritatea care l-a numit; de
asemenea, daca mentinerea in functia de judecator, avansarea sau
retrogradarea ar constitui o prerogativa a guvernului sau a ministrului
justitiei, se poate descifra o dependenta a judecatorului fata de
autoritatea de care depinde cariera sa profesionala. |n statul de drept
se iau masuri ca o astfel de dependenta sa nu fie posibila.
|n legatura cu dobindirea capacitatii functionale de judecator se
pot folosi mai multe sisteme: alegerea judecatorilor, cooptarea si
numirea lor. Sistemul de alegere a judecatorilor este raspindit in
DPP–pg–151

numeroase state (SUA, Elvetia, Federatia Rusa), deosebindu-se dupa


autoritatea sau electoratul care face selectarea. |n SUA alegerea se
face de catre electoratul circumscriptiei in care isi desfasoara
judecatorul activitatea; in Rusia de catre diferite organe de putere ale
statului. |n România, potrivit Legii de organizare judecatoreasca din
1968, judecatorii erau alesi de catre consiliile populare judetene, afara
de judecatorii Tribunalului Suprem, care erau alesi de Marea Adunare
Nationala. Alegerea judecatorilor prezinta avantajul ca inlatura
subordonarea lor fata de organul care i-ar numi; acest sistem de
recrutrare a judecatorilor prezinta si pericolul grav de a introduce
politica in magistratura, in sensul ca judecatorii vor trebui sa solicite
votul electoratului, ceea ce-i face dependenti de aceste voturi; de
asemenea, nu exista nici o garantie ca vor fi alesi ca judecatori acele
persoane care au pregatirea necesara si se bucura de o moralitate
corespunzatoare. Dupa cum se stie, alegerea judecatorilor la noi in
tara nu a asigurat independenta lor fata de conducerea politica
centrala si locala. Sistemul cooptarii judecatorilor de catre corpul de
magistrati nu s-a dovedit viabil, deoarece trebuie sa existe totusi o
investire cu functia de judecator din partea unei autoritati constituite;
corpul magistratilor poate face propuneri in ce priveste recrutarea
judecatorilor, dar nu si investirea lor.
Constitutia din 1991 a adoptat sistemul numirii judecatorilor de
catre Presedintele României, la propunerea Consiliului Superior al
Magistraturii; pe de o parte, Presedintele României exercita (art. 80
din Constitutie) functia de mediere intre puterile statului, precum si
intre stat si societate, ceea ce poate constitui o garantie a
impartialitatii in numirea judecatorilor; pe de alta parte, Consiliul
Superior al Magistraturii, compus din 15 magistrati alesi, in sedinta
comuna, de Camera Deputatilor si Senat, pe baza unui numar mai
mare de propuneri facute de adunarile generale ale magistratilor de la
fiecare instanta judecatoreasca si parchet, prezinta garantia
selectionarii pentru functia de judecator a persoanelor care
indeplinesc toate conditiile de admitere in magistratura. Presedintele
si ceilalti judecatori ai Curtii Supreme de Justitie sint numiti pe o
perioada de 6 ani, cu posibilitatea de a fi reinvestiti in functie; ceilalti
judecatori sint numiti pe o perioada de timp nelimitata. Pentru a
dobindi capacitatea functionala de judecator, deci pentru a indeplini
acte de judecata, judecatorul trebuie sa depuna un juramint, sub
sanctiunea nulitatii actelor indeplinite inainte de depunerea lui. Prin
derogare, judecatorii stagiari sint numiti de ministrul justitiei si nu
dobindesc dreptul de a judeca decit dupa o perioada de stagiu.
O a doua garantie importanta a independentei judecatorilor fata de
autoritatea executiva o constituie inamovibilitatea lor (art. 124 din
Constitutie); judecatorii nu pot fi avansati, transferati, suspendati si
eliberati din functie decit in cazurile si conditiile prevazute de lege si
numai de Consiliul Superior al Magistraturii. Inamovibilitatea da
judecatorilor un statut de siguranta cu privire la functia pe care o
indeplinesc, inlaturind teama de represalii din partea puterii politice
pentru refuzul de a se supune unor indicatii sau influente in modul de
solutionare a cauzelor penale. Atunci cind s-a dorit subordonarea
judecatorilor puterii politice s-a renuntat la inamovibilitate, asa cum
s-a procedat in justitia rom#neasca dupa 1944. Legea actuala de
organizare judecatoreasca prevede, in primul rind, garantii in ce
priveste pastrarea calitatii de judecator, cazurile de eliberare din
functie fiind strict prevazute de lege si cad in atributia Consiliului
Superior al Magistraturii, organ in cadrul puterii judecatoresti. |ntrucit
DPP–pg–152

presiuni asupra judecatorilor se pot obtine prin amenintarea cu


mutarea in alta localitate, prin avansare, transferare, delegare, art. 78
L.O.J. prevede ca judecatorul nu poate fi avansat sau transferat decit
cu consimtamintul acestuia si numai prin hotarire a Consiliului
Superior al Magistraturii, iar delegarea sa la o alta instanta nu poate fi
dispusa de ministrul justitiei fara acordul sau decit in cazurile limitativ
indicate si pe o durata de cel mult doua luni intr-un an.
Independenta judecatorilor este garantata si prin statutul
disciplinar al acestora, potrivit caruia actiunea disciplinara se
promoveaza de ministrul justitiei, dar se judeca si se solutioneaza,
dupa o procedura speciala, de Consiliul Superior al Magistraturii,
lucrarile acestuia fiind conduse de presedintele Curtii Supreme de
Justitie. |mpotriva sanctiunilor aplicate de Consiliul Superior al
Magistraturii, judecatorul poate face contestatie, care se judeca de
Curtea Suprema de Justitie, in complet de 7 judecatori (art. 73, 93–
101 L.O.J.). |n acest mod judecatorul este pus la adapost in ce priveste
corectitudinea si capacitatea sa functionala de ingerintele ce ar putea
fi exercitate de ministrul justitiei prin actiunea disciplinara.
Un al doilea aspect al independentei judecatorilor se manifesta in
raporturile pe care le au acestia cu alti reprezentanti ai autoritatilor
judiciare, cum sint judecatorii de la instantele ierarhic superioare,
presedintii si vicepresedintii instantelor din care fac parte,
reprezentantii Ministerului Public. Desi instantele judecatoresti sint
organizate pe grade ierarhice, judecatorii de la o instanta
judecatoreasca nu pot fi influentati in rezolvarea unei cauze concrete
de parerea pe care o exprima judecatorii de la o instanta superioara.
Exista pentru judecatorii de la instanta de trimitere dupa casare
obligatia procesuala de a se conforma punctelor de vedere juridice
rezolvate prin hotarirea prin care s-a admis calea de atac, dar aceasta
obligatie nu aduce atingere independentei judecatorilor care, in
limitele aratate, pastreaza dreptul de a hotari dupa constiinta lor. De
asemenea, presedintii si vicepresedintii instantelor judecatoresti pot
desfasura, in aceasta calitate, doar activitati administrative si de
conducere, neavind dreptul sa dea indicatii judecatorilor in subordine
cu privire la modul cum trebuie solutionata o cauza penala. Procurorii
din cadrul parchetului de pe linga o instanta judecatoreasca pot face
cereri, ridica exceptii, pune concluzii, dar acestea sint admise sau
respinse de judecatori potrivit convingerii lor ca sint legale si
temeinice.
Independenta judecatorilor fata de ministrul justitiei, de presedintii
instantelor din care fac parte si a celor ierrhic superioare se refera la
modul in care judeca si solutioneaza cauzele concrete de competenta
lor. Exista insa un control exercitat de ministrul justitiei prin
inspectorii generali, judecatorii inspectori de la curtile de apel sau prin
judecatori delegati, asupra activitatii judecatorilor din subordonarea
lor. Controlul se exercita prin verificarea lucrarilor, a modului in care
se desfasoara raporturile de serviciu cu justitiabilii si avocatii, precum
si prin aprecierea asupra activitatii, pregatirii si aptitudinilor
profesionale. Nu pot fi supuse controlului solutiile date in procese pina
la raminerea lor definitiva, caci controlul asupra solutiilor se exercita
prin caile de atac (art. 19 L.O.J.).
|n fine, independenta judecatorilor este asigurata si fata de orice
persoana care ar incerca sa o influenteze, prin orice mijloc, caci Codul
penal solutioneaza ofensa autoritatii (art. 238), atunci cind se aduce
atingere onoarei sau demnitatii, ori se ameninta in public un judecator
DPP–pg–153

in legatura cu activitatea jurisdictionala a acestuia, de natura a aduce


stirbire autoritatii judecatoresti.
3) Judecatorii nemagistrati
|n legislatiile moderne, unele instante de judecata au in
compunerea lor si persoane care nu sint magistrati, dar au dreptul de
a judeca si rezolva cauze penale. Astfel, in Franta, cetatenii
colaboreaza la infaptuirea justitiei penale in cadrul Curtilor cu jurati, al
tribunalelor pentru minori, al |naltei Curti de Justitie; in numeroase
alte tari, judecarea celor mai grave infractiuni se desfasoara in fata
unor instante compuse din judecatori de profesie si jurati. Curtea cu
jurati a functionat in România intre 1864–1939. |n tarile socialiste,
completele de judecata erau formate din asesori populari; astfel, in
România, din 1948, judecata in prima instanta a avut loc cu
participarea asesorilor populari, conform principiului de baza al
organizarii justitiei care era participarea oamenilor muncii la
infaptuirea justitiei.
Deosebirea dintre jurati si asesori (esevini) consta in aceea ca
juratii se pronunta numai cu privire la vinovatia inculpatului, asupra
incadrarii juridice si a pedepsei pronuntindu-se judecatorii de profesie;
asesorii se pronunta insa asupra tuturor chestiunilor supuse
judecatii26.
|n literatura de specialitate este in discutie o extindere a
participarii judecatorilor nemagistrati la solutionarea problemelor de
aplicare a sanctiunilor penale, care sint intrevazute ca un tratament
pentru condamnati in vederea indreptarii lor si a reinsertiei cit mai
grabnice in societate. Ca urmare, din completul de judecata care
urmeaza sa stabileasca sanctiunea se propune participarea unor
medici, psihologi, membri ai comitetelor de supraveghere a
condamnatilor etc. Pe plan legislativ nu s-a introdus o dispozitie in
acest sens, dar propunerea capata, in conditiile conceptiei apararii
sociale noi, o sustinere din ce in ce mai puternica.

26
Participarea cet`]enilor la inf`ptuirea justi]iei a fost motivat`, ini]ial, de
necesitatea ap`r`rii persoanelor inculpate impotriva excesului de represiune
al judec`torilor de profesie; ca urmare, de principiu, orice cet`]ean putea fi
ales ca jurat; ulterior, pe listele de jura]i au fost trecute numai acele
persoane care indeplineau anumite condi]ii de aptitudine (cet`]enie,
moralitate, neincadrarea in vreun caz de incompatibilitate etc.). Cu ocazia
judec`rii unei cauze, din listele de jura]i astfel intocmite se aleg, prin tragere
la sor]i, jura]i pentru acea cauz`, cu posibilitatea pentru Ministerul Public sau
p`r]ile din proces de a-i recuza pe cei tra[i la sor]i. |n cazul fostelor ]`ri
socialiste, in condi]iile ideologiei marxist-leniniste care cerea o judecat` de
natur` s` apere statul socialist, asesorii populari care participau la judecat`
erau selec]iona]i dintre muncitorii de la ora[e [i sate, clasa conduc`toare a
statului socialist, pentru a contribui la inf`ptuirea politicii acestuia. |n
România asesorii populari puteau fi cet`]enii rom#ni care impliniser` 23 de
ani, f`r` condamn`ri penale, cu capcitate de exerci]iu, absolven]i ai [colii
generale, cu o reputa]ie ne[tirbit`; asesorii populari erau ale[i de c`tre
consiliile populare jude]ene, fiind propu[i de c`tre organiza]iile ob[te[ti dintre
cei mai devota]i membri ai lor. Ca urmare, a instaur`rii statului de drept [i a
separ`rii autorit`]ii judec`tore[ti de influen]ele politice, prin Legea nr.
45/1991 s-a renun]at la formarea completelor de judecat` cu asesori populari
la judec`torii [i tribunalele jude]ene; ei au mai func]ionat la instan]ele
militare pin` la 1 iulie 1993.
DPP–pg–154

§3. Compunerea si constituirea instantelor de


judecata
1) Judecator unic sau compunere colegiala
Prin compunerea instantei de judecata se intelege alcatuirea
completului de judecata de la judecatorii, tribunale, curti, cu numarul
de judecatori prevazut de lege. Deci in compunerea instantei de
judecata poate sa intre un singur judecator sau mai multi judecatori;
primul sistem poarta denumirea de judecator unic (compunere
monocratica), iar cel de-al doilea de compunere colegiala. |n cazul
judecatorului unic activitatea de judecata revine unei singure
persoane, dar aceasta reprezinta activitatea functionala a instantei de
judecata; cind completul este format din mai multi judecatori, exista o
pluralitate de activitati personale, dar unitate de activitate
functionala, deoarece hotarirea reprezinta solutia adoptata de
instanta de judecata.
Cu privire la superioritatea unui sistem fata de celalalt,
argumentele sint impartite si de valoare aproximativ egala. Se
considera ca un judecator unic are mai multa responsabilitate, ceea
ce ii impune mai multa pregatire profesionala, evitarea rutinei
judiciare, mai multa atentie la judecarea si solutionarea cauzelor;
sistemul presupune un numar mai mic de judecatori, deci o selectie
mai riguroasa, asigurindu-se totodata o remuneratie mai buna a
cestora. |n sustinerea acestui sistem se aduce exmplul Angliei, unde
numarul judecatorilor este redus, alegerea lor se face dintre avocatii
cei mai buni si cu cea mai mare experienta, statutul acestora fiind
superior oricarui functionar al statului. Pentru sistemul colegial se
aduce argumentul ca mai multi judecatori inseamna o cunoastere mai
buna si mai completa a cauzei, mai multe cunostinte juridice si mai
multa experienta; de asemenea, exista mai multa garantie a
impartialitatii in judecata, fiind mai greu sa influentezi pe toti
judecatorii; totodata se inlatura arbitrariul unui singur judecator, care
ar vrea sa-si impuna un punct de vedere propriu, dar neintemeiat. Se
sutine ca un colegiu de judecatori capata un prestigiu mai mare si, ca
urmare, si o mai mare autoritate pentru hotarirea pe care o pronunta.
Sistemul colegial este adoptat in cele mai multe tari; cu toate acestea,
nu exista un sistem numai colegial, multe legislatii adoptind un sistem
mixt, in care cauzele mai simple, de competenta instantelor
inferioare, se judeca de un singur judecator, iar celelalte cauze se
judeca in prima instanta si in caile de atac de un complet de judecata
format din mai multi judecatori.
|n afara de alcatuirea sa din numarul de judecatori prevazut de
lege, compunerea instantei implica si prezenta completului de
judecata, a judecatorului indicat de lege (anume desemnat de
ministrul justitiei pentru cauzele cu inculpati minori – art. 483 al.ult.;
cel care a intocmit raportul la judecata in recurs – art. 385 al.ult.;
presedintele completului de judecata a instantei militare care trebuie
sa aiba cel putin un grad egal cu al inculpatului, daca acesta este
militar). |n completul de judecata nu pot fi inclusi judecatorii exclusi
de lege (incompatibili).
2) Compunerea instantelor de judecata in România
Prin Legea de organizare judecatoreasca din 1864, in Principate si
apoi in România s-a adoptat sistemul mixt, cu preponderenta
sistemului colegial; judecatoriile judecau cu un singur judecator, iar
celelalte instante judecatoresti judecau in complete de mai multi
judecatori (2, 3 sau 5). |n 1948, cind regimul comunist a introdus
participarea asesorilor populari la judecarea tuturor cauzelor penale,
DPP–pg–155

in mod necesar completul a fost alcatuit din mai multe persoane –


judecatori si asesori populari, cei din urma avind intotdeauna
majoritatea. |n 1957, numai pentru cauzele care se judecau potrivit
procedurii infractiunilor flagrante, s-a introdus judecatorul unic, iar din
1971 s-a extins judecarea cauzelor cu judecator unic la judecatorii.
Actualul sistem de compunere a instantelor judecatoresti adopta,
ca regula, principiul colegial, iar ca exceptie si numai la judecatorii si
tribunalele militare, principiul monocratic. Reglementarea compunerii
instantelor de judecata este prevazuta in Legea nr. 92/1992 (L.O.J.),
precum si in Legea nr. 54/1993 pentru organizarea instantelor si
parchetelor militare si Legea nr. 56/1993 a Curtii Supreme de Justitie.
La judecatorii, care judeca numai in prima instanta compunerea
este de doi judecatori; prin exceptie, judecatoria judeca cu un singur
judecator: pricinile privind infractiunile prevazute in art. 279 al. 2 lit.
a; cererile si caile de atac de competenta judecatoriei privitoare la
ceste infractiuni; cererile de reabilitare. Cind judecatoria judeca o
cauza privitoare la mai multe infractiuni, dintre care unele solicita o
compunere dintr-un singur judecator, iar altele o compunere din 2
judecatori, completul se va forma din 2 judecatori pentru intreaga
cauza.
Tribunalele si curtile de apel isi formeaza completul de judecata in
prima instanta cu 2 judecatori, iar completul pentru judecata in apel si
in recurs cu 3 judecatori.
|n cazul in care completul de judecata este format din 2 judecatori,
iar acestia nu ajung in cursul deliberarii la un acord cu privire la
solutia ce trebuie data cauzei, procesul se judeca din nou in fata unui
complet de divergenta, care se formeaza prin includerea in complet a
presedintelui sau vicepresedintelui instantei ori a unui alt judecator
desemnat de presedinte (art. 18 L.O.J.).
Tribunalele militare judeca in prima instanta in complete de 2
judecatori militari. |n cauzele pentru care judecatoria judeca cu un
singur judecator, dar care sint de competenta tribunalului militar,
precum si in cauzele privitoare la infractiuni contra ordinii si disciplinei
militare pedepsite de lege cu cel mult 2 ani inchisoare, tribunalul
militar judeca printr-un singur judecator militar.
Tribunalul militar teritorial si Curtea Militara de Apel judeca in
prima instanta in complet format din 2 judecatori militari, iar in apel si
in recurs in complete formate din 3 judecatori militari. Cind inculpatul
este militar, presedintele completului de judecata trebuie sa aiba cel
putin gradul militar al acestuia.
Curtea Suprema de Justitie judeca, de regula, prin completul de
sectie penala sau militara, format din 3 judecatori; completul este
acelasi fie ca se judeca in prima instanta, in recurs sau in recurs in
anulare ori in vreo cerere de competenta exclusiva a instantei
supreme. Unele recursuri si recursuri in anulare, precum si toate
recursurile in interesul legii sint judecate de Curtea Suprema de
Justitie in Sectii Unite, alcatuite din cel putin 3/4 din numarul
judecatorilor in functie la aceasta inalta instanta. Modul de compunere
a instantelor de judecata este prevazut sub sanctiunea nulitatii
absolute, astfel incit orice greseala in formarea completului (mai multi
judecatori sau mai putini) duce la desfiintarea hotaririlor pronuntate
de o instanta gresit compusa. La aceeasi sanctiune se ajunge si in
cazul in care vreuna din persoanele care au judecat cauza nu primise
inca investirea ca judecator si nu depusese juramintul prevazut de
lege, sau calitatea de judecator incetase la data judecatii.
DPP–pg–156

Compunerea instantelor de judecata prevazuta in Legea nr.


92/1992 si in celelalte legi de organizare a instantelor militare si a
Curtii Supreme de Justitie are meritul de a institui, ca regula, complete
unice pentru fiecare instanta de judecata, ceea ce este de natura sa
reduca considerabil cazurile de compunere gresita a instantei intilnite
anterior in practica.
3) Constituirea instantei de judecata
Potrivii Legii nr. 92/1992, procurorii sint constituiti in parchete pe
linga fiecare instanta judecatoreasca si participa la judecarea cauzelor
penale. Ca urmare, instanta de judecata compusa potrivit legii se
constituie cu Ministerul Public, cu procurorul de sedinta. S-a luat in
considerare ca procurorul, dupa ce a sesizat instanta de judecata prin
rechizitoriu, ca reprezentant al intereselor generale ale societatii si
aparator al ordinii de drept, al drepturilor si libertatilor cetatenilor,
trebuie sa participe la judecarea cauzelor, fiind o parte din autoritatea
judecatoreasca. Absenta procurorului de la judecarea unei cauze
penale atrage nulitatea absoluta a hotaririlor pronuntate de acea
instanta.
Instanta de judecata se constituie si cu un grefier care, ca personal
auxiliar judecatoresc, are atributia de a consemna in documente
procedurale declaratiile facute in sedinta, cererile si concluziile
procurorului si ale partilor, masurile luate de instanta. Potrivit legii
(art. 73, 305, 310 si 312), aceste documente sint semnate si de
grefier. Lipsa grefierului de la sedinta de judecata nu este posibila,
caci altfel nu s-ar putea desfasura judecata; lipsa semnaturii sale de
pe documentele procedurale atrage nulitatea numai daca s-a produs
vreo vatamare partilor din proces (art. 197 al. 1).
I.15. Incompatibilitatea
§1. Cazurile de incompatibilitate
1) Capacitatea functionala specifica a judecatorului
|n literatura de specialitate se face deosebire intre capacitatea
funtionala generala si cea specifica a judecatorilor. Prima forma, de
capacitate functionala generala, acorda persoanei investite cu functia
de judecator dreptul de a judeca orice cauza de competenta instantei
judecatoresti din care face parte; in raport de aceasta capacitate
functionala, exista incompatibilitate intre functia de judecator si orice
alta functie publica sau privata (art. 124 al 2 din Constitutie).
Capacitatea functionala specifica are in vedere dreptul judecatorului
de a judeca o anumita cauza penala, aflata in competenta instantei
din care face parte, luindu-se in consideratie legaturile judecatorului
cu acea cauza penala concreta, legaturi care ar putea aduce atingere
impartialitatii sale. Ca urmare, legea prevede situatiile de natura sa
puna la indoiala impartialitatea judecatorilor, reglementind o institutie
procesuala specifica, denumita incompatibilitate.
Incompatibilitatea consta in interdictia impusa de lege unui
judecator de a participa la judecarea unei anumite cauze penale, de
competenta instantei judecatoresti din care face parte, in vederea
asigurarii impartialitatii in judecarea si solutionarea acelei cauze.
Reglementind incompatibilitatea, legea instituie o garantie necesara
pentru justa solutionare a cauzelor penale, deoarece inlatura de la
activitatea de judecata pe acei judecatori care, datorita altor calitati
procesuale pe care le-au avut anterior in cauza, ar putea avea o
orientare preconceputa spre o anumita solutie, sau, datorita unor
imprejurari personale, sint predispusi a favoriza una din partile din
proces. Astfel, daca judecatorul de la prima instanta ar fi avansat la
DPP–pg–157

instanta de apel sau de recurs, exista presupunerea ca acesta va


cauta sa mentina solutia pe care o daduse anterior; judecatorul care
este ruda apropiata cu inculpatul se presupune ca va fi partinitor fata
de acesta.
Judecatorul care se afla in vreunul din cazurile de incompatibilitate
trebuie sa se abtina de a face parte din completul de judecata al
cauzei respective, in caz contrar poate fi recuzat. Deci exista o
institutie procesuala, denumita incompatibilitate, care prevede
cazurile de interdictie de a face parte din completul de judecata al
unei anumite cauze, iar abtinerea si recuzarea sint mijloacele
procesuale prin care se realizeaza aceasta interdictie.
Codul de procedura penala actual reglementeaza
incompatibilitatea in titlul referitor la competenta; intrucit
incompatibilitatea nu este o institutie legata de competenta, ci o
institutie referitoare la capacitatea functionala a judecatorilor de a
desfasura activitatea de judecata, studiul acestei institutii trebuie sa
figureze intre problemele legate de aceasta capacitate functionala.
Legea prevede si cazuri de incompatibilitate a procurorilor,
persoanelor care efectueaza cercetarea penala, a grefierilor,
expertilor si interpretilor. |ntrucit cazurile de incompatibilitate a
persoanelor care au aceste calitati procesuale sint mai restrinse si
specifice activitatii lor, ele vor fi abordate cu prilejul discutarii
activitatii lor procesuale. Punem in primul plan examinarea cazurilor
de incompatibilitate a judecatorilor deoarece acestia, judecind si
solutionind cu caracter definitiv cauzele penale, trebuie sa se bucure
de o deplina impartialitate in activitatea lor.
Cazurile de incompatibilitate constituie exceptii de la regula
capacitatiii functionale, de aceea ele trebuie sa fie prevazute in mod
expres de lege si sint de stricta interpretare. Nerespectarea
dispozitiilor privind incompatibilitatea judecatorilor este sanctionata
cu nulitatea absoluta, care se refera la incalcarea normelor privind
compunerea instantei de judecata. |ntr-o opinie s-a sustinut ca si
cazurile de incompatibilitate ale judecatorilor sint prevazute sub
sanctiunea unei nulitati relative, deoarece incompatibilitatea nu ar fi o
institutie care se refera la compunerea instantei de judecata.
Majoritatea autorilor rom#ni si practica instantei supreme accepta
sanctiunea nulitatii absolute, deoarece completul de judecata se
formeaza potrivit legii (art. 292), ori legea fixeaza conditiile pozitive
(cine poate intra in complet) si conditiile negative (cine nu poate intra
in complet), cazul de incompatibilitate fiind un caz de gresita
compunere a instantei. Pentru procurori, persoane care efectueaza
cercetarea penala, grefieri, experti, interpreti, incompatibilitatea se
afla sub sanctiunea nulitatii relative, deoarece nu se incadreaza in
situatiile de nulitate absoluta prevazute in art. 197 al. 2 si 3.
2) Cazurile de incompatibilitate (art. 46–48)
Legea prevede urmatoarele cazuri de incompatibilitate pentru
judecatori:
a) Judecatorii care sint rude apropiate intre ei
sau soti nu pot face parte din acelasi
complet de judecata
Cazul de incompatibilitate se explica prin posibilitatea ca un
judecator sa exercite, ca sot sau ruda apropiata, presiuni asupra unui
alt judecator din complet, ceea ce ar denatura principiul colegialitatii,
care implica exprimarea unui punct de vedere personal de catre
fiecare din membrii completului de judecata. |ntelesul termenului de
“rude apropiate” este indicat de art. 149 Cod penal.
DPP–pg–158

b) Judecatorul care a luat parte la judecarea


unei cauze la prima instanta nu mai poate
participa la judecarea aceleiasi cauze intr-o
instanta superioara sau la rejudecarea
cauzei dupa desfiintarea hotaririi cu
trimitere de catre instanta de apel sau dupa
casare cu trimitere catre instanta de recurs
Se pot concepe doua ipoteze:
– Judecatorul care a luat parte la solutionarea cauzei la prima
instanta nu mai poate lua parte la judecarea cauzei la instanta de
apel (daca intre timp a fost avansat la aceasta instanta) si nici la
instanta care ar judeca recursul sau recursul in anulare, deoarece
ar insemna sa-si verifice propria sa hotarire; pentru aceleasi
motive, judecatorul care a judecat si solutionat cauza in apel nu
mai poate participa la judecarea aceleiasi cauze in recurs sau in
recurs in anulare.
– Judecatorul care a solutionat cauza in prima instanta nu mai poate
lua parte la rejudecarea cauzei in prima instanta, trimisa in acest
scop de catre instanta de apel, de recurs sau de recurs in anulare,
existind presupunerea ca nu-si va schimba solutia data anterior.
De asemenea, judecatorul care a judecat in apel sau in recurs si a
dat o solutie asupra fondului este incompatibil sa faca parte din
completul de judecata care ar rejudeca in apel sau in recurs, dupa
casare cu trimitere de instanta de recurs sau de recurs in anulare.
Pentru a opera acest caz de incompatibilitate se cere ca
judecatorul sa fi luat parte la “solutionarea cauzei”, ceea ce inseamna
ca a facut parte din completul de judecata care a rezolvat chestiunea
existentei infractiunii, a vinovatiei inculpatului, a raspunderii sale
penale si a aplicarii sanctiunilor, pronuntind deci condamnarea,
achitarea sau incetarea procesului penal, iar la instanta de apel si de
recurs a dispus admiterea caii de atac si solutionarea cauzei in fond. |
n practica, s-a statuat ca nu este o solutionare a cauzei in fond atunci
cind judecatorul a luat parte numai la sedinta in care s-au admis,
respins sau administrat probe, s-a dispus restituirea cauzei la procuror
ori s-a exprimat cu aceasta ocazie o parere asupra incadrarii juridice
ce s-ar putea da faptelor dupa completarea urmaririi penale; de
asemenea, judecatorul care s-a pronuntat asupra recursului nu poate
fi considerat ca s-a pronuntat asupra fondului si, ca urmare, nu devine
incompatibil sa judece din nou in recurs aceeasi cauza venita dupa o
rejudecare in prima instanta; insa daca, prin decizia de recurs s-a
solutionat cauza in fond, dupa casare, judecatorul care a participat la
admiterea recursului nu mai poate participa la solutionarea cauzei
care ar reveni din nou dupa o casare in recurs in anulare.
c) Judecatorul care si-a exprimat anterior
parerea cu privire la solutia care ar putea fi
data in acea cauza
Exprimarea parerii poate avea loc in afara procesului penal sau
chiar in cursul desfasurarii sale, dar anterior dezbaterilor judiciare si a
pronuntarii hotaririi. |n afara procesului penal se poate exprima
parerea cu ocazia judecarii unei alte cauze penale sau chiar de natura
diferita. Au fost cazuri in care un judecator si-a exprimat parerea in
cursul aceluiasi proces penal cind, la intocmirea unor acte
procedurale, a facut afirmatii sau negatii cu privire la o solutie
eventuala ce trebuie data cauzei sau daca pronunta hotariri succesive
din care una se intemeiaza pe hotarirea anterioara.
DPP–pg–159

Parerea exprimata trebuie sa se refere la “solutia care ar putea fi


data in acea cauza”, ceea ce inseamna, pentru prima instanta,
condamnarea, achitarea sau incetarea procesului penal, iar pentru
judecata intr-o cale de atac admiterea sau respingerea acesteia. Nu
are acest caracter luarea de catre judecator a masurii arestarii
preventive sau revocarea acestei masuri, deoarece hotarirea se refera
la buna desfasurare a procesului penal, si nu la fondul cauzei; de
asemenea, nu este incompatibil judecatorul care a pus in discutia
partilor schimbarea incadrarii juridice a faptei, intrucit el s-a
conformat procedurii prevazute in art. 334 al. 2. |n practica instantelor
s-a statuat ca judecatorul care a dispus extinderea actiunii penale
pentru noi acte materiale apartinind aceleiasi infractiuni sau
extinderea procesului penal pentru noi fapte penale nu este
incompatibil sa judece in acea cauza27. |n literatura de specialitate s-a
emis parerea ca judecatorul care a solutionat o cauza penala nu ar
trebui sa participe la judecarea cauzei in revizuire, deoarece s-a
pronuntat o data cu privire la acea cauza; practica Tribunalului
Suprem a adoptat solutia contrara, pe considerentul ca la revizuire se
au in vedere elemente noi, care ar putea schimba parerea initiala28.
d) Judecatorul care, in aceeasi cauza, in calitate
de procuror, a pus in miscare actiunea
penala, a emis mandatul de arestare
preventiva, a dispus trimiterea in judecata
sau a pus concluzii in fondul judecatii
Acest caz se intemeiaza pe starea de incompatibilitate dintre
functia de invinuire, prin care se indeplinesc acte exprimind
convingerea de vinovatie a inculpatului, si functia de jurisdictie,
pentru care nu se admit idei preconcepute de vinovatie.
Din formularea legii rezulta ca este incompatibil de a judeca o
cauza judecatorul care, fiind anterior procuror in acea cauza, a
efectuat acte de invinuire (punerea in miscare a actiunii penale,
trimiterea in judecata), ceea ce duce la concluzia ca procurorul care a
efectuate doar acte de cercetare penala (ascultarea partilor, a
martorilor etc.) nu este incompatibil sa judece cauza respectiva.
Este, de asemenea, incompatibil judecatorul care, fiind anterior
procuror de sedinta la aceeasi instanta, a pus concluzii asupra
fondului cauzei, pronuntindu-se astfel asupra existentei infractiunii, a
vinovatiei inculpatului, asupra sanctiunilor ce trebuie aplicate. Desi
legea nu prevede in mod expres, va fi incompatibil si judecatorul care,
in calitate de procuror, intr-o sedinta anterioara, a pus in miscare
actiunea penala, dupa extinderea procesului penal, pentru noi fapte si
persoane (art. 336–337), intrucit aceste acte sint indeplinite in
virtutea functiei de invinuire.
e) Judecatorul care a fost reprezentant sau
aparator al unei parti
Functia de jurisdictie este incompatibila cu functia de aparare. Este
suficient ca un avocat sa fi fost angajat sau desemnat ca aparator al

27
Gr. Theodoru: “judec`torii nu ar trebui s` poat` extinde procesul penal,
act care corespunde cu punerea in mi[care a ac]iunii penale, deoarece
func]ia de invinuire este incompatibil` cu cea de judecare [i solu]ionare a
cauzei”
28
Gr. Theodoru: “in cazul unei contesta]ii in anulare, dup` admiterea ei
pentru vreunul din cazurile prev`zute in art. 386 lit. a–c, recursul nu mai
poate fi rejudecat de c`tre judec`torii care au f`cut parte ini]ial din completul
care l-a solu]ionat, ace[tia exprimindu-[i p`rerea prin solu]ia pe care o
d`duser` anterior.
DPP–pg–160

vreuneia din parti, fie in faza de urmarire penala, fie in faza de


judecata, pentru a deveni incompatibil ca judecator in acea cauza,
chiar daca nu s-a prezentat la nici unul din termenele de judecata.
f) Judecatorul care, in calitate de expert, a
efectuat o expertiza sau a fost ascultat ca
martor in acea cauza
Nu se poate concepe ca un judecator sa pronunte o hotarire
intemeiata pe propriile sale concluzii de expert sau pe propria sa
declaratie de martor.
g) Judecatorul fata de care exista imprejurari
din care rezulta ca este interesat, sub orice
forma, el, sotul sau o ruda apropiata
Interesul la care se refera cazul de incompatibilitate poate fi
material, moral, prezentind diferite forme de manifestare. Spre
deosebire de celelalte cazuri de incompatibilitate, pentru care
conditiile de existenta reies din actele dosarului, la acest caz trebuie
dovedite imprejurarile din care apare interesul in solutionarea cauzei
intr-un anume fel.
3) Cazuri de incompatibilitate in constituirea
instantei de judecata
|ntrucit instanta de judecata se constituie cu procuror si cu grefier,
legea prevede cazuri de incompatibilitate si pentru acestia, in vederea
sigurarii impartialitatii functiei de jurisdictie. Astfel:
– Nu poate fi reprezentant al Ministerului Public si nu poate indeplini
functia de grefier, in sedinte de judecata persoana care, anterior, a
fost reprezentant sau aparator al vreuneia din parti, a fost expert
sau martor in cauza, ori este interesat sub orice forma, el, sotul
sau o ruda apropiata.
– Procurorului si grefierului li se aplica si cazul de incompatibilitate
prevazut in art. 46, in sensul ca nu pot participa la sedinta de
judecata daca sint soti sau rude apropiate cu vreunul din membrii
completului de judecata sau intre ei. |n cazul existentei unei
asemenea situatii, se hotaraste de instanta care dintre persoanele
care sint soti sau rude apropiate nu va lua parte la judecata.
– Persoana care a participat ca judecator la prima instanta nu poate
pune concluzii, in calitate de procuror, la judecarea cauzei la
instanta care judeca o cale de atac ordinara indreptata impotriva
hotaririi pe care a pronuntat-o, presupunindu-se ca si-ar sustine
propria sa hotarire.
§2. Abtinerea si recuzarea
1) Abtinerea
Prin abtinere se intelege manifestarea de vointa a judecatorului
aflat in vreunul din cazurile de incompatibilitate de a nu participa la
judecarea cauzei. Aceasta manifestare de vointa se concretizeaza
intr-o declaratie de abtinere, care se adreseaza presedintelui instantei
judecatoresti, care urmeaza sa se pronunte asupra temeiniciei cererii
de abtinere.
|n cazul in care presedintele este de acord, judecatorul este
inlocuit in completul de judecata de un alt judecator. |n acelasi mod
procedeaza si grefierul. Procurorul va adresa cererea sa de abtinere
conducatorului parchetului din care face parte, pentru a fi delegat un
alt procuror ca reprezentant al Ministerului Public.
|n cazurile in care presedintele nu este de acord cu cererea de
abtinere a persoanei care se afla intr-un caz de incompatibilitate,
aceasta trebuie sa se adreseze cu cererea sa instantei judecatoresti
DPP–pg–161

pentru a se pronunta asupra ei; procedura este identica cu cea de la


recuzare.
2) Recuzarea
Prin recuzare se intelege manifestarea de vointa a uneia din parti
prin care se solicita ca persoana incompatibila sa nu faca parte din
completul de judecata sau din constituirea instantei de judecata. Daca
nu s-a facut declaratia de abtinere si persoana incompatibila persista
a lua parte la judecata, oricare din parti poate face, in scris sau oral,
cerere de recuzare de indata ce a flat despre existenta cazului de
incompatibilitate.
Solutionarea declaratiei de abtinere si a cererii de recuzare se
face, in sedinta secreta, de un alt complet de judecata, fara
participarea celui ce se abtine sau este recuzat. Examinarea
declaratiei de abtinere si a cererii de recuzare se face cu ascultarea
Ministerului Public, iar daca este necesar si a persoanei care se abtine
sau este recuzata. |n cazul admiterii abtinerii sau recuzarii, persoana
incompatibila nu va putea face parte din completul de judecata sau
participa la sedinta de judecata ca procuror sau grefier. Totodata, se
stabileste in ce masura actele indeplinite sau masurile luate de
persoanele incompatibile se mentin. Respingerea actiunii sau a
recuzarii inlatura orice interdictie de participare la judecarea cauzei.
Admiterea sau respingerea declaratiei de abtinere sau a cererii de
recuzare se dispune printr-o hotarire ce se numeste incheiere. |
ncheierile prin care s-a admis sau s-a respins abtinerea ori prin care
s-a admis recuzarea nu sint supuse nici unei cai de atac.
O situatie speciala o constituie abtinerea sau recuzarea care
priveste pe toti judecatorii unei instante judecatoresti, deoarece nu se
poate forma un complet care sa o solutioneze; ca urmare, legea
prevede ca intr-o asemenea situatie abtinerea sau recuzarea intregii
instante se judeca de instanta ierarhic superioara, dupa o procedura
aratata anterior. |n cazul in care abtinerea sau recuzarea este gasita
intemeiata, instanta ierarhic superioara desemneaza pentru judecarea
cauzei o alta instanta, egala in grad cu instanta in fata careia s-a

Cap. II. Competenta

produs abtinerea sau recuzarea.


I.16. Felurile competentei
§1. Notiunea de competenta si felurile ei in procesul
penal
1) Notiunea de competenta si importanta ei
Prin competenta, ca notiune generala juridica, se intelege
capacitatea (aptitudinea) recunoscuta de lege unei autoritati publice
de a desfasura anumite activitati, sfera de atributii pe care le are. |n
acest sens general, instantele judecatoresti au capacitatea de a
infaptui justitia, Curtea Constitutionala este imputernicita sa se
pronunte asupra constitutionalitatii legilor, Ministerul Public – ca
reprezentant al intereselor generale ale societatii – apara ordinea de
drept, drepturile si libertatile cetatenilor.
Referindu-ne la procesul penal, sub acelasi sens general al notiunii
de competenta, Ministerul Public are capacitatea de a efectua
urmarirea penala, de a-i trimite in judecata pe infractori, de a
participa la judecarea cauzelor penale, iar instantele judecatoresti au
DPP–pg–162

puterea de jurisdictie, de a judeca si condamna penal pe cei ce se fac


vinovati de savirsirea de infractiuni.
Pentru a asigura efectuarea unei rapide si temeinice urmariri
penale si a unei juste si legale judecati, este necesara impartirea
cauzelor penale intre parchete, precum si intre instantele
judecatoresti, atit pe plan vertical, in raport de gradul ierarhic, cit si
pe plan orizontal, in raport de circumscriptia teritoriala in care
activeaza. Astfel, unele cauze cad in sfera de activitate a parchetelor
de pe linga judecatorii, altele a parchetelor de pe linga tribunale si
curti; unele cauze cad in sfera de judecata a judecatoriilor, iar altele
sint judecate de tribunale si curti. Dintre judecatoriile, tribunalele si
curtile existente, numai unele pot avea capacitatea de a judeca o
cauza penala ca urmare a legaturii acesteia cu circumscriptia
teritoriala in care isi desfasoara activitatea.
Notiunea de competenta capata, astfel, in materie procesuala, un
inteles specific, constind in imputernicirea (capacitatea, aptitudinea)
recunoscuta de lege unui organ de urmarire penala sau unei instante
judecatoresti de a urmari, respectiv de a judeca si solutiona o anumita
cauza penala, cu excluderea de la aceasta activitate judiciara a
celorlalte organe de urmarire penala sau instante judecatoresti. |
mputernicirea acordata de lege cuprinde, in primul rind, dreptul,
puterea de a urmari sau judeca o anumita cauza penala, care confera
autoritate juridica actelor procesuale ce se efectueaza; imputernicirea
cuprinde, in al doilea rind, obligatia de a urmari si judeca pricinile
repartizate de lege, orice refuz fiind considerat ca o incalcare a
obligatiilor de serviciu.
Notiunea de competenta este examinata in special din punct de
vedere functional, fiecare parchet sau instanta judecatoreasca, de o
anumita categorie (civila, militara) si de un anumit grad ierarhic (local,
judetean, interjudetean, central), avindu-si stabilita prin lege sfera de
cauze penale pe care le poate urmari sau judeca; in Codul de
procedura penala exista dispozitii care prevad, pentru fiecare parchet
si pentru fiecare instanta judecatoreasca, cauzele penale pe care le
poate urmari sau judeca. Competenta poate fi privita si din punct de
vedere al desfasurarii procesului penal, fiind necesara determinarea
organului de urmarire penala si a instantei judecatoresti care are
capacitatea sa urmareasca sau sa judece acea cauza, in raport de
infractiunea savirsita, de calitatea faptuitorului, de locul savirsirii ei.
Astfel, in cazul savirsirii unei infractiuni de omor pe raza municipiului
Iasi, in practica se pune problema care parchet de pe raza acestui
municipiu va urmari aceasta infractiune si care instanta
judecatoreasca din acelasi municipiu va judeca pe faptuitor. Cele doua
aspecte ale notiunii de competenta sint strinse legate intre ele, caci o
cauza penala concreta are insusirea de a atrage competenta unei
anumite instante judecatoresti numai daca acesteia i s-a incredintat,
prin lege, competenta de a judeca aceasta cauza.
Determinarea corecta a competentei are deosebita importanta in
infaptuirea justitiei. Pentru judecarea unor cauze mai grave si mai
complicate este necesar ca acestea sa fie date in competenta unor
organe de urmarire si unor instante judecatoresti care presupun o
pregatire profesionala mai buna si o experienta practica mai bogata,
ceea ce implica un grad ierarhic superior; de asemenea, anumite
calitati, ca cea de ministru, de magistrat, de militar, justifica
determinarea competentei la acele instante judecatoresti mai inalte
sau cu caracter militar, care intrunesc mai bune conditii de judecata si
solutionare a cauzelor. De aceea, sub aspect functional, se face o
DPP–pg–163

determinare calitativa a competentei spre acele organe de urmarire


sau instante judecatoresti care intrunesc cele mai bune conditii de a
realiza scopul procesului penal.
|nsa competenta implica si o determinare cantitativa a incarcarii
organelor de urmarire penala si a instantelor judecatoresti cu numarul
de cauze penale pe care le-ar putea rezolva in bune conditii si in timp
util. |ntrucit numarul cel mai mare de cauze penale revin judecatoriilor
si tribunalelor, iar numarul acestora este mai mare, fiecarei autoritati
judiciare trebuie sa-i revina cauzele care au legatura cu circumscriptia
teritoriala in care isi desfasoara activitatea (locala, judeteana,
centrala). Astfel este luat in considerare si acest aspect procesual, ca
sa fie impartite cauzele penale intre organele de urmarire penala si
intre instantele judecatoresti de acelasi grad, in raport de
circumscriptia teritoriala in care functioneaza.
Competenta, ca institutie a dreptului procesual penal, are in
vedere atit organele de urmarire penala, cit si instantele
judecatoresti; insa, deoarece parchetele functioneaza pe linga fiecare
instanta judecatoreasca, iar regulile de competenta se cer respectate
cu mai mare strictete in cadrul judecatii, problemele legate de
competenta sint examinate in special cu privire la instantele
judecatoresti. Cele mai multe reguli se aplica si la urmarirea penala;
dispozitiile speciale de competenta a organelor de urmarire penala
vor fi tratate in capitolul despre urmarirea penala.
2) Felurile competentei
|n procesul penal modern sint trei feluri fundamentale de
competenta: materiala (ratione materiae), personala (ratione
personae) si teritoriala (ratione loci). |n cazul competentei instantelor
judecatoresti devine fundamentala si competenta functionala (ratione
officii), care determina activitatea de judecata pe care o poate
desfasura instanta de judecata (prima instanta, in apel, in recurs).
Competenta materiala se refera la sfera de cauze penale pe care le
poate judeca o instanta judecatoreasca in raport de infractiunea
savirsita. O infractiune de mai mica gravitate cade in competenta
judecatoriei, dar o infractiune grava (ca omorul) trebuie judecata de o
instanta superioara (de exemplu tribunalul). |n unele cazuri
competenta se stabileste dupa calitatea persoanei faptuitorului, cum
ar fi calitatea de ministru, magistrat, militar. Competenta teritoriala
determina sfera de cauze pe care le poate judeca o instanta
judecatoreasca in raport de circumscriptia teritoriala in care
functioneaza.
Competenta materiala si cea teritoriala sint forme generale si
necesare de competenta; orice legislatie stabileste, pentru fiecare
instanta judecatoreasca, sfera de cauze penale pe care este abilitata
sa le judece, in raport de natura si gravitatea infractiunii, precum si de
circumscriptia sa teritoriala. Caracterul general si necesar al acestor
doua forme de competenta se evidentiaza atunci cind, savirsindu-se o
infractiune, trebuie sa se stabileasca instanta judecatoreasca de o
anumita categorie si de un anumit grad ierarhic care urmeaza sa o
judece in prima instanta, dar totodata si care dintre instantele
judecatoresti de aceeasi categorie si de acelasi grad ierarhic urmeaza
sa judece infractiunea in raport de circumscriptia teritoriala in care
functioneaza. De aceea, se spune ca aceste doua forme de
competenta sint concurente, in sensul ca amindoua trebuie sa fie
determinate laolalta. Competenta dupa calitatea persoanei este
eventuala, caci se determina numai in cazul in care, in momentul
savirsirii infractiunii, faptuitorul avea o calitate pe care legea o
DPP–pg–164

prevede in mod expres ca atrage o alta competenta decit cea


materiala. Cind intervine competenta dupa calitatea persoanei,
aceasta devine, in locul competentei materiale, concurenta cu
competenta teritoriala.
Competenta poate fi:
– ordinara – se refera la sfera de cauze date in mod obisnuit in
caderea instantelor judecatoresti de drept comun;
– speciala – in cazul in care se incredinteaza judecarea cauzelor
penale altor instante decit celor ordinare, in vederea acordarii unei
mai mari protectii sectorului in care s-au savirsit anumite
infractiuni; astfel, cauzele privind infractiunile savirsite contra
sigurantei navigatiei pe apa, contra disciplinei si ordinii la bord sint
incredintate spre judecare unor sectii maritime si fluviale infiintate
pe linga anumite instante judecatoresti;
– extraordinara – cind judecarea unor cauze penale este
incredintata, datorita unor imprejurari speciale si pe o perioada
limitata, altor instante judecatoresti decit cele care le judeca in
mod obisnuit; astfel, in caz de razboi, stare de urgenta sau de
asediu, prin lege se poate incredinta judecarea infractiunilor de o
anumita gravitate instantelor militare in locul celor civile.
O alta forma a competentei instantelor judecatoresti este
competenta functionala, care determina – fie in raport de infractiune,
fie de calitatea faptuitorului – activitatile de judecata pe care le au in
atributia lor diferitele instante judecatoresti. Competenta materiala si
cea personala determina care instanta judecatoreasca este
competenta sa judece o cauza penala in prima instanta; dar aceeasi
instanta judecatoreasca poate avea si atributia de a judeca in apel
sau in recurs. Competenta functionala determina astfel atributiile de
judecata ale fiecarei instante judecatoresti; judecatoria si tribunalul
militar judeca numai in prima instanta; tribunalele si curtile de apel
judeca unele cauze in prima instanta, altele in apel, iar altele in
recurs. Competenta functionala devine astfel concurenta cu
competenta dupa materie sau dupa calitatea persoanei si cu
competenta teritoriala.
3) Puterea normelor de competenta
Normele care reglementeaza competenta dupa materie si dupa
calitatea persoanei sint absolut imperative, fiind interzisa incalcarea
lor sub sanctiunea unei nulitati absolute (art. 197 al. 2 si 3). Asupra
normelor de competenta materiala si personala partile nu pot face nici
un fel de tranzactie, nici tacita, nici expresa; nulitatea care decurge
din incalcarea cestor norme poate fi invocata in orice stare a
procesului, de oricare din parti, instantele de judecata fiind obligate a
o lua in considerare din oficiu (art. 39 al. 1). Caracterul imperativ al
normelor de competenta materiala si personala se explica prin
importanta pe care o acorda statul judecarii cauzelor penale de
instantele judecatoresti de o anumita categorie si de un anumit grad
ierarhic.
Sint imperative si normele care reglementeaza competenta
speciala si exceptionala, precum si cazurile de prorogare de
competenta, deoarece sint forme ale competentei materiale si
personale. Au acelasi caracter imperativ si normele care
reglementeaza competenta functionala, legiuitorul fiind interesat in a
determina atributiile de judecata in prima instanta, in apel si in recurs,
precum si in caile extraordinare de atac.
Normele care reglementeaza competenta teritoriala sint relativ
imperative; instantele judecatoresti sint obligate sa respecte normele
DPP–pg–165

de competenta teritoriala, dar incalcarea lor atrage nulitatea numai


atunci cind este invocata cel mai tirziu pina la citirea actului de
sesizare a instantei de prim grad (art. 39 al. 2). Daca Ministerul Public
sau partile nu au invocat, in termenul aratat, incalcarea normelor de
competenta teritoriala, nulitatea nu mai opereaza, fiind doar o nulitate
relativa. |ncalcarea normelor de competenta teritoriala atrage numai
o nulitate relativ fiindca judecata se efectueaza de o instanta de
aceeasi categorie si grad ierarhic cu instanta competenta din punct de
vedere material si personal, dar aflata intr-o alta circumsciptie
teritoriala.
§2. Criterii de determinare a felurilor de competenta
1) Criterii de determinare a competentei dupa
materie
Competenta materiala este determinata de natura si gravitatea
infractiunii supuse judecatii.
Natura si gravitatea abstracta a unor infractiuni poate determina
pe legiuitor sa stabileasca competenta de judecare a unor infractiuni
la instante speciale29. Dupa natura infractiunilor, competenta mteriala
determina infractiunile care sint judecate de instantele judecatoresti
civile si cele judecate de instantele judecatoresti militare; de exemplu
instantele militare judeca si unele infractiuni savirsite de civili contra
bunurilor aflate in folosinta sau administrarea fortelor armate.
Natura si gravitatea infractiunilor stabilesc competenta nu numai
intre categoriile de instante judecatoresti (civile si militare), ci si in
cadrul fiecareia din aceste categorii, intre instante judecatoresti de
grade ierarhice deosebite. |n acest caz, competenta materiala imparte
cauzele penale, in cadrul fiecarei categorii de instante judecatoresti,
pe linie verticala, intre diferite verigi de instante judecatoresti. Astfel,
in cadrul instantelor judecatoresti ordinare, competenta materiala
stabileste care infractiuni vor fi judecate de judecatorii, care de
tribunale si care de curtile de apel.
Pentru determinarea competentei materiale pe linie verticala se
pot folosi criterii obiective si subiective. Criteriile obiective se refera la
natura si gravitatea infractiunii luate in abstract, exprimate in
dispozitiile legii penale de incriminare; criteriile subiective se refera la
infractiunea concreta savirsita si la pedeapsa care ar urma sa se
aplice inculpatului in raport de toate imprejurarile cauzei.
Se pot folosi mai multe criterii obiective. Astfel, in legislatiile care
recunosc o impartire tripartita a infractiunilor, asa acum a fost si in
legislatia noastra pina in 1954, contraventiile sint de competenta
tribunalelor politienesti, delictele de competenta tribunalelor
corectionale, iar crimele de competenta curtilor cu jurati. |n legislatiile
care au renuntat la o asemenea clasificare a infractiunilor, cum este si
Codul penal actual al tarii noastre, s-a adoptat un alt critreriu obiectiv
de determinare a competentei materiale; astfel, se incredinteaza unei
instante judecatoresti,

29
|n Fran]a judecarea infrac]iunilor contra securit`]ii statului sau contra
autorit`]ii de stat este incredin]at` unei instan]e judec`tore[ti speciale – La
Cour de Sureté de l’Etat – iar unele infrac]iuni privind marina sint date in
competen]a tribunalelor maritime. {i in ]ara nostr` au func]ionat intre 1949–
1956, ca instan]e speciale, tribunalele pentru c`ile ferate [i tribunalele
maritime [i fluviale, care judecau infrac]iunile s`vir[ite contra siguran]ei
transportului feroviar [i pe ap`. Actualmente func]ioneaz`, pe ling` unele
instan]e judec`tore[ti, sec]ii maritime [i fluviale, care au o competen]` penal`
special`, judecind infrac]iunile s`vir[ite in leg`tur` cu transportul pe ap`.
DPP–pg–166

???30
2) Determinarea competentei dupa calitatea
persoanei
Principiul egalitatii in fata legii si a autoritatilor judiciare exprima
cerinta ca infractorii sa fie judecati de aceleasi instante judecatoresti,
fara a se tine seama de situatia personala pe care o au. Cu toate
acestea, aproape toate legislatiile moderne admit reglementarea
competentei si in raport de anumite calitati ale persoanei
faptuitorului. Printr-o asemenea reglementare nu se incalca principiul
enuntat mai sus, ci se asigura o mai temeinica judecata in raport de
specificul calitatii avute in vedere de lege. Astfel, calitatea de militar
atrage competenta instantelor militare, fara deosebire de infractiunea
savirsita, deoarece asigurarea disciplinei militare necesita interventia
unor judecatori cunoscatori ai regulamentelor militare; calitatea de
demnitar (ministri, senatori, deputati etc.) sau cea de magistrat
(judecator sau procuror) solicita competenta unor instante
judecatoresti de grad inalt, avind in vedere pozitia pe care au avut-o
in cadrul autoritatilor publice. De asemenea, in unele legislatii exista
instante speciale pentru minori, care au competenta de a judeca
numai infractiunile savirsite de minori.
|n determinarea competentei personale poate influenta nu numai o
anumita calitate, ci si gradul ierarhic avut in aceasta calitate; astfel,
militarii pina la un anumit grad sint judecati de instante militare
inferioare, iar militarii de grad superior de instante superioare in grad
ierarhic.
Calitatea si gradul ierarhic al faptuitorului determina, astfel, dupa
caz, competenta instantelor civile si a celor militare, iar, in cadrul
fiecarei categorii de instante, a unor instante de grad ierarhic
deosebit, ceea ce implica o competenta pe linie verticala. Competenta
dupa calitatea faptuitorului stabileste instanta judecatoreasca
imputernicita sa judece in prima instanta, dar totodata, implicit, si
instantele care judeca in apel si in recurs.
Competenta dupa calitatea persoanei este determinata, de regula,
numai de o anumita calitate, fara deosebire de natura infractiunii
savirsite; insa in unele cazuri legea poate stabili ca aceasta
competenta opereaza numai in cazul infractiunilor savirsite in legatura
cu calitatea detinuta.
Calitatea care determina o anumita competenta trebuie sa fie
detinuta la data savirsirii infractiunii, fara a avea importanta
dobindirea ulterioara a calitatii ori pierderea ei; prin dispozitie expresa
a legii se poate totusi deroga de la aceasta regula.
3) Criterii de determinare a competentei teritoriale
Fiecare instanta judecatoreasca are o circumscriptie teritoriala in
care isi exercita atributiile. Pentru Curtea Suprema de Justitie si
pentru Curtea Militara de Apel, ca instante unice pe tara,
circumscriptia lor teritoriala cuprinde intregul teritoriu al tarii; celelalte
instante judecatoresti au o circumscriptie teritoriala care cuprinde mai
multe judete (curtile de apel si tribunalele militare), un singur judet
(tribunalele), iar alte instante au o circumscriptie teritoriala mai mica
de un judet, determinata prin hotarire a guvernului.
Competenta teritoriala atrage interventia instantei judecatoresti in
a carei circumscriptie teritoriala se afla unul din criteriile stabilite de
lege. Un criteriu admis este locul savirsirii infractiunii, incluzind si locul
unde s-a produs rezultatul; aici se naste reactia sociala impotriva
incalcarii legii penale si tot aici pot fi strinse mai usor probele. Un alt
30
Lipse[te o pagin`, dar nu-i bai
DPP–pg–167

criteriu este domiciliul sau resedinta faptuitorului, caci aici se


cunoaste cel mai bine persoana acestuia si este cel mai accesibil cind
nu se poate preciza locul savirsirii faptei. Un alt criteriu este locul
unde a fost prins faptuitorul sau unde este detinut, care suplineste
necunoasterea celorlalte locuri sau cind faptuitorul locuieste in
strainatate. Poate constitui un criteriu si locul de domiciliu sau al
resedintei persoanei vatamate, mai ales atunci cind actiunea penala
se pune in miscare la plingerea sa prealabila.
|ntr-o cauza penala concreta, fiecare din aceste criterii poate
determina mai multe instante judecatoresti competente din punct de
vedere teritorial; astfel, in cazul unei infractiuni continuate, prin locul
savirsirii infractiunii trebuie sa se inteleaga toate locurile unde s-au
comis diferite acte materiale ale infractiunii; in caz de participatie,
competente teritorial pot fi toate instantele judecatoresti in
circumscriptia carora participantii la infractiune isi au domiciliul sau
resedinta.
Cind determinarea competentei teritoriale pentru infractiunile
savirsite pe teritoriul tarii se face pe baza mai multor criterii, se poate
fixa si o scara prioritara, impunind competenta teritoriala intr-o
anumita ordine a criteriilor; intr-o asemenea reglementare,
competenta teritoriala nu poate reveni unei instante aflate intr-o
pozitie secundara, decit daca nu se cunoaste locul aflat in pozitia
principala. |n alte legislatii, se considera competente teritorial in
aceeasi masura toate instantele judecatoresti in a carei circumscriptie
teritoriala se afla unul din criteriile de loc prevazute de lege. Se poate
adopta si un sistem combinat, potrivit caruia, desi legea fixeaza mai
multe criterii, cu aceeasi valoare de determinare, instituie totusi unele
reguli de preferinta. Un astfel de sistem combinat a fost adoptat si de
legislatia noastra; in cazurile in care sesizarea se face prin
rechizitoriu, se aplica regula prioritatii instantei in a carei
circumscriptie teritoriala se afla organul care a efectuat urmarirea
penala; cind sesizarea se face prin plingerea prealabila a persoanei
vatamate, se poate opta pentru oricare din instantele judecatoresti in
a caror raza teritoriala se afla vreunul din criteriile de loc prevazute de
lege.
Pentru infractiunile savirsite in afara teritoriului tarii, se adopta alte
criterii, cum ar fi instantele judecatoresti din capitala tarii, din orasul
de care depinde un port sau aeroport etc.
Competenta teritoriala, stabilind care dintre instantele
judecatoresti de grad egal de pe teritoriul tarii este imputernicita sa
judece o cauza penala, imparte cauzele penale intre instantele
judecatoresti pe linie orizontala, in raport de circumscriptia teritoriala
in care isi exercita atributiile. |n practica, determinarea instantei
competente din punct de vedere teritorial se stabileste dupa ce a fost
stabilita competenta din punct de vedere al materiei sau al calitatii
persoanei.
4) Criterii de determinare a competentei functionale
Competenta materiala si personala determina cauzele penale ce
cad in competenta de judecata in prima instanta a unei instante
judecatoresti. |n raport de caile ordinare de atac prevazute de lege, se
determina si competenta dupa atributii, in sensul ca se stabileste care
instante vor judeca in apel si care vor judeca in recurs. |n conditiile in
care se instituie o singura cale de atac – recursul (cum a fost in
legislatia noastra pina in 1993) – se poate determina competenta de
judecata in recurs la instanta ierarhic superioara celei care a judecat
in prima instanta sau se poate stabili o singura instanta de judecata in
DPP–pg–168

recurs (Curtea Suprema); in reglementarea in care se prevad doua cai


de atac ordinare – apel si recurs – se stabilesc instantele care judeca
in apel si instantele care judeca in recurs, dupa cum se poate stabili
ca aceeasi instanta sa judece si in apel si in recurs.
|n noua organizare judecatoreasca s-a stabilit ca judecatoria si
tribunalul militar judeca numai in prima instanta, tribunalele si curtile
de apel judeca in prima instanta, dar si in apel si recurs, iar Curtea
Suprema de Justitie judeca in prima instanta, in recurs si in recurs in
anulare.
I.17. Competenta instantelor judecatoresti in
România
§1. Competenta materiala si personala a instantelor
judecatoresti, in raport de atributiile conferite de
lege
1) Caracterizarea generala a reglementarii
competentei materiale si dupa calitatea persoanei
a instantelor judecatoresti
Reglementarea actuala a competentei materiale si dupa calitatea
persoanei se caracterizeaza printr-o si mai corecta delimitare a
competentei dintre instantele de drept comun si instantele militare.
Astfel, pina la 1 octombrie 1992, instantele militare aveau
competenta de a judeca infractiunile contra statului si infractiunile
contra pacii si omenirii, ceea ce insemna o derogare de la competenta
de drept comun, derogare caracteristica statului autoritar. Prin Legea
nr. 104/1992, care a adus modificari regulilor de competenta
prevazute de Codul de procedura penala, s-a revenit la un regim
normal de competenta, in care instantele militare judeca numai
infractiunile care privesc capacitatea de aparare a tarii si disciplina
militara sau care sint savirsite de militari, toate celelalte cauze penale
revenind in competenta instantelor de drept comun.
|n cadrul instantelor de drept comun, competenta generala de
judecata in prima instanta a fost incredintata judecatoriei, legea
prevazind care sint care sint cauzele penale – dupa materie si dupa
calitatea persoanei – date in competenta tribunalelor, curtilor de apel
si sectiei penale a Curtii Supreme de Justitie. Pentru instantele
militare, competenta generala de a judeca in prima instanta revine
tribunalelor militare, fiind prevazute si cauzele care, in raport de
infractiunea savirsita si de calitatea si gradul militar al faptuitorului,
sint date in competenta tribunalului militar teritorial, Curtii Militare de
Apel si sectiei militare a Curtii Supreme de Justitie. O competenta
speciala revine sectilor maritime si fluviale de la tribunalele si curtile
de apel din Constanta si Galati.
Competenta de a judeca in apel si in recurs revine tribunalelor si
curtilor de apel, ca instante de drept comun, respectiv tribunalului
militar teritorial si Curtii Militare de Apel, ca instante speciale.
Competenta de a judeca in recurs si in recurs in anulare este
incredintata Curtii Supreme de Justitie, sectia penala, sectia militara si
Sectiile Unite.
2) Competenta judecatoriei (art. 25)
Avind competenta generala de judecata in prima instanta in
materie penala, judecatoria judeca in aceasta etapa a judecatii toate
infractiunile, cu exceptia celor date prin lege in competenta altor
instante. |n acest mod, orice infractiune, prevazuta in prezent si in
viitor de Codul penal sau de o lege cu dispozitii penale, este de
DPP–pg–169

competenta judecatoriei, daca nu exista o dispozitie legala prin care


este data in competenta altei instante judecatoresti.
Judecatoriile Constanta si Galati judeca in prima instanta unele din
infractiunile contra sigurantei navigatiei pe apa, contra disciplinei si
ordinii la bord si alte infractiuni in legatura cu activitatea marinei
civile, prevazute in Decretul nr. 443/1972 privind navigatia civila; de
asemenea, judeca infractiunile contra patrimoniului prevazute de
Codul penal referitoare la bunuri aflate in administrarea sau in
folosinta unitatilor marinei civile, in cazul cind fapta a pus sau ar fi
putut crea un anumit grad de pericol pentru transportul pe apa. Sub
aspectul competentei dupa calitatea persoanei, judeca infractiunile
contra protectiei muncii, de serviciu si contra patrimoniului savirsite
de personalul marinei civile (art. 2 lit. A din Decretul nr. 203/1974
pentru infiintarea si organizarea de sectii maritime si fluviale).

3) Competenta tribunalului (art. 27)


Potrivit competentei functionale, tribunalul judeca in prima
instanta, in apel, in recurs si solutioneaza unele conflicte de
competenta.
A. |n prima instanta
Tribunalul judeca in prima instanta, potrivit competentei materiale,
infractiunile mai grave si care presupun o mai mare complexitate in
lamurirea lor.
|n art. 27 se folosesc trei procedee pentru determinarea
infractiunilor care sint de competenta tribunalului:
– enumerarea articolelor si a alineatelor din Codul penal care
denumesc infractiunile si prevad formele lor agravate;
– o denumire generala prin aratarea urmarii produse prin savirsirea
infractiunii (de exemplu moartea victimei);
– trimiterea la acele dispozitii legale care prevad o asemenea
competenta.
Potrivit primului procedeu, sint trecute in competenta de judecata
in prima instanta a tribunalului infractiunile prevazute de Codul penal:
– art. 174–177 (omorul, omorul calificat, omorul deosebit de grav,
pruncuciderea);
– art. 179 (determinarea sau inlesnirea sinuciderii);
– art. 189 al. 3 (lipsirea de libertate in mod ilegal, cu santaj asupra
autoritatilor);
– art. 190 (sclavia);
– art. 197 al. 2 (violul in forma agravata);
– art. 211 al. 2 (tilharia cu vatamare grava a integritatii corporale);
– art. 212 (pirateria);
– art. 218 (distrugerea calificata);
– art. 219 al. 3 si 4 (distrugerea din culpa care a avut ca urmare
consecinte deosebit de grave sau un dezastru ori prin parasirea
postului de catre personalul de conducere a unui mijloc de
transport);
– art. 223 al. 3, 224 al. 3, 225 al. 2 si 3, 229 al. 3 (delapidare, furt,
tilharie, inselaciune in dauna patrimoniului public, daca au avut
consecinte deosebit de grave); art. 226 (pirateria contra
patrimoniului public); art. 231 al. 3 si 4, 232 al. 3 si 4 (distrugerea
intentionata si din culpa care a produs un dezastru sau consecite
deosebit de grave) – art. 223–235 Cod penal au fost abrogate prin
Legea nr. 140/1996;
– art. 248 al. 2 (abuzul in serviciu contra intereselor publice, care a
produs o paguba importanta economiei nationale);
DPP–pg–170

– art. 252 (neglijenta in pastrarea secretului de stat);


– art. 254–255, 257 (luarea de mita, darea de mita, traficul de
influenta);
– art. 266–270 (arestarea nelegala si cercetarea abuziva, supunerea
la rele tratamente, tortura, represiunea nedreapta, evadarea,
inlesnirea evadarii);
– art. 273 al. 2, 274 al. 2, 275 al. 3, 276 (infractiuni contra sigurantei
circulatiei pe caile ferate, in forme agravate);
– art. 279 al. 3, 280, 2801 (nerespectarea regimului armelor si
munitiilor, forma agravata, a regimului materiilor explozive sau
radioactive, a regimului de ocrotire a unor bunuri);
– art. 282 (falsificarea de moneda sau alte valori);
– art. 298 (divulgarea secretului economic);
– art. 3022 (nerespectarea dispozitiilor privind importul de deseuri si
reziduuri);
– art. 312 (traficul de stupefiante);
– art. 317 (propaganda national sovina);
– infractiunea de copntrabanda, daca a avut ca obiect arme, munitii
sau materii explozive sau radioactive, prevazuta de art. 72 lit. b
Cod vamal (Legea nr. 30/1978).
Potrivit celui de-al doilea procedeu, s-au dat in competenta
tribunalului judecarea infractiunilor “savirsite cu intentie care au avut
ca urmare moartea victimei”; Codul penal prevede astfel de infractiuni
praeterintentionate in art. 183 (lovituri cauzatoare de moarte), 197 al.
3 (violul), 198 al. 4 (raportul sexual cu o minora), 200 al. 3 (relatii
sexuale intre persoane de acelasi sex), 211 al. 3 si 225 al. 3 (tilharia),
212 si 226 (pirateria), art. 322 al. 4 (incaierarea, daca a avut ca
urmare moartea victimei). Se asimileaza cu moartea victimei
sinuciderea, ca urmare a infractiunii indreptate impotriva ei. Nu intra
in aceasta categorie infractiunile intentionate care sint in concurs cu
infractiunea din culpa care a avut ca urmare moartea victimei.
Se dau in competenta de judecata in prima instanta a tribunalului
si infractiunile pentru care, in alte legi, se prevede o astfel de
competenta. |n Decretul nr. 516/1953 – Codul aerian (art. 1072 si
1073), in Decretul nr. 443/1972 privind navigatia civila (art. 115, 123
si 124) se prevede ca aceste infractiuni sint de competenta
tribunalului; de asemenea, potrivit art. 3 din Decretul nr. 203/1974, au
fost date in competenta sectiilor maritime si fluviale de la tribunalele
Galati si Constanta unele infractiuni contra patrimoniului referitoare la
bunuri aflate in administrarea sau folosinta unitatilor marinei civile,
daca au avut consecinte deosebit de grave sau care au pus in pericol
transportul pe apa.
B. Ca instanta de apel
Tribunalul judeca apelurile impotriva hotaririlor penale pronuntate
in prima instanta de judecatoriile din circumscriptia sa teritoriala, cu
exceptia celor privind infractiunile mentionate in art. 279 al. 2 lit. a,
nesusceptibile de apel.
C. Ca instanta de recurs
Tribunalul judeca:
– recursurile impotriva hotaririlor penale pronuntate de judecatorii,
in cazul infractiunilor mentionate in art. 279 al. 2 lit. a:
– art. 180 (lovirea sau alte violente);
– art. 184 al. 1 (vatamarea corporala din culpa);
– art. 193 (amenintarea);
– art. 205 (insulta);
– art. 206 (calomnia);
DPP–pg–171

– art. 210 (furtul la plingerea prealbila);


– art. 213 (abuzul de incredere in dauna proprietatii
private);
– art. 220 (tulburarea de posesie);
hotaririle penale date in aceste cauze nu sint susceptibile de apel;
– recursurile impotriva unor sentinte penale sau incheieri ale primei
instante pentru care legea prevede ca pot fi atacate numai cu
recurs (de exemplu sentintele de restituire a cauzei la procuror –
art. 332, 333, 335–337; incheierile privind luarea, inlocuirea,
revocarea sau incetarea de drept a masurilor preventive – art.
141).
D. Conflicte de competenta
Tribunalul solutioneaza conflictele de competenta ivite intre
judecatoriile din circumscriptia sa teritoriala. Legea se refera la
“solutionarea” conflictelor de competenta, deoarece cu aceasta
ocazie nu se desfasoara o judecata propriu-zisa.
4) Competenta curtilor de apel (art. 28 1)
Curtea de apel judeca in prima instanta, in apel, in recurs si
solutioneaza unele conflicte de competenta.
A. |n prima instanta
Curtea de apel judeca in prima instanta:
– dupa materie – infractiuni contra statului (art. 155–173 Cod penal),
precum si infractiunile contra pacii si omenirii (art. 356–361 Cod
penal);
– dupa calitatea persoanei – infractiunile savirsite de judecatorii de
la judecatorii si tribunale, de procurorii de la parchetele de pe linga
aceste instante, precum si de notarii de stat31; de asemenea,
infractiunile savirsite de judecatorii, procurorii si controlorii
financiari ai camerelor de conturi judetene.
Prin lege se poate acorda curtii de apel competenta de a judeca in
prima instanta si alte infractiuni, dupa materie si dupa calitatea
persoanei.
B. Ca instanta de apel
Curtea de apel judeca apelurile declarate impotriva hotaririlor
penale pronuntate in prima instanta de tribunale.
C. Ca instanta de recurs
Curtea de apel judeca:
– recursurile declarate impotriva deciziilor pronuntate de tribunale in
apel;
– recursurile anume prevazute de lege impotriva sentintelor si
incheierilor date in prima instanta de tribunale, nesusceptibile
decit de recurs (cum sint sentintele de restituire a cauzei la
procuror, incheierile de suspendare a judecatii – art. 303).
D. Conflicte de competenta
Curtea de apel solutioneaza conflictele de competenta ivite intre
judecatoriile de pe raza teritoriala a doua tribunale aflate in
circumscriptia sa, intre doua tribunale subordonate administrativ
aceleiasi curti de apel sau intre o judecatorie si un tribunal, amindoua
din raza curtii de apel.
5) Competenta tribunalului militar (art. 26)
Tribunalul militar judeca, numai in prima instanta, cauze penale
determinate de calitatea de militar a inculpatului si de gradul sau in
armata, precum si de natura infractiunilor, daca aduc atingere
capacitatii de aparare a patriei si disciplinei militare.
31
potrivit Legii nr. 36/1995, notariatele de stat au fost desfiin]ate, in licul
lor func]ionind notarii publici
DPP–pg–172

|n reglementarea competentei tribunalului militar s-a avut in


vedere mai intii calitatea de militar pina la gradul de capitan inclusiv,
fiind date in competenta infractiunile savirsite de acestia, cu exceptia
infractiunilor care, prin natura sau gravitatea lor, sint de competenta
tribunalului militar teritorial sau a Curtii Militare de Apel. Intra in
aceasta categorie infractiunile cu caracter militar, care nu pot fi
savirsite decit de militari, dar si infractiunile de competenta ordinara a
judecatoriei, daca sint savirsite de militari pina la gradul de capitan
inclusiv. |n cazul in care o infractiune nu are caracter militar si este de
competenta tribunalului sau a curtii de apel, competenta de judecata
revine tribunalului militar teritorial sau, dupa caz, Curtii Militare de
Apel, desi a fost savirsita de un militar pina la gradul de capitan.
Tribunalul militar judeca in prima instanta si urmatoarele
infractiuni savirsite de civili:
– infractiunile contra bunurilor aflate in proprietatea, administrarea
sau folosinta Ministerului Apararii Nationale, Ministerului de
Interne, Ministerului Justitiei – Directia Generala a Penitenciarelor,
Serviciului Rom#n de Informatii, Serviciului de Informatii Externe si
Serviciului de Protectie si Paza, care, prin natura sau destinatia lor,
au un caracter militar sau intereseaza capacitatea de aparare; cind
o astfel de infractiune a produs consecinte deosebit de grave, prin
similitudine cu competenta tribunalului, va fi judecata de tribunalul
militar teritorial;
– infractiunile prevazute in art. 348–354 Cod penal, trecute printre
infractiunile contra capacitatii de aparare a patriei savirsite de
civili (sustragerea de la serviciul militar, defetismul, sustragerea de
la rechizitii militare, sustragerea de la recrutare, neprezentarea la
incorporare sau concentrare).
|n raport de competenta dupa calitate persoanei, dar si dupa
competenta materiala, tribunalul militar judeca infractiunile savirsite
in legatura cu serviciul de salariatii civili din Ministerul Apararii
Nationale, Ministerul de Interne, Ministerului Justitiei – Directia
Generala a Penitenciarelor, Serviciului Rom#n de Informatii,
Serviciului de Informatii Externe si Serviciului de Protectie si Paza,
daca, in raport de natura si gravitatea lor, cad in competenta
judecatoriei. Legea se refera la orice infractiune in legatura cu
serviciul, nu numai la cele prevazute in Codul penal sub aceasta
denumire.
6) Competenta tribunalului militar teritorial (art. 28)
Dupa competenta functionala, tribunalul militar teritorial judeca in
prima instanta, in apel, in recurs si solutioneaza unele conflicte de
competenta.
A. |n prima instanta
Tribunalul militar teritorial judeca, dupa calitatea persoanei,:
– infractiunile savirsite de ofiterii superiori, cu exceptia celor date in
competenta Curtii Militare de Apel (infractiunile contra pacii si
omenirii);
– infractiunile de competenta tribunalului (art. 27 pct. 1) savirsite de
militarii pina la gradul de capitan inclusiv sau savirsite in legatura
cu serviciul de catre salariatii civili MAN, MI, MJ–DGP, SRI, SIE si
SPP; s-a considerat ca infractiunile care atrag competenta
tribunalului (deci mai grave) sa fie judecate de o instanta militara
similara in grad acesteia.
DPP–pg–173

B. Ca instanta de apel
Tribunalul militar teritorial judeca apelurile impotriva hotaririlor
pronuntate in prima instanta de tribunalele militare, cu exceptia celor
nesusceptibile de apel. Sint astfel de hotariri neapelabile:
– infractiunile mentionate in art. 279 al. 2 lit. a savirsite de militari
pina la gradul de capitan;
– infractiunile contra ordinii si disciplinei militare sanctionate de lege
cu pedeapsa inchisorii de cel mult doi ani, savirsite de militari pina
la gradul de capitan (art. 331 al. 1 Cod penal – absenta
nejustificata; art. 333 – calcare de consemn; art. 334 al. 1 –
insubordonarea; art. 335 al. 1 – lovirea sau insulta superiorului; art.
336 – lovirea sau insulta inferiorului).
C. Ca instanta de recurs
Tribunalului militar teritorial judeca recursurile:
– impotriva hotaririlor pronuntate de tribunalele militare care nu sint
susceptibile de apel;
– impotriva sentintelor si incheierilor pronuntate de tribunalele
militare pentru care lege prevede numai calea de atac a recursului
(sentinta de restituire a cauzei la procuror, incheieri de suspendare
a judecatii, privind masurile preventive etc.).
D. Conflicte de competenta
Solutioneaza conflictele de competenta ivite intre tribunalele
militare din raza sa teritoriala.
7) Competenta Curtii Militare de Apel (art. 28 2)
Fiind egala in grad curtilor de apel, Curtea militara de Apel are o
competenta similara cu a acestora, judecind in prima instanta, in apel,
in recurs si solutionind unele conflicte de competenta.
A. |n prima instanta
Curtea Militara de Apel judeca:
– infractiunile contra statului (art. 155–173 Cod penal) si cele contra
pacii si omenirii (art. 356–361 Cod penal) savirsite de militari ori
savirsite in legatura cu serviciul de catre salariatii civili din MAN,
MI, MJ–DGP, SRI, SIE si SPP;
– infractiunile savirsite de judecatorii tribunalelor militare si ai
tribunalului militar teritorial, precum si de procurorii militari de la
parchetele militare de pe linga aceste instante.
Legea prevede posibilitatea ca in competenta Curtii Militare de
Apel sa-i fie date spre judecare in prima instanta si alte cauze
prevazute printr-o dispozitie speciala viitoare.
B. Ca instanta de apel
Curtea Militara de Apel judeca apelurile impotriva hotaririlor
pronuntate in prima instanta de tribunalul militar teritorial.
C. Ca instanta de recurs
Curtea Militara de Apel judeca:
– recursurile impotriva hotaririlor pronuntate in apel de tribunalul
militar teritorial;
– recursurile impotriva sentintelor si incheierilor date de tribunalul
militar teritorial in cazurile cind legea prevede ca sint supuse
numai recursului.
D. Conflicte de competenta
Curtea Militara de Apel solutioneaza conflictele de competenta
ivite intre un tribunal militar si un tribunal militar teritorial; in cazul
cind s-ar infiinta un al doilea tribunal militar teritorial, cum prevede
legea aceasta posibilitate, ar urma sa solutioneze conflictele de
comeptenta intre doua tribunale militare teritoriale sau intre tribunale
militare din raza unor tribunale militare teritoriale diferite.
DPP–pg–174

8) Competenta Curtii Supreme de Justitie (art. 29)


Potrivit art. 29 si in baza dispozitiilor art. 21–26 din Legea Curtii
Supreme de Justitie (nr. 56/1993), competenta acestei inalte instante
judecatoresti cuprinde judecata in prima instanta, in recurs, in recurs
in anulare si in recurs in interesul legii, precum si solutionarea unor
cereri si conflicte de competenta.
|n materie penala, Curtea Suprema de Justitie judeca prin sectia
penala si sectia militara, iar in unele cazuri prin Sectii Unite.
A. |n prima instanta
Sectia penala a Curtii Supreme de Justitie judeca, potrivit
competentei dupa calitatea persoanei, infractiunile savirsite de:
– senatori si deputati;
– membrii guvernului;
– judecatorii Curtii Constitutionale;
– membrii, judecatorii, procurorii si controlorii financiari ai Curtii de
Conturi;
– Presedintele Consiliului Legislativ;
– sefii cultelor religioase organizate in conditiile legii si ceilalti
membri ai |naltului Cler, care au cel putin rangul de arhiereu sau
echivalent al acestuia;
– judecatorii si magistratii asistenti de la Curtea Suprema de Justitie;
– judecatorii de la curtile de apel si procurorii de la parchetele de pe
linga aceste instante.
Sectia militara a Curtii Supreme de Justitie judeca in prima
instanta, potrivit competentei dupa calitatea persoanei:
– generali, amirali, maresali;
– judecatori si magistratii asistenti militari de la Curtea Suprema de
Justitie si de la Curtea Militara de Apel;
– procurorii militari de la parchetele de pe linga aceste instante.
Orice alta cauza poate fi data prin lege in competenta in prima
instanta a Curtii Supreme de Justitie, cum este cea prevazuta de art.
84 al. 3 din Constitutie, care se refera la judecarea Presedintelui
României.
B. Ca instanta de recurs
Curtea Suprema de Justitie, sectia penala sau sectia militara,
judeca, dupa caz:
– recursurile impotriva hotaririlor penale pronuntate in prima
instanta de curtile de apel si de Curtea Militara de Apel;
– recursurile impotriva hotaririlor penale pronuntate, ca instante de
apel, de curtile de apel si de Curtea Militara de Apel.
Sectiile Unite ale Curtii Supreme de Justitie judeca recursurile
impotriva hotaririlor penale pronuntate in prima instanta de sectia
penala si de sectia militara a Curtii Supreme de Justitie.
C. Ca instanta de recurs in anulare
Curtea Suprema de Justitie, prin sectii sau prin Sectii Unite, judeca,
in exclusivitate, recursurile in anulare.
D. Ca instanta de recurs in interesul legii
Sectiile Unite ale Curtii Supreme de Justitie judeca, in exclusivitate,
recursurile in interesul legii.
E. Conflicte de competenta si cereri
Prin sectiile penala si militara, Curtea Suprema de Justitie
solutioneaza:
– conflictele de competenta in cazurile in care Curtea Suprema de
Justitie este instanta superioara comuna (cum ar fi cele dintre doua
curti de apel, intre un tribunal si o curte de apel, intre doua
DPP–pg–175

tribunale din raza teritoriala a doua curti de apel diferite, intre o


instanta civila si una militara etc.);
– cazurile in care cursul justitiei este intrerupt (de exemplu; cind
tribunalul sau curtea de apel, judecind in recurs, ar da o incheiere
de suspendare a judecatii potrivit art. 303, care nu poate fi atacata
pe o cale ordinara de atac; cind, declinindu-se competenta,
instanta nu a indicat carei instante urmeaza a i se trimite cauza
spre judecare);
– cererile de stramutare a unei cauze de la instanta competenta la
alta instanta, unde se considera ca judecata se va putea desfasura
in mai bune conditii.
Atit in caz de intrerupere a cursului justitiei, cit si de stramutare,
competenta Curtii Supreme de Justitie este exclusiva.
9) Conditiile cerute de lege pentru stabilirea
competentei dupa calitatea persoanei (art. 40)
O anumita calitate poate determina o alta competenta decit cea
stabilita dupa natura si gravitatea infractiunii savirsite, daca sint
intrunite urmatoarele conditii:
– Calitatea sa fie intrunita in persoana inculpatului, fiind fara
influenta asupra competentei calitatea pe care o are persoana
vatamata (magistrat, deputat, militar).
– Calitatea sa fie intrunita in momentul savirsirii infractiunii
(instantanee, continue, continuate sau din obisnuinta), care se
stabileste potrivit legii penale. Momentul dobindirii si pierderii
calitatii de demnitar, magistrat, militar etc. este determinat de
legea referitoare la aceste calitati.
– Competenta dupa calitatea faptuitorului ramine cistigata chiar
daca aceasta calitate a fost pierduta ulterior (demitere, demisie,
trecere in rezerva etc.). |n redactarea Codului de procedura penala
pina la modificarea sa prin Legea nr. 45/1993, pierderea calitatii
atragea aceeasi competenta numai daca infractiunea savirsita era
in legatura cu serviciul; s-a considerat, prin modificarea din 1993,
sa se mentina competenta in raport cu calitatea avuta in
momentul savirsirii infractiunii pentru a se asigura o mai buna
protectie persoanelor ce au anumite calitati, dar si pentru a se
evita declinarile de competenta atunci cind se pierde calitatea ce a
determinat competenta.
§2. Competenta teritoriala a instantelor judecatoresti
1) Criterii de determinare a competentei teritoriale
pentru infractiunile savirsite in România (art. 30)
|n afara de Curtea Suprema de Justitie, Curtea Militara de Apel si
tribunalul militar teritorial, care functioneaza pentru intreg teritoriul
tarii, celelalte instante judecatoresti au delimitate circumscriptiile
teritoriale in care functioneaza, stabilite la nivelul judetelor
(tribunalele), la un teritoriu mai restrins (judecatoriile) sau mai intins
(curtile de apel, tribunalele militare) determinat prin lege sau hotarire
a guvernului. Fiecare instanta judecatoreasca este competenta sa
judece o cauza penala din punct de vedere al competentei teritoriale
numai daca unul din criteriile de loc prevazute prin lege se afla in
circumscriptia sa teritoriala.
Determinarea competentei teritoriale se face dupa urmatoarele
criterii:
a) Locul unde a fost savirsita infractiunea (forum delicti comissi) –
locul unde s-a desfasurat activitatea infractionala, in totul sau in
parte, ori locul unde s-a produs rezultatul. |n cazul unei infractiuni
continuate, va fi competenta sa judece cauza oricare din instantele
DPP–pg–176

de la locurile unde s-au comis actele materiale; in cazul in care


rezultatul s-a produs in alt loc decit acela unde s-a comis
infractiunea, va fi competenta oricare din instantele celor doua
locuri.
b) Locul unde a fost prins faptuitorul (forum deprehensionis) – chiar
daca nu coincide cu locul savirsirii faptei sau al adresei unde
locuieste, care ar putea fi initial necunoscut.
c) Locul unde locuieste faptuitorul (forum domicilii) – dupa cum este
formulat in textul legii, fara precizarea daca se refera la domiciliu
sau resedinta, inseamna ca este competenta instanta unde
locuieste efectiv faptuitorul, chiar daca acest loc nu coincide cu
domiciliul legal.
d) Locul unde locuieste persoana vatamata – mai ales pentru acele
cauze care se pun in miscare la plingerea sa prealabila.
Legea fixeaza astfel variate criterii de stabilire a competentei
teritoriale pentru infractiunile savirsite in tara, indicind nu mai putin
de patru criterii, oricare din ele avind puterea de a determina
competenta teritoriala a instantei judecatoresti. O asemenea regula
este de natura sa contribuie la o buna infaptuire a justitiei, intrucit
poate fi aleasa instanta judecatoreasca avind cele mai bune conditii
de desfasurare a judecatii, fie in legatura cu administrarea probelor,
fie in realizarea unei preventii generale mai puternice.
|n disciplinarea folosirii celui mai potrivit criteriu pentru judecarea
cauzei se stabileste (art. 30 al. 2 si 3) o regula simpla, potrivit careia
judecarea cauzei revine instantei competente dupa oricare din cele
patru criterii, in a carei circumscriptie teritoriala s-a efectuat
urmarirea penala. Din aceasta regula se pot trage doua concluzii
importante:
– instanta competenta dupa teritoriu este instanta corespunzatoare
parchetului care a finalizat urmarirea penala;
– aceasta instanta este competenta numai daca face parte dintre
instantele carora li se aplica unul din criteriile pentru competenta
dupa teritoriu, obligind, astfel, ca si organele de urmarire penala
sa respecte criteriile de stabilire a competentei teritoriale.
Cind urmarirea penala s-a efectuat de un organ central,
interjudetean sau judetean, caruia ii corespund mai multe instante
care ar putea fi competente potrivit celor patru criterii indicate,
procurorul care dispune trimiterea in judecata are dreptul sa
stabileasca, prin rechizitoriu, care din aceste instante urmeaza sa
judece cauza, astfel incit, in raport de imprejurari, sa se asigure o
buna desfasurare a judecatii. De exemplu, daca urmarirea penala a
fost finalizata de procurorul de la parchetul de pe linga tribunal si
cauza este de competenta judecatoriei, iar competenta teritoriala
revine mai multor judecatorii din judet, procurorul va stabili care din
aceste judecatorii este mai potrivita sa judece cauza si o va sesiza cu
judecarea ei.
O competenta teritoriala deosebita o au sectiile maritime si fluviale
de la tribunalele si curtile de apel din Galati si Constanta; astfel,
sectiile maritime si fluviale constanta au ca circumscriptie teritoriala
judetele Constanta si Tulcea, marea teritoriala, Dunarea pina la mila
marina 64 inclusiv, iar cele de la Galati cu competenta pentru
celelalte judete, Dunarea de la mila marina 64 in amonte pina la km
1075. Competenta revine sectiei maritime si fluviale in circumscriptiile
careia, potrivit criteriilor aratate anterior, se afla parchetul Constanta
sau Galati care a emis rechizitoriul, prin sectia sa maritima si fluviala.
DPP–pg–177

Pentru cazul cind instanta este sesizata direct de persoana


vatamata cu plingerea sa prealabila, aceasta poate alege oricare din
instantele judecatoresti competente dupa cele patru criterii de loc,
afara de cazul cind prin lege se dispune altfel.
2) Competenta dupa teritoriu in cazul infractiunilor
savirsite in strainatate (art. 31)
Infractiunea savirsita in afara teritoriului tarii se judeca, dupa caz,
de catre instantele civile sau militare in a caror raza teritoriala isi are
domiciliul sau locuieste faptuitorul. Daca acesta nu-si are domiciliul si
nici nu locuieste in România, competenta revine instantelor din
municipiul Bucuresti, iar dintre judecatorii Judecatoriei sectorului 2.
Infractiunea savirsita pe o nava aflata in afara apelor teritoriale
rom#nesti este de competenta instantei in a carei raza teritoriala se
afla primul port rom#n in care ancoreaza nava sau, daca este de
competenta sectiei maritime si fluviale, dupa caz, la judecatoria sau
tribunalul din Constanta, daca nava este maritima, si la cele din
Galati, daca nava este fluviala.
Infractiunea savirsita pe o aeronava straina este de competenta
instantei in a carei raza teritoriala se afla primul loc de aterizare pe
teritoriul rom#n.
Daca nava nu ancoreaza intr-un port rom#n sau daca aeronava nu
aterizeaza pe teritoriul rom#n, competenta este cea a instantelor din
municipiul Bucuresti, iar in cazul infractiunilor de competenta sectiilor
maritime si fluviale competenta revine instantelor corespunzatoare
din Constanta si Galati, prin sectiile maritime si fluviale, dupa criteriul
indicat anterior.
I.18. Prorogarea de competenta
§1. Indivizibilitatea si conexitatea
1) Notiunea de prorogare de competenta
Cauzele penale se pot prezenta si sub forma complexa, privind mai
multe infractiuni care au legatura intre ele sau mai multi participanti
la aceeasi infractiune; pentru infaptuirea justitiei in cele mai bune
conditii, poate fi necesar ca toate infractiunile sau toti participantii la
savirsirea lor sa fie judecati in acelasi timp de aceeasi instanta
judecatoreasca. Cind toate infractiunile si toti inculpatii determina
competenta aceleiasi instante de judecata, se produce o reunire a
acestora intr-o singura cauza penala complexa, care va fi judecata de
instanta careia ii revine competenta dupa materie sau dupa calitatea
persoanei. |nsa sint si cazuri in care unele infractiuni determina
competenta unei instante judecatoresti, iar altele competenta altei
instante judecatoresti; unii inculpati, prin calitatea pe care o aveau la
data savirsirii faptei, pot determina competenta altei instante
judecatoresti decit cei ce nu au avut nici un fel de calitate
determinanta de competenta. Se iveste astfel necesitatea de a
determina, din doua sau mai multe instante competente, acea
instanta care este cea mai potrivita sa judece toate infractiunile si pe
toti inculpatii; in acest caz, se produce o prorogare de competenta.
Prorogarea de competenta consta in extinderea competentei unei
instante judecatoresti si asupra unor infractiuni sau inculpati care,
potrivit regulilor obisnuite de competenta, nu intra in competenta sa.
Fiind o derogare de la normele generale de competenta, Codul de
procedura penala prevede limitativ cazurile in care este admisibila
prorogarea de competenta. |nsa, odata ce exista un caz de prorogare
de competenta, devine obligatorie (cu exceptia cazurilor prevazute de
lege) judecarea cauzei de aceeasi instanta competenta prin
DPP–pg–178

prorogare, sub sanctiunea aceleiasi nulitati absolute ca si pentru


regulile obisnuite de competenta dupa materie si dupa calitatea
persoanei.
Cazurile de prorogare de competenta mai des intilnite sint
indivizibilitatea si conexitatea.
2) Indivizibilitatea (art. 33)
Indivizibilitatea este situatia juridica a unei cauze penale care,
desi cuprinde o pluralitate de acte materiale, de fapte penale sau de
inculpati, formeaza totusi, prin natura sa ori prin vointa legii, o unitate
ce impune judecarea intregului complex faptic si de persoane de catre
aceeasi instanta. Exista unitate naturala atunci cind o singura actiune
sau inactiune constituie mai multe infractiuni si unitate legala atunci
cind mai multe fapte penale constituie o singura infractiune.
Legea prevede trei cazuri de indivizibilitate:
a) Cind la savirsirea unei infractiuni au
participat mai multe persoane – coautori,
instigatori, complici
Potrivit conceptiei Codului nostru penal, in caz de participatie
exista unitate infractionala cu pluralitate de infractori; toti participantii
trebuie judecati impreuna pentru evitarea unor solutii contrare, dar si
pentru individualizarea sanctiunilor in raport de contributia fiecaruia la
savirsirea infractiunii.
b) Cind doua sau mai multe infractiuni au fost
savirsite prin acelasi act – concurs formal de
infractiuni
|n acest caz exista o unica actiune sau inactiune care, insa,
datorita imprejurarilor in care a avut loc sau urmarilor pe care le-a
produs, intruneste elementele a doua sau mai multe infractiuni. Este
firesc ca asupra unei actiuni unice sa se pronunte o singura instanta.
c) Cind mai multe acte materiale alcatuiesc,
prin vointa legii, o singura infractiune
(infractiunea continuata, complexa, din
obisnuinta)
Unitatea infractionala a actelor materiale este prevazuta de lege si,
daca s-ar pronunta condamnarea pentru fiecare act material care
intruneste elementele infractiunii, sanctiunile aplicate nu ar
corespunde gradului de pericol social pe care-l prezinta intreaga
activitate infractionala luata in ansamblul ei.
3) Conexitatea (art. 34)
Conexitatea este situatia juridica a unei cauze penale referitoare
la doua sau mai multe infractiuni, care au o astfel de legatura incit
apare necesara judecarea lor impreuna de aceeasi instanta
judecatoreasca. Legatura de conexitate consta din imprejurari
comune mai multor infractiuni distincte; cunoasterea tuturor acestor
imprejurari comune de instante care judeca toate infractiunile
contribuie la stabilirea corecta a incadrarii juridice si a sanctiunilor
penale ce trebuie aplicate. Unele elemente de conexitate sint
subiective – se refera la persoana celui ce a savirsit toate infractiunile
– altele sint obiective – creind o unitate de timp, de loc, de scop sau o
dependenta intre infractiuni. |n unele cazuri legatura de conexitate
este mixta, referindu-se, pe de o parte, la aceeasi persoana care a
savirsit mai multe infractiuni, iar pe de alta parte, la existenta unei
legaturi intre infractiuni.
Legea prevede urmatoarele patru cazuri de conexitate:
DPP–pg–179

a) Cind doua sau mai multe infractiuni sint


savirsite, prin acte diferite, de una sau mai
multe persoane impreuna, in acelasi timp si
in acelasi loc
De exemplu: o persoana loveste, insulta, calomniaza cu aceeasi
ocazie; doua persoane se insulta si se lovesc reciproc in acelasi timp
si in acelasi loc.
b) Cind doua sau mai multe infractiuni sint
savirsite la date ori in locuri diferite, dupa o
prealabila intelegere intre faptuitori
Astfel, mai multe persoane, dupa un prealabil plan de actiune si de
impartire a rolurilor, savirsesc mai multe infractiuni de furt in locuri si
la date diferite. Elementul de conexitate consta in unitatea planului
infractional.
c) Cind o infractiune este savirsita pentru a
pregati sau a ascunde savirsirea altei
infractiuni, ori este savirsita pentru a inlesni
sau a asigura sustragerea de la raspundere
penala a faptuitorului altei infractiuni
Intra in acest caz de conexitate infractiunea scop cu infractiunea
mijloc, infractiunea savirsita si cea prin care se incearca ascunderea ei
(favorizare, tainuire, omisiunea denuntarii). Aceste legaturi se pot
adauga unitatii de faptuitor, ceea ce inseamna concurs real de
infractiuni cu conexitate etiologica, teleologica.
d) Cind intre doua sau mai multe infractiuni
exista legatura si reunirea cauzelor se
impune pentru o buna infaptuire a justitiei
Exista astfel de legaturi cind prin doua infractiuni calificate diferit
se cauzeaza un prejudiciu unic, cind aceeasi persoana a savirsit mai
multe infractiuni in concurs real, insa fara legatura intre ele.
4) Prorogarea competentei in caz de indivizibilitate
si conexitate (art. 35)
Necesitatea prorogarii competentei apare numai in cazul in care
cauzele indivizibile sau conexe, ce trebuie judecate impreuna de
aceeasi instanta, sint de competenta unor instante diferite dupa
materie, dupa calitatea persoanei sau dupa teritoriu; in astfel de
situatii este necesar sa se stabileasca instanta care, prin prorogare,
devine competenta sa judece toate infractiunile si pe toti inculpatii.
Regulile de determinare a competentei prin prorogare sint:
a) Prioritate cronologica
Daca infractiunile sint de competenta a doua sau mai multe
instante de aceeasi categorie (civile sau militare) si de acelasi grad
(doua judecatorii, doua tribunale), prorogarea competentei se face in
favoarea instantei care a fost prima sesizata.
b) Prioritate ierarhica
Daca infractiunile sint de competenta unor instante de aceeasi
categorie, dar de grad diferit (o judecatorie si un tribunal),
competenta se proroga in favoarea instantei ierarhic superioare.
c) Prioritate a militarului
Cind cauzele penale sint de competenta a doua instante, de acelasi
grad, dar de categorii diferite (judecatorie si un tribunal militar),
instanta militara devine competenta prin prorogare.
DPP–pg–180

d) Prioritate a militarului combinata cu


prioritate ierarhica
Daca instanta civila este superioara in grad instantei militare
(tribunal si tribunal militar), prorogarea competentei se face in
favoarea instantei militare echivalenta in grad instantei civile.
*
* *
|n caz de indivizibilitate sau conexitate cu infractiuni de
competenta sectiilor maritime si fluviale de pe linga isntantele
judecatoresti din Constanta si Galati, daca, potrivit legii, competenta
nu revine unei instante militare, judecarea cauzelor este data in
competenta sectiei maritime si fluviale (art. 8 din Decretul nr.
203/1974), avind competenta speciala.
Competenta obtinuta prin prorogare ramine dobindita instantei in
fata careia se judeca toate infractiunile, chiar daca pentru fapta sau
inculpatul care a determinat competenta acestei instante s-a dispus
incetarea procesului penal sau s-a pronuntat achitarea (art. 35 al. 4),
deoarece o astfel de solutie poate fi pronuntata numai dupa ce s-a
desfasurat intreaga judecata, ceea ce ar face inoportuna declinarea
competentei. |nsa cind instanta ar schimba incadrarea juridica a faptei
ce i-a determinat competenta prin prorogare intr-o infractiune ce nu
mai este de competenta sa, va trimite cauza instantei competente in
afara de cazul prevazut in art. 41 al. 1, ce se va examina ulterior.
Tainuirea, favorizarea infractorului si nedenuntarea unor infractiuni
sint de competenta instantei care judeca infractiunea la care se
refera.
Prorogarea competentei in caz de pluralitate de infractori se
conduce dupa aceleasi reguli, tinindu-se seama de calitatea pe care
au avut-o unii dintre acestia in momentul savirsirii infractiunii, calitate
ce poate determina prioritatea instantei ierarhic superioare sau
prioritatea instantelor militare si, in cadrul acestora, dupa gradul
militar, prioritatea instantei militare ierarhic superioare.
5) Procedura de reunire a cauzelor (art. 36–37)
|n caz de indivizibilitate si conexitate, judecata in prima instanta se
efectueaza de aceeasi instanta, daca are loc in acelasi timp pentru
toate faptele si toti inculpatii (art. 32). Din aceasta regula decurg doua
consecinte importante:
a) Daca infractiunile conexe sau cauzele indivizibile se afla toate in
curs de judecata in prima instanta, reunirea lor in fata aceleiasi
instante este obligatorie; obligativitatea reunirii cauzelor subzista
si in cazul in care judecarea in prima instanta se reia dupa
trimiterea de catre instanta de apel sau recurs.
Reunirea cauzelor conexe si indivizibile se realizeaza prin doua
modalitati generale:
– |n cazul in care pentru toate infractiunile si toti infractorii
s-a desfasurat urmarirea penala in acelasi timp si de catre
acelasi organ de urmarire penala, procurorul va sesiza instanta
competenta prin prorogare sa judece intreaga cauza.
– Cind urmarirea penala a avut loc in perioade de timp
diferite sau in fata unor organe de urmarire penala diferite,
care au sesizat cu judecarea cauzei mai multe instante
judecatoresti, competente fiecare dupa regulile de comeptenta
obisnuite, daca judecata in prima instanta are loc in acelasi
timp, devine obligatorie reunirea cauzelor in fata instantei
competente prin prorogare.
Reunirea cauzelor se hotaraste, la cererea partilor, a
Ministerului Public sau din oficiu, de instanta careia ii revine
DPP–pg–181

competenta prin prorogare; in cazul cind intre instantele


competente instanta civila este superioara in grad, reunirea
cauzelor la instanta militara echivalenta in grad se face de
instanta civila.
Din momentul in care s-a dispus reunirea cauzelor, instantele
sesizate, dar necompetente prin prorogare, vor trimite cauzele
la instanta devenita competenta prin prorogare.
b) Este posibil ca judecata privind unele fapte sau unii inculpati, intre
care exista indivizibilitate sau conexitate, sa aiba loc in fata unor
instante de apel sau de recurs diferite, sau unele in fata in primei
instante, iar altele in fata unei instante de apel sau de recurs ori
chiar definitiv solutionate. |ntr-o asemenea situatie cauzele se
reunesc dupa reguli diferite.
– Cind cauzele indivizibile sau conexe se afla in fata unor
instante de apel sau de recurs de acelasi grad si in acelasi
stadiu de judecata, reunirea lor la instanta competenta prin
prorogare este obligatorie.
– Reunirea cauzelor este obligatorie intotdeauna in cazul
indivizibilitatii determinate de existenta unei infractiuni
continuate, complexe sau din obisnuinta, ceea ce implica
admiterea caii de atac si, apoi, rejudecarea impreuna a tuturor
actelor materiale apartinind aceleiasi infractiuni.
Un caz aparte il formeaza existenta unei hotariri definitive cu
privire la unele acte materiale si un nou proces cu privire la celelalte
acte materiale ale aceleiasi infractiuni, cind noul proces se reuneste
cu cel definitiv solutionat, pronuntindu-se o singura hotarire pentru
toate actele materiale ale aceleiasi infractiuni (art. 335 al. 2).
Atunci cind cauzele nu sint in aceeasi etapa de judecata sau nu
sint in fata unor instante de apel sau de recurs de acelasi grad ori in
acelasi stadiu de judecata, reunirea cuzelor indivizibile si conexe nu
mai are loc; insa reunirea poate fi dispusa in momentul cind, prin
desfasurarea ulterioara a procesului, sint indeplinite conditiile aratate
la lit. a si b.
6) Disjungerea (art. 38)
|n cazul de indivizibilitate privind participatia, precum si in toate
cazurile de conexitate, instanta sesizata, atunci cind constata ca
judecarea cauzelor in ansamblul lor este impiedicata de imprejurari
care privesc numai una sau numai unele din infractiuni sau numai
unul ori numai unii dintre inculpati, poate dispune disjungerea cauzei,
astfel incit judecarea unora din infractiuni sau a unora dintre inculpati
sa se faca separat. De exemplu, daca unul dintre participantii la
comiterea infractiunii este grav bolnav si nu poate lua parte la sedinta
de judecata, instanta poate dispune disjungerea cauzei cu privire la
acest inculpat si suspendarea judecarii lui pina la insanatosire.
Disjungerea este facultativa si se dispune, la cererea partilor sau
din oficiu, de instanta sesizata cu judecarea cauzei indivizibile sau
conexe. |n caz de disjungere, instanta competenta prin prorogare isi
mentine comeptenta de a judeca toate infractiunile si pe toti inculpatii
cu care a fost sesizata.
§2. Alte cazuri de prorogare de competenta
1) Competenta in cazul schimbarii incadrarii juridice
a faptei in cursul judecatii (art. 41 al. 1)
Regulile de competenta ale instantelor judecatoresti dupa natura si
gravitatea infractiunilor sint imperative, astfel incit, atunci cind o
instanta este sesizata cu judecarea unei infractiuni care este de
comeptenta materiala sau personala a altei instante, este obligata
DPP–pg–182

sa-si decline competenta in favoarea instantei competente. Legea


prevede si o situatie speciala cind, desi o instanta constata ca nu mai
este competenta dupa materie sa judece o infractiune, i se proroga
competenta si capata dreptul de a o judeca. Aceasta situatie este
prevazuta in art. 41 al. 1, care are in vedere schimbarea incadrarii
juridice a faptei cu care a fost sesizata o instanta intr-o infractiune de
competenta instantei ierarhic inferioare; justificarea acestei exceptii
de la regulile de competenta se explica prin aceea ca, pe de o parte,
schimbind incadrarea juridica cu ocazia judecatii in fond s-a ajuns pina
aproape de solutionarea cauzei, iar pe de alta parte ca instanta care o
judeca este instanta ierarhic superioara celei competente si deci apta
sa o solutioneze in bune conditii32.
Pentru aplicarea corecta a dispozitiilor prevazute in art. 41 al. 1, se
cer indeplinite doua conditii:
– Prorogarea competentei se produce numai atunci cind schimbarea
incadrarii juridice, ce antreneaza competenta instantei ierarhic
inferioare, are loc in urma unor elemente noi, ivite in cursul
cercetarii judecatoresti, ceea ce face posibila si trecerea la
dezbaterile judiciare si la solutionarea cauzei. Nu se poate proroga
competenta ca urmare a unei incadrari juridice care apare gresita
chiar din lucrarile de urmarire penala.
– Instanta sesizata cu judecarea cauzei ramine competenta sa o
judece, prin prorogare, numai in cazul cind, prin schimbarea
incadrarii juridice, competenta ei ar reveni instantei inferioare in
grad, dar de aceeasi categorie; regula nu se aplica daca instanta
inferioara in grad este de alta categorie (civila sau militara).
2) Competenta in caz de schimbare a calificarii
faptei
Codul de procedura penala face deosebire intre “incadrarea
juridica” si “calificarea juridica”. |ncadrarea juridica a faptei savirsite
de inculpat este facuta de procuror sau de instanta de judecata, prin
determinarea textului din legea penala care a fost incalcat prin fapta
savirsita; calificarea juridica a faptei este stabilita prin lege care,
descriind continutul unei anumite infractiuni, permite sa fie
recunoscuta aceasta infractiune in fapta savirsita in realitatea
obiectiva. Competenta se stabileste in raport de incadrarea juridica
data faptei, dar si de calificarea ei juridica, deoarece aceasta calificare
ii stabileste faptei natura si gravitatea ei.
De aceea, in art. 41 al. 2 se prevede ca schimbarea calificarii
juridice printr-o lege noua, intervenita in cursul judecarii cauzei, nu
atrage incompetenta instantei de judecata, afara de cazul cind prin
lege s-ar dispune altfel. Aceasta dispozitie este de natura sa asigure
judecarea in continuare a unei infractiuni de catre instanta sesizata,
chiar daca intre timp o lege noua a dat faptei o noua calificare.
Dispozitia de prorogare se aplica numai daca schimbarea calificarii
juridice printr-o lege noua intervine in cursul judecatii.

32
Astfel, dac` a fost sesizat tribunalul cu judecarea unei tentative de
omor, de competen]a sa, iar dup` administrarea tuturor probelor s-ar ajunge
la concluzia c` in realitate fapta constituie infrac]iunea de v`t`mare a
integrit`]ii corporale, de competen]a judec`toriei, schimbind incadrarea
juridic`, instan]a nu-[i pierde competen]a, ci [i-o prorog`, avind obliga]ia s` o
solu]ioneze.
DPP–pg–183

3) Prorogarea competentei in cazul chestiunilor


prealabile (art. 44)
Pentru solutionarea unei cauze penale este necesara, uneori,
rezolvarea in prealabil a unor chestiuni de care depinde existenta unei
infractiuni, incadrarea juridica sau raspunderea penala33.
Chestiunile extrapenale de a caror solutionare depinde rezolvarea
unei cauze penale se numesc chestiuni prealabile. Din aceasta
definitie rezulta ca o chestiune prealabila trebuie sa fie, in primul rind,
de alta materie decit cea penala, caci o chestiune penala cade in
competenta de rezolvare a instantei penale; cele mai multe chestiuni
prealabile sint de natura civila, dar pot fi chestiuni apartinind si altor
ramuri de drept; in al doilea rind, chestiunea prealabila trebuie sa fie
esentiala pentru rezolvarea cauzei penale.
Potrivit art. 44, instanta penala este competenta sa judece orice
chestiune prealabila de care depinde solutionarea cauzei, chiar daca,
prin natura sa, este de competenta altei instante. Prin aceasta
dispozitie au fost inlaturate chestiunile prejudiciale prevazute de
Codul anterior, care trebuia sa fie rezolvate in prealabil de instanta
civila in a carei competenta cadeau.
Dispozitia prevazuta in art. 44 instituie o prorogare de competenta
deoarece instantei penale i se extinde puterea de a solutiona si o
chestiune prealabila extrapenala, de regula de competenta instantei
civile34.
Desi competenta de rezolvare a chestiunilor prealabile revine
instantei penale, aceasta trebuie sa respecte regulile si mijloacele de
probatiune privitoare la materia careia ii apartine acea chestiune
prealabila, cum ar fi cele prevazute de Codul civil si Codul de
procedura civila.
De la regula potrivit careia instanta penala este competenta sa
rezolve si chestiunile prealabile se face o derogare in cazul in care
chestiunea prealabila este rezolvata anterior de instanta civila printr-o
hotarire judecatoreasca ramasa definitiva; se prevede, astfel, ca o
asemenea hotarire are autoritate de lucru judecat in fata instantei
penale, care este obligata sa rezolve cauza penala in conformitate cu
solutia data chestiunii prealabile de instanta civila. Aceasta derogare
se justifica prin necesitatea de a se acorda autoritate hotaririi
definitive a instantei civile care, in raport de natura chestiunii
prealabile, era competenta sa o solutioneze, mai ales ca prin aceasta
nu se impiedica desfasurarea in continuare a procesului penal.

33
De exemplu, in cazul infrac]iunii de bigamie, dac` se contest`
valabilitatea uneia din c`s`torii, este necesar s` se stabileasc` in prealabil
dac` aceast` c`s`torie este nul` deoarece, in caz de nulitate a c`s`toriei
pentru alt motiv decit bigamia, fapta nu se sanc]ioneaz` (art. 303 al. 3 Cod
penal). Nulitatea c`s`toriei so]ului vinovat atrage incetarea procesului penal
[i in caz de adulter (art. 304 al. 5 Cod penal). Cazurile de nulitate a c`s`toriei
sint prev`zute de Codul familiei, iar declararea nulit`]ii se dispune de tribunal
in baza unei ac]iuni civile pentru anularea c`s`toriei (art. 2 lit. d Cod
procedur` civil`). |n acest caz se pune problema dac` instan]a penal` sesizat`
cu judecarea infrac]iunii de bigamie sau adulter, in care se sus]ine nulitatea
c`s`toriei, poate judeca [i solu]iona ea ins`[i aceast` chestiune prealabil` sau
trebuie s` o trimit` spre solu]ionare instan]ei civile?
34
De exemplu, judec`toria, ca instan]` penal`, cap`t` dreptul s` rezolve o
chestiune prealabil` care prin natura sa este de competen]a tribunalului
constituit ca instan]` civil`.
DPP–pg–184

§3. Stramutarea judecarii cauzelor penale


1) Temeiurile de stramutare a unei cauze penale (art.
55)
|n practica judiciara se pot ivi imprejurari care sa impiedice
desfasurarea normala a procesului in fata instantei competente. |ntr-o
asemenea situatie este preferabil ca judecarea cauzei sa fie
transferata la alta instanta care, desi necompetenta din punct de
vedere teritorial, ar asigura in mai bune conditii judecarea cauzei.
Pentru astfel de situatii a fost instituita stramutarea judecarii cauzelor
penale, care provoaca o prorogare de competenta, deoarece instanta
la care a fost transferata judecarea cauzei isi extinde competenta
asupra unei cauze pentru care nu avea competenta sa o judece
potrivit normelor obisnuite de competenta.
Potrivit art. 55, stramutarea se dispune atunci cind prin aceasta se
asigura desfasurarea normala a procesului. Formularea textului este
destul de cuprinzatoare, incluzind situatii variate, in raport de cauza
concreta supusa judecatii si de instanta competenta sa o judece.
Temeiul invocat in cererea de stramutare este apreciat in fiecare caz
in parte, analizindu-se masura in care ar putea impiedica
desfasurarea normala a procesului. |n Codul de procedura penala din
1936 erau prevazute doua motive de stramutare: siguranta publica si
suspiciune legitima. Siguranta publica se considera in pericol de a fi
tulburata cind natura unei infractiuni, numarul sau calitatea
inculpatilor, exaltarea pasiunilor locale sau alte circumstante grave
dau loc la temeri de dezordine sau alte actiuni care ar impiedica
liberul curs al justitiei. Suspiciune legitima este atunci cind
circumstantele cauzei, calitatea inculpatilor sau alte imprejurari fac sa
se nasca banuiala ca independenta sau impartialitatea judecatorilor ar
putea fi stirbita. Textul actual este mai larg, cuprinzind orice situatii
de natura sa impiedice desfasurarea normala a cauzei.
Stramutarea are ca efect trecerea unei cauze penale de la instanta
competenta la o alta instanta, de aceeasi categorie si grad ierarhic,
ceea ce inseamna o prorogare a competentei teritoriale. Aceasta
prorogare nu este stabilita de lege, ca in cazul celorlalte cazuri de
prorogare, ci se realizeaza prin hotarirea unei instante judecatoresti,
care apreciaza daca cererea de stramutare este intemeiata.
2) Procedura stramutarii (art. 56–81)
Cererea de stramutare a unei cauze penale se adreseaza Curtii
Supreme de Justitie, singura instanta judecatoreasca investita cu
atributia de a solutiona o astfel de cerere. Pentru instantele ordinare
cererea se adreseaza sectiei penale a Curtii Supreme de Justitie, iar
pentru instantele militare sectiei militare a instantei supreme.
Cererile de stramutare se pot face de oricare din parti, de procuror
si de ministrul justitiei, cuprinzind temeiurile pentru care se cere
stramutarea si materialele doveditoare pe care se sprijina. Odata cu
introducerea cererii se poate solicita suspendarea judecarii cauzei la
instanta de la care se cere stramutarea, masura care poate fi dispusa,
la primirea cererii, si de presedintele Curtii Supreme de Justitie, iar
dupa aceea de sectia care o solutioneaza in fond. Cind cererea de
stramutare a fost introdusa de ministrul justitiei sau de procurorul
general, se suspenda de drept judecarea cuzei pina la solutionarea
cererii.
Pentru lamuririle necesare privind motivele cererii de stramutare,
presedintele Curtii Supreme de Justitie poate cere informatii de la
presedintele instantei ierarhic superioare celei de la care se cere
DPP–pg–185

stramutarea sau de la Ministerul Justitiei, daca instanta ierarhic


superioara este Curtea Suprema de Justitie.
Partile sint instiintate despre termenul fixat pentru solutionarea
cererii de stramutare, cu mentiunea ca pot trimite memorii si se pot
prezenta la termenul cerut pentru solutionarea cererii. Cind in cauza a
carei stramutare se cere sint arestati, se dispune desemnarea unui
aparator din oficiu.
Examinarea cererii de stramutare se face in sedinta secreta, in
prezenta procurorului, ascultindu-se si concluziile partilor prezente la
sedinta. Curtea Suprema de Justitie se pronunta asupra cererii de
stramutare, fara aratarea motivelor care au determinat hotarirea
luata.
|n cazul admiterii cererii, se dispune stramutarea cauzei de la
instanta competenta la o instanta de acelasi grad, stabilita de Curtea
Suprema de Justitie, si se hotaraste in ce masura actele indeplinite in
fata instantei de la care a fost stramutata cauza ramin valabile. Daca
s-a pronuntat intre timp o hotarire de instanta sesizata cu judecarea
cauzei, aceasta hotarire este desfiintata prin efectul deciziei de
stramutare. Daca cererea de stramutare a fost respinsa, instanta
sesizata initial isi pastreaza competenta de a judeca si solutiona
cauza; in cazul in care judecata fusese suspendata, dupa respingerea
cererii de stramutare este reluata judecarea cauzei.
Introducerea unei noi cereri de stramutare nu este posibila daca se
intemeiaza pe aceleasi temeiuri; cind cererea noua se intemeiaza pe
alte temeiuri, pot fi luate in considerare si temeiurile invocate
anterior.
Cazuri speciale de trecere a unei cauze de la instanta competenta
la alta instanta de acelasi grad sint prevazute in art. 38515 pct. 2 lit. c
si art. 52 al. 5; in prima situatie, Curtea Suprema de Justitie poate
trimite, dupa casare, cauza spre rejudecare la o alta instanta de grad
egal, daca prin aceasta s-ar asigura o buna judecata; in a doua
situatie, instanta ierarhic superioara poate transfera judecarea cauzei
unei alte instante, de grad egal, daca instanta competenta nu mai
poate judeca fiindca toti judecatorii au fost recuzati ori s-au abtinut,
sub motiv de incompatibilitate.
I.19. Exceptiile de necompetenta si conflictele de
competenta
§1. Exceptiile de necompetenta
1) Controlul regularitatii competentei prin exceptiile
de necompetenta
Competenta de judecata a primei instante este determinata de
procuror prin rechizitoriu, care sesizeaza cu judecarea cauzei instanta
judecatoreasca competenta dupa materie, dupa calitatea persoanei si
dupa teritoriu; in cazurile prevazute de lege, stabilirea competentei
este lasata la aprecierea partii vatamate, daca sesizarea instantei se
realizeaza prin plingerea prealabila a acesteia. Aceasta stabilire a
competentei instantei de judecata prin actul de sesizare nu exclude
posibilitatea sesizarii unei instante care, potrivit legii, nu este
competenta sa judece acea cauza; o astfel de sesizare gresita se
poate datora unei interpretari gresite a dispozitiilor privind
competenta sau a necunoasterii lor. De aceea, legea obliga instanta
de judecata ca, inainte de a trece la judecarea cauzei in fond, sa
verifice daca este sau nu competenta sa o judece. Controlul
regularitatii competentei se efectueaza prin exceptiile de
necompetenta.
DPP–pg–186

Exceptia de necompetenta consta in invocarea, in cursul judecatii,


a lipsei de competenta a instantei sesizate cu judecarea unei cauze
penale. Daca nu s-a ridicat exceptia de necompetenta, se presupune
ca instanta este competenta sa judece cauza; in momentul cind s-a
invocat exceptia de necompetenta, contestindu-se competenta
instantei sesizate cu judecarea cauzei, aceasta trebuie, in prealabil
judecatii, sa se pronunte asupra temeiniciei acestei exceptii.
Exceptiile de necompetenta au un regim diferentiat dupa felul
competentei puse in discutie.
Pentru lipsa de competenta dupa materie sau dupa calitatea
persoanei, aflata sub sanctiunea nulitatii absolute, exceptia de
necompetenta are un regim de ordine publica, oricare dintre parti si
Ministerul Public avind dreptul sa o invoce in tot cursul judecatii in
prima instanta, in caile de atac, pina la raminerea definitiva a hotaririi;
prin recurs in anulare se poate invoca nulitatea unei hotariri definitive
date de o instanta necompetenta dupa materie sau dupa calitatea
persoanei. Daca Ministerul Public si partile nu au invocat exceptia de
necompetenta, instanta are indatorirea sa si-o verifice si, daca
apreciaza ca nu are competenta materiala sau dupa calitatea
persoanei, este obligata sa o puna in discutia Ministerului Public si a
partilor sub forma unei exceptii ridicate din oficiu.
Exceptia de necompetenta teritoriala, aflata sub sanctiunea
nulitatii relative, are un regim de mai redusa ocrotire, in sensul ca
poate fi invocata numai pina la citirea actului de sesizare a primei
instante de judecata; ca urmare, odata depasit termenul aratat mai
sus, exceptia de necompetenta teritoriala devine tardiva si este
respinsa pentru acest motiv. |n mod firesc, exceptia de necompetenta
teritoriala nu poate fi ridicata in caile de atac, afara de cazul cind,
invocata fiind in termenul prevazut de lege, a fost respinsa in mod
gresit de prima instanta.
Exceptia de necompetenta este dezbatuta in fata instantei de
Ministerul Public si de parti, dupa care instanta se pronunta asupra
temeiniciei ei. Cind exceptia de necompetenta nu este intemeiata ori
este tardiv invocata, instanta o respinge printr-o incheiere, dupa care
continua judecarea cauzei pentru care se considera competenta.
Admiterea exceptiei de necompetenta impiedica instanta sa continue
judecarea cauzei, producindu-se astfel declinarea de comeptenta.
2) Declinarea de competenta (art. 42)
Instanta de judecata isi declina competenta printr-o hotarire
nesupusa caii ordinare de atac; intrucit declinarea de competenta
produce desesizarea instantei de judecata, hotarirea prin care se ia
aceasta masura este o sentinta (art. 311 al. 1), fiind una din rarele
sentinte care nu sint susceptibile de o cale ordinara de atac.
Hotarirea declinatorie de competenta trebuie sa precizeze care
este instanta competenta sa judece cauza, cuprinzind si dispozitia
prin care cauza ii este trimisa spre judecare. Declinarea de
competenta devine astfel un mod de sesizare a unei instante
judecatoresti, dupa ce o alta instanta s-a desesizat de judecarea
acelei cauze. Instanta sesizata prin hotarirea de declinare de
competenta este obligata, la rindul sau, sa verifice daca este
competenta sa judece cauza, precum si regularitatea actului initial de
sesizare, mai ales competenta procurorului care a emis rechizitoriul.
Daca in hotarirea de declinare de competenta nu s-a aratat instanta
competenta sa judece cauza, se produce o intrerupere a cursului
justitiei, ce trebuie solutionata de Curtea Suprema de Justitie.
DPP–pg–187

|n cazul in care declinarea a fost determinata de necompetenta


dupa materie sau dupa calitatea persoanei, instanta careia i s-a trimis
cauza hotaraste care acte de judecata indeplinite si care masuri
dispuse de instanta desesizata ramin valabile si care acte urmeaza a
fi refacute de instanta competenta35. |n cazul declinarii pentru
necompetenta teritoriala, actele indeplinite si masurile luate se
mentin.
§2. Conflictele de competenta
1) Notiunea de conflicte de competenta si felurile lor
Din solutionarea gresita a exceptiilor de necompetenta se pot
naste conflicte de competenta. Prin conflict de competenta se
intelege situatia juridica provocata de hotaririle a doua sau mai multe
instante de judecata prin care se recunosc competente sa judece
aceeasi cauza sau prin care isi declina succesiv una alteia judecarea
aceleiasi cauze. Se pot ivi astfel de conflicte pozitive si negative de
competenta.
Exista un conflict pozitiv de competenta cind doua sau mai multe
instante judecatoresti sint sesizate cu judecarea aceleiasi cauze
penale si toate se declara competente sa o judece. O astfel de situatie
se poate ivi mai ales in cazul competentei teritoriale, care prevede
mai multe criterii de loc, ceea ce da posibilitatea ca mai multe
instante de acelasi grad, in raport de unul din criterii, sa se declare
competenta.
Exista conflict negativ de competenta cind doua instante
judecatoresti isi declina pe rind competenta una in favoarea celeilalte.
Producerea conflictului negativ de competenta se explica prin
rezolvarea gresita a exceptiei de necompetenta de una din instantele
care si-au declinat competenta – fie prima instanta care si-a declinat
competenta, fie instanta care a refuzat sa judece, considerindu-se
necompetenta. Conflictul negativ de competenta se produce mai ales
in legatura cu competenta dupa materie sau dupa calitatea persoanei,
astfel ca poate avea loc intre instante de categorii diferite (civile si
militare) sau de grad diferit (judecatorii si tribunale) ori de categorii si
grade diferite (judecatorii si tribunal militar teritorial).
Conflictele de competenta pot avea loc numai intre autoritati care
desfasoara aceeasi activitate procesuala; nu pot exista conflicte de
competenta intre un procuror si o instanta de judecata sau intre o
instanta de judecata si un organ administrativ cu atributii
jurisdictionale.
2) Rezolvarea conflictelor de competenta (art. 43)
Conflictele de competenta trebuie rezolvate pentru a se putea
continua judecata cauzei de catre instanta competenta. Rezolvarea
conflictelor de competenta prin determinarea instantei competente,
potrivit legii, se produce prin regulatorul de competenta.
Rezolvarea conflictelor de competenta este incredintata instantei
ierarhic superioare comune. Astfel, conflictul de competenta dintre
doua judecatorii din circumscriptia teritoriala a aceluiasi tribunal este
rezolvat de acesta; insa daca conflictul se iveste intre doua judecatorii
din circumscriptia teritoriala a doua tribunale, dar care se afla in
circumscriptia teritoriala a aceleiasi curti de apel, se va rezolva de
aceasta; un conflict de competenta ivit intre doua judecatorii care se
afla in circumscriptia teritoriala a doua curti de apel diferite va fi
solutionat de Curtea Suprema de Justitie. Instanta suprema este

35
De exemplu, pot fi ref`cute actele de cercetare judec`toreasc` [i
men]inute m`surile asiguratorii luate de instan]a desesizat`.
DPP–pg–188

indrituita sa rezolve si conflictele de competenta dintre doua tribunale


judetene din circumscriptia teritoriala a doua curti de apel diferite,
dintre doua curti de apel, precum si dintre o instanta civila si una
militara.
Sesizarea instantei ierarhic superioare comune se face, in caz de
conflict pozitiv de competenta, de instanta care s-a declarat
competenta ultima, iar in caz de conflict negativ de competenta de
ultima instanta care si-a declinat competenta. Sesizarea se poate
face, in toate cazurile, de Ministerul Public sau de partile din proces.
Pina la solutionarea conflictului de competenta, judecarea cauzei se
suspenda, iar instanta care si-a declinat ultima competenta sau care
s-a declarat ultima competenta ia masurile si efectueaza actele ce
reclama urgenta (cum ar fi luarea masurilor asiguratorii sau revocarea
unor masuri preventive).
Instanta sesizata cu rezolvarea conflictului de competenta citeaza
partile si, dupa ce asculta concluziile Ministerului Public si ale partilor,
da o hotarire prin care solutioneaza conflictul de competenta. Pentru a
da o astfel de hotarire, instanta de regulator de competenta stabileste
ea insasi situatia de fapt rezultata din dosarul de urmarire penala si,
in raport de aceasta, precizeaza si incadrarea juridica in baza careia
se determina competenta.
Este posibil ca instanta sesizata pentru regulator de competenta sa
constate ca, in realitate, competenta sa judece cauza este o alta
instanta decit cea in conflict, dar care nu-i este ierarhic inferioara
pentru a o indreptati sa rezolve conflictul de competenta; in acest caz,
pentru a hotari asupra regulatorului de competenta, se trimite cauza
Curtii Supreme de Justitie, care este ierarhic superioara tuturor
instantelor judecatoresti din tara.
Hotarirea prin care se solutioneaza conflictul de competenta,
emanind de la o instanta ierarhic superioara, este obligatorie pentru
instanta careia i se trimite cauza spre judecata (atributiva de
competenta); aceasta nu poate refuza judecarea cauzei sub motivul
ca nu este competenta. Totusi, daca in urma completarii cercetarii
judecatoresti se ajunge la o alta situatie de fapt decit cea retinuta prin
regulator si, ca urmare, la schimbarea incadrarii juridice a faptei intr-o
infractiune pentru care nu mai este competenta, instanta competenta
prin atribuire de competenta isi poate declina competenta in favoarea
instantei devenita competenta potrivit noii situatii de fapt si de drept.
Actele indeplinite si masurile dispuse pina in momentul
regulatorului de competenta pot fi folosite de instanta in favoarea

Titlul IV – PROBELE {I MIJLOACELE DE PROB~


Cap. I. Probele

careia s-a solutionat conflictul de competenta.


I.20. Probatiunea in procesul penal
§1. Conceptul de probe si de mijloace de proba
De indata ce impotriva unei persoane s-a formulat invinuirea de a
fi savirsit o infractiune, organele de urmarire penala sint obligate sa
constate daca infractiunea a fost savirsita in realitate si daca
invinuitul este vinovat de savirsirea ei; ajunsa cauza la instanta de
DPP–pg–189

judecata, aceasta este obligata sa constate daca invinuirea adusa


inculpatului prin actul de sesizare este intemeiata si, totodata, sa
constate toate imprejurarile care ar putea contribui la solutionarea
cauzei potrivit legii si adevarului. Constatarea acestor fapte se
realizeaza prin activitatea de probatiune, in cursul careia autoritatile
judiciare se servesc de probe, obtinute prin mijloacele de proba.
Se numesc probe elementele de fapt care servesc la constatarea
existentei sau inexistentei unei infractiuni, la identificarea persoanei
care a savirsit-o si la cunoasterea imprejurarilor necesare pentru justa
solutionare a cauzei (art. 63 al. 1). Aceste elemente de fapt sint fapte
si imprejurari care stabilesc existenta sau inexistenta faptelor care
trebuie constatate. Astfel, fapta de vatamare a victimei de catre
invinuit se poate constata prin imprejurarea ca o alta persoana –
martorul – a fost de fata si a vazut cum invinuitul a lovit victima;
gradul de vatamare si durata ingrijirilor medicale necesare pentru
vindecare se constata prin concluziile la care ajunge expertul medico-
legal.
Probele ajung la cunostinta autoritatilor judiciare prin mijloacele
prevazute de lege; experenta judiciara a ajuns la concluzia ca nu orice
sursa de informatie prezinta siguranta pentru exactitatea elementelor
de fapt pe care le furnizeaza; de aceea, legea a selectionat aceste
surse si a reglementat modul in care pot fi luate in considerare la
solutionarea cauzelor penale. Mijloacele de proba sint mijloacele
prevazute de lege prin care se constata elementele de fapt ce pot
servi ca probe. Pot fi mijloace de proba declaratiile unor persoane
(parti, martori), diferitele inscrisuri ori obiectele materiale, rapoartele
de expertiza si ale specialistilor (art. 64).
Folosind mijloacele de proba, autoritatile judiciare iau cunostinta
de probe, iar acestea servesc la constatarea faptelor si imprejurarilor
pe care trebuie sa le dovedeasca in cauza penala. Aceasta activitate
judiciara se numeste probatiune si consta din actele procedurale
prin care autoritatile judiciare si partile stabilesc, prin mijloacele
prevazute de lege, elementele de fapt necesare pentru constatarea
faptelor si imprejurarilor care formeaza obiectul unei cauze penale.
|ntre probe si mijloace de proba exista o legatura indisolubila,
intrucit probele nu se pot obtine decit prin mijloacele de proba
prevazute de lege. De aceea, in practica se face deseori confuzie intre
probe si mijloacele de proba din care provin.
§2. Activitatea de probatiune si rolul ei in procesul
penal
Probatiunea consta, in primul rind, in stabilirea faptelor si
imprejurarilor a caror existenta trebuie constatata; ne referim, astfel,
la obiectul probatiunii. Dovedirea acestor fapte si imprejurari se face
prin administrarea probelor, folosindu-se procedeele probatorii, care
pun in contact autoritatile judiciare cu mijloacele de proba si, implicit,
fac probele cunoscute. |n fine, ansamblul probelor administrate
trebuie apreciat, evaluat, in sensul formarii convingerii daca ele
reprezinta adevarul; este operatiunea de apreciere a probelor. |
ntreaga activitate de probatiune trebuie sa conduca la convingerea
daca infractiunea exista sau nu, in cazul existentei acesteia daca
inculpatul este vinovat sau nu de savirsirea ei, iar daca este vinovat
care sint imprejurarile care ar putea determina o individualizare
corecta a sanctiunii penale ce urmeaza a fi aplicata inculpatului.
Cunoscind ca in materie penala functioneaza principiul prezumtiei
de nevinovatie, organul de urmarire penala si instanta de judecata
trebuie sa desfasoare o intensa activitate probatorie; procurorul nu
DPP–pg–190

poate trimite in judecata pe inculpat pina ce personal sau prin


organele de cercetare penala nu au strins probe care stabilesc
vinovatia acestuia cu privire la savirsirea unei infractiuni (art. 262,
265); instanta de judecata nu-l poate condamna pe inculpat daca
nu-si formeaza convingerea cu privire la vinovatia sa din probele pe
care le administreaza nemijlocit in sedinta de judecata (art. 345 al. 2);
instanta de control judiciar are obligatia de a verifica daca in cauza au
fost administrate toate probele necesare pentru aflarea adevarului,
daca probele au fost complet si just apreciate si daca faptele retinute
corespund probelor si reprezinta adevarul. Asadar, cea mai insemnata
activitate a autoritatilor judiciare si a partilor este consacrata
administrarii probelor necesare cauzei si aprecierii lor complete si
juste, in vederea lamuririi cauzei sub toate aspectele. Este obligatia
inscrisa in art. 62 pentru organele de urmarire penala si instantele de
judecata si dreptul prevazut in acest sens pentru parti in art. 67.
Aceeasi importanta este acordata probelor si mijloacelor de proba
de cercetarea stiintifica, ce consacra probatiunii numeroase studii de
drept procesual penal, psihologie judiciara, criminalistica.
I.21. Obiectul probatiunii in procesul penal
§1. Faptele si imprejurarile de fapt ce formeaza
obiectul probatiunii
1) Conceptul de obiect al probatiunii
Prin obiect al probatiunii se intelege ansamblul faptelor si
imprejurarilor de fapt ce trebuie dovedite intr-o cauza penala pentru a
fi legal si temeinic solutionata. |n obiectul probatiunii se includ numai
faptele si imprejurarile de fapt; normele juridice nu trebuie dovedite,
intrucit ele se considera cunoscute de participantii la proces. Cu toate
acestea, atunci cind urmeaza a se aplica o norma de drept straina
(art. 6 Cod penal, art. 513, 520), existenta si continutul acestei norme
trebuie sa fie dovedite, deoarece nu se poate pretinde judecatorilor sa
cunoasca legile din toate tarile. |n acest caz se spune ca norma
juridica devine o chestiune de fapt ce trebuie dovedita.
Faptele si imprejurarile de fapt ce trebuie dovedite in cauzele
penale variaza de la o cauza la alta: loviturile aplicate, cuvintele
injurioase pronuntate, sustragerea unor bunuri etc. Daca ne referim la
o singura cauza, atunci se poate determina obiectul concret al
probatiunii din acea cauza, anume fapta pe care a savirsit-o invinuitul,
imprejurarile de loc, de timp, de mod, de mijloace in care a fost
comisa fapta. |nsa cind se examineaza conceptul de obiect al
probatiunii pentru toate cauzele penale, trebuie luat in considerare un
obiect abstract al probatiunii, prin care se determina generic faptele si
imprejurarile ce trebuie dovedite, folosind notiunile de actiune si
inactiune, urmarea produsa, autorul faptei, imprejurarile care se
refera la fapta si la persoana faptuitorului. Acesta este sensul in care
se examineaza obiectul probatiunii in dreptul procesual penal.
Cunoasterea obiectului probatiunii are o deosebita importanta
pentru solutionarea legala si temeinica a cauzelor penale deoarece ne
indica tot ce trebuie dovedit, indrumind autoritatile judiciare sa
lamureasca prin probe toate aspectele care intereseaza cauza, dar
totodata impiedicindu-le sa iroseasca timpul cu dovedirea unor fapte
si imprejurari care nu prezinta nici o importanta pentru cauza.
Desi obiectul probatiunii are o determinare la inceperea urmaririi
penale, prin cunoasterea invinuirii, aceasta denumire nu ramine
neschimbata pe parcursul procesului, ea adaptindu-se in raport de
schimbarea invinuirii, prin restringerea sau extinderea ei. Legea
DPP–pg–191

permite sa se dovedeasca anumite fapte si imprejurari noi in caile


extraordinare de atac, ceea ce inseamna ca este posibil ca obiectul
probatiunii sa nu fie epuizat nici dupa pronuntarea unei hotariri
definitive.
|ntre faptele si imprejurarile ce trebuie dovedite se face, in primul
rind, distinctie intre fapte si imprejurari ce se refera la fondul cauzei –
invinuirea formulata impotriva unei persoane – si fapte si imprejurari
de care depinde desfasurarea procesului. Obiectul probatiunii are in
vedere, in principal faptele si imprejurarile care se refera la fondul
cauzei.
Dintre faptele care se refera la fondul cauzei se face distinctie intre
faptul principal si faptele probatorii. Faptul principal (res probanda) il
constituie faptele ce formeaza obiectul procesului penal – infractiunea
si autorul ei; ca urmare, trebuie dovedita savirsirea cu vinovatie de
catre invinuit sau inculpat a faptei penale pentru care este urmarit
sau judecat, ori dovedirea inexistentei faptei sau a nevinovatiei
inculpatului. Faptele probatorii (res probantes) sint faptele si
imprejurarile care, desi nu se cuprind in faptul principal, prin existenta
sau inexistenta lor asigura constatarea existentei sau inexistentei
faptului principal. Daca nu se poate dovedi, de exemplu, fapta de
sustragere de catre X a unor bunuri din locuinta lui Y, existenta
acestei fapte penale se deduce din imprejurarile ca la locul faptei s-au
gasit obiectele apartinind lui X, ca acesta a instrainat lucruri care
fusesera sustrase de la Y, ca explicatiile date asupra acestor
imprejurari se dovedesc inexacte. Faptele probatorii pot conduce la
constatarea existentei infractiunii, cit si a inexistentei ei.
|n literatura de specialitate se discuta daca in obiectul probatiunii
se pot include si alte doua categorii de fapte – cele similare si cele
auxiliare.
– Prin fapte similare se inteleg faptele de aceeasi natura cu
infractiunea urmarita, savirsite anterior de invinuit sau inculpat.
Aceste fapte similare pot constitui obiect principal al probatiunii
daca fac parte din infractiunea continuata sau din obisnuinta ce se
urmareste sau se judeca; de asemenea, daca au format obiectul
unei condamnari definitive pentru a se aplica recidiva. Nu se poate
trage insa o concluzie despre vinovatia inculpatului pentru
urmarirea infractiunii savirsite din existenta in antecedentele
penale ale acestuia a unor fapte similare.
– Faptele auxiliare constau in imprejurari care atesta exactitatea sau
inexactitatea unor probe; marturia mincinoasa a unui martor care
sustine ca a fost de fata la savirsirea infractiunii se poate constata
prin dovedirea absentei din localitate a martorului in ziua comiterii
faptei. Faptele auxiliare pot forma obiect al probatiunii, caci in mod
implicit servesc la constatarea exacta a faptului principal.
2) Faptele si imprejurarile care nu pot forma
obiectul prabatiunii in procesul penal
Unele fapte si imprejurari, desi se refera la faptul principal, nu pot
forma obiect al probatiunii deoarece sint contrare legii sau conceptiei
noastre despre natura si societate.
– Nu pot fi astfel dovedite faptele contrare prezumtiilor legale
absolute, caci prin vointa legii aceste prezumtii nu sufera proba
contrara:
– nu se poate dovedi ca minorul care nu a implinit 14 ani
ar avea discernamint, deoarece art. 99 Cod penal il considera
ca nu raspunde penal;
DPP–pg–192

– este inadmisibil a se dovedi ca inculpatul nu cunoaste


legea penala in momentul savirsirii infractiunii, intrucit prin
dispozitiile art. 51 al.ult. Cod penal se prevede ca
necunoasterea sau cunoasterea gresita a legii penale nu
inlatura caracterul penal al faptei.
– Nu este admisibila proba veritatii afirmatiei injurioase sau
calomnioase daca nu exista un interes legitim (art. 207 cCod
penal.
– Nu se poate concepe dovedirea unor fapte sau imprejurari contrare
conceptiei noastre despre natura si societate, cum ar fi existenta
stafiilor sau vrajilor.
Faptele nedefinite (nedeterminate) nu pot forma obiect al
probatiunii din cauza imposibilitatii dovedirii lor. Este imposibil de
dovedit ca o persoana in virsta nu a parasit niciodata localitatea in
care traieste (fapt nedefinit negativ) sau ca o persoana a efectuat
toata viata, in fiecare zi, o anumita activitate (fapt nedefinit pozitiv). |
n ce priveste faptele negative determinate, legislatia noastra permite
dovedirea lor printr-un alt fapt negativ concret sau printr-un fapt
pozitiv concret. |mprejurarea ca o persoana nu a luat parte la
savirsirea unei anumite infractiuni poate fi dovedita prin relatarile
autorilor infractiunii ca la savirsirea acesteia nu a participat si
persoana in cauza ori prin faptul pozitiv concret ca la data savirsirii
faptei s-a aflat in alta parte, ceea ce exclude prezenta sa si la locul
faptei (alibiul).
3) Faptele si imprejurarile ce trebuie dovedite in
procesul penal
Faptele si imprejurarile ce trebuie constatate prin probe se pot
referi la latura penala a cauzei, la latura sa civila si la unele chestiuni
adiacente.
a) |n latura penala a cauzei trebuie sa se dovedeasca faptele si
imprejurarile de fapt ce confirma invinuirea adusa invinuitului sau
inculpatului. Formeaza obiect al probatiunii:
– faptele si imprejurarile de fapt ce formeaza latura
obiectiva a infractiunii sau infractiunilor imputate: actiunea sau
inactiunea care a avut loc, urmarile socialmente periculoase
produse, legatura lor cauzala, imprejurarile de loc, de timp,
mod, mijloace, care au influenta asupra incadrarii juridice a
faptei ca forma agravata sau atenuata a infractiunii sau a unei
cauze care agraveaza raspunderea penala privitoare la
inculpat;
– stabilirea autorului infractiunii si a participantilor la
savirsirea ei, contributia fiecaruia la savirsirea faptei ca
instigator sau complice;
– pentru ca invinuirea sa fie confirmata este necesar sa se
constate si vinovatia inculpatilor, sub forma intentiei sau a
culpei ori a praeterintentiei, corespunzator formei de vinovatie
cerute de lege;
– in cazul in care latura subiectiva are ca element un
anumit scop sau mobil, si aceste imprejurari trebuie dovedite.
|nvinuirea adusa unei persoane poate fi neintemeiata, invinuitului
si inculpatului recunoscindu-li-se dreptul de a dovedi aceasta
situatie. Ca urmare, pentru infirmarea invinuirii formeaza obiect al
probatiunii:
– faptele si imprejurarile care constata unul din cazurile
prevazute in art. 10 lit. a–e, in prezenta carora nu exista
infractiune;
DPP–pg–193

– cazurile prevazute in art. 10 lit. f–j;


– cazurile de nepedepsire (deoarece inlatura raspunderea
penala si procesul penal urmeaza a fi incetat).
Daca invinuirea este confirmata, formeaza obiect al probatiunii
faptele si imprejurarile de natura a asigura o justa individualizare a
sanctiunii penale (cauzele de agravare sau atenuare a raspunderii
penale). |ntotdeauna trebuie stabilite:
– imprejurarile de fapt care caracterizeaza persoana
invinuitului sau inculpatului, de natura a influenta asupra
solutionarii cauzei, ca starea psihofizica (alterarea partiala a
facultatilor mintale, potentialul de indreptare in raport de
temperament, infirmitati fizice cu influenta asupra psihicului
etc.);
– ocupatia, nivelul de pregatire profesionala si culturala,
felul de viata, atitudinea fata de familie, de indatoririle sociale;
– antecedentele judiciare si sociale, mediul in care a trait,
comportarea fata de alte persoane, atitudinea fata de victima
infractiunii, fata de autoritatea judecatoreasca.
Codul de procedura penala (art. 202) obliga organele de urmarire
penala sa stringa date si cu privire la imprejurarile care au
determinat, inlesnit sau favorizat savirsirea infractiunii, in vederea
actionarii pentru inlaturarea lor.
b) |n latura civila a cauzei trebuie sa fie dovedite: existenta sau
inexistenta prejudiciului si legatura sa cauzala cu fapta urmarita
sau judecata, natura si intinderea prejudiciului, modalitatea cea
mai potrivita pentru repararea lui, cuantumul despagubirilor civile,
identitatea lucrurilor ce trebuie restituite, situatia de fapt ce
trebuie restabilita. Daca este introdusa in proces si partea
responsabila civilmente, trebuie dovedite imprejurarile prevazute
de lege care atrag sau inlatura raspunderea sa civila.
Formeaza obiect al probatiunii si cheltuielile judiciare efectuate de
parti si pentru care se pretinde restituirea lor.
c) |n cazul cind legea conditioneaza o activitate procesuala de o
anumita imprejurare de fapt, aceasta imprejurare trebuie dovedita.
Astfel, suspendarea judecatii nu poate avea loc decit in cazul in
care se stabileste, prin expertiza medico-legala, ca inculpatul
sufera de o boala care il impiedica sa participe la judecata (art.
303).
§2. Concludenta si utilitatea probelor
1) Concludenta probelor
Faptele si imprejurarile care formeaza obiectul probatiunii trebuie
dovedite prin probe, provenite prin mijloacele de proba. |n raport de
faptele pe care urmeaza sa le dovedeasca, probele pot fi pertinente si
concludente. Sint pertinente36 probele care conduc la constatarea
unor fapte si imprejurari care au legatura cu cauza urmarita sau
judecata; probele concludente sint acele elemente de fapt care
servesc la dovedirea unor fapte si imprejurari de care depinde justa
solutionare a cauzei. Asadar, probele concludente sint si probe
pertinente, dar nu toate probele pertinente sint probe concludente. |
ntrucit in art. 67 al. 2 se face referire la probele concludente,
preocuparile specialistilor si ale practicii judiciare se concentreaza
asupra acestor probe.

36
|n literatura juridic` str`in` se folose[te termenul de pertinen]` in loc de
acela de concluden]`; in dreptul anglo-saxon se folose[te termenul de
relevan]`.
DPP–pg–194

Concludenta probelor este strins legata de obiectul probatiunii,


deoarece proba concludenta urmeaza sa se dovedeasca o fapta sau
imprejurare care face parte din obiectul probatiunii. De aceea in art.
67 al. 2 se prevede ca “administrarea unei probe nu poate fi respinsa
daca proba este concludenta”, in sensul ca este de natura sa
dovedeasca o fapta sau imprejurare de care depinde solutionarea
justa a cauzei.
Aprecierea unei probe, in sensul ca este sau nu concludenta, are
loc atunci cind partile cer administrarea acestei probe; organul de
urmarire penala sau instanta, inainte de a dispune administrarea
probei, verifica in ce masura proba este concludenta, daca poate servi
la justa solutionare a cauzei. Asadar, momentul cind se apreciaza
concludenta unei probe se situeaza la data cind se ia hotarirea de
admitere sau respingere a probei, si nu dupa ce proba a fost
administrata. Astfel, daca se cere de catre inculpat sa se administreze
probe cu privire la alibiul sau, probele solicitate sint concludente,
dovedirea alibiului stabilind nevinovatia inculpatului; insa daca, dupa
administrarea probei, nu s-a reusit a se stabili alibiul, proba efectuata
a ramas fara rezultat si nu va putea servi la retinerea faptei pentru
care a fost admisa.
Concludente sint si probele contrare probelor deja administrate,
cunoscute sub denumirea de contraprobe. Concludenta rezulta din
dispozitia prevazuta in art 66, potrivit careia, in cazul cind exista
probe de vinovatie, invinuitul sau inculpatul are dreptul sa probeze
lipsa lor de temeinicie, deci sa ceara contraprobe.
2) Utilitatea probelor
Probele sint utile cind administrarea lor este necesara pentru
solutionarea cauzei penale in conformitate cu legea si adevarul. Sint
utile – deci trebuie administrate – numai probele concludente, ceea ce
inseamna ca o proba utila este si o proba concludenta; nu orice proba
concludenta este si o proba utila. Astfel, cind o fapta este dovedita
convingator prin probele administrate, o noua proba concludenta,
care ar urma sa dovedeasca aceeasi fapta devine inutila, nu mai
trebuie administrata. De aceea, potrivit art. 67 al. 2, administrarea
unei probe depinde nu numai de concludenta ei, ci si de utilitatea ei. |
n unele dispozitii ale sale (art. 262, 378), Codul de procedura penala
foloseste termenul de “probe necesare”, intelegind acele probe
concludente care sint si utile, care trebuie administrate.
Contraproba este nu numai concludenta, ci si utila, deoarece
probele de vinovatie pot fi inexacte si numai prin confruntarea lor cu
probele in aparare se poate constata adevarul.
Deci pentru admiterea administrarii unei probe se cere ca ea sa fie
admisibila (sa nu fie interzisa de lege), concludenta (sa contribuie la
justa solutionare a cauzei) si utila (sa fie necesara administrarea ei).
3) Dispensa de proba
Potrivit art. 62, organul de urmarire penala si instanta de judecata
sint obligate sa lamureasca faptele si imprejurarile de fapt pe baza de
probe, nefiind permisa folosirea cunostintelor personale despre fapte.
Sint totusi fapte si imprejurari care nu mai trebuie dovedite, fie
datorita recunoasterii existentei lor de catre lege, fie datorita
evidentei lor; in aceste cazuri exista dispensa de proba.
|n cazul prezumtiilor legale – absolute si relative – exista dispensa
de proba pentru faptul prezumat; dovedindu-se fapte de care depinde
DPP–pg–195

prezumtia, legea considera ca existent sau inexistent faptul


prezumat37. |nsa prezumtiile legale relative primesc proba contrara38.
|n ce priveste prezumtiile judiciare, care pot fi folosite in procesul
penal, acestea sint consecintele logice trase din stari si imprejurari
cunoscute, asupra existentei sau inexistentei unei imprejurari
nedovedite. |n cazul prezumtiei judiciare nu exista dispensa de proba,
imprejurarile de fapt ce formeaza obiectul probatiunii trebuie sa fie
dovedite. |nsa cind dovedirea unei imprejurari nu este posibila din
lipsa de mijloace de proba, atunci pot fi folosite prezumtiile judiciare
pentru a se trage concluzii asupra existentei sau inexistentei acelei
imprejurari. |n aceasta situatie, prezumtia judiciara are o functie
echivalenta probei39.
Exista dispensa de proba pentru faptele evidente si cele notorii,
intrucit sint indeobste cunoscute. De asemenea, unele imprejurari
care nu influenteaza solutionarea cauzei pot fi considerate existente,
daca partile nu contesta existenta lor.
§3. Clasificarea probelor
1) Criteriile de clasificare a probelor
|n procesul penal probele se clasifica dupa mai multe criterii, dintre
care cele mai importante sint: functia procesuala pentru care intervin
(in invinuire si in aparare), izvorul din care provin (imediate si
mediate) si faptul la care se refera sau obiectul probei (directe si
indirecte). Aceste clasificari stabilesc prioritate pentru anumite probe
(imediate, directe), insa nu infirma dispozitia potrivit careia probele nu
au o valoare dinainte stabilita (art. 63 al. 2), aprecierea lor fiind lasata
la convingerea pe care o produc organelor de urmarire si instantelor
judecatoresti.
2) Probele in invinuire si probele in aparare
Probele care confirma invinuirea si stabilesc circumstantele
agravante se numesc probe in invinuire. Probele care infirma
invinuirea sau stabilesc circumstante atenuante poarta denumirea de
probe in aparare. Aceasta clasificare este, de regula, criticata in
literatura de specialitate, deoarece nu se poate face distinctie neta
intre o proba in invinuire si o proba in aparare; astfel, o proba in
aparare, prin rezultatul sau, se poate alatura probelor in invinuire.
Clasificarea prezinta, insa, interes practic; necesitatea probelor in
aparare intervine numai dupa administrarea probelor in invinuire, ca o
consecinta a exercitarii dreptului la aparare (art. 72); desi autoritatea
judiciara are sarcina de a administra atit probele in invinuire, cit si
cele in aparare, totusi in practica administrarea probelor in aparare
revine inculpatului si aparatorului sau.
3) Probele imediate si probele mediate
Elementele de fapt care ajung la cunostinta autoritatilor judiciare
dintr-un izvor nemijlocit, din prima susra, se numesc probe imediate
(primare, nemijlocite); sint astfel de probe relatarile unui martor
ocular despre ceea ce a vazut sau a auzit personal, continutul unui
inscris original. Prin probe mediate (secundare, mijlocite) se inteleg
acele elemente de fapt care provin dintr-o sursa derivata, mai
indepartata; sint probe mediate relatarile unui martor despre
37
stabilindu-se c` minorul are virsta de 15 ani, lipsa de discern`mint a
acestuia nu mai trebuie dovedit`, fiind prezumat` de lege
38
pentru minorul de 15 ani se poate dovedi existen]a discern`mintului
39
din imprejurarea c` o persoan` incadrat` in munc` a justificat avansul
primit spre decontare cu acte de cheltuieli false, se poate trage concluzia –
dac` salariatul nu poate da explica]ie – c` sumele pentru care s-au adus
justific`ri inexacte au fost insu[ite de acea persoan`
DPP–pg–196

imprejurari pe care nu le-a perceput direct, ci le-a auzit de la alta


persoana, continutul unei copii dupa un inscris original.
Clasificarea in probe mediate si imediate prezinta importanta
practica deoarece autoritatile judiciare sint interesate sa obtina probe
din prima sursa, imediate, care sint mai sigure; cu cit intervin mai
multe verigi fata de prima sursa, cu atit este mai putina siguranta cu
privire la exactitatea probei. De aceea, autoritatile judiciare sint
obligate sa verifice in amanunt exactitatea probei mediate, prin orice
alte probe40.
4) Probele directe si probele indirecte
Probele care se refera la faptul principal sint probe directe41.
Probele indirecte sint probele prin care se constata faptele probatorii,
din ansamblul carora se poate trage concluzia existentei sau
inexistentei faptului principal42.
Pentru dovedirea invinuirii si apararii se pot folosi atit probele
directe, cit si probele indirecte. Folosirea probelor directe este mai
simpla, intrucit daca sursa din care provin este sigura 43, faptul la care
se refera se considera dovedit. Probatiunea prin probe indirecte este
mai complexa si trebuie sa urmeze anumite reguli:
– o singura proba indirecta dovedeste un singur fapt probatoriu, or
acesta poate fi doar in relatie intimplatoare cu faptul principal44; de
aceea, in probatiunea cu probe indirecte, intotdeauna sint
necesare mai multe probe indirecte;
– intereseaza nu numarul probelor indirecte, ci ansamblul lor, fiecare
proba indirecta urmind sa se incadreze intr-o inlantuire de probe
indirecte, astfel incit inlaturarea unei probe indirecte ca inexacta
sa duca la destramarea inlantuirii lor;
– este necesar ca ansamblul probelor indirecte sa conduca la o
singura concluzie cu privire la existenta faptului principal (X a ucis
pe Y); daca concluzia este alternativa (Y a fost ucis fie de X, fie de
Z), probele indirecte nu pot atrage o condamnare si trebuie
continuata probatiunea pina ce ramine o singura versiune.
|n practica noastra judiciara probatoriul este format atit din probe
directe, cit si din probe indirecte, fiind rare cazurile in care sint folosite
numai probele indirecte.

40
de exemplu martorul care relateaz` “cele auzite” de la altul, trebuie s`
precizeze de la cine a auzit, cind a auzit, cine a mai fost de fa]`, urmind ca
dup` verificarea acestor am`nunte s` se poat` trage concluzii asupra
exactit`]ii celor relatate de martor
41
ar`t`rile martorilor care au v`zut cum invinuitul a lovit victima cu un
cu]it, producindu-i o grav` v`t`mare; concluziile medicului legist cuprivire la
gradul [i intinderea v`t`m`rii produse victimei
42
vinov`]ia inculpatului pentru fapta de omor poate fi tras` din ansamblul
probelor indirecte, care stabilesc urm`toarele fapte probatorii: du[m`nia
dintre inculpat [i victim`; amenin]area cu moartea a victimei de c`tre
inculpat in preziua faptei; prezen]a inculpatului in apropierea locului faptei
imediat dup` s`vir[irea ei; glontele g`sit in victim` este de calibrul armei
descoperite in locuin]a inculpatului; din inc`rc`torul armei lipse[te un cartu[,
iar explica]ia inculpatului cu privire la aceast` lips` se dovede[te inexact`
43
un martor ocular de incredere
44
de exemplu du[m`nia dintre victim` [i inculpat, luat` izolat, nu poate s`
conving` c` acesta a s`vir[it omorul
DPP–pg–197

I.22. Procedura probatiunii


§1. Administrarea probelor
1) Sarcina probatiunii
Prin sarcina probatiunii (onus probandi) se intelege obligatia
procesuala ce revine unui participant la procesul penal de a dovedi
imprejurarile care formeaza obiectul probatiunii. |n obiectul
probatiunii intra faptele si imprejurarile care confirma invinuirea, dar
si cele care o infirma, circumstantele agravate, dar si cele atenuante,
existenta sau inexistenta prejudiciului, intinderea lui. Se pune
probelma de a sti caruia dintre participantii la proces ii revine sarcina
de a dovedi faptele si imprejurarile care sustin invinuirea si cele care
sustin apararea.
O regula generala in materie de probatiune cere ca proba sa fie
efectuata de cel care afirma existenta unei fapte sau imprejurari de
fapt (onus probandi incumbit ei qui dicit). Daca imprejurarea de fapt a
fost dovedita, persoana care invoca o alta imprejurare de fapt este
obligata, la rindul sau, sa o dovedeasca (reus in excipiendo fit actor).
Sarcina probatiunii poate reveni din nou celui care a facut prima
afirmatie, daca acesta invoca o alta imprejurare ce trebuie dovedita.
Aplicind aceasta schema in procesul penal, ar trebui ca invinuirea sa
fie dovedita de cel care o formuleaza – acuzatorul – iar imprejurarile in
aparare de catre cel care le invoca – inculpatul. |n procesul anglo-
saxon, unde instanta are rol pasiv, de arbitru intre partile din proces,
aceasta regula este aplicata intocmai. |n procesul penal din România
dinainte de 1948 regulile de mai sus au fost atenuate, in sensul ca s-a
acordat procurorului si judecatorului dreptul sa administreze, din
oficiu, atit probele in invinuire, cit si in aparare, nefiind justificata
lasarea inculpatului intr-o lupta inegala cu autoritatea de stat.
Codul de procedura penala din 1968 a schimbat schema sarcinii
probatiunii, transformind dreptul acordat autoritatii judiciare de a
lamuri cauza, din oficiu, prin probe, sub toate aspectele, intr-o
obligatie. |ntr-adevar, potrivit principiului rolului activ (art. 4),
organele de urmarire penala si instanta de judecata au obligatia de a
administra, din oficiu, toate probele necesare pentru lamurirea
imprejurarilor in defavoarea si in favoarea inculpatului (art. 202, 320,
378). Neindeplinirea acestor obligatii atrage sanctiuni procesuale,
cum este restituirea de catre procuror a cauzei la organul de
cercetare penala (art. 265) sau de catre instanta la procuror (art. 333)
pentru completarea urmaririi, ori in apel si in recurs – rejudecarea
cauzei in vederea administrarii de noi probe (art. 378, 38516).
Trecind sarcina probatiunii asupra organelor judiciare, Codul nostru
de procedura penala a instituit o reglementare principiala si
simplificata: in cursul urmaririi penale sarcina probatiunii revine
organului de urmarire penala pentru toate imprejurarile ce trebuie
dovedite in invinuire si in aparare; in cursul judecatii aceasta sarcina
trece asupra instantei de judecata (art. 65). Deci autoritatea care are
sarcina de a afla adevarul intr-o anumita faza a procesului penal si
care raspunde pentru orice eroare de fapt in solutionarea cauzei are
in acea faza si sarcina probatiunii tuturor faptelor si imprejurarilor
cauzei. Obligatia procurorului de a contribui la aflarea adevarului in
cursul judecatii (art. 316), ca si obligatiile aparatorului de a solicita
toate probele necesare apararii, sint subordonate sarcinii probatiunii
care revine instantei de judecata, aceasta avind raspunderea pentru
solutia pe care o da in cauza.
|nvinuitului sau inculpatului, precum si celorlalte parti, nu le revine
sarcina dovedirii imprejurarilor pe care le invoca, ci li se acorda
DPP–pg–198

dreptul de a propune probe si a cere administrarea lor. Exercitindu-si


dreptul de a lamuri, prin probe, imprejurarile prin care sint sustinute
pretentiile sau apararile formulate, partile ajuta organele judiciare in
activitatea de probatiune si de lamurire a cauzei sub toate aspectele.
2) Prezumtia de nevinovatie
|nvinuitul sau inculpatul nu este obligat sa probeze nevinovatia sa
(art. 66 al. 1); din aceasta dispozitie legala decurge concluzia ca legea
il prezuma nevinovat pe invinuit sau inculpat, urmind ca cel care
formuleaza invinuirea sa o dovedeasca.
Prezumtia de nevinovatie, in legatura cu regimul probator, trebuie
inteleasa ca o regula de reglementare a sarcinii probatiunii, ca o
garantie pentru cetatenii nevinovati importiva erorilor judiciare. |
ntr-adevar, invinurea adusa unei persoane despre savirsirea unei
infractiuni nu-i impune acesteia sa desfasoare vreo activitate de
probatiune in apararea sa, nevinovatia fiindu-i prezumata de lege pina
la proba contrara. Organul de cercetare penala, insa, pentru a trage
concluzii cu privire la vinovatia inculpatului, este obligat sa stringa
probele din care sa-si formeze convingerea ca acesta este vinovat de
savisirea infractiunii; procurorul nu poate trimite in judecata pe
inculpat daca nu s-a convins, din probele administrate, ca acesta este
vinovat; instanta de judecata, primind dosarul de la procuror, nu
poate confirma vinovatia inculpatului decit dupa ce a constatat, cu
certitudine, din probele administrate, ca acesta este vinovat de
savirsirea infractiunii pentru care este judecat.
Cind autoritatile judiciare au formulat invinuirea si desfasoara o
intensa activitate in dovedirea ei, invinuitul sau inculpatul nu are
interesul de a sta impasibil si a astepta rezultatul urmaririi si al
judecatii; el este interesat ca nevinovatia sa sa fie stabilita cit mai
repede. De aceea invinuitul sau inculpatul poate ajuta organele de
urmarire penala sau instanta de judecata sa constate ca unele probe
in invinuire nu sint intemeiate, ca trebuie dovedite anumite
imprejurari in aparare, oferindu-se sa contribuie la dovedirea lor. |n
acest scop, legea ii recunoaste dreptul de a propune probe si a cere
administrarea lor, de a proba lipsa de temeinicie a probelor in
invinuire (art. 66, 67). Sarcina probatiunii ramine in continuare asupra
organului de urmarire penala si a instantei de judecata, dar invinuitul
sau inculpatul poate exercita dreptul de a dovedi imprejurarile care
infirma invinuirea sau o atenueaza.
Ca o cerinta a principiului prezumtiei de nevinovatie, care nu poate
fi rasturnata decit prin probe certe de vinovatie, se inscrie si regula
potrivit careia indoiala profita inculpatului (in dubio pro reo). |
ntr-adevar, cita vreme probele de vinovatie sint nesigure si
contradictorii, organele judiciare nu pot trage alta concluzie, in
indoiala, decit aceea afirmata de prezumtia legala de nevinovatie.
Aceasta regula nu poate opera decit atunci cind s-au depus toate
eforturile necesare pentru a se ajunge la certitudine, fie in sensul
vinovatiei, fie al nevinovatiei, prin inlaturarea oricaror indoieli.
3) Procedura administrarii probelor
Probele pot forma convingerea ca reflecta realitatea daca provin
din surse sigure. |n acest sens legea a limitat mijloacele de proba (art.
64) si a reglementat amanuntit procedura de administrare a fiecarui
mijloc de proba, stabilind procedeele si conditiile in care poate fi
folosit (art. 69–135).
|n ce priveste alegerea mijloacelor de proba pentru dovedirea unei
fapte sau imprejurari de fapt, sistemul nostru probator se intemeiaza
pe libertatea probelor, in sensul ca organul de urmarire penala sau
DPP–pg–199

instanta de judecata nu are obligatia sa foloseasca un anumit mijloc


de proba pentru dovedirea unei fapte, avind facultatea de a alege,
dintre toate mijloacele de proba prevazute de lege, pe cel mai potrivit
pentru imprejurarea pe care o are de dovedit. Libertatea folosirii
oricarui mijloc de proba legal asigura dovedirea oricarei imprejurari, in
invinuire sau in aparare, chiar si atunci cind mijlocul de proba cel mai
indicat nu poate fi folosit. Prin exceptie, unele fapte si imprejurari nu
pot fi dovedite decit prin anumite mijloace de proba:
– legea prevede cazurile in care este obligatorie efectuarea unei
constatari sau expertize medico-legale (art. 114, 117);
– pentru dovedirea adulterului sint admise numai procesele-verbale
de constatare a infractiunii flagrante si scrisorile care emana de la
sotul vinovat (art. 304 al. 4 Cod penal);
– pentru chestiunile prealabile se folosesc numai mijloacele de proba
admise de materia careia ii apartine acea chestiune (art. 44 al. 2).
Cind legea prevede anumite mijloace de proba pentru dovedirea
unei imprejurari, fara sa excluda, in mod expres, pe celelalte, se poate
proba prin orice mijloc de proba.
Procedura probatiunii consta din:
– descoperirea probelor (investigatii proprii ale organelor de
urmarire penala, propuneri de probe din partea partilor);
– admiterea efectuarii lor, care creaza obligatia administrarii lor prin
procedeele probatorii.
|n faza de urmarire penala, descoperirea probelor care trebuie
administrate este o obligatie a organelor de urmarire, acestea folosind
ca surse de informare: plingerea, denuntul, sesizarea organului
competent, care contin elemente de fapt in sustinerea invinuirii si
indicarea mijloacelor de proba care pot fi folosite; descoperirea
probelor poate rezulta si din investigatiile proprii ale organului de
urmarire (cercetari la fata locului, perchezitii, ridicari de obiecte si
inscrisuri, ascultarea persoanei vatamate, a invinuitului, a altor
persoane). |ntrucit sarcina probelor revine aceluiasi organ care le
administreaza, Codul foloseste pentru organele de urmarire penala
expresia de “stringerea probelor”, si nu administrarea lor, asa cum se
exprima in art. 65. Pentru a facilita dreptul partilor de a propune
probe si a cere administrarea lor, legea prevede ca organul de
urmarire penala, cu ocazia ascultarii invinuitului sau inculpatului (art.
72) si a celorlalte parti (art. 77), intreaba pe cel ascultat cu privire la
probele pe care intelege sa le propuna si mijloacele de proba prin care
pot fi obtinute. Daca organul de urmarire penala constata ca ele sint
concludente si utile (art. 67 al. 2), le admite si dispune administrarea
lor; in caz contrar, respinge administrarea probelor solicitate de
partile din proces, motivindu-se de ce nu sint concludente si utile. |n
acest mod, organul de urmarire penala isi indeplineste sarcina
probatiunii sub toate aspectele, atit in favoarea, cit si in defavoarea
inculpatului sau invinuitului.
Administrarea probelor se obtine prin procedeele probatorii:
– ascultarea partilor, a martorilor, confruntarea lor;
– ridicarea de obiecte, de urme si de inscrisuri cu ocazia cercetarii la
fata locului si a perchezitiilor;
– efectuarea de constatari tehnico-stiintifice si medico-legale, de
expertize.
|n faza de urmarire penala, administrarea probelor se face de
organul de urmarire la datele si locurile potrivite, ceea ce poate
implica absenta inculpatului si a aparatorului sau; insa, cind
aparatorul o cere, participarea aparatorului la administrarea probelor
DPP–pg–200

este asigurata. Partile pot prezenta si personal organului de urmarire


mijloacele de proba pe care le poseda (inscrisuri, obiecte, acte de
constatare medico-legale etc.).
|nvinuitul sau inculpatul are dreptul sa cunoasca probele care au
fost strinse impotriva sa, pentru a le putea combate. Afara de
posibilitatea pe care o are aparatorul invinuitului sau inculpatului de a
lua parte la procedeele probatorii, la terminarea urmaririi penale sint
prezentate acestuia probele strinse, cu dreptul de a cere contraprobe.
|n cursul judecatii administrarea probelor revine instantei de
judecata care, in prezenta procurorului, a partilor si a aparatorilor lor,
foloseste procedeele probatorii necesare. |n conditiile
contradictorialitatii sedintei de judecata, probele pot fi mai bine
administrate, tot ceea ce a fost neclar, incomplet sau gresit stabilit in
cursul urmaririi penale poate fi precizat, completat, indreptat. De
aceea, probele strinse in cursul urmaririi penale sint in mod
obligatoriu verificate de instanta de judecata prin readministrarea lor,
cu care ocazie si partile absente la urmarirea penala pot contribui la
lamurirea faptelor sub toate aspectele. Pentru completarea probelor
administrate in cursul urmaririi penale, legea prevede dreptul pentru
procuror si pentru parti de a propune efectuarea de probe noi, atit
inainte de inceperea cercetarii judecatoresti (art. 320), cit si in tot
cursul desfasurarii acesteia (art. 331, 339); instanta de judecata, prin
incheiere, dispune administrarea lor – daca sint concludente si utile –
sau respinge propunerile facute, motivind solutia adoptata. Odata
admise, probele sint administrate in sedinta de judecata pina la
epuizarea lor. Instanta de judecata este obligata sa aiba rol activ in
lamurirea cauzei sub toate aspectele, dispunind din oficiu
administrarea tuturor probelor necesare, chiar peste vointa partilor.
Daca in cursul judecatii administrarea probelor constituie obligatia
instantei de judecata, aceasta poate, cind este cazul, sa insarcineze
pe procuror cu efectuarea unor procedee probatorii (ridicarea de
obiecte si inscrisuri, perchezitii – art. 99, 102) sau sa oblige orice
persoana fizica sau juridica care cunoaste vreo proba sau detine
vreun mijloc de proba sa-l aduca la cunostinta sau sa-l infatiseze
instantei (art. 65 al. 2). Instanta este obligata sa puna in discutia
partilor toate probele de care urmeaza a se folosi in solutionarea
cauzei, spre a fi dezbatute contradictoriu.
4) Asigurarea respectarii legii in activitatea de
administrare a probelor
Pentru a obtine probe conforme cu realitatea, este necesar ca in
activitatea de probatiune sa manifeste cea mai mare corectitudine
(loialitate). Folosirea amenintarilor, violentelor, promisiunilor in timpul
administrarii probelor, consemnarea incompleta sau denaturata a
declaratiilor, inscrierea in procesele-verbale a unor imprejurari care nu
au avut loc, conduc la retinerea unor fapte si imprejurari care nu
reprezinta adevarul; in afara de indoiala pe care o produce asupra
veracitatii probelor, aceste mijloace aduc atingere respectului
demnitatii umane, a integritatii fizice si psihice a celor cercetati, ceea
ce nu poate corespunde nivelului de civilizatie actual; totodata, se
aduce atingere si demnitatii justitiei, intrucit folosirea violentelor, a
promisiunilor false, a provocarilor nu pot contribui la prestigiul celor
care lucreaza in justitie. De aceea, in art. 68 se prevede ca “este oprit
a se intrebuinta violenta, amenintarea ori alte mijloace de
constringere, precum si promisiuni sau indemnuri, in scopul de a se
obtine probe”; incalcarea acestei interdictii constituie infractiunea de
cercetare abuziva sau cea de tortura (art. 266 al. 2 si 3, 267 Cod
DPP–pg–201

penal). O importanta deosebita in asigurarea acestei interdictii o are


moralitatea celor care actioneaza in justitie, pentru care
corectitudinea (loialitatea) in administrarea probelor trebuie sa fie un
stil de comportare.
O problema discutata in literatura de specialitate o constituie
posibilitatea folosirii unor mijloace tehnice si stiintifice de informare
care – la fel ca si violentele, promisiunile – ar aduce atingere dreptului
persoanei de a face declaratii dupa vointa sa ori dreptul ei la discretie
cu privire la secretul vietii intime, al corespondentei, al convorbirilor
telefonice. |n lucrarile de drept procesual penal se condamna folosirea
unor astfel de mijloace, iar practica judiciara, in general, nu le-a
acceptat45. Pentru asigurarea prestigiului magistraturii, de principiu se
interzice folosirea acestor mijloace de catre judecatori.
|n cazul in care elementele de fapt au fost prezentate printr-un
mijloc neprevazut de lege (o nota informativa din partea unui agent
de politie, un denunt) sau o proba a fost administrata printr-un mijloc
de proba legal, dar realizat cu incalcarea dispozitiilor legale (se
constata ca martorul a fost supus violentei si amenintarilor, ca s-a
efectuat o perchezitie ilegala si s-au ridicat unele obiecte), se pune
problema daca exista vreo sanctiune pentru incalcarea legii in
administrarea probelor. |n unele legislatii, in astfel de cazuri,
mijloacele de proba obtinute ilegal nu au nici o valoare si
documentele care le cuprind sint scoase din dosar pentru a nu
influenta pe judecatori. Codul nostru de procedura penala nu prevede,
in mod special, sanctiuni procesuale pentru probele obtinute cu
incalcarea legii, aplicindu-se insa dispozitiile generale din materia
nulitatilor, care impun instantelor de judecata sa nu-si intemeieze
hotarirea lor pe astfel de probe.
§2. Aprecierea probelor
1) Criteriul de apreciere a probelor
Prin aprecierea probelor, ca operatie finala a activitatii de
probatiune, autoritatile judiciare determina masura in care probele le
formeaza increderea ca sint in concordanta cu adevarul, in sensul ca
faptele si imprejurarile la care se refera au avut sau nu loc in
realitatea obiectiva. Prin aprecierea tuturor probelor administrate, in
ansamblul lor, se formeaza concluzia organului de urmarire penala
sau a instantei de judecata cu privire la temeinicia sau netemeinicia
invinuirii, concluzie care trebuie sa reflecte adevarul.
Potrivit art. 63 al. 2, “probele nu au valoare dinainte stabilita”,
consacrindu-se astfel principiul liberei aprecieri a probelor. Acest
principiu a fost adoptat de revolutia burgheza din Franta, ca o reactie
contra sistemului probelor legale din procesul penal inchizitorial, in
care valoarea fiecarei probe era dinainte stabilita de lege. Libera
apreciere a probelor, descatusata de orice ramasita a probelor
formale, a fost adoptata si de procesul nostru penal, intrucit
cunoasterea faptelor si imprejurarilor de fapt se obtine prin
reflectarea fenomenelor din natura si societate in constiinta noastra,
prin convingerea pe care ne-o formam ca ele corespund realitatii.
Toate probele avind, dupa lege, aceeasi valoare probanta, procurorii
45
Hipnotismul, narcoticele, care infring rezisten]a con[tient` a persoanei
ascultate constituie mijloace de constringere [i se inscriu intre mijloacele
interzise de art. 68; detectorul de minciuni (lie detector), interzis in multe
legisla]ii str`ine, a inceput s` fie folosit [i la noi, dar numai cu acordul scris al
persoanei ascultate. Intercept`rile convorbirilor telefonice sint interzise dac`
nu au acordul unui anumit procuror, care trebuie s` justifice necesitatea
folosirii lor pentru inl`turarea unui pericol iminent la siguran]a na]ional`.
DPP–pg–202

si judecatorii au obligatia sa aprecieze fiecare proba in parte nu in


raport de elementele abstracte prestabilite, ci de increderea pe care
pe care le-o produce ca este veridica (reflecta adevarul in cauza
concreta cercetata sau judecata). Ca urmare, potrivit art. 63 al. 2,
aprecierea fiecarei probe se face de organul de urmarire penala si de
instanta de judecata potrivit convingerii lor, formata in urma
examinarii tuturor probelor administrate si conducindu-se dupa
constiinta lor juridica.
Convingerea la care se refera dispozitia legala de mai sus nu
reprezinta un instinct, o intuitie pur subiectiva, ci constituie un
sentiment de certitudine ferma despre existenta sau inexistenta unei
fapte, ca fapta care formeaza obiectul probatiunii este asa cum o
arata proba si nu altfel. Spre deosebire de intuitia pur subiectiva,
convingerea se intemeiaza pe rationament, putind fi explicata.
Formarea convingerii este rezultatul unui proces psihic prin care
probele administrate, ca element obiectiv, se reflecta complet si exact
in constiinta procurorilor si judecatorilor si le produce un sentiment de
certitudine despre existenta sau inexistenta faptei dovedite. |n
procesul de formare a convingerii, persoana care face aprecierea
poate avea indoieli cu privire la o proba daca este sau nu veridica
(indoiala daca relatarile unui martor sint sincere si exacte, daca
concluziile unui expert sint conforme cu realitatea). |ndoiala
presupune si argumentarea in favoarea credibilitatii probei, dar si in
defavoarea ei. Existenta indoielii este incompatibila cu convingerea,
cu certitudinea deplina, care nu se poate forma decit dupa inlaturarea
oricarei indoieli. |n acest scop, trebuie sa se verifice fiecare proba in
continutul ei, prin izvorul de unde provine, prin confruntarea cu alte
probe administrate sau prin administrarea de probe noi; in urma
acestor operatiuni se ajunge fie la inlaturarea indoielilor, formindu-se
convingerea cu privire la exactitatea sau inexactitatea probei, fie la
mentinerea indoielilor, ceea ce face ca proba asupra careia exista inca
indoiala sa nu poata sta la baza unei hotariri de condamnare (in dubio
pro reo).
Convingerea se intemeiaza pe constiinta juridica a celor chemati sa
aprecieze probele, parte integranta din constiinta lor sociala. |n
temeiul unei astfel de constiinte juridice se poate intelege, in fiecare
caz concret, infractiunea care a fost savirsita si gradul de pericol
social pe care-l prezinta, pozitia inculpatului fata de obligatia
respectarii legii, necesitatea prevenirii savirsirii de infractiuni printr-o
aplicare prompta si ferma a legii penale. |n constiinta juridica se
cuprinde conceptia despre justitie, care trebuie sa se infaptuiasca
astfel incit nimeni sa nu poata incalca nepedepsit legile, dar nimeni sa
nu poata fi judecat si pedepsit pe nedrept. |n acest mod, in procesul
formarii convingerii, constiinta juridica impiedica arbitrariul, ideile
preconcepute si obliga autoritatile judiciare la o atenta si critica
apreciere a probelor. Pe fondul constiintei juridice – generalul –
prezenta in toate cauzele penale, se formeaza convingerea in fiecare
cauza in parte – particularul – care se formeaza in conformitate cu
constiinta juridica a celui ce face aprecierea.
2) Cerinte in aprecierea probelor
Pentru a afla adevarul si a face o corecta aplicare a legii penale,
organele de urmarire penala si instanta de judecata au obligatia de a
aprecia complet si just probele administrate (art. 63 al. 2). Ca urmare,
nu trebuie omisa la apreciere nici una din probele administrate, iar
aprecierea fiecarei probe trebuie astfel efectuata incit convingerea
formata sa corespunda adevarului.
DPP–pg–203

|n vederea unei complete si juste aprecieri a probelor, autoritatile


judiciare au obligatia de a lega operatiunea de apreciere cu alte
operatiuni ale probatiunii (verificarea probelor si administrarea de noi
probe, prin care sa se inlature contradictiile ce exista intre probe,
indoielile ce se pot ivi), pentru a se putea ajunge, in final, la
certitudine. Aprecierea completa si justa a probelor trebuie sa se
intemeieze pe o analiza minutioasa a materialului probator si apoi pe
o sinteza a evaluarilor facute, pe examinarea probelor in ansamblul
lor.
Analiza probelor impune examinarea fiecarui element probatoriu in
parte, pentru a inlatura tot ce nu are legatura cu cauza, tot ce este
vag si nesigur. Se verifica apoi mijlocul din care provine fiecare proba,
pentru a se stabili increderea care i se poate acorda; daca exista
indoiala asupra sinceritatii unui martor, a exactitatii unei relatari,
mijlocul de proba este verificat prin alte mijloace de proba, pina ce se
ajunge la concluzia ca prezinta certitudinea exactitatii sau inexactitatii
probei al carei izvor este.
|n cadrul operatiunii de sinteza, probele sint examinate in
ansamblul lor, confirmindu-se unele pe altele si ducind la o concluzie
univoca; in acest caz s-a ajuns la certitudine cu privire la faptele
cauzei. Daca apar contradictii (unele probe nu se pot concilia cu
altele), activitatea de probatiune trebuie continuata spre a se stabili
care dintre probe reflecta adevarul. |n aprecierea probelor nu este
admisibil a se inlatura arbitrar unele probe numai pentru contradictia
lor cu alte probe, ci este necesara o verificare complexa, serioasa si
obiectiva, care sa stabileasca, motivat, de ce acele probe nu se
incadreaza in ansamblul probelor administrate.
Cu ocazia analizei si sintezei probelor, organele de urmarire penala
si instanta de judecata se folosesc de cunostintele lor generale si de
specialitate, de generalizarea experientei de urmarire si de judecata. |
n aceste operatii un loc important in ocupa deductia si inductia, ca
procedee logice. Deducerea unor adevaruri pentru cauza data din legi
cu caracter stiintific, pe baza unor rationamente exacte, ajuta la
constatarea faptelor si imprejurarilor de fapt. Experienta judiciara
generalizata, constind din quod plerumque fit, permite constatarea
legaturii intre doua fapte si imprejurari care, de regula, se afla in
aceasta legatura. Aceste procedee logice in aprecierea probelor
trebuie sa tina seama de imprejurarile specifice ale fiecarei cauze
penale; aceasta permite a se adopta si exceptii de la regula, daca
ansamblul probelor cauzei le confirma. Probele trebuie apreciate dupa
increderea pe care o produc in urma examinarii lor in raport de
imprejurarile cauzei, si nu pe baze apriorice care nu se potrivesc cu
acea cauza.
Desi este un element subiectiv, un sentiment de certitudine,
convingerea se intemeiaza pe elemente obiective, care sint probele;
autoritatile judiciare nu numai ca pot explica modul cum au ajuns la
convingere, dar sint obligate la aceasta. |n procesul penal rom#n nu
este loc pentru hotariri discretionare, care sa nu poata fi verificate, in
ce priveste aprecierea probelor, de catre instanta de control; de
aceea, legea noastra impune ca aprecierea probelor sa fie motivata
(art. 203, 263, 356 lit. c), neacceptindu-se caracterul discretionar al
convingerii, nesupus controlului instantei superioare.
Pentru a asigura o apreciere completa si justa a probelor, Codul de
procedura penala a reglementat un control sistematic si eficient al
acestei operatii probatorii; astfel, cu ocazia finalizarii urmaririi penale,
procurorul verifica daca organul de cercetare penala a apreciat
DPP–pg–204

complet si just probele; dupa efectuarea cercetarii judecatoresti, in


care se readministreaza probele strinse de organul de urmarire
penala, administrindu-se eventual si probe noi, se apreciaza de
instanta de judecata ansamblul probelor administrate, care in urma
dezbaterilor judiciare are mai bune posibilitati de a face o apreciere
completa si justa a probelor.
|n calea ordinara de atac a apelului se face o verificare a modului
cum au fost apreciate probele prin hotarirea atacata, instanta de apel
avind dreptul sa dea o alta apreciere probelor, daca cea data prin
hotarirea atacata este gresita; si in calea de atac a recursului exista
posibilitatea unui astfel de control. |n acest mod se asigura ca
hotarirea definitiva a instantei de judecata sa fie intemeiata pe

Cap. II. Mijloacele de proba

certitudine cu privire la faptele cauzei.


I.23. Mijloacele de proba in procesul penal
§1. Mijloacele de proba prevazute de Codul de
procedura penala din 1968
Potrivit art. 64, mijloacele prin care se constata elementele de fapt
ce pot servi ca proba sint: declaratiile invinuitului sau inculpatului,
declaratiile partii vatamate, ale partii civile si ale partii responsabile
civilmente, declaratiile martorilor, inscrisurile, mijloacele materiale de
proba, constatarile tehnico-stiintifice, constatarile medico-legale si
expertizele46.
Enumerarea din art. 64 cuprinde mijloacele de proba ce pot fi
folosite in procesul nostru penal. |ntrucit in procesul penal se folosesc
si procedee de tehnica avansata (fonograma, videofonograma, filmul,
fotografiile etc.), se pune problema daca aceste mijloace de proba
distincte se incadreaza in unele mijloace de proba prevazute de lege.
Mijloacele de proba ce pot fi folosite in procesul penal trebuie sa
prezinte certitudinea ca sint izvorul unor probe conforme cu adevarul.
De aceea, aceste procedee tehnice pot promova unele din mijloacele
de proba prevazute de lege, ratiune pentru care folosirea lor poate
avea loc, dar numai in conditiile legii. Astfel, in cazul in care
ascultarea unei persoane se inregistreaza pe banda de magnetofon,
relatarile persoanei trebuie transcrise apoi intr-un proces-verbal,
semnat de acesta si de cel care a ascultat-o, banda de magnetofon
devenind parte integranta din procesul-verbal de ascultare, care este
un mijloc legal de consemnare a unei declaratii; fotografiile, filmele
luate cu ocazia unei cercetari la fata locului, a unei perchezitii, a unei
reconstituiri se anexeaza la procesul-verbal prin care se consemneaza
cele constatate (art. 131 al. 3). |n alte cazuri, fotografiile care
constituie obiectul material al unei infractiuni, inregistrarile pe banda
magnetica, cutiile negre ale avioanelor pot constitui mijloace
materiale de proba; ca urmare, ele sint descrise si fixate in procesele-
verbale si pot forma obiectul unei constatari tehnico-stiintifice sau al

46
Reglementarea Codului de procedur` penal` actual este superioar` celei
din Codul anterior; pe de o parte, au fost inl`turate dintre mijloacele de prob`
constatarea la fa]a locului, indiciile [i prezum]iile, care nu sint mijloace de
prob`, iar pe de alt` parte, au fost trecute printre mijloacele de prob`
declara]iile p`r]ii v`t`mate, ale p`r]ii civile [i ale p`r]ii responsabile
civilmente, precum [i constat`rile tehnico-[tiin]ifice [i constat`rile medico-
legale, care nu erau prev`zute de Codul anterior.
DPP–pg–205

unei expertize. Cind aceste procedee tehnice nu sint supuse regulilor


de mai sus, ele nu pot promova mijloace de proba legale.
Desi sint trecute printre mijloacele de proba, constatarile tehnico-
stiintifice, concluziile medico-legale si expertizele sint, in realitate,
procedee probatorii; concluziile specialistilor si ale expertilor sint
probe si ele ajung la cunostinta organelor judiciare prin rapoartele
scrise de constatare sau de expertiza, care sint mijloacele de proba.
|n vederea combaterii mai eficiente a infractiunilor grave, prin
folosirea de procedee tehnice perfectionate, exista propuneri pentru
modificarea Codului de procedura penala in sensul de a largi sfera
mijloacelor de proba, legalizindu-se datele obtinute, in cazurile si
conditiile prevazute de lege, prin interceptarea convorbirilor verbale,
telefonice, telegrafice, postale, radio, filmarea sau fotografierea
secreta, copierea sau obtinerea de extrase a unor documente prin
orice mijloace tehnice etc. O asemenea modificare legislativa trebuie
sa prevada restrins cazurile in care se pot folosi procedeele de mai
sus si conditiile care trebuie indeplinite in folosirea lor, pentru a nu se
abuza de drepturi si libertati fundamentale ale cetateanului47.
§2. Clasificarea mijloacelor de proba
|n reglementarea Codului de procedura penala din 1936, mijloacele
de proba se clasificau in scrise (procese-verbale, inscrisuri), orale
(declaratiile inculpatului, ale martorilor) si materiale (corpurile
delicte). Sub Codul actual, mijloacele de proba se clasifica in orale,
scrise, materiale si tehnice, incluzindu-se in ultima categorie
constatarile tehnico-stiintifice, constatarile medico-legale si
expertizele. Desi aceasta clasificare este superioara, nu poate
determina o delimitare stricta intre categoriile de mijloace de proba;
de exemplu declaratiile scrise personal care se iau de catre organele
de cercetare penala invinuitului sint trecute printre mijloacele
deproba orale, desi ele nu au fost obtinute prin ascultare; unele
mijloace materiale de proba sint inscrisuri falsificate, iar urmele nu
pot fi valorificate decit prin expertizarea lor; de asemenea, rapoartele
de expertiza se prezinta sub forma scrisa.
Pentru o examinare a mijloacelor de proba in legatura cu
procedeele probatorii folosite cel mai adesea pentru obtinerea lor,
vom grupa mijloacele de proba astfel:
– declaratii ale partilor si martorilor, avind ca izvor comun
persoanele fizice care le fac, iar ca procedeu de obtinere
predominant – ascultarea acestora;
– inscrisuri si mijloace materiale de proba, obiectul probei
constituindu-l un obiect al carui continut sau schimbari exterioare
serveste ca proba, iar procedeele de obtinere comune sint
cercetarea la fata locului, ridicarea de obiecte si inscrisuri si
perchezitia;
– constatarea tehnico-stiintifica, constatarea medico-legale si
expertizele, care prezinta concluzii stiintifice sau tehnice ale
specialistilor si expertilor, in urma efectuarii de procedee probatorii
tehnice sau stiintifice.

47
asemenea procedee sint autorizate in prezent de Legea nr. 51/1991
privind siguran]a na]ional` a Rom#niei (art. 13), pentru cazurile care
constituie amenin]`ri la adresa siguran]ei na]ionale, [i de Legea nr. 26/1994
prividn organizarea [i func]ionarea Poli]iei Rom#ne (art. 17), in cazurile
necesare pentru combaterea crimei organizate [i a infrac]iunilor grave, dar
numai in interesul urm`ririi penale
DPP–pg–206

I.24. Declaratiile partilor si ale martorilor


§1. Declaratiile invinuitului sau ale inculpatului
1) Importanta procesual-penala a declaratiilor
invinuitului sau ale inculpatului
Declaratiile invinuitului sau ale inculpatului pot fi extrajudiciare sau
judiciare. Declaratia extrajudiciara – data in afara procesului penal –
ajunge la cunostinta autoritatilor judiciare prin alte mijloace de proba:
declaratia unui martor caruia i-a fost facuta, o scrisoare in care este
cuprinsa. De aceea, numai declaratiile judiciare ale invinuitului sau ale
inculpatului facute in cursul procesului penal au caracterul de mijloc
de proba ca declaratii, si numai in cazul cind sint obtinute prin
procedeele prevazute de lege.
Declaratiile judiciare ale invinuitului sau ale inculpatului constituie
un important mijloc de proba in procesul penal, deoarece relatarile
sincere, fidele si complete ale celui ce a savirsit infractiunea despre
imprejurarile care au precedat, insotit si urmat comiterii faptei
reconstituie in amanunt si precis tot ceea ce este necesar pentru
solutionarea cauzei in conformitate cu adevarul si legea. Aceste
declaratii sint folositoare si atunci cind invinuitul sau inculpatul nu
recunoaste savirsirea faptei; daca nu este autorul faptei, relatarile
sale sint de natura a conduce la constatarea realitatii, adica a
nevinovatiei, chiar daca exista probe care-l arata vinovat; daca este
autorul faptei pe care nu vrea sa o recunoasca, verificarea relatarilor
sale inexacte poate demasca reaua sa credinta, intarind probele care
sustin invinuirea.
Declaratiile invinuitului sau ale inculpatului prezinta importanta in
procesul penal datorita faptului ca ele contin si apararile pe care
acesta intelege sa si le faca, precum si indicarea probelor cu care ar
putea sa le dovedeasca. Din momentul in care declaratiile invinuitului
sau inculpatului contin astfel de aparari, organele de urmarire penala
si instanta de judecata sint obligate sa le verifice si sa administreze
probele indicate pentru a constata temeinicia lor.
Importanta pe care o au declaratiile invinuitului sau ale inculpatului
este subliniata de dispozitiile Codului de procedura penala care
prevad obligatia pentru organele judiciare de a obtine declaratii de la
invinuit sau inculpat, atit in cursul urmaririi penale (art. 70 al. 3, 232,
255, 235, 237, 250), cit si in cursul judecatii (art. 323, 325). Cind
obligatia de ascultare a invinuitului sau inculpatului nu a fost
indeplinita, iar explicatiile acestuia ar fi fost necesare pentru justa
solutionare a cauzei, hotarirea de condamnare apare ca nelegala si
netemeinica.
Cu toata importanta aratata, declaratiile invinuitului sau
inculpatului nu mai au pozitia de “regina probelor” pe care o aveau in
procesul penal inchizitorial, simpla recunoastere nefiind suficienta
pentru condamnare, organele judiciare fiind obligate sa stringa
probele care confirma aceasta recunoastere (art. 202 al. 2).
2) Procedura obtinerii declaratiei invinuitului sau
inculpatului
Declaratiile invinuitului sau inculpatului sint obtinute prin trei
procedee probatorii: prezentarea unei declaratii scrise personal cu
privire la invinuirea ce i se aduce, ascultarea sa si confruntarea cu
alte persoane. Luarea unei declaratii scrise personal este un procedeu
izolat, prevazut de lege numai in cursul urmaririi penale si
intotdeauna inainte de ascultarea sa (art. 70 al. 3); confruntarea este
un procedeu care se aplica dupa ce invinuitul sau inculpatul a fost
ascultat si numai daca intre declaratiile sale si cele ale altor parti sau
DPP–pg–207

ale unor martori exista contradictii. Deci procedeul cel mai des folosit
este ascultarea invinuitului sau inculpatului.
Ascultarea invinuitului sau inculpatului constituie o obligatie a
organului de urmarire penala si a instantei de judecata. Procedura de
ascultare prevede reguli care se aplica in toate cazurile cind este
ascultat invinuitul sau inculpatul, si reguli speciale pentru ascultarea
invinuitului sau inculpatului in cursul urmaririi penale si in cursul
judecatii.
Ca regula comuna, ascultarea invinuitului sau inculpatului se
desfasoara, de regula, la sediul organului judiciar, inainte de a i se lua
prima declaratie; unele legislatii prevad ca invinuitului trebuie sa i se
puna in vedere ca are dreptul sa nu faca declaratii; acest drept este
denumit dreptul la tacere si se acorda atit in faza de urmarire penala,
cit si in faza de judecata48. Folosirea de catre invinuit sau inculpat a
dreptului la tacere nu poate fi considerata, in aceste legislatii, ca un
indice de vinovatie. Potrivit Codului nostru de procedura penala,
organul judiciar nu este obligat sa incunostinteze pe invinuit sau
inculpat despre dreptul sau de a nu face declaratii, dar nici nu-l poate
forta sa raspunda la intrebari prin violente, amenintari, promisiuni sau
indemnuri (art. 68). Prin modificarea adusa in 1990 dispozitiilor art. 6,
s-a prevazut insa obligatia pentru organul de urmarire penala sau
instanta de judecata sa-l incunostinteze pe invinuit sau inculpat,
inainte de a i se lua prima declaratie, despre dreptul de a fi asistat de
un aparator cu ocazia ascultarii. |n acest mod, prin consultarea cu
aparatorul, invinuitul sau inculpatul poate lua cunostinta despre
dreptul sau la tacere si limitele in care se poate face ascultarea.
Ascultarea cuprinde doua etape:
– Prima etapa este consacrata cunoasterii datelor personale de
identitate, de stare civila, stare materiala, studii, profesie, situatie
militara, antecedente penale si alte date pentru stabilirea situatiei
sale personale (art. 70 al. 1). |nvinuitului sau inculpatului i se
aduce apoi la cunostinta fapta (faptele) care formeaza obiectul
invinuirii si incadrarea juridica si i se pune in vedere sa declare tot
ce stie cu privire la invinuirea ce i se aduce. |nvinuitul sau
inculpatul nu este supus juramintului, asa cum sint supusi martorii.
– A doua etapa este consacrata ascultarii propriu-zise. |nvinuitul sau
inculpatul este lasat, mai intii, sa declare tot ce stie in cauza (art.
71 al. 3); expunerea libera a ceea ce stie permite invinuitului sau
inculpatului sa-si sistematizeze relatarile si sa comunice toate
datele pe care le cunoaste. |n cursul expunerii libere este oprit
invinuitului sau inculpatului sa prezinte o declaratie scrisa de mai
inainte, insa se poate servi de insemnari sau amanunte greu de
retinut. Dupa terminarea expunerii libere, invinuitului sau
inculpatului i se pot pune intrebari de natura a completa si preciza
relatarea facuta sau pentru a se verifica exactitatea celor
declarate. Persoana care-l asculta nu se poate multumi cu
recunoasterea faptei de catre invinuit sau inculpat, ci trebuie sa
obtina o relatare completa a faptei si imprejurarilor in care a fost
savirsita; daca invinuitul sau inculpatul nu recunoaste fapta, i se
cer explicatii asupra datelor care-l invinuiesc, asupra apararilor pe
care si le face si asupra probelor pe care intelege sa le propuna
(art. 72).

48
dreptul la t`cere se refer` la faptele cauzei; invinuitul sau inculpatul
este obligat s` r`spund` cu privire la datele sale de identitate, antecedente
penale, in caz contrar fiind pasibil chiar de sanc]iuni penale
DPP–pg–208

Ca reguli specifice in cursul urmaririi penale, invinuitul sau


inculpatul este ascultat numai de organul de cercetare sau de
procuror, fara a fi de fata ceilalti invinuiti sau inculpati in cauza sau
vreo alta persoana, afara de aparatorul sau; instanta asculta pe
inculpati in prezenta tuturor celorlalti inculpati, dar poate face si
exceptie, ascultindu-i pe fiecare separat, fara prezenta celorlalti. Spre
deosebire de urmarirea penala, unde numai organul de cercetare si
procurorul pot pune intrebari, la judecata se pot pune intrebari, prin
intermediul presedintelui completului de judecata, de catre ceilalti
membri ai completului, de procuror, de parti, de ceilalti inculpati, de
catre aparatorul celui ascultat.
Declaratiile invinuitului sau inculpatului se consemneaza in scris,
complet si exact. Declaratia scrisa i se citeste acestuia, iar daca o
cere i se da sa o citeasca personal. Cind este de acord cu continutul
ei, o semneaza pe fiecare pagina si la sfirsit. Daca nu poate sau refuza
sa semneze, se face mentiune in declaratia scrisa. |n cazul in care
revine asupra unora dintre relatarile facute sau propune completari,
rectificari ori precizari, acestea se consemneaza si se semneaza in
aceleasi conditii (art. 73). |n cursul urmaririi penale consemnarea se
face de catre persoana care-l asculta pe invinuit sau inculpat, in cursul
judecatii aceasta sarcina revine grefierului, dupa dictarea
presedintelui; persoanele aratate mai sus contrasemneaza declaratia
scrisa a invinuitului sau a inculpatului alaturi de acesta. Declaratiile
invinuitului sau ale inculpatului pot fi inregistrate si pe banda de
magnetofon, cu conditia ca cel ascultat sa fie avertizat ca se face
inregistrarea si sa fie respectate regulile care asigura exactitatea si
corectitudinea inregistrarii. Relatarile intregistrate se transcriu apoi
intr-un proces-verbal, semnat de cel ascultat.
3) Valoarea probanta a declaratiilor invinuitului sau
ale inculpatului
|n literatura de specialitate si in legislatii, declaratiile invinuitului
sau ale inculpatului nu se bucura de aceeasi apreciere. |ntr-o parere,
recunoasterii faptei de catre invinuit sau inculpat i se da o valoare
absoluta de vinovatie, hotarirea de condamnare putindu-se intemeia
numai pe aceasta recunoastere; se considera ca nimeni nu s-ar
recunoaste vinovat, stiind ca poate fi condamnat, daca aceasta
recunoastere nu ar corespunde adevarului (nemo auditur perire
volens). |n parerea opusa, recunoasterii facute de inculpat nu i se da
caracter de proba de vinovatie, deoarece atitudinea acestuia poate fi
influentata de interese personale sau de imprejurari care l-au obligat
la recunoastere. |n practica s-a constatat ca in multe cazuri
recunoasterea facuta de invinuit sau inculpat nu se datoreaza
concordantei ei cu adevarul, ci unor motive personale 49 sau ca urmare
a unor presiuni ce s-au exercitat asupra sa.
Ca si Codul anterior, dar cu mai multa precizie, Codul de procedura
penala din 1968 adopta o solutie de mijloc, in sensul ca nu refuza o
valoare probanta declaratiilor invinuitului sau ale inculpatului, dar
conditioneaza aceasta valoare probanta de confirmarea lor de fapte si
imprejurari ce rezulta din ansamblul probelor existente in cauza (art.
69). Ca urmare, luata izolat, rupta de celelalte probe, recunoasterea
facuta de inculpat nu are forta probanta; simpla recunoastere a
savirsirii faptei, fara a fi sustinuta de alte probe, nu poate sta la baza
unei hotariri de condamnare; de aceea, organul de urmarire penala
este obligat sa administreze probele necesare chiar daca invinuitul
49
ascunderea unor infrac]iuni mai grave, preluarea din devotament
asupra sa a unei infrac]iuni s`vir[ite de alt` persoan`, din bravad`, din eroare
DPP–pg–209

recunoaste invinuirea (art. 200 al. 2). Deci declaratiile invinuitului sau
ale inculpatului au valoare probanta conditionata de existenta altor
probe care sa confirme veracitatea lor.
|n cele mai multe cazuri declaratiile invinuitului sau inculpatului
sint confirmate de ansamblul probelor din dosar; sint insa si cazuri
cind nu exista decit putine probe care sa confirme recunoasterea
savirsirii infractiunii50.
Declaratia invinuitului sau inculpatului poate fi acceptata in total
sau in parte. Divizibilitatea declaratiei invinuitului sau a inculpatului
da posibilitatea organului de urmarire penala sau instantei de
judecata sa considere ca adevarata numai acea parte din declaratie
(de exemplu ca este autorul faptei) care se coroboreaza cu toate
celelalte probe, si sa inlature ca neadevarata alta parte a declaratiei
(de exemplu ca a fost in legitima aparare), daca aceasta nu este
confirmata de ansamblul probelor.
|ntrucit invinuitul sau inculpatul este ascultat de mai multe ori in
cursul procesului penal, este posibil ca el sa revina, sa retracteze o
declaratie data anterior, in total sau in parte. Existind doua declaratii
care se contrazic, cel care face aprecierea lor trebuie sa stabileasca,
dintre ele, care corespunde adevarului; pentru aceasta, legea noastra
nu stabileste o ordine de prioritate, declaratia data la organul de
urmarire penala, mai ales daca inculpatul era asistat de aparatorul
sau, avind aceeasi forta juridica probanta cu cea data in fata instantei
de judecata; de aceea, cu ocazia retractarii, invinuitului sau
inculpatului i se cere sa motiveze de ce revine asupra declaratiei
anterioare (art. 325). Aplicindu-se regula generala de evaluare a
probelor, se va considera adevarata acea declaratie care este
confirmata de ansamblul probelor existente in cauza, indiferent daca
este data in cursul urmaririi penale sau al judecatii, cu obligatia de a
se motiva optiunea facuta, de a indica probele care o confirma si de a
arata caracterul izolat al declaratiei contrare.
|n acelasi mod se apreciaza si declaratia data de un invinuit sau
inculpat prin care se invinuieste o alta persoana de a fi participat la
infractiunea pe care a savirsit-o; pentru a sta la baza unei
condamnari, declaratia coinculpatului trebuie sa se coroboreze cu
ansamblul probelor administrate in cauza.
§2. Declaratiile altor parti din proces (art. 75–77)
1) Procedura obtinerii declaratiilor partii vatamate,
ale partii civile, ale partii responsabile civilmente
Codul de procedura penala anterior prevedea ca mijloc de proba
numai declaratia invinuitului sau inculpatului. Pentru a asigura un
tratament egal tuturor partilor din proces, Codul de procedura penala
din 1968 a inclus printre mijloacele de proba si declaratiile partii
vatamate, ale partii civile si ale partii responsabile civilmente, acestea
constituind surse importante de probe privitoare la fapta, la autorul ei,
la prejudiciu, la conditiile raspunderii civile. Ca urmare, organul de
urmarire penala sau instanta de judecata are obligatia sa cheme,
pentru a fi ascultate, persoana care a suferit o vatamare prin
50
|n practica judiciar` s-a statuat c` o hot`rire de condamnare poate
interveni atunci cind recunoa[terea este confirmat` de declara]ia unui singur
martor, de g`sirea corpului delict asupra inculpatului, de identificarea
urmelor l`sate de acesta la locul faptei, de confirmarea imprejur`rilor
recunoscute cu constat`rile f`cute in urma unei reconstituiri. Nu constituie
astfel de imprejur`ri declara]ia unei persoane c` a fost de fa]` cind inculpatul
a dat declara]ia de recunoa[tere, deoarece ele nu pot confirma decit
declara]ia de recunoa[tere, nu [i concordan]a ei cu adev`rul.
DPP–pg–210

infractiune si persoana responsabila civilmente pentru paguba


produsa prin infractiune de invinuit sau inculpat (art. 76 al. 1).
Persoana vatamata poate declara ca nu doreste sa participe la proces
ca parte vatamata sau ca parte civila; in acest caz, va putea fi
ascultata ca martor (art. 82). Daca a declarat ca participa la proces ca
parte vatamata sau ca parte civila, va fi ascultata in calitatea in care
participa in proces. Persoana responsabila civilmente, care a devenit
parte in proces, va fi ascutlata in aceasta calitate.
Ascultarea partii vatamate, a partii civile si a partii responsabile
civilmente se desfasoara dupa procedura ascultarii invinuitului sau
inculpatului. |n prima etapa se retin datele privitoare la identitate,
stare civila si materiala, alte date personale, iar in etapa a doua
relatarile pe care le fac asupra faptei savirsite si a imprejurarilor in
care a avut loc, a prejudiciului produs, a intinderii sale, a modalitatilor
de reparare. |n cazul cind relatarile sint complete si exacte, pot servi
la lamurirea cauzei; declaratiile acestor parti constituie si un mijloc de
aparare a intereselor lor legitime, precum si de indicare a probelor
care dovedesc imprejurarile relatate. De aceea, o atenta cercetare
penala sau cercetare judecatoreasca trebuie sa includa si ascultarea
in amanunt a acestor parti din proces.
2) Valoarea probanta a declaratiilor partii vatamate,
ale partii civile si ale partii responsabile
civilmente
Fiind parti in proces, partea vatamata, partea civila si partea
responsabila civilmente actioneaza pentru apararea intereselor lor; ca
urmare, declaratiile lor in legatura cu cauza in care au calitatea de
parti sint interesate in sustinerea pozitiei pe care o au, ceea ce le
poate determina sa faca declaratii necorespunzatoare adevarului. |n
consecinta, legea pune pe acelasi plan al valorii lor probante
declaratiile partii vatamate, ale partii civile si ale partii responsabile
civilmente cu declaratiile invinuitului sau inculpatului; declaratiile
acestor parti, facute in cursul procesului penal, pot servi la aflarea
adevarului numai in masura in care sint coroborate cu fapte si
imprejurari ce rezulta din ansamblul probelor existente in cauza (art.
75). Consideratiile cu privire la valoarea probanta a declaratiilor
inculpatului se aplica, asadar, si declaratiilor acestor parti.
§3. Declaratiile martorilor (art. 78–86)
1) Calitatea de martor in procesul penal
Declaratiile martorilor sint printre mijloacele de proba cele mai des
folosite in procesul penal, prin ele fiind posibila dovedirea tuturor
faptelor si imprejurarilor care formeaza obiectul probatiunii, de la
faptul principal la imprejurarile care caracterizeaza persoana partilor
din proces. Rar se intilneste in practica o cauza in care sa nu fie
necesara ascultarea unui martor; folosirea in procesul penal a
numerosi martori, din care nu putini sint lipsiti de sinceritatea
necesara sau de insusirea de a reda exact imprejurarile la care au
asistat, impune adoptarea unei tactici adecvate la ascultarea lor si o
atentie deosebita in aprecierea declaratiilor pe care le dau.
Martorul este persoana fizica ce are cunostinte despre vreo fapta
sau imprejurare de natura sa serveasca la aflarea adevarului si care
este chemata de catre organele judiciare pentru a fi ascultata cu
privire la cunostintele sale (art. 78). Prezentarea in fata organelor
judiciare a persoanelor chemate in calitate de martor este o indatorire
sociala, de a ajuta justitia la aflarea adevarului; totodata, insa, este si
o obligatie legala, deoarece neindeplinirea ei poate atrage o
constringere juridica.
DPP–pg–211

|ndatorirea de a fi martor are caracter general, in sensul ca orice


persoana fizica, fara deosebire de sex, virsta, religie, cetatenie,
situatie sociala etc., daca este chemata in fata autoritatii judiciare
pentru a fi ascultata in aceasta calitate, trebuie sa raspunda acestei
chemari. Legislatia noastra nu interzice ascultarea persoanelor care
prezinta infirmitati fizice (surd, orb, mut), daca ascultarea se face cu
privire la fapte pe care le-a perceput cu simturile sanatoase, sau care
prezinta infirmitati psihice, daca au momente de luciditate in care pot
sa redea constient cunostintele pe care le au; nu se interzice
ascultarea unor minori, chiar la o virsta frageda, si nici a persoanelor
in virsta inaintata, daca se constata ca au facultatea de a percepe si
reda corect ceea ce au perceput. De asemenea, pot fi ascultate ca
martor si persoanele care au fost condamnate pentru marturie
mincinoasa, urmind insa ca declaratiile lor sa fie apreciate cu atentie
sporita.
Persoanele care au calitatea de parte in proces nu pot fi ascultate
ca martor; persoana vatamata poate fi ascultata ca martor numai
daca nu este constituita ca parte civila sau nu participa in proces ca
parte vatamata; invinuitii sau inculpatii care au fost scosi de sub
urmarire penala pot fi ascultati ca martori de instanta de judecata,
deoarece nu mai au calitatea de parti in proces. |n practica judiciara
sint ascultate ca martor persoanele care au comis dare de mita, daca
prin autodenuntare au beneficiat de aparare de pedeapsa (art. 255
Cod penal).
2) Exceptii de la indatorirea de a fi martor
Sint doua categorii de persoane fata de care nu opereaza
indatorirea de a fi martor:
– persoanele pentru care este interzisa ascultarea ca martor;
– persoanele care pot refuza calitatea de martor.
Este interzisa ascultarea ca martor a persoanelor obligate sa
pastreze secretul profesional, daca ascultarea se refera la faptele si
imprejurarile de care au luat cunostinta in exercitiul profesiei. Aceasta
interdictie corespunde legii penale care incrimineaza fapta de
divulgare a secretului de stat, de serviciu si a celui profesional (art.
169, 196, 298 Cod penal).
Prin secret profesional trebuie sa intelegem secretul la care se
refera legea penala, anume secretul de stat, de serviciu si cel al
profesiei, deoarece persoanele care il detin au dobindit cunoasterea
lui din exercitiul unei activitati profesionale. Daca interdictia pentru
secretul profesiei (medic, farmacist, avocat, preot) este determinata
de interesul increderii cetatenilor in discretia persoanelor carora il
incredinteaza, pentru secretul de stat si de serviciu interesul de a fi
pastrat chiar fata de justitie se justifica prin apararea unor importante
valori sociale.
Pentru a opera interdictia se cere conditia ca faptele si
imprejurarile pentru a caror relatare este ascultat martorul sa fie
cunoscute din exercitiul profesiunii sau al serviciului; dobindirea
acestor cunostinte din alte surse nu impiedica ascultarea51. Persoana

51
Un avocat nu poate fi ascultat ca martor despre faptele incredin]ate lui
de persoana c`reia ii acord` asisten]a juridic`, dar dac` aceste fapte le-a
perceput in afara exerci]iului profesiunii, el nu numai c` poate fi ascultat ca
martor asupra acestor fapte, dar este [i obligat s` le relateze; legea d`
intiietate calit`]ii de martor celei de ap`r`tor cu privire la faptele [i
imprejur`rile pe care acesta le-a cunoscut inainte de a fi devenit ap`r`tor sau
reprezentant al uneia din p`r]i (art. 79 al. 2). Aceast` intiietate trebuie
extins` [i la alte persoane (judec`tor, procuror), care au cunoscut fapte [i
DPP–pg–212

obligata a pastra secretul profesional va putea fi, totusi, ascultata ca


martor daca se obtine incuviintarea persoanei sau institutiei fata de
care este obligata sa pastreze secretul (art. 79 al. 1).
A doua exceptie de la indatorirea de a fi martor cuprinde
persoanele care nu sint obligate sa depuna ca martor (art. 80). Astfel,
sotul si rudele apropiate ale invinuitului sau ale inculpatului pot refuza
sa faca declaratii, iar organele judiciare nu le pot obliga sa devina
martori. |n cazul in care aceste persoane au acceptat sa devina
martore, ele trebuie sa declare adevarul, altfel savirsesc infractiunea
de marturie mincinoasa. Pentru a se garanta exercitiul dreptului de a
refuza calitatea de martor, organele de urmarire penala si instanta de
judecata au obligatia sa atraga atentia sotului si rudelor apropiate ale
invinuitului sau ale inculpatului despre dreptul de a nu face declaratii.
3) Obligatiile si drepturile procesuale ale martorilor
Din momentul chemarii sale in fata autoritatii judiciare, martorul
are obligatia procesuala de a se infatisa la locul si data indicata in
chemare (art. 83); lipsa sa nejustificata se sanctioneaza cu amenda
judiciara (art. 198 lit. c), iar in caz de repetare va fi constrins sa se
prezinte prin aducere silita (art. 183). Odata prezentat, martorul are
obligatia sa faca declaratii si sa raspunda la intrebarile ce i se pun.
Daca martorul refuza sa faca declaratii sub motivul ca nu stie nimic in
cauza, desi cunoaste imprejurari esentiale asupra carora i s-a cerut sa
faca declaratii, comite infractiunea de marturie mincinoasa (art. 260
Cod penal); aceeasi infractiune o savirseste martorul daca nu
respecta obligatia pe care o are de a declara numai adevarul si tot
ceea ce stie despre faptele si imprejurarile esentiale ale cauzei. Cind
martorul, desi are cunostinte despre faptele cauzei, refuza sa fie
ascultat ca martor, savirseste fie infractiunea de omisiune a
incunostintarii organelor judiciare (art. 265 Cod penal), fie cea de
favorizare a infractorului (art. 264 Cod penal), dupa cum imprejurarile
pe care le cunoaste, dar refuza sa le declare, sint in favoarea sau
defavoarea inculpatului.
Martorul are si drepturi procesuale; el este protejat impotriva
violentei si amenintarilor care s-ar putea exercita asupra sa in
vederea obtinerii de declaratii (art. 68) si are dreptul de a refuza sa
raspunda la intrebarile care nu au legatura cu cauza (art. 86 al. 2); de
asemenea, martorul are dreptul sa ceara ca declaratia sa fie
consemnata exact si complet (art. 86 combinat cu art. 71). Dupa
ascultarea sa, martorului i se asigura restituirea cheltuielilor efectuate
cu deplasarea, intretinerea pe durata deplasarii si plata unei sume
corespunzatoare venitului de care a fost lipsit datorita indeplinirii
obligatiei de martor (art. 190).
4) Procedura de ascultare a martorilor
Martorii pot fi ascultati atit de organele de urmarire penala, cit si
de instanta de judecata. Cunoasterea persoanelor care urmeaza a fi
ascultate ca martor se determina de organele de urmarire penala prin
investigatiile facute de acestea sau prin propunerile facute de parti.
Martorii ascultati in cursul urmaririi penale sint, de regula, reascultati
in instanta de judecata; in acest scop, procurorul indica in rechizitoriu
persoanele care urmeaza a fi ascultate ca martor de instanta de
judecata (art 263). |n cursul judecatii se poate propune de procuror si
de catre parti ascultarea si a altor martori, instanta avind dreptul sa
admita sau sa respinga motivat propunerea, ori sa dispuna din oficiu
ascultarea altor martori.
imprejur`ri inainte de a veni cauza spre judecat` in fa]a autorit`]ii din care
fac parte.
DPP–pg–213

Persoanele chemate in calitate de martor sint ascultate pe rind,


fara a fi de fata martorii care nu au fost inca ascultati, spre a nu se
influenta unii pe altii. Ascultarea se desfasoara in doua etape.
– |n prima etapa, autoritatea care asculta stabileste identitatea
martorului (nume, prenume, virsta), adresa si ocupatia sa; se
verifica apoi daca martorul are vreun interes legat de cauza, fiind
intrebat daca este ruda cu vreuna din parti, in ce raporturi se afla
cu acestea, precum si daca a suferit vreo paguba de pe urma
infractiunii (art. 84). |n cazul in care este sot sau ruda apropiata cu
invinuitul sau inculpatul, i se pune in vedere ca nu este obligat sa
faca declaratii (art. 80 al. 2). Dupa indeplinirea acestor formalitati,
martorul este invitat sa depuna juramintul52. Legea prevede trei
ipoteze:
– Martorul care consimte a depune juramint religios
formuleaza astfel juramintul: “Jur ca voi spune adevarul si nu
voi ascunde nimic din ceea ce stiu. Asa sa-mi ajute Dumnezeu”.
Referirea la divinitate din formula juramintului se schimba
potrivit credintei religioase a martorului. |n timpul depunerii
juramintului, martorul de credinta crestina tine mina pe cruce
sau pe biblie.
– Pentru martorul fara confesiune, juramintul este: “Jur pe
onoare si constiinta ca voi spune adevarul si nu voi ascunde
nimic din ceea ce stiu”.
– Pentru martorul care din motive de constiinta sau
confesiune nu depune juramint, formula este: “Ma oblig ca voi
spune adevarul si nu voi ascunde nimic din ceea ce stiu”.
Situatiile dupa care urmeaza a se depune juramintul se retin pe
baza afirmatiilor facute de martor.
Minorul care nu a implinit virsta de 14 ani nu depune juramint, insa
i se atrage atentia sa spuna adevarul (art. 81 al. 3); el este
ascultat in prezenta unuia din parinti ori a tutorelui sau a persoanei
careia i s-a incredintat spre crestere si educare.
– A doua etapa consta in ascultarea martorului asupra faptelor si
imprejurarilor pe care le cunoaste in legatura cu cauza. |n acest
scop i se pune in vedere martorului obiectul cauzei si imprejurarile
pentru dovedirea carora a fost propus ca martor, cerindu-i-se sa
declare tot ce stie cu privire la acestea (art. 86). Martorul esta
lasat mai intii sa declare tot ceea ce stie in legatura cu cauza
penala, experienta juridica confirmind ca aceasta este cea mai
potrivita modalitate ca martorul sa spuna ceea ce stie. Dupa ce a
terminat relatarea libera, martorului i se pun intrebari cu privire la
faptele si imprejurarile cauzei care trebuie constatate, cu privire la
persoana partilor, precum si in ce mod a luat cunostinta despre
cele declarate. |ntrebarile pot fi de precizare a unor date, de
completare a relatarilor, de verificare a sinceritatii sau exactitatii
relatarilor facute. Sint interzise intrebarile tendentios sugestive,
intrebarile care se refera la fapte a caror dovedire este oprita de
lege sau care vatama, fara nici un interes pentru cauza, onoarea
martorului sau a altora. Relatarile martorilor se consemneaza intr-o
declaratie scrisa, ca si declaratiile partilor (art. 71–74). Unele
particularitati ale ascultarii martorilor in cursul urmaririi penale

52
|n legisla]ia noastr`, pin` in 1948, martorul depunea un jur`mint
religios; dup` 1948 jur`mintul a fost laic, iar din 1956 a fost suprimat;
jur`mintul laic a fost reintrodus prin Codul din 1968, iar din 1993 (Legea nr.
45/1993) a devenit din nou religios.
DPP–pg–214

fata de ascultarea sa in cursul judecatii sint asemanatoare cu cele


examintate la declaratiile invinuitului sau inculpatului.
5) Valoarea probanta a declaratiilor martorilor
Spre deosebire de declaratiile partilor, pentru care Codul prevede
in mod special o valoare probanta conditionata (art. 69, 75), pentru
declaratiile martorilor nu se prevede nici o dispozitie speciala
privitoare la valoarea lor probanta, astfel incit se incadreaza in regula
generala a liberei aprecieri a probelor. Declaratia unui singur martor,
in care se are incredere ca spune adevarul, poate fi suficienta pentru
condamnarea inculpatului, daca confirma cu fermitate vinovatia
acestuia; se cere, insa, ca declaratia sa fie sincera (martorul doreste
sa ajute justitia in cunoasterea exacta a faptelor) si fidela (sa
corespunda evenimentului petrecut in realitatea obiectiva).
Pentru autoritatile judiciare se pune, insa, problema de a discerne
care declaratii ale martorilor sint sincere si fidele si care sint
nesincere si necorespunzatoare adevarului; practica judiciara a dus la
concluzia ca nu toti martorii sint de buna credinta, declaratiile unora
fiind vadit deformate, dupa cum s-a constatat ca martori de buna
credinta pot face totusi relatari necomplete sau inexacte.
|n aprecierea sinceritatii martorului este necesar sa se verifice
moralitatea acestuia (daca poate fi corupt), capacitatea intelectuala
(daca poate fi influentat), pozitia pe care o are fata de proces
(legatura de rudenie, prietenie, dusmanie), interesul pe care-l poate
avea in legatura cu solutionarea cauzei intr-un anumit fel (ca avantaje
din condamnarea sau din achitarea inculpatului). Daca o declaratie de
martor este izolata, prin continutul sau, de celelalte probe, trebuie sa
se faca verificari pentru a se explica aceasta disonanta cu ansamblul
probelor, administrindu-se noi probe care il pot demasca pe martorul
de rea credinta. Descoperirea martorilor de rea credinta depinde de
folosirea unei tactici adecvate in ascultare, maiestrie in punerea
intrebarilor, in confruntarea martorilor cu alte persoane, demascarea
lui la momentul potrivit. Cind martorul isi retracteaza declaratia data
anterior, inseamna ca una din aceste declaratii a fost data cu rea
credinta; legea noastra nu da preferinta declaratiei date de martor in
fata instantei de judecata in raport cu declaratia data in cursul
urmaririi penale, astfel ca poate fi considerata sincera si fidela oricare
din declaratiile date, cu conditia sa fie confirmata de ansamblul
probelor administrate in cauza.
Relatarea unor fapte inexacte de catre martorul de buna credinta
se poate datora factorilor care au influentat asupra declaratiei. Sint
factori care influenteaza asupra perceperii exacte si complete a
faptelor, asupra pastrarii in memorie a datelor percepute, asupra
reproducerii sau recunoasterii exacte a celor percepute si memorate.
Psihologia judiciara studiaza acesti factori si criminalistica elaboreaza
metodele tactice de ascultare, care sa duca la intelegerea factorilor
care au influentat asupra declaratiei si, ca urmare, la obtinerea unei
declaratii complete si exacte. Organele de urmarire penala si instanta
de judecata au obligatia de a analiza in mod critic declaratiile
martorilor, de a verifica fiecare relatare in parte si apoi de a o
examina in ansamblul probelor, explicind orice nepotrivire prin factorii
care pot influenta declaratia.
§4. Procedee speciale de ascultare a partilor si
martorilor
1) Confruntarea (art. 87–88)
Daca se constata existenta unor contradictii in declaratiile date de
parti si martori, se procedeaza la confruntare, care este un procedeu
DPP–pg–215

de ascultare in vederea lamuririi contradictiilor care exista intre


declaratiile date anterior de doua sau mai multe persoane.
|n vederea confruntarii, persoanele ale caror declaratii anterioare
se contrazic sint chemate in fata organului de urmarire penala sau a
instantei de judecata si sint ascultate impreuna asupra chestiunilor
pentru care au dat versiuni diferite. Persoanele confruntate trebuie sa
raspunda la intrebarile puse de cel ce face cercetarea sau isi pot pune
intrebari una alteia, cu incuviintarea acestuia, pina ce se lamuresc
contradictiile.
Declaratiile facute si raspunsurile date de persoanele confruntate
se consemneaza intr-un proces-verbal, semnat de acestea si
contrasemnat de cel care a facut confruntarea.
2) Folosirea interpretilor (art. 128)
Cind persoana chemata ca martor nu cunoaste limba rom#na ori
nu se poate exprima (surdo-mut), iar organul de urmarire penala sau
instanta de judecata nu are posibilitatea sa se inteleaga cu acesta, se
asigura folosirea unui interpret. |n cursul judecatii, partile pot fi
asistate si de un interpret ales de ele. Este incompatibila ca interpret
persoana care se afla in vreunul din cazurile prevazute in art. 48
referitor la incompatibilitatea judecatorilor. Interpretului i se aplica
dispozitiile privitoare la ascultarea martorilor. Declaratiile se
consemneaza in scris, in limba rom#na, prin semnatura sa interpretul
garantind exactitatea traducerilor.
Prin intermediul interpretilor se asigura, dupa aceleasi reguli, si
traducerea inscrisurilor aflate in dosar, daca sint scrise intr-o alta
limba decit rom#na.
I.25. |nscrisurile si mijloacele materiale de proba
§1. |nscrisurile (art. 89–91)
1) |nscrisurile ca mijloace de proba
Unele acte scrise cuprind fapte si imprejurari care formeaza
obiectul probatiunii, prin care se confirma sau se infirma invinuirea, se
stabilesc circumstantele agravante si cele atenuante, este
caracterizata persoana partilor din proces. Faptele si imprejurarile
cuprinse in aceste acte constituie probe, iar inscrisurile care le contin
sint mijloace de proba.
|n procesul penal nu se da inscrisurilor, in general, si celor
autentice, in special, o prioritate sau exclusivitate in dovedirea unor
fapte si imprejurari, asa cum procedeaza legea civila; prin exceptie,
adulterul nu se poate dovedi decit prin proces-verbal de prindere
asupra faptului sau prin scrisori emanind de la sotul vinovat (art. 304
al. 4 Cod penal); de asemenea, chestiunile prealabile de natura civila
trebuie dovedite cu inscrisurile pe care le cere legea civila (art. 44 al.
2).
|nscrisurile pot proveni de la parti, de la alte persoane, de la
autoritatile si institutiile de stat, de la persoanele juridice. De la parti
sau alte persoane pot fi folosite scrisori, chitante, acte juridice sub
semnatura privata si autentice, insemnari, jurnale personale etc.; de
la autoritatile si institutiile de stat pot emana certificate de stare
civila, de studii, de stare materiala, de sanatate, adeverinte de orice
fel; de la persoanele juridice pot fi folosite acte de evidenta primara,
registre, fise, state de functiuni sau de retributii. |nscrisurile pot fi
anterioare savirsirii infractiunii, concomitente cu acestea sau
ulterioare, in raport cu imprejurarile de fapt ce trebuie dovedite.
|nscrisurile care contin probe necesare cauzei pot fi prezentate de
parti, pot fi descoperite cu ocazia perchezitiilor, a cercetarii la fata
DPP–pg–216

locului sau pot fi ridicate de la unitatile sau de la persoanele la care se


afla. Organele judiciare pot cere relatii scrise de la autoritatile publice
si institutiile de stat, de la diferitele persoane juridice.
2) Procesele-verbale
|nscrisurile prin care persoana autorizata de lege constata direct
faptele si imprejurarile ce pot servi la aflarea adevarului se numesc
procese-verbale. Spre deosebire de celelalte inscrisuri care, de regula,
sint extrajudiciare, procesele-verbale se incheie in cursul procesului
penal in scopul consemnarii unor fapte si imprejurari constatate prin
propriile simturi de organele de urmarire penala si de instanta de
judecata. De aceea, ele au o reglementare aparte in cadrul
inscrisurilor ca mijloace de proba. Constatarile facute de persoanele
autorizate sa incheie procese-verbale sint probe.
Pot incheia procese-verbale cu privire la faptele care constituie
infractiuni sau la imprejurarile referitoare la acestea:
– organele de cercetare pernala si procurorii (art. 90, 108, 131, 222,
467);
– instanta de judecata si presedintele ei (art. 90, 299);
– organele de constatare prevazute in art. 214–215, lucratorii
operativi din Ministerul de Interne anume desemnati sa efectueze
acte premergatoare (art. 224), cadre anume desemnate din SRI
(art. 11 din Legea nr. 14/1992).
Procesele-verbale trebuie sa cuprinda fapte si imprejurari
constatate propriis sensibus de persoana care-l incheie, constituind un
mijloc de proba ca inscris numai pentru aceste constatari personale.
Daca procesul-verbal are consemnata vreo declaratie de invinuit, de
martor sau de specialist, datele consemnate fac dovada ca declaratie
de invinuit sau de martor, de raport de constatare tehnico-stiintifica
sau medico-legala, si nu ca inscrisuri, pentru ca nu provin din
constatarile personale ale celui care a incheiat procesul-verbal.
Procesul-verbal cuprinde:
– in partea introductiva:
– data si locul unde a fost incheiat;
– numele, prenumele si calitatea celui care-l incheie;
– numele si prenumele, ocupatia si adresa martorilor
asistenti, cind sint prezenti
– in partea descriptiva:
– descrierea amanuntita a celor constatate, a masurilor
luate;
– datele de indetificare a persoanelor la care se refera
procesul-verbal; obiectiile si explicatiile acestora;