Sărmanii soldaţi ai lui Cristos şi ai Templului lui Solomon (latină Pauperes

commilitones Christi Templique Solomonici), cunoscuţi mai ales sub numele de

templieri sau Ordinul Templului (franceză Ordre du Temple sau Templiers), au fost
unul dintre cele mai cunoscute ordine militare creştine.Ordinul a existat timp de
aproximativ două secole în Evul Mediu. A fost creat în urma primei cruciade din 1096,
pentru a asigura călătoria în siguranţă a numeroşilor pelerini europeni către
Ierusalim.Recunoscut oficial de biserică în 1129, Ordinul a crescut repede ca număr de
membri şi putere. Cavalerii templieri puteau fi recunoscuţi după hainele albe cu o cruce
roşie, distinctivă, şi erau printre cei mai bine echipaţi, antrenaţi şi disciplinaţi războinici
din perioada cruciadelor.[2]Membrii Ordinului care nu erau războinici au creat o puternică
infrastructură economică în întreaga creştinătate, introducând pentru prima oară
proceduri financiare care au reprezentat începutul sistemului bancar,[3] şi au construit
numeroase fortificaţii în Europa şi Ţara Sfântă.Succesul templierilor era strâns legat de
succesul cruciadelor. Când Ţara Sfântă a fost pierdută, iar templierii au suferit înfrângeri
zdrobitoare, sprijinul pentru existenţa ordinului s-a stins. Zvonurile despre ceremoniile
iniţiatice secrete ale lor au creat neîncredere, iar regele Filip al IV-lea al Franţei,
puternic îndatorat ordinului, a început să facă presiuni asupra papei Clement al V-lea.
Vineri, 13 octombrie 1307, regele Filip a arestat majoritatea membrilor Ordinului,
inclusiv Marele Maestru Jacques de Molay, şi, după ce le-a obţinut mărturisirile prin
tortură, i-a ars pe rug.[4] În 1312, papa Clement, sub presiune din partea regelui Filip, a
dizolvat cu forţa întregul ordin. Dispariţia bruscă a unei părţi importante din societatea
europeană a acelor timpuri a dat naştere la speculaţii şi legende, care trezesc şi astăzi
interes.

Ascensiunea
Primul cartier general al templierilor, de pe Muntele templului din Ierusalim. Cruciaţii o numeau
Templul lui Solomon, deoarece se afla pe ruinele templului iniţial, şi de aici cavalerii şi-au luat
numele de templieri. După ce Ierusalimul a fost cucerit în iulie 1099 ca urmare a primei
cruciade, mulţi pelerini europeni s-au îndreptat spre locurile numite de ei Ţara Sfântă. Totuşi,
deşi oraşul era relativ sub control, restul statelor cruciate nu erau. Bandiţii erau prezenţi în
număr mare, şi mulţi pelerini erau măcelăriţi, pe drumul de la Jaffa din Ţara Sfântă. În jurul
anului 1119, cavalerul francez Hugues de Payens şi ruda sa Godfrey de Saint-Omer,
veterani ai primei cruciade, propun crearea unui ordin monastic pentru protecţia acestor
pelerini.[6] Regele Balduin al II-lea al Ierusalimului a acceptat această cerere, oferindu-le
drept cartier general Muntele Templului, în moscheea Al Aqsa care fusese capturată.
Muntele templului avea un aer mistic, deoarece se credea că se află deasupra ruinelor
Templului lui Solomon.[2][7] Cruciaţii numeau prin urmare Moscheea Al Aqsa Templul lui
Solomon, şi de aici ordinul şi-a tras numele de Sărmanii soldaţi ai lui Cristos şi ai
Templului lui Solomon, sau cavalerii "templieri". Emblema lor era reprezentată de doi
cavaleri ce călăreau acelaşi cal, simbol al sărăciei. Sărăcia templierilor nu a durat multă
vreme. Ordinul avea un sprijin important în persoana lui Bernard de Clairvaux, un cleric
de frunte, şi nepot al unuia dintre cavalerii fondatori. El a vorbit şi scris cu convingere în
numele lor, şi în 1129, la Conciliul din Troyes, Ordinul a fost oficial recunoscut de
Biserică. O dată cu acest act formal, templierii au devenit o destinaţie preferată a
donaţiilor din Europa, primind bani, pământuri şi fii de nobili de la familii dornice să
sprijine lupta din Ţara Sfântă. Un alt beneficiu l-au primit în 1139, când bula papală a
papei Inocenţiu al III-lea Omne Datum Optimum i-a scutit pe templieri de la supunerea
la legile locale. Acest lucru însemna că templierii puteau traversa liber orice graniţe, nu
trebuiau să plătească taxe, şi nu răspundeau decât în faţa papei. Cu o misiune clară şi
cu resurse abundente la dispoziţie, Ordinul a crescut repede. Templierii erau adesea
forţa de avangardă în bătălii cheie ale Cruciaţilor, când cavalerii în armură atacau
frontal, într-un dispozitiv în formă de vârf de lance, în încercarea de a sparge liniile
adversarilor. Una dintre cele mai mari victorii a fost la Bătălia de la Montgisard, din
1177, când o armată creştină din care făceau parte şi circa 500 de templieri a reuşit să
învingă o armată a lui Saladin de peste 26.000 de soldaţi.Hartă a Ierusalimului, arătând
locul cartierului general al templierilor pe Muntele Templului

Deşi misiunea principală a Ordinului era militară, doar un număr mic de membri se afla
efectiv pe frontul de luptă. Restul aveau un rol de sprijin, atât pentru ajutorul individual
al cavalerilor, cât şi pentru a asigura buna funcţionare a infrastructurii financiare.
Templierii, deşi făcuseră un jurământ de sărăcie, controlau bogăţii dincolo de donaţiile
directe pentru cauza lor. Unii nobili participanţi la cruciade îşi depuneau averea în
mâinile templierilor, pentru perioada cât erau plecaţi. Acumularea de bogăţii în acest
mod în Europa şi Ţara Sfântă a dus la apariţia primelor scrisori de credit, pentru pelerinii
ce călătoreau în Ţara Sfântă. La plecare, ei îşi depuneau averea unui cavaler din
regiunea respectivă, de la care primeau un document încifrat, indicând valoarea sumei
deţinute, pe care îl foloseau la sosirea în Ţara Sfântă pentru recuperarea fondurilor;
acest sistem a îmbunătăţit atât siguranţa pelerinilor, care nu mai erau vizaţi de hoţi, şi a
şi sporit averea templierilor.[2][10]

Pe baza acestui amestec de donaţii şi de afaceri, templierii au stabilit o reţea financiară

în întreaga creştinătate. Deţineau suprafeţe întinse atât în Europa cât şi în Orientul
Mijlociu; cumpărau şi foloseau ferme şi podgorii; construiau biserici şi castele; erau
implicaţi în manufactură, importuri şi exporturi; aveau propria lor flotă navală, şi, pentru
un timp, deţineau întreaga insulă Cipru. Templierii au fost numiţi uneori ca prima
corporaţie multinaţională.[9]

Declinul

Bătălia de la Hattin, din 1187, înfrâgere decisivă pentru soarta cruciadelorLa jumătatea
secolului al XII-lea, cruciadele începuseră să-şi piardă puterea. Lumea musulmană era mai unită
sub lideri eficienţi precum Saladin, iar facţiunile creştine erau măcinate de lupte interne.
Templierii s-au aflat uneori în conflict cu celelalte două mari ordine creştine, cavalerii
ospitalieri şi cavalerii teutoni, iar deceniile de lupte pentru domeniile feudale au slăbit poziţiile
creştine. După mai multe înfrângeri dezastruoase, incluzând bătălia decisivă de la Hattin,
Ierusalimul a fost pierdut în faţa lui Saladin în 1187. Cruciaţii au ocupat din nou oraşul în 1229
(fără ajutor de la templieri), dar numai pentru scurt timp. În 1244, musulmanii au reocupat
oraşul, care nu a mai fost controlat vreodată de creştini până în 1917, când britanicii l-au luat de
la otomani. Templierii au fost obligaţi să îşi mute cartierul general în alte oraşe din nord, cum ar
fi portul Acra, pe care l-au deţinut secolul următor. A fost însă până la urmă pierdut în 1291,
urmat de ultima lor fortăreaţă de pe continent, Tortosa (în Siria şi Atlitul de astăzi). S-au stabilit
în continuare în Limassol, Cipru,[12] păstrând o garnizoană pe mica insulă Arwad, lângă coastă,
în apropiere de Tortosa. S-au încercat acţiuni militare coordonate cu mongolii,[13] printr-o nouă
forţă de invazie de pe Arwad. În 1302, totuşi, ei au pierdut şi acea insulă, ultimul loc din Ţara
Sfântă aflat în mâinile lor.[9]Clădire templieră la Saint Martin des Champs, Franţa. Misiunea
militară a ordinului nemaifiind la fel de importantă, sprijinul acordat organizaţiei s-a risipit.
Situaţia era totuşi mai complicată, căci după mai mult de două sute de ani de existenţă, templierii
deveniseră o parte a vieţii zilnice în Europa. Organizaţia era prezentă pe scară largă la nivel
local, cu mii de sedii în toată Europa. Templierii administrau multe întreprinderi, şi mulţi
europeni intrau zilnic în contact cu ei, de exemplu lucrând la o fermă sau podgorie, ori folosind
Ordinul ca pe o bancă în care să îşi depoziteze averea personală. Ordinul, însă, rămânea în
continuare independent de stăpânirea locală, practic fiind un "stat în stat". Avea de asemenea o
armată cu care putea străbate liber toate graniţele, însă nu mai avea un câmp de luptă clar.
Această situaţie a mărit tensiunile cu o parte a nobilimii europene, în contextul în care templierii
se arătau interesaţi în fondarea unui propriu stat monastic, după cum făcuseră cavalerii teutoni în
Prusia.[10]

Arestările şi dizolvarea

Regele Filip al IV-lea al Franţei (1268–1314)

În 1305, noul papă, Clement al V-lea, aflat în Franţa, a trimis scrisori Marelui Maestru
templier Jacques de Molay şi celui ospitalier Fulk de Villaret pentru a discuta
posibilitatea fuziunii celor două ordine. Niciunul nu agrea ideea, dar papa a insistat şi i-a
invitat pe amândoi în Franţa pentru a discuta situaţia. De Molay a sosit primul la
începutul lui 1307, dar de Villaret a întârziat câteva luni. În timp ce aşteptau, De Molay
şi Clement au discutat acuzaţiile aduse cu doi ani înainte de un templier exclus (din
ordin). Aceste acuzaţii erau în general considerate false, dar Clement i-a trimis regelui
Filip al IV-lea al Franţei o cerere scrisă pentru ajutor în investigaţie. Regele era deja
îndatorat templierilor după războiul său cu englezii, şi a decis să folosească zvonurile
existente în propriul său scop. A început să pună presiune pe Biserică să acţioneze
împotriva ordinului, pentru a se elibera de datorii. [14]În data de vineri, 13 octombrie, 1307
(o dată legată greşit de originea superstiţiei zilei de vineri 13),[15][16] Filip a ordonat ca de
Molay şi alţi templieri francezi să fie arestaţi simultan. Ei au fost acuzaţi de numeroase
erezii, şi torturaţi pentru obţinerea de mărturisiri de blasfemie. Mărturisirile, deşi obţinute
sub presiune, au provocat un scandal la Paris. După alte insistenţe din partea lui Filip,
papa Clement a emis bula Pastoralis Praeeminentiae la 22 noiembrie, 1307, care cerea
tuturor monarhilor creştini din Europa să-i aresteze pe templieri şi să le confişte averile.
[17]
Papa Clement a cerut audieri papale pentru a determina vinovăţia sau nevinovăţia templierilor,
şi, o dată eliberaţi de tortura inchizitorilor, mulţi şi-au retras mărturisirile. Unii aveau suficientă
experienţă legală pentru a se apăra în procese, dar în 1310, Filip le-a blocat tactica, folosind
mărturiile forţate precedente ca justificare pentru arderea pe rug a zeci de templieri la
Paris.Templieri arşi pe rug

Mănăstirea lui Cristos din castelul Tomar, Portugalia. Construită în 1160 ca o fortăreaţă
pentru cavalerii templieri, a devenit cartierul general al redenumitului Ordin al lui Cristos.
În 1983, a devenit un loc din patrimoniul mondial UNESCO.

Cum Filip ameninţa cu acţiuni militare dacă papa nu îi respecta dorinţele, Clement a
acceptat în cele din urmă dizolvarea ordinului, invocând scandalul public provocat de
mărturisiri. La Conciliul de la Vienne din 1312, a emis o serie de bule papale, între care
Vox in excelso, care dizolva oficial Ordinul, şi Ad providam, care oferea cea mai mare
parte a posesiunilor templierilor ospitalierilor. [21]

Cât despre conducătorii Ordinului, Marele Maestru Jacques de Molay, care mărturisise
sub tortură, şi-a retras declaraţia. Asociatul său, Geoffrey de Charney, preceptor al
Normandiei, i-a urmat exemplul, şi a insistat pe nevinovăţia sa. Ambii au fost declaraţi
vinovaţi de a fi redevenit eretici, şi au fost condamnaţi să ardă pe rug la Paris, pe 18
martie, 1314. Se spune că de Molay a rămas sfidător până la sfârşit, cerând să fie legat
astfel încât să fie cu faţa la catedrala Notre Dame, şi să îşi ţină mâinile împreunate.[22]
După legendă, a strigat dintre flăcări că atât papa Clement, cât şi regele Filip îl vor
întâlni în curând în faţa lui Dumnezeu. Papa Clement a murit o lună mai târziu, iar
regele Filip într-un accident de vânătoare înainte de sfârşitul anului. [23]
O dată cu dispariţia conducătorilor Ordinului, restul templierilor din Europa au fost fie
arestaţi şi judecaţi (nefiind aproape în totalitate condamnaţi), absorbiţi în alte ordine
militare, precum Cavalerii ospitalieri sau Ordinul de Calatrava, sau lăsaţi să se retragă
şi să trăiască în continuare în pace. E posibil ca unii să fi fugit în teritorii ce nu erau sub
controlul papei, precum Scoţia excomunicată. Acolo, au luptat pentru regele Robert
Bruce (la acea vreme excomunicat şi el). Templierii au avut o influenţă importantă
asupra istoriei Scoţiei, inclusiv în încercările de restaurare a dinastiei Stuart în Regatul
Unit. Organizaţia templieră din Portugalia doar şi-a schimbat numele, din Ordinul
Templului în Ordinul lui Cristos.[24]

În 2001, un document cunoscut ca "Pergamentul de la Chinon" a fost descoperit în

Arhivele Vaticanului, după ce aparent a fost catalogat greşit în 1628. Este o înregistrare
a procesului templierilor şi arată că papa i-a absolvit iniţial pe templieri de toate ereziile
în 1308, înainte de a desfiinţa ordinul în 1312. [25][26] În octombrie 2007, documentele
secrete despre procesul templierilor, între care şi pergamentul de la Chinon, au fost
publicate de Vatican.[26]

În prezent, poziţia Bisericii Romano-Catolice este că persecuţia medievală a templierilor

a fost nedreaptă; că nu era nimic rău legat de Ordin sau de membrii săi; şi că papa
Clement a fost obligat să acţioneze de magnitudinea scandalului public şi de influenţa
dominatoare a regelui Filip al IV-lea.[27]

Organizare
Templierii erau organizaţi drept un ordin monahal, similar cu Ordinul cistercian al lui
Bernard de Clairvaux, care era considerat drept prima organizaţie internaţională eficace
din Europa.[28] Structura organizaţională avea un puternic lanţ al autorităţii. Fiecare ţară
cu o prezenţă notabilă a templierilor (Franţa, Anglia, Aragon, Portugalia, Poitou, Apulia,
Regatul Ierusalimului, Comitatul de Tripoli, Principatul de Antiohia, Anjou şi Ungaria[29])
avea un Maestru al Ordinului Templierilor în acea regiune. Toţi aceştia răspundeau în
faţa Marelui Maestru (întotdeauna un cavaler francez), numit pe viaţă, care
supraveghea atât eforturile militare ale Ordinului din est, cât şi proprietăţile financiare
din vest. Nu se cunoaşte un număr precis, însă se estimează că, în perioada de glorie a
Ordinului, existau între 15000 şi 20000 de templieri, dintre care doar o zecime erau
cavaleri adevăraţi.

Unul dintre multele steaguri ale Cavalerilor Templieri

Bernard de Clairvaux şi fondatorul Hugues de Payens au fost cei care au redactat codul
specific de comportament al Ordinului Templierilor, cunoscut istoricilor moderni sub
numele de Norma Latină. Cele 72 de clauze ale sale defineau comportamentul ideal al
cavalerilor, cum ar fi tipurile de robe pe care trebuiau să le poarte sau câţi cai puteau
avea. Cavalerii trebuiau să ia masa în linişte, să nu mănânce carne mai mult de trei ori
pe săptămână şi nu aveau voie să aibă contact fizic cu nicio femeie, nici măcar cu
membrii propriei familii. Unui Maestru al Ordinului îi erau atribuiţi "4 cai, unui frate
capelan sau unui preot 3 cai, unui frate sergent 2 cai şi unui gentleman valet, pentru a-
şi căra scutul şi lancea, un cal".[30] Pe măsură ce ordinul creştea, au fost adăugate din
ce în ce mai multe îndrumări, lista originală de 72 de clauze ajungând în final până la
câteva sute.[31][32]

Rândurile templierilor erau împărţite în trei categorii: cavalerii aristocraţi, sergenţii

proveniţi din oameni de rând şi clericii. Cavalerii trebuiau să fie de origine aristocratică
şi să poarte mantii albe. Erau echipaţi drept cavalerie grea, cu trei sau patru cai şi cu
unul sau doi paji. Pajii, în general, nu erau membri ai Ordinului, ci erau străini angajaţi
pentru o anumită perioadă de timp. Din categoria poziţionată sub cavaleri ca importanţă
făceau parte sergenţii, aleşi din rândurile populaţiei obişnuite. [33] Erau ori echipaţi drept
cavalerie uşoară cu un singur cal,[34] ori serveau în alte moduri, cum ar fi administrarea
proprietăţii Ordinului, treburi domestice sau comerţ. Capelanii, constituind a treia clasă a
templierilor, erau preoţi consacraţi ce aveau grijă de nevoile spirituale ale templierilor. [35]

Cavalerii purtau robe albe cu o cruce roşie şi o manta albă; sergenţii purtau o tunică
neagră cu o cruce roşie în faţă şi în spate şi o manta neagră sau maro. [36][37] Mantaua
albă a fost atribuită templierilor la Conciliul de la Troyes în 1129, iar crucea a fost
adăugată robelor cel mai probabil la începutul celei de-a doua cruciade, când Papa
Eugen al III-lea, regele Ludovic al VII-lea al Franţei şi multe alte personalităţi au luat
parte la o întâlnire a templierilor francezi, la sediul lor de lângă Paris.[38][39][40] Potrivit
Normei lor, cavalerii trebuiau să poarte mantaua albă întotdeauna, fiindu-le interzis
chiar şi să bea sau să mănânce dacă nu o purtau.[41]

Iniţierea,[42] cunoscută sub numele de Recepţie (receptio), în cadrul Ordinului era un

profund angajament şi implica o ceremonie solemnă. Necunoscuţii erau descurajaţi a
participa la ceremonie, ceea ce a trezit suspiciuni în rândurile inchizitorilor medievali în
timpul proceselor ulterioare.

Noii membri trebuiau să semneze de bună voie predarea întregii averi şi proprietăţi
Ordinului şi să facă jurăminte de sărăcie, castitate, pietate şi obedienţă. [43] Majoritatea
fraţilor se alăturau pe viaţă, deşi unora le era permis să se alăture şi pe o anumită
perioadă de timp. Uneori, unui om însurat îi era permis să se alăture dacă avea
permisiunea soţiei,[37] însă nu avea voie să poarte mantaua albă.[44]

Crucea roşie pe care templierii o purtau pe robe era un simbol al martiriului, căci a muri
în luptă era considerat o mare onoare, care asigura un loc în rai. [45] Era o lege de
căpătâi care sublinia faptul că războinicii Ordinului nu ar trebui să se predea niciodată,
decât dacă steagul templierilor ar fi căzut, însă şi atunci să fie primii care încercau să se
regrupeze cu un alt ordin creştin, cum ar fi cel al Ospitalierilor. Numai după ce toate
steagurile ar fi căzut le era permis să părăsească câmpul de bătălie. [46] Acest principiu
necompromiţător, precum şi reputaţia lor pentru curaj, pregătirea lor excelentă şi
armamentul greu, au făcut din templieri una dintre forţele de luptă cele mai de temut din
timpurile medievale.[47]

Marii maeştri

Pentru detalii, vezi: Marii Maeştri ai Ordinului Templierilor.

Sigiliul Marelui Maestru Bertrand de Blanchefort (1109–1169)

Începând cu fondatorul Hugues de Payens, din 1118-1119 cel mai mare grad în cadrul
Ordinului a fost cel de Mare Maestru, o poziţie câştigată pe viaţă, deşi luând în
considerare natura militară a Ordinului, aceasta putea fi o perioadă foarte scurtă. Numai
doi Mari Maeştri au murit în timpul mandatului, iar câţiva au murit în timpul campaniilor
militare. De exemplu, în timpul Asediului Ascalonului din 1153, Marele Maestru Bernard
de Tremelay a condus un grup de 40 de templieri printr-o spărtură în zidurile oraşului.
Atunci când restul armatei cruciate nu i-a urmat, templierii, inclusiv Marele lor Maestru,
au fost încercuiţi şi decapitaţi.[48] Marele Maestru Gérard de Ridefort a fost decapitat de
către Saladin în 1189, în timpul Asediului Acrei.

Marele Maestru supraveghea toate operaţiunile Ordinului, atât cele militare din Ţara
Sfântă şi Europa de Est, cât şi afacerile financiare din Europa Occidentală. Unii Mari
Maeştri au fost şi comandanţi militari, deşi acest lucru nu era întotdeauna înţelept:
câteva defecte în strategia de luptă a lui de Ridefort au contribuit la devastatoarea
înfrângere de la Bătălia de la Hattin. Ultimul Mare Maestru a fost Jacques de Molay, ars
pe rug la Paris în 1314, din ordinul regelui Filip al IV-lea al Franţei.[19]

Moştenire
Biserica Templului, Londra. Drept capelă a Noului Templu din Londra, era
locaţia ceremoniilor de iniţiere ale templierilor. Astăzi, este biserica parohiei
Templului Mijlociu şi a Templului Interior, două dintre barouri. Este o populară
atracţie turistică.

Datorită misiunii militare şi resurselor financiare extensive, Cavalerii templieri au iniţiat

un mare număr de proiecte şi construcţii de-a lungul Europei şi Ţării Sfinte. Multe dintre
aceste structuri încă stau în picioare. De asemenea, multe conţin numele de "Templu",
datorită asocierii timp de secole cu templierii.[49] De exemplu, unele din posesiunile
templierilor din Londra au fost mai târziu închiriate avocaţilor, ceea ce a condus la
numele porţii Bariera Templului sau staţiei de metrou "Templu". Două dintre cele patru
barouri, care îi pot consacra pe membri drept avocaţi, sunt Templul Interior şi Templul
Mijlociu.

Elemente arhitecturale distinctive ale clădirilor templierilor includ folosirea imaginii a "doi
cavaleri pe un singur cal", reprezentând sărăcia cavalerilor şi clădiri rotunde, menite a
se asemăna cu Biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim.

Organizaţii moderne ale templierilor

Prin decret papal, proprietatea templierilor a fost transferată Ordinului Ospitalierilor,

care de asemenea a absorbit mulţi dintre membrii templierilor. Practic, dizolvarea
templierilor ar putea fi văzută drept unirea celor două ordine rivale. [50]

Povestea templierilor medievali secretoşi însă puternici, în special persecuţia şi

dizolvarea lor subită, a devenit o tentaţie pentru multe alte grupuri, care se folosesc de
aşa-zise legături cu templierii ca o modalitate de a-şi îmbunătăţi propria imagine sau de
a creşte misterul ce îi înconjoară. De exemplu, încă din anii 1700, Ritualul York a
încorporat unele simboluri şi ritualuri ale templierilor [2] şi au o filială numită astăzi Ordinul
Cavalerilor Templieri. Suveranul Ordin Militar al Templului din Ierusalim, fondat în 1804,
are un statut de organizaţie caritabilă non-guvernamentală, conform Organizaţiei
Naţiunilor Unite.[51]

Deşi nu există o legătură istorică clară între Cavalerii Templieri, care au fost desfiinţaţi
în anii 1300, şi oricare dintre aceste organizaţii, care au apărut abia în anii 1700, se
creează adeseori o confuzie publică şi mulţi scapă din vedere diferenţa de 400 de ani.

Legende şi relicve
Pentru detalii, vezi: Legende legate de Ordinul Templierilor.

Cavalerii Templieri au fost asociaţi cu legende privind secrete şi mistere transmise din
timpuri străvechi. Zvonuri circulau chiar şi din timpul templierilor înşişi. Scriitorii
francmasoni şi-au adăugat propriile speculaţii în secolul al 19-lea şi alte înfloriri fictive
au fost adăugate în filme moderne, cum ar fi: Mormântul morţilor orbi, Comoara
naţională şi Regatul cerului,[2] cărţi best-seller: Ivanhoe şi Codul lui Da Vinci,[2] precum şi
jocuri video: Hellgate: London şi Broken Sword: The Shadow of the Templars.[52]

Domul de Piatră, una dintre structurile de pe Muntele Templului

Multe dintre legendele legate de templieri privesc ocuparea iniţială a Muntelui Templului
din Ierusalim şi speculaţii în legătură cu relicvele pe care templierii le-ar fi putut găsi
acolo, cum ar fi Sfântul Graal sau Arca Testamentului.[2][10][47] Faptul că templierii
posedau anumite relicve este ştiut cu siguranţă. Multe biserici încă expun relicve, cum
ar fi moaştele unui sfânt, o bucată de pânză purtată odinioară de un om sfânt sau
craniul unui martir: templierii au procedat la fel. Era cunoscut că aveau o bucată din
Adevărata Cruce, pe care episcopul de Acra a purtat-o în dezastruoasa bătălie de la
Hattin.[53] Când bătălia a fost pierdută, Saladin a capturat relicva, care a fost apoi
răscumpărată de către cruciaţi atunci când musulmanii le-au predat oraşul Acra în
1191.[54] De asemenea, aveau în posesie capul Sfintei Eufemia din Calcedon.[55]
Subiectul relicvelor a fost abordat şi în timpul Inchiziţiei templierilor, deoarece câteva
documente ale proceselor se referă la venerarea unui anumit idol, menţionat în unele
cazuri drept o pisică, un cap bărbos sau uneori drept Baphomet, probabil o greşeală
franţuzească de ortografie a cuvântului Mahomet (Mahomed).[2][56] Aşa-zisa venerare a
idolilor a fost inclusă în acuzaţiile aduse împotriva templierilor şi a condus la arestarea
acestora la începutul secolului al XIV-lea. [57] Această acuzaţie de venerare a idolilor
adusă împotriva templierilor a contribuit şi la credinţa modernă a faptului că unii
templieri practicau vrăjitoria.[58]

Exista în timpul Cruciadelor un interes particular faţă de mitul Sfântului Graal, care a
fost rapid asociat templierilor, încă din secolul al 12-lea. Primul roman cavaleresc legat
de Graal a fost Povestea Graalului text fantastic scris în 1180 de către Chrétien de
Troyes, care provenea din aceeaşi zonă unde Conciliul de la Troyes sancţionase oficial
Ordinul Templierilor. În legenda Arturiană, eroul căutării Graalului, Sir Galahad (o
invenţie literară din secolul 13 a călugărilor din Ordinul cistercian al Sfântului Bernard de
Clairvaux) era descris purtând un scut cu crucea Sfântului Gheorghe, similară cu
insigna templierilor. În poemul epic cavaleresc din acea perioadă, Parzival, Wolfram von
Eschenbach se referă la templierii care păzeau Regatul Graalului. [59] O legendă s-a
dezvoltat bazată pe faptul că, deoarece templierii îşi aveau sediul pe Muntele Templului
din Ierusalim, au excavat în căutare de relicve, au găsit Graalul şi au continuat să-l
păstreze şi să-l păzească cu propria viaţă. Cu toate acestea, în documentele extensive
ale Inchiziţiei templierilor, nu există nici măcar o singură menţiune cu privire la vreun
obiect legat de Sfântul Graal,[9] nemailuând în considerare şi posesia unui astfel de
obiect. În realitate, majoritatea specialiştilor sunt de acord cu faptul că povestea
Graalului a fost doar una fictivă, care a început să circule din timpurile medievale. [2][10]

Un artefact legendar ce pare a avea legătură cu templierii este Giulgiul din Torino. În
1357, giulgiul a fost expus publicului pentru prima dată de către familia nepotului lui
Geoffrey de Charney, templierul care fusese ars pe rug împreună cu Jacques de Molay
în 1314. Originile artefactului sunt încă un subiect controversat, însă datarea cu carbon
dovedeşte că giulgiul a fost creat între anii 1260 şi 1390, un interval de timp care
include ultimii 50 de ani ai templierilor. [60]

Speculaţiile privind supravieţuirea templierilor au inspirat diverse lucrări beletristice. În

Moştenirea Templierilor[61] Steve Berry lansează ipoteza că aceştia s-ar fi retras în
munţii Pirinei şi ordinul şi-ar avea sediul la Abaţia Des Fontaines, lângă Andorra.

Masoneria si Ordinul Templierilor. Exista unele scrieri despre templieri, ca nu au fost

capturati cu totii de regele Filip al IV-lea al Frantei, ci o mica parte dintre ei s-ar fi
refugiat in Anglia si Scotia, parasind Franta in dimineata de 13 octombrie, vineri, 1307.
Ajunsi cu o mare parte de avere, au intrat in contact cu nobilii englezi, ajungand unii
dintre cei mai apropiati de rege si de Curtea Regala a Angliei. Una dintre legendele
templierilor povesteste despre incoronarea unui templier la tronul Angliei, iar din acel
moment s-ar fi nascut Masoneria. Tronul Angliei nu a fost singurul tron cucerit de
templieri, ci preintre alte tronuri se numara: Tronul Papal, Tronul Frantei, Tronul
Spaniei, Tronul Germaniei, a Ungariei si a Romaniei, ducand in prezent la ocuparea
presedentiei multor tari si a multor regate din lume mai putin Japonia. Masoneria sau
Cavalerii templieri vor avea intreaga putere a Asiei doar atunci cand Japonia nu va mai
fi imperiu, nu va mai avea imparat.