Sunteți pe pagina 1din 71

MINISTERUL EDUCAŢIEI AL REPUBLICII MOLDOVA

Universitatea de Studii Europene din Moldova

Facultatea „Economie şi Informatică”

TEZA DE LICENŢĂ

INFLUIENŢA SURSELOR DE FINANŢARE ASUPRA

STRUCTURII ŞI REZULTATELOR FINANCIARE

ALE ÎNTREPRINDERII

Coordonator ştiinţific:
Vasilachi Victoria
Lector universitar

Elaborat: Mangu Ruslan

grupa FB-

Chişinău, 2011

1
Cuprins

Introducere........................................................................................................ 3
Capitolul 1. Bazele teoretice ale mecanismului de finanţare al întreprinderii.
1.1 Conceptul mecanismului de finanţare..........................................................
6
1.2 Caracteristica şi selectarea modalităţilor de finanţare ale agenţilor
economici...................................................................................................14
Capitolul 2. Situaţia economico - financiară a S.A. „Fabrica de vinuri din
Sîngerei’’.
2.1 Caracteristica financiară a patrimoniului
întreprinderii..............................30
2.2 Analiza structurii financiare a
întreprinderii...............................................39
2.3 Influenţa mecanismelor de finanţare asupra rezultatelor financiare
ale întreprinderii..........................................................................................46
Capitolul 3. Problematica finanţării întreprinderii şi modalităţi de soluţionare a
acesteia.
3.1.Influenţa factorilor asupra finanţării întreprinderii şi soluţii
aferente acestora................................................................................................55
3.2.Modalităţi moderne de finanţare a activităţii întreprinderii .....................59
Încheiere...........................................................................................................68
Bibliografie.......................................................................................................70
Anexe..............................................................................................................72

2
Introducere

Actualitatea temei. Schimbările de fond survenite în economia naţională


după lichidarea economiei centralizatoare a impus o nouă abordare a tuturor
aspectelor vieţii societăţii noastre. Transformările produse au dezechilibrat
sistemul economiei naţionale, marcînd începutul unei perioade de instabilitate al
acestuia. Procesul de tranziţie în care se află economia Republicii Moldova, este
practic cel mai important factor care determină problemele ce apar în finanţarea
întreprinderilor. Economia de tranziţie este caracterizată prin lipsa informaţiilor şi
instabilitatea economică, fapt ce complică cu mult procesul adoptării deciziilor de
finanţare a întreprinderilor.
Scopul cercetării îl constituie elaborarea şi argumentarea recomandărilor
privind perfecţionarea mecanismului de finanţare al întreprinderii. Pentru atingerea
acestui scop ne-am propus rezolvarea următoarelor sarcini:
- fundamentarea teoretică a conceptului privind mecanismul de finanţare,
ca parte componentă a mecanismului financiar;
- cercetarea modalităţilor de finanţare şi argumentarea utilizării acestora;
- analiza şi evidenţierea particularităţilor situaţiei economico-financiare a
întreprinderii;
- selectarea modalităţilor de asigurare a întreprinderii cu resurse
financiare.
Scopul şi sarcinile propuse au condiţionat structura tezei, care constă din
introducere, trei capitole, încheiere, lista bibliografiei şi anexe.
În capitolul întîi „Bazele teoretice ale mecanismului de finanţare al
întreprinderii" este cuprinsă informaţia cu privire la esenţa şi bazele teoretice ale
mecanismului de finanţare a întreprinderii. Se studiază metodele de determinare a
necesarului de finanţare şi sursele de finanţare ale întreprinderii.

3
În capitolul doi „Situaţia economico - financiară a S.A „Fabrica de vinuri
din Sîngerei" se analizează situaţia economico-financiară reală creată la
întreprindere, structura financiară şi sursele de finanţare ale întreprinderii şi care
sînt rezultatele financiare obţinute.
Capitolul trei „Problematica finanţării întreprinderii şi modalităţi de
soluţionare a acesteia" cuprinde informaţia despre metode moderne de finanţare a
întreprinderii în condiţiile actuale şi factorii care influenţează finanţarea
întreprinderilor.
Obiectul cercetării îl constituie mecanismul de finanţare a sectorului real al
economiei naţionale. Cercetarea se va efectua în baza datelor bilanţului contabil a
S.A „Fabrica de vinuri din Sîngerei".
S. A. „Fabrica de vinuri din Sîngerei" a fost înfiinţată la 25 octombrie 1994,
prin reorganizarea întreprinderii de stat cu acelaşi nume. Societatea a fost creată în
scopul desfăşurării activităţii de producere a mărfurilor ( lucrărilor, serviciilor) şi
obţinerii venitului. Activitatea de bază a societăţii cuprinde fabricarea, păstrarea şi
comercializarea en-gros a producţiei alcoolice, totodată desfăşurînd activităţi
auxiliare, care nu sînt interzise de legislaţia Republicii Moldova. Întreprinderea
cuprinde un ciclu de producţie începînd cu procurarea strugurilor, valorificarea lor
primară, pînă la oţinerea produsului finit ( vinului ), într-un asortiment bogat, cum
ar fi:
• vinuri seci (Cabernet, Merlot, Pinot, Chardonnay, Muscat, Feteasca,
Traminer, Riesling, Mugurel, Sauvignon);
• vinuri de desert (Cagor);
• vinuri speciale (Isabella, Zemfira, Lidia).
S.A.”Fabrica de vinuri din Sîngerei” este una dintre unităţile de prelucrare a
strugurilor din Republica Moldova, care satisface o mică parte din necesităţile pieţei
interne.

4
Baza metodologică şi informaţională o constituie conceptele de bază ale
teoriei financiare şi economice, actele legislative ale Republicii Moldova.
Elementele noutăţii ştiinţifice a lucrării constau în următoarele:
- s-au concretizat conceptul teoretic al mecanismului de finanţare şi au
fost identificate elementele componente ale acestuia;
- au fost determinate căile de soluţionare ale finanţării întreprinderii.
Valoarea practică a rezultatelor obţinute în studiul efectuat, constă în
următoarele:
- s-au concretizat căile de perfecţionare a mecanismului de finanţare, în
vederea asigurării cu resurse financiare suficiente ale activităţii
economice;
- se propun metode şi direcţii de ameliorare ale finanţării.
Cuvinte - cheie: mecanism financiar, mecanism de finanţare, necesarul de
finanţare, modalităţi de finanţare, autofinanţare, credit comercial, leasing,
factoring.

5
Capitolul 1. Bazele teoretice ale mecanismului de finanţare
al întreprinderii

1.1Conceptul mecanismului de finanţare

În condiţiile actuale pentru a supravieţui şi activa cu succes întreprinderea


are nevoie de resurse financiare. Cunoaşterea şi perfecţionarea modalităţilor de
finanţare ale întreprinderii este o problemă de ordin vital pentru aceasta.
Finanţarea întreprinderii are loc prin intermediul mecanismului de finanţare.
Pentru a determina noţiunea mecanismului de finanţare este necesar de stabilit
conţinutul categoriei - finanţare. Astfel, finanţarea poate fi abordată, în sens larg, ca
alocare de resurse băneşti, cu titlu rambursabil sau nerambursabil în condiţii
determinate, unor persoane fizice sau juridice în scopul acoperirii unor nevoi
economice sau sociale. În sens restrîns, finanţarea reprezintă un transfer de fonduri
băneşti de la bugetul de stat sau alte surse cu titlu nerambursabil pentru subvenţii,
acoperirea cheltuielilor publice, construcţii de locuinţe sau obiectelor social-
culturale, învăţămînt, ocrotirea sănătăţii.
Un mecanism este un ansamblu corelat de relaţii financiare, care îi dau o
semnificaţie de sistem. Sistemul reprezintă un ansamblu de instituţii, procese şi
comportamente ce au loc între ele prin anumite relaţii. Prin complexitatea sa, cît şi
prin varietatea relaţiilor intrări-ieşiri sistemul financiar, ca de altfel orice sistem
economic depăşeşte ceea ce, în mod obişnuit numim mecanism.
La modul cel mai general, prin mecanism financiar se înţelege toate
metodele, pîrghiile, instrumentele şi procedurile de formare şi gestionare a
capitalurilor. Prin mecanism financiar la nivel de întreprindere se înţelege un
sistem de conducere al finanţelor, destinat organizării corelaţiei dintre relaţiile
financiare ale întreprinderii, a fluxurilor financiare în conformitate cu cerinţele

6
legilor economice, prin utilizarea categoriilor financiare şi instrumentelor,
sancţiunilor şi facilităţilor în baza actelor normative emise de stat.
Mecanismele financiare sînt foarte diversificate şi numeroase, dintre acestea
amintind: mecanismele formării şi utilizării fondurilor proprii şi împrumutate,
mecanismele privind autofinanţarea, creditarea activităţii de investiţii şi de
exploatare, mecanismele vărsării unei părţi din venituri la bugetul de stat,
mecanismul formării şi utilizării surplusului monetar etc.
Asemenea mecanisme trebuie să fie organizate şi utilizate în aşa fel încît să
dea un impuls desfăşurării unor activităţi raţionale, asigurării rentabilităţii,
eficienţei, lichidităţii şi înlăturării riscurilor, satisfacerii necesităţilor de consum
productiv şi neproductiv, întreţinerii unui sistem normal de interese şi stimulente. De
aceea, în cadrul gestiunii financiare se acordă o atenţie majoră nu numai formării
capitalurilor, ci şi deciziilor de afectare a lor pe anumite destinaţii, precum şi stabilirii
unei politici de echilibru, de rezultate şi de creştere economică.
În mod schematic mecanismul financiar poate fi prezentat printr-un sistem de
blocuri şi fluxuri din şi în exterior precum şi circuite interne este reflectat în
Anexa 1.
Din cele expuse constatăm că mecanismul financiar al întreprinderii este un
ansamblu de elemente între care există legături sub formă de fluxuri, şi în cadrul
cărora se formează raporturi ce asigură rezultatele scontate.
Mecanismul de finanţare poate fi definit ca o totalitate de elemente, metode,
instrumente antrenate într-un sistem prin care se asigură punerea la dispoziţia unei
instituţii, organizaţii sau întreprinderi a unor fonduri necesare pentru realizarea
unor obiective economice.
Mecanismul de finanţare ca parte componentă a mecanismului financiar al
întreprinderii, este format din fluxuri financiare de intrare destinate constituirii
resurselor financiare ale întreprinderii. Metodele de formare a fondurilor agenţilor
economici reprezintă totalitatea procedeelor şi căilor de constituire a mijloacelor

7
financiare a acestuia, şi anume: aportul în bani şi în natură, autofinanţarea,
creditarea, finanţarea bugetară.
Prin instrument financiar se înţelege o expresie valorică generală a unor relaţii
economice, prin intermediul cărora are loc repartizarea şi utilizarea eficientă a
resurselor financiare din cadrul întreprinderii.
Întreprinderea se asigură cu resurse financiare prin intermediul relaţiilor
financiare ce au loc între diferiţi subiecţi. Astfel, mecanismul de finanţare poate fi
prezentat ca un bloc schematic ce reprezintă circulaţia fluxurilor financiare
îndreptate spre întreprindere cu necesităţi de resurse financiare şi este reprezentat în
figura 1.1:

Statul Cetăţeni
Finanţarea
directă / Piaţă
financiară
Pasivele Agenţi
stabile, includ Agenţi economici
datorii pe TS economici cu excedent
faţă de: cu deficit de de resurse
furnizori resurse financiare
personal financiare
buget Finanţarea
indirectă
(intermediari, Cetăţeni
bănci, instituţii
Consumatori financiare)

Figura 1.1 Schema mecanismului de finanţare a


întreprinderii

Deci, mecanismul de finanţare al întreprinderii se referă în mod special la


asigurarea agenţilor economici cu fondurile necesare realizării obiectivelor
programate şi este o problemă de politică şi strategie generală a întreprinderilor, cu o

8
influienţă considerabilă asupra evoluţiei ei în viitor. Funcţionarea unui mecanism de
finanţare al întreprinderii presupune un studiu a trei elemente de bază:
1. Determinarea necesarului de finanţare, care se efectuează în dependenţă
de necesarul de finanţare a investiţiilor şi necesităţilor curente ale
întreprinderii.
2. Determinarea surselor de finanţare, se face luînd în consideraţie
posibilităţile de acces ale întreprinderii la diferite surse de finanţare.
3. Stabilirea structurilor fondurilor de finanţare, se realizează astfel încît,
combinarea diferitor surse de finanţare să asigure costurile minime a
resurselor financiare şi efecte maximale.
Mecanismul de finanţare al întreprinderii se referă în special la asigurarea
agenţilor economici cu resurse financiare pentru activitate. Din aceste considerente
este necesar să se facă o evaluare a fondurilor necesare pentru activitate.
Determinarea necesarului întreprinderii în resurse financiare trebuie să se facă
păstrîndu-se echilibrul dintre nevoi şi resurse acoperitoare, care alături de
rentabilitate reprezintă obiectivul cel mai important al finanţelor întreprinderii.
În mare parte deciziile de finanţare sînt influenţate de informaţia de care
dispune participantul la relaţia financiară. Cercetări în acest domeniu au fost
efectuate de mai mulţi savanţi: H. Leland şi D. Pyle ( 1977 ), S. Ross ( 1977 ), M.
Flannery ( 1986), S. Bhattachareya ( 1979 ), R. Miller, K. Rockc ( 1985 ), care s-au
soldat cu eleborarea Teoriei semnalului.
La baza teoriei date se află nivelul diferit de informaţie deţinut de diverşi
agenţi economici, unii sînt mai informaţi printre care managerii, bancherii, iar alţii
aşa ca investitorii, asociaţii, creanţierii sînt mai puţin informaţi. Din acesta cauză,
riscul pierderii şi al realizării profitului, care poate fi obţinut de utilizatorii
informaţiei, variază mult. Pentru a înlătura asimetria dată s-a propus de a egala
posibilităţile de obţinere a informaţiei prin prezentarea acesteia sub forma unor
semnale. Aceste semnale datorită informaţiei cuprinse nu vor putea fi imitate de

9
alte întreprinderi care vor prezenta informaţie eronată pentru a atrage resurse
financiare. Semnalele trebuie să cuprindă informaţia cu privire la gradul de
participare a managerilor la finanţarea proiectului de investiţii, nivelul îndatorării,
achitarea dividendelor, dobînzii.
Constatarea şi evaluarea tuturor necesităţilor de finanţare formează necesarul
brut de finanţare, care în dependenţă de destinaţia fondurilor financiare poate fi
divizat în: necesităţi de finanţare ale investiţiilor şi necesităţi de finanţare ale
circuitului de exploatare.
Investiţia reprezintă o succesiune de acţiuni de natură financiară, tehnică,
socială şi chiar politică, antrenînd resurse importante de natură materială sau
nematerială, în scopul realizării de avantaje viitoare sub forma profitului sau
servicii socio-demografice ce vor fi oferite. Eficienţa activităţii economice depinde de
performanţele pe care le au utilajele în dotare, de parametrii tehnico-economici a
mijloacelor active. Cu cît utilajele sînt mai performante cu atît rezultatele sînt mai
mari. Promovarea progresului tehnic prin modernizarea şi reutilarea
capacităţilor de producţie constituie o acţiune foarte complexă din punct de vedere
economic, ce conduce la rezultate performante. Din cauza dificultăţilor ce pot
apărea în cadrul modernizării este necesar de stabilit momentul optim de înlocuire a
unor utilaje şi a fundamenta cele mai bune decizii în achiziţionarea mijloacelor fixe
noi.
Momentul optim de înlocuire a utilajelor este atunci cînd echiparea existentă a
secţiilor, atelierelor, locurilor de muncă nu se mai justifică economic. Pentru
determinarea momentului optim de înlocuire a utilajelor se utilizează metoda
Kaylmann, care presupune înlocuirea utilajului cînd cheltuielile de întreţinere a
acestuia depăşesc cheltuielile totale pentru achiziţia unui nou utilaj şi reparaţii
ţinînd cont de factorul de actualizare. Relaţia de calcul va fi :

10
n
I 0 + ∑ Rh × a h −1
h −1
Ct = n ,unde: ( 1.1 )
∑a
h −1
h −1

Ct - Cheltuieli totale actualizate;


Io - Valoarea de achiziţie a utilajului;
Rh - Cheltuieli de întreţinere, funcţionarea şi repararea utilajului;
1
a - factor de actualizare, a= 1 + a , „a" fiind coeficient de actualizare;

n - numărul de ani pentru care se face calculul.

Utilajul va fi înlocuit în anul cînd cheltuielile de întreţinere şi reparaţie a


utilajului vor fi mai mari sau egale cu cheltuielile totale actualizate, adică se va
respecta relaţia Rh ≥ Ct. Această metodă are avantajul că prin intermediul
coeficientul de actualizare se ia în consideraţie influenţa factorului timp, influenţa
promovării, progresului tehnic, asupra utilajelor existente la întreprindere.
Luînd în consideraţie caracterul dinamic al fenomenelor şi proceselor
economice şi creşterea vertiginoasă a progresului tehnico - ştiinţific echipamentele
necesită a fi modernizate permanent. În ţările înalt dezvoltate utilajul este reînnoit la
fiecare 5 ani, aceasta nu-i permite să se uzeze moral. Decizia dată este
fundamentată şi din punct de vedere financiar, deoarece în decursul primilor 4-5
ani în fondul de uzură este recuperată cea mai mare parte din valoarea lui. Astfel de
practică este posibilă şi în Republica Moldova dacă fondul de uzură acumulat să fie
utilizat după destinaţie, adică pentru reînnoirea activelor materiale pe termen lung.
Fundamentarea necesarului de resurse financiare a ciclului de exploatare se
poate efectua prin două metode: analitică şi sintetică. Ambele categorii au la bază
fie costurile din exploatare, fie cifra de afaceri previzionată pentru viitor.
Metodele analitice de apreciere a necesarului de finanţare se utilizează numai în

11
cazurile de fundamentare riguroasă a acestuia. Aceste metode presupun
determinarea mărimii necesarului de finanţare pe elemente şi anume: stocuri şi
solduri de materii prime şi materiale, produse în curs de execuţie, produse finite,
produse expediate. La fiecare element de stoc, calculul analitic se face pentru
fiecare categorie de material sau produs nominalizat şi în parte pe fiecare fel de
stoc: curent, de siguranţă, de condiţionare şi de transport interior.
Metodele analitice bazate nemijlocit pe costurile din exploatare, pornesc de la
elementele de cheltuieli care caracterizează fiecare fază a ciclului de exploatare:
achiziţie, producere, depozitare şi expediere şi timpul între două reconstituiri
consecutive ale stocurilor exploatării. În acelaşi timp, metodele analitice bazate pe
cifra de afaceri pornesc de la relaţia de proporţionalitate dintre necesarul de
finanţare şi cifra de afaceri a perioadei de gestiune. Decizia privind necesarul de
finanţare se fundamentează prin cifra de afaceri şi durata rotaţiei celor patru
categorii de stocuri: materiale, producţie în curs de execuţie, produse finite, creanţe
determinate pe baza bilanţului. Acest necesar de finanţat trimestrial poate fi
determinat astfel:

CA
NFCE trim = × Rc ,unde: (1.2)
90

NFCE - Necesarul de finanţare a ciclului de exploatare;


CA - Cifra de afaceri;
R c- Durata de rotaţie a activelor circulante calculată în baza cifrei de
afaceri.

Metodele sintetice presupun calcularea nevoii de capitaluri circulante pentru


totalul acestora, în funcţie de volumul planificat al activităţii de exploatare şi de
viteza de rotaţie înregistrată în perioada anterioară. Metodele sintetice se folosesc cu

12
foarte bune rezultate, în perioada de stabilitate economică.
Întru asigurarea echilibrului financiar pe termen scurt, ca o modalitate mult
mai sintetică de determinare a nevoii de resurse financiare se poate de menţionat
metoda normativă de determinare a nevoii de fond de rulment. Se presupune că
întreaga trebuinţă de finanţare a ciclului de exploatare are o finanţare aproape
gratuită, pe seama datoriilor de exploatare şi anume aşa pasive de stabile ca:
datoriile faţă de furnizori, salariaţi, buget care se asimilează cu resursele proprii ale
agentului economic. La previziunea finanţării este necesar să se ia în consideraţie
numai soldul minim permanent a acestora. Rezultă că, pasivele stabile reprezintă
datoriile minime şi cu caracter de permanenţă ale întreprinderilor faţă de diferite
persoane fizice şi juridice. Necesarul de resurse pentru active circulante se restrînge
la nevoia de fond de rulment ( NFR ), ca diferenţa între necesarul de finanţare a
ciclului de exploatare şi datoriile de exploatare:

NFR = NFCE - Datorii de exploatare (1.3)

Deci, fundamentarea necesarului de finanţare al activelor curente se reduce la


argumentarea necesarului fondului de rulment. NFR diferă de la o întreprindere la
alta, fiind influenţat de durata ciclului de exploatare, valoarea adăugată, ritmul de
creştere a cifrei de afaceri.
În general, agenţii economici înregistrează o creştere a necesarului fondului de
rulment, nu numai ca efect al sporirii cifrei de afaceri, dar şi datorită fenomenelor
inflaţioniste. La întreprinderi şi în special la cele cu NFR negativ, apare un surplus
de disponibilităţi, cu menţiunea că acesta este considerat normal în practica
financiară a .firmelor dacă nu depăşeşte nivelul de 5 % din activul economic. Acest
surplus de lichiditate are rolul unui preţ de siguranţă plătit pentru satisfacerea
necesarului financiar al exploatării. Dacă cota este mai mare şi nu există un NFR
negativ se poate considera că disponibilul pentru a efectua o investiţie sau pentru a

13
profita de o ocazie favorabilă apropiată. Disponibilul dat trebuie scăzut din credite
spre a se determina teoretic necesarul real de împrumuturi pentru activul
economic.
Întrucît, necesarul fondului de rulment reclamă existenţa unor surse de
acoperire, întreprinderea trebuie să tindă la micşorarea necesarului de fond de
rulment, menţinîndu-1 la limitele minime capabile să satisfacă procesul de
exploatare. Pentru aceasta, întreprinderea trebuie să realizeze numeroase acţiuni
influenţînd asupra stocurilor, clientelei şi furnizorilor.
Dacă se vor reduce stocurile pînă la minimul necesar, fondul de rulment ar
putea fi mai mic, cu condiţia creşterii vitezei de rotaţie. Acţiunile asupra clientelei şi
furnizorilor sînt îndreptate spre reducerea termenului de achitare al creanţelor şi în
prelungirea termenului de plată al datoriilor agenţilor economici.

1.2 Caracteristica şi selectarea modalităţilor de finanţare ale


agenţilor economici

După stadiul său de dezvoltare, mediul financiar pune la dispoziţia


întreprinderilor o gamă de mijloace de finanţare mai mult sau mai puţin
substanţială. Foarte diversificată în ţările cu sisteme financiare dezvoltate, această
gamă rămîne limitată la tehnicile financiare de bază în majoritatea ţărilor în curs de
dezvoltare. Dar oricare ar fi contextul, întreprinderile sînt confruntate cu alegerea
surselor de finanţare.
Autofinanţarea constituie baza oricărei dezvoltări a întreprinderilor.
Aportul la capitalul propriu constituie de asemenea, o sursă esenţială de
finanţare a întreprinderilor. Dar amploarea şi modalităţile acestor aporturi variază
după cum întreprinderea dispune sau nu de acces direct la pieţele de capital.

14
Aspectele finanţării prezintă importanţă crucială pentru supravieţuirea şi
dezvoltarea întreprinderii. În primul rînd întreprinderea trebuie să dispună de
lichidităţi pentru a face faţă angajamentelor asumate, adică de a onora datoriile cu
scadenţa în viitorul apropiat, asigurîndu-şi astfel echilibrul financiar pe termen scurt.
În al doilea rînd se pune, din partea întreprinderii, problema lansării în
investiţii de orice natură care să facă să se dezvolte posibilităţile sale. În acest caz
este vorba de finanţarea dezvoltării pe termen mediu şi lung care condiţionează
creşterea rezultatelor în viitor şi menţinerea echilibrului financiar.
Deci mijloacele de finanţare trebuie să fie adoptate calitativ la nevoile
întreprinderii. În acest sens întreprinderea poate fi confruntată cu două tipuri de
dificultăţi. Pe de o parte, ea ar putea fi în situaţia să trebuiască să ramburseze
resurse înainte chiar de fi ajuns să recupereze avansurile efectuate, mai ales cînd
efectuează investiţii cu rentabilitate pe termen lung. Pe de altă parte, întreprinderea
poate fi în situaţia de a folosi, pentru operaţiuni pe termen scurt, fonduri pe care le-ar
putea folosi pe termen lung pentru investiţii.
Finanţarea întreprinderii presupune existenţa unor nevoi de resurse financiare.
Aceste nevoi pot avea caracter temporar, permanent sau pentru perioade mari de
timp. Operaţiunile de atragere a resurselor necesare se pot realiza prin metode
concrete, în funcţie de condiţiile concrete ale întreprinderii şi pieţei financiare.
Necesarul de active pe termen lung este acoperit prin diferite forme din capitalul
propriu, împrumuturi pe termen lung şi mediu, precum şi diferite modalităţi
netradiţionale de finanţare, aşa ca: leasing, factoring etc.
Schematic sursele de finanţare se prezintă astfel:

15
Autofinanţare:
capital social
profit net
internă
amortizarea
suma din lichidarea activelor

Surse de finanţare
Creşteri de capital
Împrumuturi obligatare
Împrumuturi de la instituţii financiare
externă Credite comerciale
Credite bancare
Modalităţi netradiţionale de finanţare
(leasing, factoring forfetare)
Pasivele stabile

Figura 1.2 Sursele de finanţare

Autofinanţarea constituie în general pivotul finanţării întreprinderilor şi


pentru unele dintre ele, sursa exclusivă a finanţării în fazele decisive ale
dezvoltării.
Aceasta este cel mai răspîndit principiu de finanţare care presupune că
întreprinderea îşi asigură dezvoltarea cu forţe proprii, folosind drept surse de
finanţare o parte a profitului în exerciţiul expirat, fondul de uzură şi altele.
Autofinanţarea cuprinde resursele proprii ale întreprinderii de pe parcursul
procesului de exploatare. Astfel autofinanţarea exprimă capacitatea întreprinderii
de a produce resurse de investiţii din activitatea de exploatare şi din alte activităţi.
Elementul specific al autofinanţării îl reprezintă asigurarea dezvoltării
întreprinderii pe seama resurselor proprii, proces ce nu exclude folosirea
împrumutului bancar. Resursele ce se formează pe seama profitului, vînzării
utilajelor casate se utilizează atît pentru acoperirea cheltuielilor din investiţii, cît şi
pentru rambursarea împrumuturilor bancare.
Decizia de autofinanţare şi nivelul acesteia sunt adesea influenţate de factori
externi, cum ar fi: fiscalitatea, diverse constrîngeri privind accesul pe piaţă sau

16
constrîngeri juridice diverse.
Autofinanţarea privită ca sursă de finanţare, se realizează printr-o totalitate de
categorii:
- Capitalul social este sursa de finanţare a investiţiilor care se constituie
odată cu crearea întreprinderii, din aporturile fondatorilor. Dimensiunea
capitalului social este stabilită de fondatori, corelînd cu prevederile
legislaţiei;
- Profitul net, din exerciţiul financiar este repartizat atît pentru dezvoltare,
cît şi pentru alte destinaţii: dividendele acţionarilor, premii pentru salariaţi.
Profitul ca sursă de finanţare, are ca destinaţie de bază creşterea stocului de capital,
iar ca destinaţie complementară înlocuirea activelor fixe scoase din funcţiune.
Nivelul profitului arată gradul de eficienţă al activităţilor, a folosirii activului
economic şi al pasivului, adică a capitalului economic şi a celui financiar. Pentru
obţinerea unui profit mai mare o importanţă deosebită o are micşorarea costurilor
de producţie şi dimensionarea corectă a preţului de vînzare cu luarea în
considerare a cererii şi ofertei de mărfuri. Profitul caracterizează
activitatea întreprinderii, reflectînd nivelul de organizare al gestiunii economice şi
financiare;
- Fondul de uzură, are ca destinaţie principală înlocuirea activelor fixe la
data ieşirii lor din funcţiune. Deoarece, constituirea fondului se face treptat pe
seama vînzărilor, acesta este disponibil între momentul constituirii şi momentul
utilizării, astfel încît pe acest interval de timp poate fi folosit pentru finanţare.
Fondul de uzură se formează pe baza amortizării care reprezintă o cheltuială
inclusă în costurile fixe şi care se recuperează din preţul de vînzare al producţiei;
- Sumele din lichidarea activelor, servesc drept resurse financiare pentru
finanţare. Aceste resurse se formează în cazurile cînd unele active fixe sunt
vîndute înainte de încheierea duratei lor de funcţionare, sau la finele
ei, ca materiale; unele maşini şi utilaje, clădiri existente în proprietatea

17
întreprinderii, sînt utilizate la un nou proiect de dezvoltare, iar activele
fixe devenite disponibile după restructurarea activităţii întreprinderii sînt
vîndute, arendate. În acest caz valoarea reziduală a acestor active
reprezintă o economie de capital, legată de noul proiect.
Capacitatea de autofinanţare reprezintă un surplus monetar care se obţine ca
rezultat al tuturor operaţiunilor de încasări şi plăţi efectuate de întreprindere, într-o
perioadă de timp avînd în vedere şi incidenţa fiscală.
În calitate sa de indicator al finanţării interne, capacitatea de autofinanţare
poate asigura:
- Înnoirea echipamentelor;
- Acoperirea pierderilor posibile şi a riscurilor la care este expusă
întreprinderea;
- Dezvoltarea potenţialului de producţie şi creşterea externă;
- Remunerarea acţionarilor.
Pentru desfăşurarea activităţii întreprinderea face o serie de cheltuieli,
obţinînd, concomitent, şi nişte încasări care provin din vînzarea de produse
executarea de lucrări şi prestarea de servicii, precum şi din veniturile financiare
(dobînzi), titluri de plasament, diferenţe de curs valutar şi excepţionale.
Cheltuielile se referă la sarcinile curente ale exploatării ( materie primă, materiale,
salarii, cheltuieli generale) şi alte pierderi excepţionale. Sumele cuvenite
întreprinderii şi păstrate ca atare de către aceasta formează autofinanţarea totală.
Mărimea autofinanţării este determinată de factori a căror influenţă poate fi
pusă în evidenţă în diferite etape ale formării sale. Aceste etape pot fi reprezentate
astfel:

18
Autofinanţarea

Încasări
Amortizarea
Cash –
Cheltuieli Flow brut
Profit pentru
dezvoltare

Rezerve
Cash-
Impozite Flow net Dividende

Figura 1.3 Formarea fluxurilor de autofinanţare

Autofinanţarea este cel mai răspîndit principiu de finanţare, fiind obţinută prin
activitatea întreprinderii, ea apare ca singura garanţie pentru autonomie şi stabilitate
financiară. Autofinanţarea este cea mai sigură şi, în acelaşi timp, cea mai ieftină
sursă de formare şi sporire a fondurilor proprii ale întreprinderii, însă nu este
suficientă, ceea ce face să fie avute în vedere şi celelalte modalităţi de asigurare
a necesarului de fonduri.
Finanţarea externă reprezintă procesul de atragere a resurselor financiare din
surse ce nu aparţin agentului economic şi provin din afara întreprinderii. Din
totalitatea de forme existente ce se atribuie finanţării externe caracterizăm cele mai
răspîndite şi importante.
1. Creşterea de capital reprezintă o decizie financiară care este luată la cel mai
înalt nivel: Adunarea Generală sau Consiliul de Administraţie. Acest procedeu de
majorare a capitalului se face cînd sînt adoptate noi proiecte care urmăresc o
creştere economică. Operaţiunea de creştere a capitalului social se poate realiza fie
prin noi aporturi în numerar sau în natură ale asociaţilor, fie prin încorporarea
rezervelor sau conversiunea datoriilor. Ca şi autofinanţarea creşterea de capital este

19
un mijloc de finanţare prin fonduri proprii. Deosebirea constă în aceea că în timp
ce autofinanţarea este o finanţare internă, realizată prin efortul propriu al
întreprinderii, creşterea de capital reprezintă o finanţarea externă prin fonduri
aduse din afara societăţii, de către asociaţi.
Creşterea de capital, reprezintă aport de lichidităţi şi se mai poate analiza şi ca
vînzări de titluri de valoare. În schimbul disponibilităţilor băneşti asociaţii primesc
titluri de valoare care le conferă dreptul la dividend, dreptul de vot, de
coproprietar. O altă consecinţă a acestui mecanism constă în modificarea structurii
dominaţiei în întreprinderi. Această consecinţă nu este specifică tuturor formelor
organizatorico-juridice, ci mai mult societăţilor pe acţiuni.
Creşterea capitalului întreprinderii poate fi rezultatul mai multor tipuri de
operaţiuni financiare şi anume:
a) creşterea capitalului prin aport în numerar şi în natură. Aportul în numerar
este rezultatul unei emisiuni de noi acţiuni subscrise în numerar de către investitori
şi antrenează pentru întreprindere lichidităţi suplimentare care sînt destinate nevoilor
sale. Aporturile în natură constituie cedarea către întreprindere de imobile,
materiale, active nemateriale. Acestea sînt supuse evaluării şi expertizării de către
un evaluator neutru şi recunoscut pe piaţa auditului, iar valoarea stabilită de
acesta va fi cea care va fi luată în considerare pentru înscrierea în patrimoniul
întreprinderii;
b) creşterea capitalului ca urmare a operaţiunilor de fuziune, absorbţie,
ofertă publică schimb. În acest caz sînt emise acţiuni în contrapartida
înscrierii în activul bilanţului a bunurilor aduse;
c) creşterea capitalului social prin încorporarea de rezerve. Este o formă de
creştere a capitalului care nu aduce resurse noi, ci se limitează să fixeze, să
stabilizeze resursele deja existente în întreprindere. În cazul creşterilor de
capital prin încorporarea de rezerve, întreprinderea integrează în capitalul social
o fracţiune din rezervele reprezentînd beneficiile anterioare obţinute şi nedistribuite

20
proprietarilor. Cu ocazia unei astfel de creşteri a capitalului, se procedează la
distribuirea de acţiuni gratuite asociaţilor, proporţional cu participarea lor la
capitalul întreprinderii. Aceasta determină doar un transfer contabil a postului de
rezerve în postul de capital şi nu o creştere a resurselor financiare la dispoziţia
întreprinderii. Rezervele constituite din defalcările din profitul net după ce ating
un anumit nivel sînt folosite pentru sporirea capitalului. Asociaţilor, în acest caz
li se pot distribui noi titluri de valoare sau se poate majora valoarea celor deţinute
anterior;
d) creşterea capitalului prin conversia datoriilor. În situaţia în care
întreprinderea înregistrează greutăţi financiare, unii creditori pot să accepte
convertirea creanţelor lor în acţiuni. O astfel de creştere a capitalului nu aduce
lichidităţi suplimentare, dar modifică structura financiară a întreprinderii (natura
juridică a pasivului).
Dintre toate formele de creştere a capitalului, numai cele care se fac prin
aporturi în numerar şi în natură apar în mod direct ca fiind operaţii de finanţare.
Creşterile de capital realizate cu ocazia încorporării de rezerve sau a conversiei
datoriilor sînt avantajoase prin restructurarea resurselor deja obţinute şi nu
afectează direct mărimea lor totală. Totuşi aceste operaţii exercită o influenţă
indirectă asupra condiţiilor de finanţare.
2. Împrumuturile obligatare reprezintă contracte de credit încheiate între o
masă de creditori şi un singur debitor. Împrumuturile obligatare au ca bază
oemisie de obligaţiuni. Obligaţiunile sunt titluri de valoare, negociabile,
reprezentînd un drept de creanţă asupra capitalurilor împrumutate unei societăţi. De
obicei, aceste împrumuturi au un cost de procurare mai mic decît subscrierile la
capitalul social şi nu afectează dreptul de proprietate al acţionarilor. Decizia
privind emisiunea de obligaţiuni aparţine Adunării Generale a Acţionarilor şi se
realizează prin instituţii care acţionează ca intermediar ( societăţile de valori
mobiliare ), în nume propriu sau ca garant al emisiunii. Mărimea împrumutului

21
obligatar se stabileşte în funcţie de necesităţile de finanţare, valoarea de emisiune a
unei obligaţiuni putînd fi egalat cu valoarea nominală sau mai mică ceea ce le face
mai atractive.
Diferenţa între valoarea de emisiune şi valoare nominală este prima de
emisiune, iar diferenţa între valoarea rambursată ( mai mare ) şi valoarea de
emisiune este prima de rambursare.
Întreprinderea emitentă a obligaţiunilor poate să şi le răscumpere prin bursă,
cotaţia acestora putînd fi mai mică ca preţul de rambursare, ceea ce reprezintă un
avantaj pentru aceasta.
Emiterea de obligaţiuni se poate face cu aprobarea autorităţii ce
reglementează piaţa de capital, doar de către întreprinderile cotate la bursă, adică
întreprinderi mari, cu notorietate, dînd siguranţa deţinătorilor unor astfel de titluri
de valoare că le va vinde, respectiv încasa prin bursă, şi că vor încasa dobînda sau
anuitatea cuvenită.
3. Împrumuturi de la instituţiile financiare specializate. Instituţiile date acordă,
de obicei, împrumuturi pe termen mediu şi lung, întrucît băncile comerciale acordă
preponderent împrumuturi pe termen scurt, evitînd imobilizarea capitalului pentru
perioade îndelungate. Împrumutul este unitar, nu fracţionat ca în cazul
obligaţiunilor, rambursarea se face în rate, dobînda se calculează de la valoarea
împrumutului nerambursat şi este de obicei mai mică decît pe piaţa financiară.
În calitate de instituţii specializate apar societăţi de economii, cooperativele de
credit, fonduri de pensii. Rata dobînzii este mai scăzută decît nivelul atins pe piaţa
financiară, durata creditului mai lungă ( 10-15 ani ) la care, adăugîndu-se unele
facilităţi fiscale, rezultă un credit avantajos, în ajutor financiar indirect pentru
favorizarea dezvoltării regionale sau îmbunătăţirii structurii industriei etc.
4. Creditele bancare reprezintă unul dintre principalele canale de funcţionare
ale pieţei capitalurilor şi pieţei monetare.
Categoria de credit bancar reprezintă un împrumut de mijloace băneşti,

22
acordat de bancă pe un anumit termen cu condiţia rambursării şi achitării dobînzii. În
orice operaţiune de credit intervin două subiecte: cel care acordă creditul - numit
creditor şi cel care primeşte creditul - numit debitor.
Alte elemente ale creditului sînt: scadenţa, ratele parţiale care se rambursează
eşalonat, la anumite termene, conform înţelegerii stipulate în contractul de credit,
termenul de graţie, garanţia creditului, dobînda.
Întreprinderea apelează la credite cînd resursele proprii sînt insuficiente, fie
din cauza rentabilităţii scăzute, sau fiind rentabile sînt propuse proiecte pentru
extinderea activităţii. Din cauza incertitudinilor pe care le prezintă o investiţie,
întreprinderea manifestă prudenţă în legătură cu împrumuturile bancare, căutînd să le
folosească în proporţie cît mai mică.
5. Creditul comercial este o formă de împrumut practicată între vînzător şi
cumpărător, atunci cînd vînzarea mărfurilor este făcută avînd un decalaj în timp
între plata preţului şi transmiterea mărfurilor.
Creditul comercial nu este încheiat sub forma unui contract aparte, ci apare, ca o
obligaţie secundară faţă de obligaţia principală, care rezultă din contractul de
bază, adică cel de vînzare - cumpărare, arendă, acordarea serviciilor. Necesitatea
utilizării creditului comercial este determinată de mai multe cauze:
- capacitatea de plată redusă a întreprinderii mici şi mijlocii;
- creşterea preţurilor la mărfuri şi servicii;
- dificultăţile întîlnite de agentul economic la primirea creditelor bancare,
mai
ales în condiţiile de criză.
Mecanismul creditului comercial se desfăşoară astfel: întreprinderea care
dispune de un stoc de mărfuri destinat vînzării, va livra marfa unui agent economic
care are nevoie de marfa dată, dar nu dispune la moment de fonduri pentru
cumpărarea mărfurilor. După un anumit termen cumpărătorul va achita

23
contravaloarea mărfurilor la preţul stipulat în contract.
Creditul comercial ca orice sursă de finanţare, are un cost ce este implicit şi
poate fi determinat pornind de la rata dobînzii pe piaţa financiară şi este inclus în
costul mărfurilor.
Metode de acordare a creditului comercial sînt variate şi cuprind:
a. Metoda cambială. La utilizarea acestei metode datoria privind mărfurile
livrate este perfectată printr-o cambie eliberată de cumpărător vînzătorului în
conformitate cu condiţiile contractului. În contract trebuie să se stipuleze achitarea
prin cambie. Utilizarea ei prezintă mai multe avantaje, dar circulaţia acesteia în
Republica Moldova este limitată, fiind reglementată de Legea cambiei nr. 1527 -
XVII din 22.06.93.
b. Decontările prin intermediul contului curent al întreprinderii partenere
presupune că întreprinderea cumpărător se poate adresa furnizorului oricînd are
nevoie, cu cererea de livrare a mărfurilor pînă la un anumit plafon. În acest caz
livrarea se va face imediat, iar achitarea va avea loc la o dată stabilită prealabil.
Prin utilizarea reducerii de preţ cu condiţia achitării pînă la o anumită dată, se
urmăreşte un dublu scop, pe de o parte se promovează vînzările, iar pe de altă parte
se motivează achitarea mai rapidă.
c. Creditul sezonier este utilizat de întreprinderea cumpărătoare cu scopul
creării resurselor necesare înainte de sezonul vînzărilor cu condiţia amînării plăţii
faţă de furnizor pînă la expirarea perioadei sezonului. Prioritatea acestui tip de
credit constă în posibilitatea agentului economic de a produce marfa sezonieră, fără a
suferi cheltuieli suplimentare pentru depozitarea şi păstrarea acesteia.
d. Consignaţia este utilizată şi în cazul vînzării mărfurilor necunoscute pe
piaţă şi constă în posibilitatea întreprinderilor comerciale de a primi cu amănuntul
mărfuri fără achitarea acestora. Achitarea pentru mărfurile date se va face dacă
acestea se vor vinde, în caz contrar bunurile se întorc furnizorului.
Creditul comercial este o modalitate importantă şi convenabilă de finanţare,

24
mai ales pentru întreprinderile mici, care nu poate să obţină credite bancare. Aceste
întreprinderi pot să utilizeze mecanismul dat de finanţare datorită caracterului
interpersonal al relaţiilor, dat fiind faptul că vînzătorul cunoaşte cumpărătorul şi îi
poate acorda încredere.
6. Leasingul reprezintă un complex de relaţii patrimoniale apărute în legătură
cu dobîndirea bunurilor şi transferarea lor ulterioară în folosire pe termen lung de la
3 pînă la 20 ani. Leasing-ul este o adaptare a pieţei la capacitatea limitată de
finanţare a investiţiilor.
Leasing-ul este o formă specială de închiriere a bunurilor mobile sau
imobiliare, prin care beneficiarul deţine toate drepturile ce reies din deţinerea
bunului, mai puţin dreptul de proprietate. În schimbul acestor avantaje pe care le
primeşte, beneficiarul leasing-ului plăteşte o rată de leasing care este formată dintr-o
cotă parte a valorii bunului, o dobîndă pe care proprietarul ( de cele mai multe ori o
societate de leasing ca intermediar financiar ) o plăteşte finanţatorului ( de obicei o
bancă ), primele de asigurare şi comisionul societăţii de leasing.
În funcţie de tipul de leasing ( financiar sau operaţional ), rata de leasing este
cheltuială la nivelul amortizării şi a dobînzii ( leasingul financiar ) sau este o
cheltuială de exploatare integrală (leasingul operaţional ).
Durata unui contract de leasing variază, şi depinde în special de bunul ce
face obiectul închirierii - la bunurile de valori mari ea este în general 75% din durata
de viaţă economică a bunului, în timp ce la bunurile de valori mai mici şi cu uzura
mai rapidă, durata contractului poate fi de numai un an.
Decizia de a opta pentru leasing, în raport cu un împrumut bancar sau
obligatar, se fundamentează pe compararea costurilor şi avantajelor acestor tipuri de
finanţări.
Selecţia surselor de finanţare a investiţiilor este complexă, întrucât pe lîngă
criteriul principal privind costul procurării capitalurilor acţionează o serie de
restricţii privind accesul la piaţa capitalurilor, legislaţia greoaie, decizia instituţiilor

25
abilitate a aproba utilizarea acestor surse de finanţare, situaţia financiară a
întreprinderii. De exemplu accesul la împrumuturile obligatare nu îl are decît un
număr redus de companii, respectiv cele care oferă o garanţie suficientă pentru un
astfel de angajament, în plus un astfel de împrumut este foarte complicat din punct
de vedere al formalităţilor.
Chiar dacă este cea mai oneroasa sursă de finanţare, leasingul este de multe
ori preferat, ca urmare a simplicităţii sale şi a efectelor în timp ce le provoacă
asupra trezoreriei companiei. În general, societatea de leasing beneficiază de
garanţii şi asigurări suficiente pentru a acoperi, faţă de bancă, riscul de faliment al
beneficiarului. Dimpotrivă, banca nu acordă împrumut decît în condiţiile garantării
certe a rambursării.
7. Factoringul este un produs financiar complex care combină simultan
următoarele servicii: creditarea, asumarea riscului de neîncasare a creanţelor,
servicii de urmărire şi încasare a creanţelor, precum şi evidenţa contabilă a
creanţelor.
Factoringul reprezintă cedarea către firma de factoring a creanţelor neachitate
care apar între agenţii economici în procesul realizării mărfurilor şi serviciilor în
condiţiile creditului comercial. Scopul operaţiunii de factoring este încasarea sa
timp a datoriilor pentru a micşora cheltuielile cauzate de întîrzierea plăţilor,
garantarea totală a datoriilor, la timpul stabilit în cazul în care plătitorul are
temporare dificultăţi financiare. Operaţiunea de factoring se efectuează de
companii specializate sau de secţiile de factoring ale băncilor comerciale. Pentru
factoringul intern este de ajuns existenţa cererii. Dacă banca deschide o secţie de
factoring, atunci operaţiunile acesteia se ţin separate de restul activităţii băncii.
Resursele pentru desfăşurarea activităţii de factoring servesc resursele proprii şi
resursele atrase ale băncii, proporţia lor este determinată de politica băncii.
Factoringul este efectuat cu preponderenţă în ţările dezvoltate din punct de
vedere economic. Cele mai importante pieţe ale operaţiunii de factoring sînt: SUA,

26
Italia, Marea Britanie, Franţa, Japonia.
8. Forfeiting. În prezent, ca urmare a evoluţiilor internaţionale pe pieţele
financiare, exportatorii de bunuri şi servicii au posibilitatea de a alege dintr-o gamă
largă de metode de finanţare a exporturilor deja efectuate şi care sînt plătibile la un
anumit termen de la livrarea bunurilor ( prestarea serviciilor ). Datorită avantajelor
importante, un număr tot mai mare de exportatori apelează la operaţiunea de
forfetare pentru mobilizarea creanţelor scadente la termen.
Forfetarea se defineşte ca fiind procesul de vînzare - cumpărare, fără recurs
asupra oricărui deţinător anterior unor creanţe scadenţe la termen, ca rezultat al
livrării de bunuri ( prestării de servicii ). Fiind vorba de o operaţiune de vînzare -
cumpărare fără. recurs, toate riscurile legate de încasarea creanţei, scadente la
termen, trec de la vînzător la cumpărătorul creanţei. Termenul de forfetare provine
din expresia franceză „a forfait" şi înseamnă renunţarea la anumite drepturi.
Operaţiunea de forfetare este o formă derivată a operaţiunii de scontare prin
care instituţia finanţatoare, denumită simplu finanţator, contra unei taxe de
forfetare ( calculată pentru perioada de la data cumpărării creanţei pînă la data
scadenţei acesteia ), cumpără fără recurs creanţe scadente la termen, încorporate în
titluri de credit sau plătibile printr-o metodă de plată asiguratorie, de la beneficiarii
acestora. Fiind o operaţiune similară operaţiunii de scontare taxa de forfetare este
dedusă de către finanţator din valoarea nominală a creanţelor şi, prin urmare plătiă
de către vînzător, în avans, la data efectuării operaţiunii de forfetare.
Fiind o operaţiune de vînzare - cumpărare de creanţe, aceasta se încheie între:
exportator ( vînzător ) şi finanţator ( cumpărător ) - în cadrul pieţei primare sau
între două instituţii finanţatoare - în cadrul pieţei secundare. Instituţia finanţatoare
poate fi o bancă sau o instituţie financiară specializată în astfel de operaţiuni.
Forfetarea este o operaţiune de finanţare a exportatorilor de bunuri / servicii
care oferă exportatorului mobilizarea imediată a fondurilor plasate în livrările /
prestările efectuate, scadente la termen, transferînd totodată asupra cumpărătorului

27
toate riscurile legate de încasarea valorii acestora.
9. Pasivele stabile reprezintă datoria minimă permanentă a societăţii către
terţi, persoane fizice sau juridice, rezultate din decalajul în timp, dintre operaţia
obligaţiilor de plată pînă la stingerea lor, adică efectuarea plăţilor. Ele sînt
asimilate fondurilor proprii şi utilizate pentru finanţarea activelor circulante, astfel de
datorii minime permanente apar în urma relaţiilor contractuale dintre
întreprindere şi furnizorii săi, bugetul de stat, salariaţii proprii. Salariile şi
impozitele de plătit formează surse suplimentare de finanţare a unei întreprinderi şi se
măresc odată cu creşterea întreprinderii devenind surse considerabile. Aceste surse
de finanţare sînt gratuite în perioada de pînă la scadenţă.
Întreprinderea poate să-şi acopere necesarul de finanţare din diferite surse, dar
alegerea provenienţei şi formei de finanţare depinde de doi factori: posibilităţile de
acces la fiecare sursă şi de costul specific al fiecărei surse.
Posibilitatea de acces la fiecare sursă depinde de capacitatea întreprinderii de a
atrage resursele financiare printr-o formă sau alta. Accesul întreprinderii la
diferite forme de finanţare este determinată de mai multe condiţii: prevederile
legale, sistemul fiscal, existenţa unui cadru instituţional necesar, forma relaţiilor
social-politice, factorii de natură psihologică.
Pentru sursele financiare utilizate întreprinderea suportă anumite cheltuieli.
Preţul unei categorii de surse de finanţare este în funcţie de valoarea de piaţă a
activelor financiare, iar costul capitalului apare ca urmare a combinaţiei diferitor
surse de finanţare ce formează structura de finanţare. Cea mai bună structură de
finanţare a investiţiilor este aceea, care în condiţiile date de acces asigură
minimizarea costului mediu al capitalului, costul surselor de finanţare se determină ca
suma dintre costul capitalului propriu şi costul capitalului împrumutat. Costul mediu
al capitalului utilizat se calculă prin media aritmetică ponderată, după următoarea
relaţie:

28
C mp = ∑ci xi , unde: (1.4)

Cmp - costul mediu ponderat;


c i - costul fiecărui tip de capital;
x i - ponderea fiecărui tip de capital

Nemijlocit, costul capitalului reprezintă rata rentabilităţii cerute de furnizorii


de resurse financiare, pentru finanţarea întreprinderii fie că sînt asociaţi, fie că sînt
creanţieri. Astfel, costul capitalului pentru întreprindere reflectă efortul financiar pe
care structura să-1 facă aceasta pentru aprovizionarea sa cu resurse financiare.
Un rol important în economia contemporană îi revine diferitor grupuri financiare,
industrial-financiare şi altor ce reprezintă uniuni de întreprinderi ce poartă caracter
interramural şi multe funcţional s-au transformat într-un element de bază al economiei
mondiale. Formele organizatorice ale grupurilor industrial-financiare ( GIF ) în dinamică
s-au modificat şi perfecţionat de la cele simple la forme mai complexe şi stabile ( cartel -
trust - concern ). Există două forme principale de organizare a GIF - holding şi sistemul
de colaborare.
Aşadar, întreprinderile se pot finanţa, teoretic, alegînd dintre aceste instrumente
pe cele mai convenabile din punctul de vedere al costurilor, rapidităţii, eficienţei lor, însă
de cele mai multe ori, în practică, ele nu au posibilitatea de a opta, fie din pricina situaţiei
societăţii, fie a birocraţiei foarte mari, a lipsei de timp pentru parcurgerea tuturor etapelor
solicitate de finanţator, etc. Şi atunci, decizia de finanţare poate fi o povară pentru compania
respectivă.
A crea un cadru flexibil de finanţare nu înseamnă a risca foarte mult ci a acorda
societăţilor posibilitatea de a-şi analiza potenţialul şi a opta în cunoştinţa de cauză pentru
una dintre variantele de finanţare.

29
Capitolul 2. Situaţia economico - financiară a S.A „Fabrica de
vinuri din Sîngerei”

2.1Caracteristica financiară a patrimoniului întreprinderii

Pentru orice întreprindere, patrimoniul constituie un ansamblu de drepturi şi


angajamente scadente la o anumită dată. În exprimarea contabilă a patrimoniului,
bilanţul prezintă drepturile în activ şi angajamentele în pasiv.
Drepturile patrimoniale conferă beneficiarului lor o putere asupra lucrurilor
( drepturile de proprietate ) sau posibilitatea obţinerii unor prestaţii din partea altor
persoane ( drepturile de creanţă ). Drepturile de proprietate conferă titularilor lor
posibilitatea de a utiliza un obiect în scopul consumului sau producţiei, permiţînd
astfel să se obţină un venit şi posibilitatea de a transmite acel obiect altei persoane,
întreprinderea deţine asemenea drepturi de proprietate asupra unui ansamblu variat
de obiecte. Unele sînt bunuri materiale cum ar fi terenurile, construcţiile, stocurile de
mărfuri şi materiale sau de produse finite. Dar şi unele bunuri nemateriale pot
reprezenta drepturi de proprietate cum ar fi : brevetele, licenţele, programele
informatice şi altele. Drepturile patrimoniale înglobează drepturile de creanţă,
adică drepturile asupra terţilor. Ele corespund angajamentelor contractate cu
diferiţi parteneri ( debitori ) în interesul întreprinderii.
Desfăşurarea activităţii unei întreprinderi necesită existenţa unor instrumente
sau unelte de muncă, parte integrantă a patrimoniului cunoscute sub denumirea de
active materiale pe termen lung. Activele materiale pe termen lung se subdivizează în
următoarele grupe: active materiale în curs de execuţie, terenuri, mijloace fixe,
resurse naturale.

30
Mijloacele fixe reprezintă acea parte a aparatului de producţie care se
consumă şi transmit valoarea asupra produselor şi serviciilor nu dintr-o dată, ci
treptat, în decursul mai multor cicluri de exploatare, păstrează forma fizică
specifică şi au o durată îndelungată de funcţionare.
Mijloacele fixe, din punct de vedere material se concretizează în clădiri,
construcţii speciale, instalaţii, maşini şi utilaje, mijloace de transport etc. şi
formează baza tehnică a întreprinderii.
O atenţie deosebită se acordă activelor materiale pe termen lung, deoarece ele
alcătuiesc cea mai mare parte a patrimoniului întreprinderii. Studierea structurii
activelor materiale pe termen lung se va efectua conform Anexei 2.
La întreprinderea dată în componenţa activelor materiale pe termen lung se
includ:
• active materiale în curs de execuţie;

• terenuri;

• mijloace fixe.

Conform calculelor efectuate constatăm că cea mai mare parte a patrimoniului


întreprinderii o alcătuiesc mijloacele fixe. în dinamică se observă o creştere a
valorii mijloacelor fixe cu 11611 lei faţă de anul 2009, datorită reparaţiilor efectuate
pentru clădirile întreprinderii.
Analiza în dinamică a valorii activelor materiale în curs de execuţie ne
permite să constatăm majorarea lor cu 624603 lei faţă de anul 2009 ,deoarece
întreprinderea are o suprafaţă mare utilizată neeficientă, planul de amplasare a
construcţiilor fiind foarte sofisticat. Capacitatea mare de producţie a întreprinderii
corespunde economiei planificate, la moment fiind parţial utilizată.
Valoarea uzurii activelor materiale pe termen lung înregistrează o creştere
continuă a uzurii de la 4089620 lei în anul 2008 pînă la 4230520 lei în anul
2010, deoarece în cadrul întreprinderii există clădiri neutilizate şi neterminate,

31
utilaje cu un grad mare de uzură.
În procesul exploatării, mijloacele fixe treptat se uzează fizic şi moral .Uzura
fizică reprezintă baza materială a pierderii valorii activelor materiale , fiind
determinată de întrebuinţarea , de acţiunea unor factori naturali.Ca urmare a uzurii
fizice , mijloacele fixe trebuie să fie supuse unui regim de întreţinere şi reparaţie ,
ce necesită cheltuieli,iar în anumite condiţii acestea se scot din folosinţă şi se
înlocuiesc cu altele. Pe de altă parte, uzura morală are loc atunci cînd mijlocele fixe
se demodează, se învechesc din punct de vedere tehnologic şi apar altele mai
performante. De aceea este necesar ca în practica economico-financiară să se ţină
seama de uzura morală, pentru a se realiza un transfer corespunzător al unei părţi
din mijloacele fixe asupra producţiei. Uzura mijloacelor fixe este determinată
reeşind din termenele lor de funcţionare utilă, valoarea reziduală a fondurilor fixe
este stabilită de către întreprindere în sumă de 0 lei. Pentru calcularea sumei uzurii
se foloseşte metoda directă. În conformitate cu această metodă valoarea uzurabilă a
obiectului va fi decontată uniform pe parcursul duratei de funcţionare utilă. Suma
uzurii nu depinde de intensitatea utilizării mijlocului fix şi se determină ca
produsul dintre valoarea de intrare şi norma de uzură stabilită. Pentru aprecierea
stării funcţionale a mijloacelor fixe se va calcula coeficientul de uzură:

Tabelul 2.1
Calculul coeficientului de uzură.

Indicatorii 2008 2009 2010 Abaterea


2009 - 2008 2010-2009

1.Suma uzurii acumulate la 4089620 4090361 4230520 -741 -140159


finele perioadei de gestiune

2.Mijloace fixe existente la 9980923 9735227 9746838 -245696 +11611


finele perioadei de gestiune

32
3.Coeficientul de uzură 0,410 0,420 0,434 +0,010 +0,014

Analizînd în dinamică valoarea coeficientului de uzură constatăm o continuă


creştere de la 0,410 în 2008 pînă la 0,434 în anul 2010, aceasta fiind condiţionată de
existenţa la întreprindere a utilajului la care s-a calculat integral uzura, dar care
continuă să funcţioneze.
Studiul analitic a uzurii mijloacelor fixe din cadrul întreprinderii pe tipuri de
mijloace fixe, demonstrează o situaţie mai dificilă a mijloacelor fixe utilizate
nemijlocit în procesul de producţie:
Tabelul 2.2

Calculul coeficientului de uzură a mijloacelor fixe pe tipuri de proprietate în


2010(lei)

Active existente Suma uzurii Coeficientul


Tipul de mijloace fixe la finele perioadei acumulate la finele de uzură
perioadei de
de gestiune
gestiune

1. Clădiri 5015351 1162089 0,232

2. Construcţii speciale 422256 1162089


331494 0,785

3. Maşini, utilaje, 3909688 2416454 0,618


instalaţii de transmisie

4. Mijloace de transport 239578 198200 0,827

5. Alte mijloace de fixe 159965 122283 0,764

Total mijloace fixe 9746838 4230520 0,434

33
Conform calculelor efectuate constatăm că coeficientul de uzură a mijloacelor
fixe pe tipuri de proprietate înregistrează un nivel înalt, ca urmare a existenţei
construcţiilor neutilizate, existenţa activelor materiale la care s-a calculat integral
uzura, dar care continuă să funcţioneze. Coeficientul de uzură a mijloacelor de
transport înregistrează un nivel destul de înalt de 0,827, ceea ce demonstrează
existenţa unui parc de maşini vechi. Pentru micşorarea nivelului coeficientului de
uzură a mijloacelor de transport trebuie procurate unele noi, astfel se vor micşora
cheltuielile de întreţinere şi reparaţie. Gradul de uzură a maşinelor şi utilajelor este de
0,618 ca urmare a moştenirii acestora de la întreprinderea care a existat, dar după
reorganizarea întreprinderii au fost luate măsuri în ceea ce priveşte reutilarea ei.
Astfel evidenţa strictă şi calculul permanent al uzurii are rolul de a elibera
resurse de finanţare pentru reînnoirea mijloacelor fixe, uzura apare ca o sursă de
autofinanţare.
În cadrul activelor pe termen lung se includ şi act ivele financiare pe termen
lung, care constau din investiţii în alte întreprinderii. În baza calculelor
efectuate,investiţiile s-au majorat în dinamică faţă de anul precedent de la 13850 lei
pînă la 55400 lei, datorită procurării noilor acţiuni.
Orice întreprindere pentru a-şi atinge obiectivele propuse trebuie să dispună de
mijloace industriale şi comerciale, adică de un anumit aparat de producţie format din
maşini, utilaje, clădiri şi alte mijloace. Totodată, pentru a face să funcţioneze aceste
valori, întreprinderea va trebui:
- să cumpere materii prime;
- să asigure stocuri pe diferite stadii ale ciclului de producţie pentru a evita
întreruperi în activitate;
- să vîndă pentru a-şi recupera resursele cheltuite.
Deci, întreprinderea pe lîngă instrumente de producţie mai are nevoie şi de active
curente.

34
Activele curente sînt o parte a activului economic care se caracterizează prin
transformarea permanentă a formelor funcţionale, prin consumarea lor de obicei într-un
singur ciclu de exploatare şi transmiterea valorii integrale asupra producţiei în care se
încorporează. În structura concretă a activelor curente intră elemente cum sînt: materii
prime şi materiale, combustibil, producţie neterminată, produse finite, clienţi, mijloace
băneşti etc. Structura concretă a activelor curente variază de la o întreprindere la alta în
funcţie de specificul şi obiectul procesului de producţie şi de nomenclatorul produselor
finite.
Structura activelor curente a S.A „Fabrica de vinuri din Sîngerei” se prezintă în
diagrama următoare, calculat în baza datelor din Anexa 3.
Diagrama 2.1

Structura activelor curente a S.A „Fabrica de vinuri din Sîngerei”

0,03
3,49

35,28

61,2

1. Stocuri de mărfuri şi materiale 2. Creanţe pe termen scurt


3. Mijloace băneşti 4. Alte active curente

În rezultatul calculelor efectuate s-a constatat o creştere a valorii activelor curente cu


3744902 lei faţă de anul 2008 şi cu 5483626 lei faţă de anul 2010. S-a înregistrat
creşterea valorii activelor curente, ca urmare a majorării valorii stocurilor de mărfuri
şi materiale şi a creanţelor pe termen scurt. Valoarea stocurilor de mărfuri şi materiale

35
s-a majorat, ca urmare a creşterii stocului de materie primă şi â materialelor de bază. Cel
mai important produs care rezultă în urma prelucrării strugurilor este vinul.
Achiziţionarea strugurilor destinate prelucrării se efectuează din raioanele Republicii
Moldova. Problema din totdeauna a S.A „Fabrica de vinuri din Sîngerei” este lipsa
asortimentului de materie primă cu nivelul suficient de zaharină,care a rezultat din
situaţia dificilă a sectorului agricol din Republică. În vederea soluţionării acestei probleme
se preconizează de a lua următoarele măsuri :
- să se investească bani în complexul de creştere a viilor;
- să se organizeze o reţea de identificare a potenţialilor furnizori;
- să se încheie contracte cu clienţii străini pentru a fi exportată producţia.
Valoarea creanţelor pe termen scurt s-a majorat cu 1248893 lei faţă de anul
2008 şi cu 2177628 lei faţă de anul 2009, ca urmare a creşterii valorii datoriilor
debitoare şi a creşterii valorii avansurilor pe termen scurt acordate de către
întreprindere.
Pentru o gestionare eficientă a stocurilor se pot lua următoarele măsuri:
• stabilirea de legături directe şi de durată cu furnizorii;
• elaborarea unor grafice de aprovizionare;
• lichidarea întîrzierilor în aprovizionare;
• îmbunătăţirea condiţiilor de păstrare a materialelor;

• reducerea pierderilor în timpul transporturilor şi depozitării.

Modalităţile de plată utilizate de întreprindere sînt:


- plata în numerar;
- plata prin virament.
S.A „Fabrica de vinuri din Sîngerei” are scopul de a deţine poziţiile stabile
pe piaţa internă a republicii şi de a se implementa maximal pe piaţa externă a ţării.
Pentru aceasta întreprinderea necesită procurarea unui utilaj modern în scopul
ameliorării calităţii produselor, aplicarea tehnologiilor noi ecologic pure, ca

36
urmare va creşte nivelul competitivităţii produselor, se va lărgi piaţa de desfacere şi
se va mări volumul de produse pentru export.
Activele curente se pot finanţa atît din surse proprii cît şi din surse
împrumutate. Partea de resurse financiare ale întreprinderii care asigură finanţarea
permanentă a activelor curente reprezintă fondul de rulment ( FR ). Acesta se
formează din capitaluri proprii şi împrumutate. FR este un indicator cu un grad
înalt de lichiditate, deoarece cu cît FR este mai mare cu atît mai mici vor fi
datoriile pe termen scurt pentru finanţarea activelor curente. Pentru calculul FR pot fi
utilizate 2 metode de calcul:

1. FR = Active curente - Datorii pe TS


2. FR = ( Capital propriu + Datorii pe TL ) - Active pe TL

Operaţiile de exploatare antrenează formarea nevoii de finanţare care conduce la


constituirea mijloacelor de finanţare. Confruntarea globală a acestor nevoi şi a acestor
mijloace de finanţare să se degaje o nevoie de finanţare impusă de ciclul de exploatare sau
nevoie de fond de rulment ( NFR ). În timp ce componentele NFR sînt legate de
activitatea curentă şi în special de activitatea de exploatare, cele de trezorerie sînt legate
de operaţiuni financiare pe termen scurt realizate de întreprindere. Confruntarea între
utilizările trezoreriei şi resursele de trezorerie permite să se caracterizeze situaţia
trezoreriei sau trezorerie netă ( TN ). Trezorerie face parte din gestiunea pe termen scurt a
întreprinderii, prin intermediul ei se realizează echilibrul financiar pe termen scurt.
Formulele de calcul a necesarului de fond de rulment şi trezoreriei nete sînt:

1. NFR = Alocări temporare - Resurse temporare


2. TN = FR-NFR

37
Tabelul 2.3
Calculul Fondului de rulment

Indicatori 2002 2003 2004 Abaterea


2003-2002 2004-2003
I metodă:

1.Active curente, lei 3172356 6917258 12400884 +3744902 +5483626

2. Datorii pe TS, lei 723007 4216370 10289230 +3493363 +6072860

3. FR, lei 2449349 2700888 2111654 +251539 -589234

II. metodă:

1.Capital propriu, lei 8426304 8431406 8379777 +5102 -51629

2. Datorii pe TL, lei 0 0 0 0 0

3. Active pe TL, lei 5976955 5730518 6268123 -246437 +537605

4. FR,lei 2449349 2700888 2111654 +251539 -589234

5. NFR, lei 2438299 2261447 1674419 -176852 -587028

6. TN, lei 11050 439441 437235 +428391 -2206

Conform datelor analizate în tabelul de mai sus, se constată că întreprinderea


dispune de un fond de rulment pozitiv, dar care a înregistrat o creştere în anul
2003 cu 251539 lei faţă de anul trecut şi o reducere cu 589234 lei în 2004 faţă de anul
precedent. Reducerea fondului de rulment reclamă aplicarea a numeroase acţiuni
asupra stocurilor, clienţilor şi furnizorilor. Stocurile trebuie reduse la minimum
necesar bunului mers al activităţii, deoarece cu cît fondul de rulment va putea să fie

38
mai mic cu atît acestea se transformă mai repede în lichidităţi, menţionăm că
gradul de lichiditate depinde de viteza de rotaţie, care se cuvine a fi accelerată.
Pentru a reduce valoarea creanţelor trebuie să se reducă numărul clienţilor care
achită contravaloarea mărfurilor şi serviciilor la termene îndelungate, cît şi
termenul de plată a clienţilor. Acţiunile asupra furnizorilor constau în
prelungirea termenelor de plată a mărfurilor şi serviciilor furnizate de către aceştia.
Reducerea valorii fondului de rulment în anul 2004 cu 589234 lei s-a datorat creşterii
valorii datoriilor pe termen scurt cu 6072860 lei într-o proporţie mai mare decît
creşterea valorii activelor curente cu 5483626 lei faţă da anul precedent.
Pentru acoperirea financiară a NFR întreprinderile pot fixa un FR acoperitor
în orice moment al nevoii de finanţare la nivelul cel mai ridicat, fie un FR
acoperitor la un nivel mediu al nevoii de finanţare. De regulă, întreprinderile
acceptă cea de a doua soluţie, deoarece în cazul primei metode costul finanţării
este ridicat. Regula generală este că fondul de rulment pozitiv să acopere nevoia de
fond de rulment medie pe întreprindere. Astfel, conform calculelor efectuate
fondul de rulment pozitiv acoperă nevoia de fond de rulment a întreprinderii, care în
perioada analizată înregistrează o reducere, ca urmare a creşterii valorii activelor
curente şi a datoriilor pe termen scurt.
Trezoreria pozitivă care a fost înregistrată semnifică faptul că întreprinderea
dispune de lichidităţi, care să-i permită să ramburseze datoriile financiare pe
termen scurt.

2.2 Analiza structurii financiare a întreprinderii

Analiza structurii financiare a întreprinderii constituie un instrument


managerial, care contribuie la cunoaşterea situaţiei activităţii financiare a

39
întreprinderii,a factorilor şi cauzelor ce au determinat-o în conştientizarea
trecutului şi prezentului în vederea fundamentării viitoarelor obiective strategice
de menţinere şi dezvoltare a întreprinderii într-un mediu concurenţial. Prin
intermediul analizei financiare, avînd la baza anumite norme şi criterii, se dă o
explicaţie a cauzelor obţinerii unor rezultate nesatisfăcătoare şi se propun căi de
ameliorare a lor. Necesitatea analizei nu poate fi motivată, doar de situaţia în care
întreprinderea are dificultăţi, ea este necesară şi atunci cînd, aşa cum spunea Jean-
Pierre Thibault: „întreprinderea are o bună stare de sănătate, dar se doreşte
îmbunătăţirea ei”. În această opinie de idei, analiza trebuie să dea răspuns
următoarelor probleme:
1. care sunt rezultatele activităţii întreprinderii, dacă sunt sau nu
satisfăcătoare;
2. care sunt performanţele şi obiectivele dorite;
3. ce trebuie de făcut pentru atingerea lor.
Obiectivele analizei financiare în condiţiile actuale rezultă atît din interesele
conducerii întreprinderii, cît şi din cele ale acţionarilor, şi constau din:
• maximizarea valorii întreprinderii;
• consolidarea autonomiei economico-financiare şi creşterea
eficienţei economice;

• descoperirea şi mobilizarea rezervelor interne;

• diagnosticarea şi reglarea activităţii întreprinderii;

• acumularea informaţiilor privind situaţia întreprinderii pe piaţa


internă şi externă;
• nivelul competitivităţii acesteia;

• fundamentarea deciziilor financiare.

În scopul realizării acestor obiective, analiza financiară foloseşte o serie de


metode şi procedee, care permit managerilor să pătrundă în sensul fenomenului

40
cercetat şi care să fie valorificate pentru elaborarea diferitor alternative strategice.
Angajamentele patrimoniale corespund obligaţiilor pe care întreprinderea le
are la o anumită dată, ele fiind înregistrate în pasivul bilanţului. Aceste
angajamente pot fi diferenţiate după originea lor. Unele constituie consecinţa unei
decizii voluntare, în timp ce altele corespund obligaţiilor impuse întreprinderii.
Astfel, împrumuturile contractate, sau obligaţiile de plată de furnizori, sînt
rezultatul unor angajamente liber subscrise de întreprindere, concretizate în datorii
reflectate în pasiv, în timp ce obligaţiile fiscale constituie prelevări obligatorii
impuse acesteia, înregistrate tot în pasivul bilanţului.
De asemenea, angajamentele patrimoniale pot fi diferenţiate în funcţie de efectele
lor, în angajamente corespunzătoare datoriilor şi corespunzătoare capitalurilor proprii.
Cele corespunzătoare datoriilor implică, în general, pentru întreprindere obligaţia de plată
a dobînzilor şi de rambursare a datoriilor, în funcţie de modalitatea şi scadenţa convenită în
contract. Angajamentele corespunzătoare capitalurilor proprii, apar în legătură cu
remunerarea proprietarilor puse la dispoziţia întreprinderii sub formă de aport iniţial la
constituirea capitalului social, fie pentru aportul nou cu ocazia unei creşteri de capital, fie
pentru acceptarea menţinerii profiturilor nedistribuite, care, în fapt reprezintă rezerve ce
vor majora capitalul propriu, prin încorporarea lor în cuantumul acestuia.
Elementele de pasiv sînt structurate după gradul crescător de exigibilitate
(însuşirea lor de a deveni scadente la un anumit termen ). Astfel, se vor înscrie mai întîi
capitalurile proprii, provenite de la asociaţi, cît şi din reinvestiri ale acumulărilor
anterioare ( rezerve, profit nerepartizat ), care nu au o anumită scadenţă şi de aceea pot
fi numite şi resurse permanente. Datoriile pe termen lung înscrise în categoria resurselor
permanente sînt împrumuturile pe termen lung şi mediu cu scadenţă mai îndepărtată ( mai
mare de un an ). Datoriile pe termen scurt reprezintă ansamblul datoriilor cu scadenţă mai
mică de un an, numite şi resurse temporare.
Structura pasivului bilanţului S.A „Fabrica de vinuri din Sîngerei” se prezintă
în diagrama următoare, calculat în baza datelor prezentate în Anexa 4:

41
Diagrama 2.2

Structura pasivului bilanţului S.A „Fabrica de vinuri din Sîngerei”

100 92,1
90
80
66,66
70
60 55,11
50 44,89
40 33,34
30
20
7,9
10
0
2002 2003 2004

1. Capital propriu 2. Datorii pe permen scurt

Conform calculelor efectuate se observă că ponderea cea mai mare din pasivul
bilanţului a constitut in anul 2002 capitalul propriu, peste 90 %, deşi se
înregistrează o reducere în dinamică a capitalului propriu,care atinge în anul 2004 un
nivel de circa 45%. Datoriile pe termen lung lipsesc, ca urmare a utilizării surselor
proprii pentru finanţarea activităţii.
Capitalul propriu reprezintă o totalitate de surse proprii de finanţare a
activităţii economico-financiare a întreprinderii şi poate fi determinat ca mărimea
rămasă în activele întreprinderii după scăderea datoriilor. În componenţa

42
capitalului propriu se evidenţiază:
1. Capitalul statutar ( social).
2. Capitalul suplimentar.
3. Rezervele.
4. Profitul nerepartizat.
5. Capitalul secundar.
Capitalul social al societăţii este stabilit în statut şi constituie 8481780 lei
(424089 acţiuni cu preţul nominal 20 lei).
Capitalul statutar reprezintă valoarea aporturilor fondatorilor societăţii pe
acţiuni la patrimoniul acestora depuse în contul achitării acţiunilor.
Aporturile la capitalul statutar pot fi mijloace băneşti, hîrtii de valoare plătite
în întregime, alte bunuri inclusiv patrimoniale sau alte drepturi care pot fi evaluate în
bani.
Modificarea, în conformitate cu legislaţia, a valorii de inventar a patrimoniului
Societăţii, inclusiv a celui depus în calitate de aport la capitalul social, nu constituie
temei pentru modificarea mărimii capitalului social şi a cotelor acţionarilor în el. Pe
parcursul activităţii întreprinderii în componenţa capitalului statutar nu a survenit
nici o modificare.
Capitalul social poate fi mărit prin: mărirea valorii nominale ale acţiunilor
plasate sau plasarea de acţiuni ale emisiei suplimentare.
Sursele măririi capitalului social pot fi: capitalul propriu al Societăţii în limita
părţii ce depăşeşte capitalul ei social şi cel de rezervă sau aporturile primite de la
cumpărătorii de acţiuni. Capitalul social poate fi modificat prin reducerea valorii
nominale a acţiunilor sau anularea acţiunilor de tezaur. Hotărîrea cu privire la
reducerea capitalului social va fi publicată în termen de 15 zile de la data luării ei.
Societatea formează un capital de rezervă în mărime de 15 % din capitalul
social al întreprinderii. Capitalul de rezervă se formează din defalcări anuale din

43
beneficiul net al Societăţii, nu mai puţin de 5 %, pînă la atingerea mărimii
prevăzute. Capitalul de rezervă se foloseşte numai în cazul insuficienţei de profit,
precum şi de mijloace ale fondurilor speciale ale Societăţii şi se repartizează pentru
acoperirea cheltuielilor societăţii şi plata dobînzii sau a altor venituri pe acţiunile
privilegiate şi obligaţiunile plasate de întreprindere.
Structura capitalului propriu se prezintă în Anexa 5.
În baza calculelor efectuate s-a constatat o majorare a capitalului propriu în
dinamică cu 5102 lei faţă de anul 2002 şi o micşorare cu 51629 lei faţă de anul 2003.
Majorarea capitalului propriu a fost influenţată de reducerea pierderii neacoperite, cu
11957 lei faţă de anul 2002, ca urmare a obţinerii unui profit în anul 2003. La
micşorarea capitalului propriu în anul 2004 a influenţat creşterea pierderii neacoperite
cu 55116 lei faţă de anul 2003, ca urmare a înregistrării pierderii în anul 2004 şi
necesităţii acoperirii pierderilor din anii precedenţi.
Asupra modificării capitalului propriu a influenţat existenţa rezervelor, care au
înregistrat o reducere în anul 2003 în mărime de 6855 lei faţă de anul 2002 şi o
creştere în mărime de 3487 lei faţă de anul 2003. Micşorarea rezervelor s-a datorat
faptului că întreprinderea în anul 2002 a obţinut pierderi în mărime de 345495 lei,
astfel rezervele au fost utilizate pentru acoperirea cheltuielilor societăţii pe parcursul
acelui an.
Capitalul statutar nu înregistrează modificări în dinamică, dar continuă să
formeze o parte considerabilă a capitalului propriu.
O altă parte importantă a pasivelor o constituie datoriile pe termen scurt,
ponderea acestora pe parcursul perioadei 2002-2004 înregistrează o creştere
continuă. Structura datoriilor pe termen scurt se prezintă în diagrama următoare,
conform Anexei 6:

44
Diagrama 2.3

Structura datoriilor pe termen scurt la S.A „Fabrica de vinuri din Sîngerei”

3. Datorii pe termen
scurt calculate

2. Datorii comerciale 2004


pe termen scurt 2003
2002
1.Datorii financiare
pe termen scurt

0 10 20 30 40 50 60

Datoriile pe termen scurt au înregistrat o creştere cu 3493363 lei faţă de anul


2002 şi cu 6072860 lei faţă de anul 2003. Datoriile financiare pe termen scurt s-au
majorat cu 1660772 lei faţă de anul 2002 şi cu 2089186 lei faţă de anul 2003, în
urma apelării la creditele bancare pe termen scurt destinate achiziţionării de
materie primă
Datoriile comerciale pe termen scurt de asemenea au înregistrat o creştere cu
1663370 lei faţă de anul 2002 şi cu 3617111 lei faţă de anul 2003. Această creştere s-a
datorat în cea mai mare parte datoriilor pe termen scurt aferente facturilor comerciale
pentru achiziţionarea materiilor prime şi materialelor din ţară. Datoriile pe termen scurt

45
calculate au înregistrat o creştere cu 169221 lei faţă de anul 2002 şi cu 366563 lei faţă
de anul 2003,ca urmare a neachitării datoriilor faţă de personal privind retribuirea
muncii şi privind alte operaţii, creşterii considerabile a datoriilor faţă de buget.
Astfel, conform datelor analizate se constată că întreprinderea are o structură
financiară formată preponderent din capital propriu, peste 45 %, şi 55 % constituie
datoriile pe termen scurt. Întreprinderea îşi asigură finanţarea activităţii prioritar din surse
proprii ce provin din procesul de autofinanţare, dar apelează şi la cele atrase care sînt
destinate achiziţionării de materie primă şi reutilării procesului de producţie.
Însă din cauza utilajului învechit care necesită modernizare, nu se poate vorbi de
lărgirea considerabilă a asortimentului de produse sau de îmbunătăţirea indicilor de
prelucrare a materiei prime deficitare.

2.3 Influenţa mecanismelor de finanţare asupra rezultatelor


financiare ale întreprinderii

S.A. „Fabrica de vinuri din Sîngerei” este una din mulţimea de întreprinderi de
prelucrare primară a strugurilor, cît şi fabricarea , păstrarea vinului din Republica
Moldova.
De ani de zile întreprinderea şi-a format un lanţ propriu de achiziţie şi distribuire
a produselor, şi colaborează cu un număr mare de clienţi, dintre care se pot menţiona:
- SA „Migdal P”;
- SRL „Plateau du vin”;
- SA „Vinuri Ialoveni”;
- SRL „Clasicvin – Industrial”, etc.
cu care întreprinderea are relaţii stabile şi are semnate contracte pe viitor. Însă
societatea urmează să-şi lărgească piaţa de desfacere a produselor, prin semnarea

46
contractelor de vînzare şi cu alte firme, atît din ţară cît şi din străinătate.
Indicatorii rezultatelor financiare şi rentabilităţii întreprinderii se prezintă în
Anexa 7.
Conform datelor analizate putem remarca că la întreprindere pe perioada 2002-
2003 a înregistrat o tendinţă de majorare a rentabilităţii vînzărilor cu 26,85 puncte
procentuale, motivul principal fiind creşterea volumului vînzărilor.
Rentabilitatea economică şi financiară au înregistrat de asemenea o majorare cu
3,61 puncte procentuale şi cu 4,16 puncte procentuale, respectiv. Eficienţa
utilizării activelor şi capitalului propriu a crescut, ca urmare s-a majorat profitul
obţinut de întreprindere de la fiecare leu a mijloacelor plasate în activitatea
economică şi respectiv a crescut capacitatea capitalurilor proprii de a aduce profit,
ceea ce caracterizează pozitiv activitatea întreprinderii. Rentabilitatea economică s-
a majorat în mare parte din cauza diminuării costurilor de producţie, ca urmare
a micşorării preţurilor la materia primă, ca în anul 2003 a înregistrat coeficienţi
valorici înalţi. Întreprinderea a înregistrat o rentabilitate financiară pozitivă în anul
2003 în mare parte datorită că a înregistrat profit în acest an.
Pe perioada 2003-2004 s-a înregistrat o diminuare a rentabilităţii economice cu
0,46 puncte procentuale şi a rentabilităţii financiare cu 0,8 puncte procentuale, ca
urmare a creşterii costurilor de producţie şi înregistrarea pierderilor ca urmare a
creşterii tarifelor la energia electrică, gaze, combustibil, cît şi lipsa şi creşterea
preţurilor la materia primă în anul 2004. Rentabilitatea vînzărilor s-a majorat cu
4,5 puncte procentuale ca urmare a creşterii continue a volumului vînzărilor în
urma lipsei unei concurenţe puternice.
Pentru o caracterizare mai amplă a stării financiare a întreprinderii se
calculează o serie de rate financiare, care exprimă tendinţele în evoluţia
întreprinderii, a capacităţii sale de autofinanţare, respectiv de finanţare a menţinerii
Şi dezvoltării sale. Ratele permit dezvoltarea unor analize pe nivelele
managementului financiar, însoţite de elaborarea şi adoptarea deciziilor cu

47
implicaţii economico-financiare privind menţinerea, întreţinerea şi dezvoltarea
întreprinderii, de conservare a structurii financiare. Calculul ratelor financiare se
prezintă în tabelul următor:
Tabelul 2.4

Ratele financiare înregistrate la S.A „Fabrica de vinuri din Sîngerei”

Nr. Indicatorii Formula de calcul 2002 2003 2004 Abaterea


2003- 2004-
2002 2003
1 Rata de finanţare a FR 0,77 0,39 0,17 -0,38 -0,22
activelor curente TotalActiv eCurente

2 Rata de finanţare a FR 1,11 0,63 0,28 -0,48 -0,35


stocurilor StocDeM ăto uri

3 Rata de autofinanţare a Capital Pr opriu 0,92 0,67 0,45 -0,25 -0,22


activelor totale TotalActiv

4 Rata autonomiei Capital Pr opriu 1,00 1,00 1,00 0 0


financiare CapitalPer manent

5 Rata datoriilor globale Dat .TL + DatTS 0,08 0,33 0,55 +0,25 0,22
TotalActiv

Calculele efectuate ne permit să constatăm că proporţia în care fondul de


rulment ce acoperă activele înregistrează o scădere de la 77 % în anul 2002 pană la
17 % în 2004, cînd în condiţii normale de activitate mărimea acestui indicator
trebuie să depăşească 50 %. Aceasta se datorează unui ritm de creştere a valorii
activelor curente mai mare decît mărimea fondului de rulment, ar trebui luate
măsuri în privinţa dimensionării raţionale a stocurilor şi a gestiunii datoriilor
debitoare, deoarece s-a înregistrat o creştere în anul 2004 a datoriilor debitoare
pentru mărfuri şi servicii ce au o exigibilitate mai mare de 3 luni, ceea ce înseamnă

48
pericolul nerambursării creditului.
Se apreciază pozitiv situaţia că fondul de rulment acoperă stocurile de mărfuri şi
materiale în proporţie de peste 60 %, conform limitelor stabilite, deşi sa observat o
tendinţă de scădere de la 111 % în 2002 la 28 % în 2004. Această tendinţă se
datorează creşterii stocurilor de materie primă şi materiale şi a creşterii
considerabile a stocurilor de mărfuri în perioada 2002-2003.
Rata de autofinanţare a activelor totale prezintă şi ea o scădere în dinamică de
la 92 % în 2002 pînă la 45 % în 2004, dar se încadrează în limitele stabilite,
depăşind 50 %. Însă, în anul 2004 ieşind în afara limitelor, ceea ce caracterizează
negativ activitatea întreprinderii. Această rată demonstrează că activele
întreprinderii sînt finanţate prioritar din resurse proprii.
Situaţia creată la întreprindere poate fi apreciată ca pozitivă, deoarece gradul în
care capitalul propriu asigură autofinanţarea activităţii de producţie tinde spre o
mărime unitară, conform limitelor stabilite.
Ponderea datoriilor totale pe termen lung şi scurt în suma totală a
patrimoniului este subunitară. Cu cît această pondere este mai mică, cu atît
securitatea financiară este mai stabilă. Întreprinderea se înscrie perfect în limitele
stabilite.
Conform datelor analizate putem constata că întreprinderea îşi asigură un
echilibru financiar pe termen scurt, ratele calculate se înscriu în limitele stabilite,
întreprinderea îşi asigură finanţarea permanentă a activelor în cea mai mare parte
din surse proprii, cît şi din cele împrumutate.
Lichiditatea reprezintă capacitatea unei întreprinderi de a-şi onora obligaţiile
pe termen scurt, atunci cînd acestea devin scadente. Evoluţia ratelor de lichiditate se
prezintă în Anexa 8. Calculul lichidităţii se prezintă în tabelul următor:

49
Tabelul 2.5

Determinarea coeficienţilor lichidităţii

Nr. Indicatori Formula de calcul 2002 2003 2004 Abaterea


2003- 2004-
2002 2003
1 Rata lichidităţii MijloaceB ănesti 0,0106 0,0002 0,0004 -0,0104 +0,0002
absolute DatoriiPeT S

2 Rata lichidităţii Mij .Ban + Inv .TS + Creante 1,32 0,52 0,43 -0,8 -0,09
intermediare DatoriiPeT S

3 Rata lichidităţii ActiveCure nte 4,39 1,64 1,21 -2,75 -0,43


curente DatoriiPeT S

4 Rata MijBanesti 0,0106 0,0002 0,0004 -0,0104 +0,0002


solvabilităţii DatoriiPeT S

Rata lichidităţii absolute, reflectă în ce măsură întreprinderea e capabilă să-şi


onoreze imediat obligaţiile curente. Mărimea optimă este între 0,2-0,25. Aceasta
înseamnă că la fiecare leu datorii pe termen scurt întreprinderea trebuie să dispună
de 20-25 bani în numerar. Mărimea lichidităţii absolute la S.A „Fabrica de
vinuri din Sîngerei" înregistrează o scădere de la 0,0106 în 2002 pînă la 0,0002 în
2003 şi în 2004 pînă la 0,0004, deci întreprinderea nu dispune de bani suficienţi în
numerar pentru a achita imediat datoriile pe termen scurt. În rezultat întreprinderea
va întîmpina unele dificultăţi în cazul unor plăţi imediate.
Rata lichidităţii intermediare, reflectă capacitatea întreprinderii de a-şi achita

50
datoriile pe termen scurt, fără a fi obligată să vîndă stocurile de mărfuri şi
materiale. În condiţii favorabile pentru activitatea de producere acest indicator
trebuie să tindă spre o mărime unitară ( între 0,7-1,0 ). Conform calculelor
efectuate constatăm că întreprinderea se încadrează în limitele stabilite, deşi se
observă o scădere a mărimii lichidităţii intermediare de la 1,32 în 2002 pînă la 0,43 în
2004. În caz de achitare a datoriilor pe termen scurt nu va fi nevoie de a vinde
stocurile de mărfuri şi materiale.
Rata lichidităţii curente, reflectă posibilitatea activelor curente de care dispune
întreprinderea, de a se transforma într-un termen scurt în lichidităţi necesare pentru a
satisface obligaţiile de plată exigibile. Se înregistrează o lichiditate total
favorabilă în condiţiile cînd acest indicator are o mărime supraunitară ( între 2,0-2,5
). Întreprinderea înregistrează o scădere a mărimii lichidităţii curente de la 4,39 în
anul 2002 pînă la 1,21 în 2004, deci pot apărea dificultăţi la plata obligaţiilor
exigibile.
Solvabilitatea reprezintă proprietatea întreprinderii de a-şi acoperi la timp
necesităţile financiare şi obligaţiunile de plată. În condiţii normale acest indicator
trebuie să varieze între 0,2-0,3. Rata solvabilităţii înregistrată de întreprindere este în
scădere de la 0,0106 în 2002 la 0,0002 în2003 şi 0,0004 în 2004, ceea ce denotă că
pot apărea unele dificultăţi pentru a acoperi la timp necesităţile financiare şi
obligaţiunile de plată.
Activele curente îşi încep circuitul din forma iniţială de capital lichid cu
trecerea lor în materie primă şi materiale, producţie neterminată, producţie finită,
care realizîndu-se, se transformă din nou în lichidităţi. Rotaţiei activelor curente îi
corespunde un anumit timp în care activele curente trec dintr-o formă în alta.
Rotaţia activelor este un indicator cu ajutorul căruia se apreciază eficienţa folosirii
activelor. Calculul valorilor medii a total activ, a creanţelor pe termen scurt, a
datoriilor pe termen scurt şi a valorii medii a stocurilor de mărfuri şi materiale se
prezintă în Anexa 9. În acest context putem calcula următorii indicatori:

51
Tabelul 2.6

Eficienţa utilizării activelor

Nr. Indicatorii Formula de calcul 2002 2003 2004 Abaterea


2003- 2004-
2002 2003
1 Rata recuperabilităţii VinzariNet e 0,23 0,30 0,60 +0,07 +0,30
activelor VmActivelo r

2 Viteza de rotaţie a 360 * VmCreantel or 170 174 126 +4 -48


creanţelor pe TS, zile VinzariNet e

3 Viteza de rotaţie a 360 * VmDat .TS 202 273 278 +71 +5


datoriilor pe TS, zile VinzariNet e

4 Viteza de rotaţie a 360 * VmStMM 254 378 252 +124 -126


stocurilor de mărfuri şi CostulVinz arilor
materiale, zile

Rata recuperabilităţii activelor reflectă gradul de rotaţie a tuturor activelor de


care dispune întreprinderea la un moment dat pe baza datelor bilanţului contabil.
Conform datelor analizate observăm o creştere în dinamică a ratei recuperabilităţii
activelor de la 0,23 în 2002 pînă la 0,60 în 2004, dar care pentru a asigura o
activitate eficientă de producţie trebuie să fie supraunitară.
Viteza de rotaţie a creanţelor s-a micşorat în dinamică de la 174 zile în 2003
pînă la 126 zile în 2004, ceea ce reflectă o colaborare mai eficientă cu clienţii, însă
pentru o activitate normală acest indicator trebuie să varieze între 30-60 de zile.
Viteza de plată a datoriilor către terţi, formate în cadrul relaţiilor acesteia cu
furnizorii, acţionarii, salariaţii proprii, bugetul, statul, băncile a înregistrat o
creştere de 202 zile în 2002 pînă la 278 zile în 2004, ceea ce permite întreprinderii

52
investirea acestor mijloace băneşti în producţie.
Viteza de rotaţie a stocurilor de mărfuri şi materiale a scăzut de la 378 de zile
în 2003 pînă la 252 zile în 2004, iar în 2002/2003 a înregistrat o creştere de 124 zile.
Cu cît este mai mare eficienţa stocurilor cu atît creşte şi volumul producţiei şi se
poate obţine excedent de resurse financiare.
Conform datelor analizate constatăm o creştere a vînzărilor nete pe parcursul
perioadei 2002-2004. În anul 2004 S.A „Fabrica de vinuri din Sîngerei" a înregistrat
o pierdere de 55116 lei, ca urmare a creşterii costului de producţie. Rentabilităţile
economică şi financiară au înregistrat şi ele o creştere ca urmare a creşterii eficienţii
utilizării activelor angajate în activitatea de producere şi eficienţii capitalului
propriu. Ratele de lichiditate înregistrate de întreprindere se înscriu în limitele
stabilite, dar se vor lua măsuri pentru creşterea lor în continuare.
Întreprinderea îşi asigură finanţarea activităţii prioritar din surse proprii, capitalul
propriu deţine o pondere majoritară din pasivul bilanţului. Sursele atrase sub forma
creditelor bancare pe termen scurt, sînt destinate în mare parte soluţionării problemei
materiei prime.
Însă sunt necesare surse atrase sub forma creditelor bancare pe termen lung, care
să fie utilizate pentru reutilarea procesului de producţie, ceea ce va permite diminuarea
costului de producţie şi obţinerea unor rezultate mai profitabile.
Pe viitor, pentru a ameliora situaţia financiară la S.A.”Fabrica de vinuri din Sîngerei”
este necesar de a:
• majora volumul vînzărilor nete. Aceasta se poate efectua prin
lărgirea pieţei de desfacere prin cercetări de marketing, avînd la bază
studierea cerinţelor consumatorilor, a capacităţii concurenţiale a
întreprinderilor producătoare de bunuri similare; acomodarea la
nevoile şi cerinţele pieţei; sporirea vînzărilor prin intermediul
reclamei, publicităţii sau participarea la diferite manifestaţii anuale;
creşterea calităţii produselor şi lărgirea asortimentului; aşezarea

53
centrelor de realizare în locuri publice; utilizarea maximă a
capacităţii de producţie;
• micşora costului vînzărilor. Sporirea costului vînzărilor este un fapt
specific ultimelor perioade.Principalele cauze care au dus la la
creşterea costului vînzărilor sunt majorarea costurilor fixe ca urmare
a reducerii considerabile a capacităţii de producţie, creşterea
preţurilor la materia primă, energiei, majorarea ratei dobînzii la
creditele împrumutate, toate acestea ducînd la reducerea profitului.
Deci pentru a scădea marimea costului vînzărilor trebuie de realizat
produse la preţuri de vînzare care să acopere costul de producţie,
astfel obţinîndu-se profit;
• accelera viteza de rotaţie a capitalului, care conduce la sporirea
numerarului şi care fiind plasat în acţiuni va genera profit.
Însă pentru realizarea în practică a acestor propuneri trebuie de ţinut cont de o
mulţime de factori interni şi externi, care trebuie depistaţi şi înlaturaţi, toate acestea
fiind posibil doar în rezultatul analizei financiare detaliate a activităţii întreprinderii şi
a concurenţilor acesteia.

54
Capitolul 3. Problematica finanţării întreprinderii şi
modalităţi de soluţionare a acesteia

3.1 Influenţa factorilor asupra finanţării întreprinderii şi soluţii


aferente acestora

Mediul financiar, după stadiul său de dezvoltare, pune la dispoziţia


întreprinderilor o gamă variată de mijloace de finanţare. Întreprinderile sînt
confruntate cu alegerea surselor de finanţare. Alegerea unui anumit mod de
finanţare depinde, pe de o parte de costul capitalului şi rentabilitatea scontată, iar pe
de altă parte de structura capitalului existentă
Nevoile de resurse financiare ale întreprinderii sînt variate de la nevoi de
scurtă durată al căror nivel variază în cursul anului în funcţie de anumiţi factori şi
pînă la cele pe termen lung pentru finanţarea nevoilor permanente.
Analiza efectuată a patrimoniului întreprinderii evidenţiază un grad înalt de
uzură a activelor materiale pe termen lung. Aceasta se datorează faptului că
întreprinderea are o suprafaţă mare, circa 14,71 hectare, planul de amplasare a
construcţiilor este foarte sofisticat, existenţei construcţiilor neterminate şi
neutilizate şi existenţei activelor materiale la care s-a calculat integral uzura, dar
care continuă să funcţioneze. Gradul înalt al uzurii mijloacelor fixe se datorează
utilajului vechi moştenit în urma reorganizării întreprinderii, pe viitor se
preconizează de a se lua măsuri necesare pentru reducerea gradului de uzură şi
anume să fie procurate utilaje şi linii tehnologice noi, iar cele existente să fie
vîndute. Mijloacele de transport de asemenea înregistrează un grad înalt de uzură,
ceea ce necesită cheltuieli mari pentru întreţinerea şi reparaţie. Cheltuielile pentru

55
întreţinere şi reparaţie pot fi reduse prin procurarea mijloacelor de transport noi sau
micşorării numerice a mijloacelor de transport existente în cadrul întreprinderii, prin
vînzarea lor. Coeficientul de uzură acumulat este destul de ridicat, ce
caracterizează un proces lent de reînnoire.
Mărimea stocurilor de mărfuri şi materiale existente la întreprindere au înregistrat
o creştere pe parcursul perioadei analizate, ca urmare a situaţiei dificile din sectorul agricol
al ţării şi al fluctuaţiei preţurilor, întreprinderea s-a văzut în situaţia de a crea un stoc de
mărfuri şi materiale mai mare pentru a asigura procesul de producţie neîntrerupt şi
stabilitatea preţului la produsele finite. Problema dintotdeauna a S.A „Fabrica de vinuri
din Sîngerei" a fost lipsa de materie primă, care se soluţionează prin încheierea
contractelor directe cu furnizorii atît autohtoni.
Creşterea mărimii creanţelor pe termen scurt s-a datorat în cea mai mare parte
creşterii mărimii creanţelor pe termen scurt aferente facturilor comerciale, a căror termen de
achitare nu a sosit. Însă pentru a reduce riscul de neachitare a acestor creanţe, trebuie luate
măsuri în ceea ce priveşte modalitatea de plată şi anume utilizarea acreditivului
documentar, incasoului documentar, scrisorii de garanţie bancară, care asigură efectuarea
plăţii.
Fondul de rulment pozitiv înregistrat de întreprindere asigură finanţarea activelor
curente din datoriile pe termen scurt.
Conform datelor bilanţului contabil al întreprinderii sursa principală de finanţare
este capitalul propriu, care deţine o pondere prioritară în pasivul bilanţului. S.A „Fabrica
de vinuri din Sîngerei" a fost înfiinţată prin reorganizarea întreprinderii de stat
moştenind şi utilajul acesteia. Din cauza uzurii atît fizice, cît şi morale S.A „Fabrica de
vinuri din Sîngerei" preconizează pe viitor de a deschide o linie de credit pe termen lung
destinată reutilării procesului de producţie. Ca rezultat se va ameliora calitatea produselor,
economie de combustibil şi posibilitatea de a efectua un control automat ai
parametrilor tehnologici. Dacă în prezent se obţin pierderi atunci pe viitor se prevede
creşterea volumului vînzărilor a întreprinderii datorită introducerii

56
echipamentului tehnologic modern, ca rezultat obţinînd-se îmbunătăţirea
proceselor de producţie, creşterea capacităţilor de producţie, scăderea preţului,
îmbunătăţirea calităţii conform standardelor internaţionale devenind mai
competitivi pe piaţa locală şi cea externă. Ponderea principală în cadrul surselor de
finanţare pe termen scurt a întreprinderii o deţin datoriile comerciale pe termen
scurt. Această situaţie poate fi considerată normală, ţinînd cont de faptul că datoriile
comerciale, de obicei, sînt gratuite, pe cînd datoriile financiare necesită plata unor
dobînzi, iar datoriile calculate deseori fac obiectul unor penalizări din partea
organelor publice.
Perioada actuală de dezvoltare a economiei Republicii Moldova este însoţită de
un complex de probleme specifice perioadei de tranziţie. În special se manifestă
instabilitatea economică caracterizată prin dezechilibrul situaţiei şi relaţiilor
economice. Cu toate că se evidenţiază tendinţa de îmbunătăţire a indicatorilor
macroeconomici, spre exemplu: creşterea produsului intern brut, rata inflaţiei
moderată şi stabilă, majorarea investiţiilor în mijloace fixe etc., nu ne permite să
afirmăm că Republica Moldova a ieşit din situaţia de criză economică, deoarece se
păstrează nivelul scăzut de trai al populaţiei, rata înaltă a şomajului,
dezindustrializarea ţării, starea economică dificilă a agenţilor economici.
Factorii care determină mediul de activitate a întreprinderii şi la fel sînt
importanţi în stabilirea unui raport între datorii şi capitalul propriu. De exemplu,
procesul de tranziţie în care se află economia Republicii Moldova, este practic cel
mai important factor care determină problemele ce apar în finanţarea
întreprinderilor. Factorii primordiali, care influenţează structura şi de finanţare
a agenţilor economici din Republica Moldova sînt următorii: situaţia generală din
economia naţională, procesul de privatizare şi sistemul financiar - bancar. Una din
barierele principale în realizarea cu succes a tranziţiei este lipsa unui mecanism de
mobilizare şi gestiune a resurselor financiare existente ale agenţilor economici. în
condiţiile Republicii Moldova întreprinderile nu au multe alternative de finanţare,
iar lipsa finanţelor duce implicit şi la limitarea posibilităţilor de creştere

57
economică.
Întreprinderile din ţară nu pot beneficia de oportunităţile de finanţare de pe
pieţele de capital străine, deoarece Republica Moldova este considerată de către
organismele financiare internaţionale ca ţară cu un înalt risc pentru plasarea
banilor. În aceste condiţii întreprinderile pot apela la credite externe prin
intermediul Guvernului, însă experienţa de pînă acum arată că peste 80 % din
creditele primite nu au fost rambursate, astfel Guvernul revenindu-i obligaţia de
rambursare. În prezent s-a refuzat la această practică şi nu se mai acordă garanţii de
stat pentru creditarea agenţilor economici. Acest instrument de finanţare este destul
de oportun, însă ineficientă era procedura de selectare a întreprinderilor beneficiare
de credite externe şi nu se efectua controlul utilizării banilor.
O altă modalitate de a asigura resursele necesare finanţării este bursa de
valori. Volumul tranzacţiilor prin Bursa de Valori din Moldova este destul de mică,
valorile mobiliare cu excepţia a cîtorva nu sînt lichide, fapt care îndepărtează
investitorii. Cei mai activi participanţi pe piaţa valorilor mobiliare sînt băncile
comerciale şi Fondurile de investiţii. Fondurile de investiţii 1$ prima etapă a
procesului de privatizare au avut rolul pozitiv de a concentra proprietatea astfel ca să
se realizeze o gestiune mai bună a activelor. În prezent refuzul majorităţii
fondurilor de a investi bani, din cauza mai multor factori şi ca să nu piardă
controlul, întreprinderile emit acţiuni, pentru a atrage investitori strategici.
Problema fondurilor de investiţii la fel necesită o soluţionare urgentă.
Practica mondială demonstrează două modalităţi majore de procurare a
resurselor financiare: modelul anglo-american, care presupune un rol important al
burselor de valori în finanţare; modul continental European, care presupune u rol
mai important al băncilor comerciale. Legislaţia Republicii Moldova ţine mai mult
de modelul anglo-american, însă el şi-a demonstrat deja ineficienţa, deoarece
populaţia dispune de puţini bani liberi şi nu este atrasă de dividendele oferite de
întreprinderi. În acest caz băncile comerciale ar trebui să obţină dreptul de a deţine

58
pachetele de control la întreprinderi pentru a le finanţa într-o măsură mai mare.
Economia de tranziţie se caracterizează în primul rînd, prin lipsa de informaţii şi
instabilitate economică, fapt ce complică cu mult procesul decizional,
întreprinderea în procesul adaptării deciziei de finanţare trebuie să analizeze o serie
de factori externi, cum ar fi:
- reglementările legale în domeniul antreprenoriatului, creditului,
capitalului statutar, fondarea şi lichidarea unei întreprinderi;
- informaţiile pieţei financiar-bancare sînt importante, deoarece
întreprinderea poate afla evoluţia ratelor dobînzilor la împrumuturi, tipurile de
credite, starea pieţei hîrtiilor de valoare;
- întreprinderea trebuie să menţină relaţii bune cu furnizorii de fonduri
financiare: proprietarii şi creditorii. Importanţă prezintă informaţia cu privire la
evaluarea modului în care aceştea estimează riscul de a investi în întreprindere,
disponibilitatea de a mai pune la dispoziţie şi alte surse;
- informaţiile referitoare la evoluţia ramurii de activitate pot influenţa
decizia de finanţare, deoarece nimeni nu va dori să finanţeze ramuri economice
care sînt în declin.

3.2 Modalităţi moderne de finanţare a activităţii întreprinderii

Finanţarea activităţii întreprinderii cuprinde şi metode netradiţionale de


finanţare aşa ca: leasingul, factoringul, forfetare etc.
Leasingul este o modalitate modernă de finanţare avînd ca bază juridică un
contract de leasing, pe durata căruia proprietarul permite utilizatorului să
folosească un anumit bun în schimbul promisiunii ultimului de a efectua o serie de
plăţi pe durata contractului. Achiziţionarea bunurilor în leasing necesită mai puţine

59
mijloace financiare, decît procurarea lor directă. Astfel, cumpărătorul poate folosi
mai eficient banii de care dispune. În afară de aceasta, ratele plătite în baza
contractului de leasing sînt trecute în bilanţul financiar al întreprinderii la
compartimentul cheltuieli şi, prin urmare, se diminuează baza de impozitare a
acesteia.
Leasingul este activitate de întreprinzător, de investire a unor mijloace
temporar disponibile sau împrumutate, ce se desfăşoară pe bază de contract,
conform căruia locatorul (creditorul finanţator) procură cu titlu de proprietate
echipamentul indicat de locatar de la vînzătorul (furnizorul) stabilit de acesta şi îl
acordă contra plată locatarului în posesiune şi folosinţă temporară în scopuri de
întreprinzător.
Subiecţi ai raporturilor de leasing sînt:
a) locatorul - persoană fizică sau juridică (instituţie financiară, alt agent
economic) care practică activitate de întreprinzător şi care procură cu titlu de
proprietate echipament de la un anumit vînzător (furnizor) pentru a-1 da în chirie;
b) vînzătorul (furnizorul) - întreprindere producătoare ori o altă persoană
fizică sau juridică care practică activitate de întreprinzător şi care vinde locatorului
în proprietate echipament pentru ca acesta să-1 dea în posesiune sau
folosinţă temporară unui terţ;
c) locatarul - persoană fizică sau juridică care practică activitate de
întreprinzător şi care primeşte în posesiune şi folosinţă temporară, în bază de
contract de leasing, echipamentul comandat la alegerea sa de la vînzătorul
(furnizorul) indicat de el.
Forma juridică a operaţiunilor de leasing este contractul de leasing dintre
locator şi locatar şi contractul de vînzare-cumpărare (furnizare) dintre locator şi
vînzător (furnizor), fie contractul tripartit dintre aceştia. Contractul de leasing
prevede:
a) părţile contractante;

60
b)destinaţia şi denumirea echipamentului, caracteristica lui, termenul
furnizării (transmiterii) şi locul de aflare la locatar;
c) partea căreia i se acordă dreptul de a alege echipamentul şi vînzătorul
(furnizorul) lui;
d) drepturile şi obligaţiile părţilor privind transportarea, recepţia, păstrarea,
montarea şi exploatarea echipamentului;
e) partea care va suporta riscul distrugerii, pierderii sau deteriorării
accidentale a echipamentului;
f) durata contractului care corespunde cu termenul de amortizare a
echipamentului sau este aproximativ acestui termen;
g) cuantumul chiriei pentru întreaga perioadă a leasingului, care include
costul integral (sau aproximativ) al echipamentului la preţurile valabile
la data încheierii tranzacţiei, ordinea, modul, forma şi termenul plăţii ei,
sancţiunile pentru neefectuarea sau efectuarea tardivă a acestei plăţi;
h) răspunderea părţilor pentru neexecutarea sau executarea neadecvată a
contractului, modul de soluţionare a litigiilor;
i) condiţiile de modificare sau de reziliere a contractului;
j) alte clauze convenite de părţi, ce nu contravin legislaţiei.
Contractul de leasing intră în vigoare la data semnării lui sau la o altă dată
stabilită în contract.
Procedeu de finanţare pentru întreprindere, leasingul reprezintă, pentru
societatea de leasing, o operaţiune de creditare, asemănătoare unui împrumut. De
aceea, este îndreptăţită aprecierea leasingului drept operaţiune de creditare
garantată de un drept de proprietate, pentru ca societatea de leasing angajează
numai fonduri în operaţiune şi nu îşi asumă nici un risc economic, în afara
insolvabilităţii întreprinderii cliente. Ca şi în cazul împrumutului, este vorba de un

61
debitor, care se obligă să ramburseze integral capitalurile investite, mai puţin
valoarea reziduală a bunului, deseori foarte mică sau chiar nulă. Perioada
irevocabilă a contractului, ca şi ratele datorate de locatar sînt astfel stabilite, încît
suma plătită de întreprinderea utilizatoare să acopere totalitatea fondurilor cheltuite
de societatea de leasing, facînd abstracţie de valoarea reziduală.
Actualmente, leasingul oferă o oportunitate excepţională de renovare a
utilajelor şi mijloacelor de transport, de avantajele acestei modalităţi de finanţare
folosindu-se majoritatea firmelor din statele cu o industrie dezvoltată. În condiţii de
leasing, sînt finanţate pînă la 30 % din volumul total de investiţii în SUA, Japonia,
Marea Britanie, Irlanda. În ultimii ani, finanţarea investiţiilor prin leasing a devenit o
practică frecventă în ţările în curs de dezvoltare. Leasingul este utilizat, în special, în
tranzacţiile care vizează procurarea mijloacelor de transport, a tehnicii agricole
şi a diferitelor utilaje.
S-ar părea că uzura fizică şi morală a fondurilor fixe a întreprinderilor din ţară
(moştenite din perioada sovietică ), pe de o parte, şi lipsa mijloacelor financiare
proprii pentru modernizarea lor, pe de altă parte, sînt doi factori care ar fi trebuit să
favorizeze tranzacţiile leasing şi în republica noastră, însă, piaţa serviciilor de
leasing în Moldova nu este formată. Ponderea acestui tip de serviciu în volumul
total al investiţiilor făcute în Moldova în anii 1996-2001 a constituit 0,5 %, iar
conform datelor pentru anul 2001 - 0,2 %. Pe cînd în ţările Europei Centrale şi de Est
acest indicator a oscilat în perioada respectivă între 25 - 30 %. Leasingul prezintă
următoarele avantaje în comparaţie cu creditul bancar:
- accesibilitatea, iar uneori şi unicul mod de achiziţionare a utilajelor;
- comoditatea creditării prin operaţiunea de leasing ce nu necesită o
asigurare suplimentară;
- prin operaţiunile de leasing se acoperă financiar întregul program de
achiziţionare de bunuri, deoarece pot fi incluse pe lîngă preţul acestora şi
cheltuielile de transport, instalare şi taxele legale;

62
- bunul poate fi înlocuit pe durata contractului cu altul mai modern, în cazul
în care uzura morală impune acest lucru.
Pe lîngă avantaje, procedeul dat de finanţare prezintă şi unele limite,
comportînd riscuri atît pentru locatar, cît şi pentru locator, astfel:
- de regulă, leasingul este mai costisitor decît creditul bancar, motiv pentru
care se recurge la această operaţiune numai dacă sumele economisite nu
pot fi plasate în tranzacţii mai profitabile sau dacă locatarul nu dispune de
surse;
- leasingul se justifică numai dacă bunul este exploatat pe întreaga durată şi
dacă profitul obţinut este mai mare decît cheltuielile de exploatare şi
închiriere;
- poate conduce la riscul pierderii tuturor drepturilor de proprietate, în cazul
imposibilităţii de respectare a contractului de către locatar.
Pentru dezvoltarea pieţei serviciilor de leasing este necesar de definitivat măsurile
privind perfecţionarea mecanismului tranzacţiilor de leasing în Moldova, cel puţin în două
domenii importante: legislativ şi al formării unui regim preferenţial de impozitare.
Decizia de a opta pentru leasing, în raport cu un împrumut bancar sau
obligatar, se fundamentează pe compararea costurilor şi avantajelor acestor tipuri
de finanţări.
Selecţia surselor de finanţare a investiţiilor este complexă, întrucît pe lîngă
criteriul principal privind costul procurării capitalurilor acţionează o serie de
restricţii privind accesul la piaţa capitalurilor, legislaţia greoaie, decizia instituţiilor
abilitate a aproba utilizarea acestor surse de finanţare, situaţia financiară a
întreprinderii. De exemplu accesul la împrumuturile obligatare nu îl are decît un
număr redus de companii, respectiv cele care oferă o garanţie suficientă pentru un
astfel de angajament, în plus un astfel de împrumut este foarte complicat din punct
de vedere al formalităţilor.
Cea mai mare parte a companiilor nu sunt cotate la bursă şi, drept urmare, nu au

63
posibilitatea vînzării de titluri prin bursă. Deci, nu-i rămîn decît autofinanţarea sau
împrumutul bancar obişnuit, leasingul sau vînzarea de active.
Chiar daca este cea mai oneroasa sursă de finanţare, leasingul este de multe ori
preferat, ca urmare a simplicităţii sale şi a efectelor în timp ce le provoacă asupra
trezoreriei companiei. În general, societatea de leasing beneficiază de garanţii şi asigurări
suficiente pentru a acoperi, faţă de bancă, riscul de faliment al beneficiarului.
Dimpotrivă, banca nu acordă împrumut decît în condiţiile garantării certe a rambursării.
Factoring este un tip de credit care, de regulă, este oferit de către companii
specializate în acordarea acestui tip de finanţare. În ultimii ani îl întâlnim şi ca şi
serviciul bancar.
Dacă o firmă are nevoie de bani imediat poate apela la o bancă pentru
încasarea mai rapidă a contravalorii unor mărfuri vândute pe credit de 30 de zile. Banca,
în baza facturilor de încasat va plăti firmei care solicită creditul un anumit procent din
valoarea facturilor (de regulă, în jur de 80%). Banca va urmări încasarea facturilor şi
apoi va încasa datoria în nume propriu.
Serviciul de factoring presupune administrarea în beneficiul clientului a
activităţii de facturare, contabilitate financiară şi colectarea datoriilor.
În consecinţă va implica:
- un serviciu de înregistrări contabile în registrul vânzărilor;
- expedierea facturilor la clienţi;
- colectarea debitelor;
- controlul creditării, asigurându-se că acei clienţi vor plăti la timp.
Pentru a beneficia de acest tip de serviciu o societate comercială trebuie să
satisfacă unele cerinţe:
- să fie bine condusă;
- să aibă o anumită cifră de afaceri stabilită de bancă;
- să opereze într-o piaţă cu un risc scăzut;

64
- să aibă o bună distribuţie a debitelor;
- să aibă o valoare medie a facturilor limitată, de asemenea stabilită de
bancă.
Beneficiile activităţii de factoring ar fi:
- îmbunătăţirea cash-flow-ului;
- reducerea riscului de neplată;
- administrarea eficientă a registrului vânzărilor;
- îmbunătăţirea controlului creditării;
- reducerea cheltuielilor administrative.
Principalele tipuri de factoring sînt:
- factoring intern fără recurs - ce include administrarea registrului
vânzărilor, asigurarea împotriva pierderilor rezultate din neplata la
termen şi finanţarea factorizării;
- factoring intern cu recurs - ce include administrarea registrului
vânzărilor şi finanţarea factorizării;
- factoring internaţional - acela va fi cu recurs sau fără recurs şi include
administrarea registrului vânzărilor şi finanţarea factorizării pentru
comerţul internaţional.
Discountul facturilor este asigurat în special de societăţile de factorizare.
Aranjamentul priveşte achiziţionarea unei singure facturi sau a unui set în vederea
îmbunătăţirii creşterii lichidităţilor respectivei companii. Acesta presupune ca cele
care execută un astfel de discount - ce poate fi chiar un factor - să avanseze o sumă
care să acopere până la 75% din valoarea facturii (sau sumelor facturate).
O altă metodă modernă de finanţare este forfetarea, care reprezintă o
modalitate de finanţare a operaţiunilor de comerţ exterior, care contribuie la
asigurarea operativă a lichidităţilor necesare rulării tranzacţiilor şi acoperă sau
distribuie, într-o anumită măsură, riscurile ce însoţesc respectivele tranzacţii.

65
Forfetarea constă în transmiterea (vinderea), către o instituţie financiară
specializată, a creanţelor provenite din operaţiunile de comerţ exterior, efectuate pe
credit, instituţia urmînd a face plata imediat, recuperîndu-şi contravaloarea, la
scadenţă, de la debitorul importator. În cazul incapacităţii de plată a debitorului,
instituţia financiară nu are drept de recurs asupra vînzătorului creanţei
(exportatorului).
Azi, forfetarea a devenit o tehnică foarte specializată de finanţare a
exporturilor. În ţările europene şi nord - americane (Germania, Franţa, Italia, Marea
Britanie, Canada, SUA) s-au dezvoltat instituţii financiare care se ocupă strict de
astfel de activităţi denumite agenţii de forfetare.
Avantajele prezentate de forfetare pentru exportator:
- oferă posibilitatea de a intra rapid în posesia contravalorii mărfurilor
exportate;
- instituţia financiară nu are drept de recurs în cazul incapacităţii de plată a
debitorului;
- este protejat de întîrzierile la plată şi de eventualele riscuri.
Avantajele pentru importator:
- poate evita efectuarea unor plăţi în avans, exportatorul nu mai exercită
presiuni în acest sens, în condiţiile în care are posibilitatea de a opta pentru o
operaţiune de forfetare, care este mult mai sigură;
- beneficiază de livrări ritmice din partea partenerului contractual.
Avantajele pentru instituţia financiară:
- poate sconta instrumentele financiare pe piaţa interbancară sau le poate
plasa pe piaţa secundară a titlurilor financiare;
- permite utilizarea laborioasă a portofoliului de servicii.
Aşadar, întreprinderile se pot finanţa, alegînd dintre aceste instrumente, pe
cele mai convenabile din punctul de vedere al costurilor, rapidităţii, eficienţei lor.

66
Crearea unui cadru flexibil de finanţare ar acorda societăţilor posibilitatea de a-şi
analiza potenţialul şi a opta în cunoştinţă de cauză pentru una dintre variantele de
finanţare.

67
Încheiere

Astfel, mecanismul de finanţare este parte componentă a mecanismului


financiar al întreprinderii, destinat constituirii resurselor financiare ale
întreprinderii. Mecanismul de finanţare poate fi definit ca o totalitate de elemente,
metode, instrumente antrenate într-un sistem prin care se asigură punerea la
dispoziţia unei instituţii, organizaţii sau întreprinderi a fondurilor necesare pentru
realizarea unor obiective economice.
Mecanismul de finanţare este format din fluxuri financiare de intrare destinate
constituirii resurselor financiare ale întreprinderii. Metodele de formare a
fondurilor agenţilor economici reprezintă totalitatea procedeelor şi căilor de
constituire a mijloacelor financiare a acestuia, şi anume: aportul în bani şi în
natură, autofinanţarea, creditarea, finanţarea bugetară.
Pentru a acoperi nevoile de finanţare, întreprinderea poate mobiliza diverse
surse de finanţare: interne, adică autofinanţarea şi surse externe ce conţin creşteri de
capital, credite bancare, împrumuturi obligatare, împrumuturi de la instituţii
financiare, modalităţi netradiţionale de finanţare etc. Sursele de finanţare se aleg în
dependenţă de costul capitalului pe de o parte, iar pe de altă parte de structura
existentă a capitalului. Cel mai răspîndit principiu de finanţare este autofinanţarea,
fiind obţinută prin activitatea întreprinderii, ea apare ca singura garanţie pentru
autonomie şi stabilitatea financiară a întreprinderii. Autofinanţarea este cea mai
sigură şi, în acelaşi timp, cea mai ieftină sursă de formare şi sporire a fondurilor
proprii ale întreprinderii, însă nu este suficientă, ceea ce face să fie avute în vedere şi
celelalte modalităţi de asigurare a necesarului de fonduri. Atragerea resurselor
financiare pentru asigurarea necesarului de fonduri este posibilă de efectuat prin
utilizarea metodelor netradiţionale de finanţare: leasing, factoring, forfetare.

68
Acestea prezintă o serie de avantaje pentru toate părţile ce i-au parte la asemenea
operaţiuni. Problemele finanţării prezintă o importanţă vitală, pentru că soluţionarea
lor condiţionează supravieţuirea întreprinderii, perspectivele sale de dezvoltare,
performanţele sale prezente şi viitoare, autonomia proprietarilor şi a conducătorilor
săi.
Se relevă astfel importanţa care revine perfecţionării metodelor şi
instrumentelor de selectare a mijloacelor de finanţare, adecvate nevoilor
întreprinderii.

69
Bibliografie:
1. Codul Civil al Republicii Moldova nr. 1107-XV din 06. 06. 2002 //
Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 82-86 din 22. 06. 2001;
2. Legea Republicii Moldova cu privire la leasing nr. 1418-XIV din 14. 12.
2000 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 27-28/90 din 06. 03.
2001;
3. Legea Republicii Moldova la grupele financiar - industriale nr. 1418- XIV
din 14. 12. 2000 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 27- 28/90
din 06. 03.2001;
4. Ana Gheorghe, „Finanţele şi politicile financiare ale întreprinderii”,
Bucureşti, 2001;
5. Bistriceanu G., „Finanţele agenţilor economici”, Bucureşti, 2001;
6. Bran P., „Finanţele întreprinderilor”, Bucureşti, 1997;
7. Brezeanu P., „Finanţe şi gestiune financiară”, Editura Economica,
Bucureşti, 1996;
8. Brezeanu P., „Gestiunea financiară şi politicile financiare ale
întreprinderii”, Editura Economica, Bucureşti, 1998;
9. Buşmachiu E., „Structura financiară, riscul şi optimizarea capitalului
întreprinderii”, Chişinău, 2002;
10. Cechina E., „Leasingul - o modalitate de finanţare a investiţiilor”,
Economica, №6, pag. 88-92, 2002;
11. Cotelea G., Conferinţa internaţională „Rolul ştiinţei şi învăţămîntului
economic în realizarea reformelor economice din Republica Moldova"
( 25-26 septembrie 2003 ), Chişinău, 2003;
12. Druker P., „Managementul strategic”, Bucureşti, 2001,
13. Ghiţu M., „Probleme ale riscurilor creditării bancare”, Chişinău, 2001;

70
14. Giurgiu A., Bunduchi M., „Mecanismul financiar al întreprinderii”,
Editura Ştiinţifică Continent, Bucureşti, 1996;
15. I1ie V.,”Gestiunea financiară a întreprinderii”, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1999;
16. Manolescu G., „Managementul financiar: concepte, instrumente, studii de
caz”, Bucureşti, 1996;
17. Maxim L., „Perfecţionarea mecanismului de finanţare a întreprinderii în
perioada instabilităţii economice”, (în baza materialelor cooperaţiei de
consum), autoreferat al tezei de dr. în şt. econ., Chişinău, 2003;
18. Negoescu Gh. „Bonitatea agentului economic”, Galaţi, 1998;
19. Niculescu M., „Diagnostic global strategic”, Bucureşti, 1998,
20. Popa A., „Management financiar”, Bucureşti, 2001;
21. Rovenţa M., „Introducere în forfetare & factoring: tehnici moderne de
finanţare a activităţii de export”, Bucureşti, 2002;
22. Sandu G., „Formarea capitalurilor firmelor private”, Bucureşti, 2000;
23. Stancu I., „Finanţe. Teoria pieţelor financiare. Finanţele întreprinderilor.
Analiza şi gestiunea financiară”, Editura Economica, Bucureşti, 1996;
24. Stancu I., „Gestiunea financiară a agentului economic”, Editura
Economica, Bucureşti, 1994;
25. Stratulat O., Consemnări la prelegerea „Mecanismul financiar", Chişinău,
1996;
26. Toma M., „Finanţe şi gestiunea financiară a întreprinderii”, Editura
Economica, Bucureşti, 1998.
27. Trifan M., „Leasingul în Moldova are dreptul la viaţă” // Profit, №11,
2002, pag. 36-37;
28. Vintilă G., „Gestiunea financiară a întreprinderii”, Bucureşti, 1997;

71