Povestea lui Harap-Alb

- basm cult –

Opera literară Povestea lui Harap-Alb, de Ion Creangă, este un basm cult, publicat în
Convorbiri literare, 1877, în contextul descoperirii și valorificării marilor clasici a
creațiilor populare.
Basmul este specia narativă amplă, în care se narează întâmplări fantastice ale unor
personaje imaginare, dotate cu puteri supranaturale, aflate în luptă cu forțe nefaste ale
naturii sau societății, reprezentatte la nivel simbolic de zmei, balauri sau vrăjitoare. În
bam, conflictul dintre bine şi rău se încheie prin victoria forţelor binelui, iar dezvoltarea
acțiunii are la bază o construcție ce implică stilistică și stereotipie specifice: formule
inițiale/ mediane/ finale, motive/ funcții invariante, coordonate spațio-temporale ce stau
sub semnul irealului, pentru că, așa cum observa G. Călinescu în Estetica basmului,
basmul este ”o oglindire a lumii în moduri fabuloase.”
În basmul cult se pornește de la un model folcloric, dar autorul inovează conform
propriei sale viziuni artistice, realizând un text narativ mai complex decât basmul
popular, reorganizând tema universală a luptei dintre bine și rău, implicând teme precum
inițierea, cunoașterea de sine, conflictul între generații, ”lumea pe dos” și o manieră mai
realistă de abordare a universului ficțional: întâmplări reale se împletesc cu cele
fantastice, înfăţişând un personaj original, lipsit de idealizare, aflat pe drumul maturizării,
personajele secundare se raportează la protagonist şi au diferite funcţii, ca în basmul
popular, dar individualizate prin atribute exterioare şi limbaj, stilul este elaborat, se
îmbină naraţiunea cu descrierea şi dialogul: „Creangă nu dă naraţiunii sale simpla formă
a expunerii epice, ci topeşte povestirea în dialog, reface evenimentele din convorbiri sau
introduce în povestirea faptelor dialogul personajelor.” (Tudor Vianu, Studii de literatura
română).
Naraţiunea la persoana a III-a e realizată de un narator omniscient, dar nu şi obiectiv,
deoarece intervine adesea prin comentarii şi reflecţii. Naraţiunea e dramatizată prin
dialog, are ritm rapid, realizat prin reducerea digresiunilor şi a descrierilor. Dialogul are
dublă funcţie, ca în teatru: susţine evoluţia acţiunii şi caracterizează personajele. Astfel,
spectatori ai maturizării eroului sunt atât celelalte personaje, cât şi cititorii.
Acţiunea basmului Povestea lui Harap-Alb respectă tiparul basmului popular, se
desfăşoară conform etapelor tradiționale, dar linearitatea este anulată prin bucle narative,
SSanticipări și reluări, dictate de inventivitatea autorului, deoarece va urmări destinul
fiului de crai, care presupune parcurgerea unui traseu al devenirii spirituale, basmul
având astfel un caracter de bildungsroman.
Parcurgerea drumului maturizării de către erou presupune un lanţ de acţiuni: o situaţie
iniţială de echilibru (expoziţiunea), un eveniment care dereglează echilibrul (intriga),
apariţia donatorilor şi a ajutoarelor, trecerea probelor, refacerea echilibrului şi răsplata
eroului (deznodământul).
Expozițiunea prezintă o stare de echilibru, dată de existența unui crai cu trei fii, care
trăia „într-un capăt al lumii”. Coordonatele acţiunii sunt vagi, nedeterminate,
caracterizate prin atemporalitate şi aspaţialitate: „Amu cică era odată într-o ţară un crai,
care avea trei feciori. Şi craiul acela mai avea un frate mai mare, care era împărat într-o
ţară, mai depărtată…Ţara în care împărăţea fratele cel mai mare era tocmai la o

1
margine a pământului, şi crăiia istuilalt la altă margine”. Fuziunea dintre real şi fabulos
se realizează încă din incipit. Reperele spaţiale sugerează dificultatea aventurii eroului de
a ajunge de la un capăt la celălalt al lumii ( de la imaturitate la maturitate).
Intriga se suprapune cu motivul epistolar, „Cartea” primită de la Împăratul Verde,
care, neavând fete, are nevoie de un moştenitor la tron (motivul împăratului fără urmaşi),
fiind factorul perturbator al situaţiei iniţiale şi determinând parcurgerea drumului iniţiatic
de cel mai bun dintre fiii craiului( motivul superiorităţii mezinului).
Desfășurarea acțiunii cuprinde pregătirile pentru călătoria inițiatică și pentru
aventura protagonistului, motiv specific basmului popular. Destoinicia fiilor e probată
mai întâi de tată, care impune o condiţie iniţială obligatorie celui care aspiră la tronul
împărătesc: curajul de a se lupta cu fiara și a trece podul. Podul simbolizează trecerea la
altă etapă a vieţii, de la universul familiar la lumea necunoscută și plină de capcane.
Mezinul reușește trecerea podului datorită bunelor sale însușiri, însă a fost pregătită
anterior. Drept răsplată pentru milostenia arătată Sf Duminici, deghizată în cerşetoare,
mezinul primeşte sfaturi de la aceasta să ia calul, armele şi hainele tatălui său pentru a
izbândi. Astfel, tânărul va repeta iniţierea tatălui. Calul, descoperit cu tava de jăratic după
trei încercări, va deveni tovarăşul şi sfătuitorul tânărului, dar are, ca și în basme, puteri
supranaturale: vorbeşte şi poate zbura. Întâmplările cu cerşetoarea şi calul pun în evidenţă
naivitatea şi nepriceperea tânărului de a distinge realitatea de aparenţă, dar și firea lui
bună, care este condiția esențială de a deveni un învingător.
Trecerea podului e urmată de rătăcirea în pădurea-labirint, loc al morţii şi al
regenerării, căci pentru tânăr se va încheia o etapă şi va începe alta: „de la un loc i se
închide calea şi încep a i se încurca cărările”. Cum are nevoie de un iniţiator, cele trei
apariţii ale Spânului îl determină să încalce sfatul părintesc şi, crezând că se află în ţara
spânilor, îl tocmeşte slugă. Naiv, îi mărturiseşte ce l-a sfătuit tatăl său şi coboară în
fântână fără a se gândi la urmări.
Coborârea în fântână reprezintă spaţiul naşterii şi al regenerării. Schimbarea numelui
marchează începutul iniţierii spirituale, unde va fi condus de Spân. Personajul intră în
fântână ca un naiv fecior de crai, pentru a deveni Harap – Alb, rob al Spânului. Răutatea
Spânului îl va pune în situaţii dificile, trebuind să demonstreze calităţi morale. Jurământul
din fântână include şi condiţia eliberării ( sfârşitul iniţierii).
Ajunşi la curtea împăratului Verde, Spânul îl supune la trei probe: aducerea sălăţilor
din Grădina ursului, aducerea pielii cerbului şi a fetei împăratului Roş pentru căsătoria
Spânului. Primele două probe le trece cu ajutorul Sf Duminici, care-l sfătuieşte cum să
procedeze. A treia probă este mai complexă şi necesită mai multe ajutoare care au puteri
supranaturale. Drumul spre împăratul Roş începe cu trecerea altui pod, care reprezintă
trecerea la o altă treaptă a inițierii, mai complexă, pentru că îi va solicita calități morale
superioare, precum generozitatea, altruismul, compasiunea, vocația prieteniei,
înțelepciunea, calitățile unui lider.
Astfel, dând peste un alai de furnici, cruţă viaţa acestora, alegând să treacă înot o apă
mare. Drept răsplată , crăiasa furnicilor îi dă o aripă. Aceeaşi răsplată primeşte de la
crăiasa albinelor. Cel care va deveni cândva împărat dovedeşte pricepere, curaj şi
înţelepciunea de a ajuta popoarele gâzelor.
Pentru a-i da fata, împăratul Roş îl supune la o serie de probe, trecute datorită
puterilor supranaturale ale ajutoarelor: casa de aramă – cu ajutorul lui Gerilă, ospăţul

2
pantagruelic – cu ajutorul lui Flămânzilă şi Setilă, alegerea macului de nisip – cu ajutorul
furnicilor, straja nocturnă la odaia fetei şi prinderea fetei, transformată în pasăre – cu
ajutorul lui Ochilă şi Păsări-Lăţi-Lungilă, ghicitul fetei – cu ajutorul albinei.
Fata împăratului Roş, „o farmazoană cumplită”, impune o nouă probă: calul lui
Harap-Alb şi turturica ei să aducă „trei smicele de măr dulce, apă vie şi apă moartă de
unde se bat munţii în capete”. Proba e trecută de cal şi fata îl însoţeşte la curtea
împăratului Verde. Pe drum, eroul se îndrăgosteşte de fată, dar, credincios jurământului
făcut, nu-i mărturiseşte adevărata identitate.
Punctul culminant îl reprezintă demascarea, de către fata Împăratului Roș, a Spânului,
care și-a încheiat misiunea de pedagog rău. Acesta-l acuză pe Harap-Alb că a dezvăluit
secretul şi îi taie capul, în felul acesta dezleagându-l de jurământ, semn că iniţierea s-a
încheiat. Calul este acela care distruge întruchiparea răului: „ zboară cu dânsul în înaltul
ceriului, şi apoi, dându-i drumul de acolo, se face Spânul până jos praf şi pulbere”.
Decapitarea eroului este ultima treaptă şi finalul iniţierii, având semnificaţia coborârii
în infern, a morţii iniţiatice. Învierea e realizată de fată, cu ajutorul obiectelor magice
aduse de cal. Eroul reintră în posesia paloşului şi se căsătoreşte cu fata de împărat,
primind şi împărăţia drept recompensă. Nunta şi schimbarea statutului social, dar și
răsplata, confirmă maturizarea eroului și constituie Deznodământul, ce constă în
refacerea echilibrului iniţial.
Cele trei ipostaze ale mezinului corespund în plan compoziţional, unor părţi narative,
etape ale drumului iniţiatic: etapa iniţială, de pregătire pentru drum, la curtea craiului –
fiul craiului, mezinul(naivul), parcurgerea drumului iniţiatic – Harap – Alb(novicele, cel
supus iniţierii), răsplata – împăratul (iniţiatul). Statutul protagonistului este original, el nu
este un Făt – Frumos curajos, voinic, luptător priceput, ci un adolescent în formare, care
trebuie să persevereze în bine spre a-și merita statutul superior. El nu are de trecut doar
trei probe, ci serii de probe, element inovator al basmului, apreciat de critica literară drept
o reiterare a miticelor ”munci ale lui Hercule”.
La fel de original la Creangă, Răul nu este întruchipat de făpturi himerice, ci de omul
însemnat (preluare a unei credințe populare) de o inteligenţă vicleană, în două ipostaze:
Spânul şi omul roş, ambii fiindu-i însă necesari eroului prin calitatea lor de maeștri
spirituali, evidențiind viziunea realistă a lui Creangă asupra dualității relației dintre bine
și rău, răul fiind nu numai inevitabil în existența omului, ci și necesar.
Relația incipit final se evidențiază raportul dintre lumea reală și cea ireală și se face
prin formule specifice. Formula iniţială: „ Amu cică era odată într-o ţară un craiu care
avea trei feciori.” face intrarea în lumea fabuloasă ”ex abrupto”, situeaza naratiunea in
atemporalitate, într-un timp mitologic, fabulos, adverbul de timp „amu”, de factură
populară, introduce cadrul temporar nedefinit. De asemenea, adverbul de mod ”cică"
introduce incertitudinea, ideea de probabilitate a întâmplărilor și dă narațiunii caracterul
de oralitate, specific basmului popular.
Incipitul contine, de asemenea, un prim simbol exitent în toate basmele: cifra 3,
simbol trinitar, al perfecțiunii, care se va repeta la nivelul acțiunii pe mai multe paliere:
craiul avea trei feciori, împăratul Verde avea trei fete, seriile de probe sunt multiplu de
trei, fata îl învie cu trei smicele de măr dulce etc. Totodată, deschide o fereastră către
lumea fabulosului, introduce perspectiva narativa obiectivă, cu narațiunea la persoana a
treia, cu narator omniscient și omniprezent, dar care intervine pe parcurs cu comentarii

3
subiective, înlănțuind secvențele narative și folosind formulele mediane, „ Şi merg ei o zi,
merg două şi merg patruzeci şi nouă”, „şi mai merge el cât mai merge”, menite să
mențină interesul cititorului.
Finalul : „ …şi a ţinut veselia ani întregi şi acum mai ţine încă; cine se duce acolo
bea şi mănâncă. Iară pe la noi, cine are bani, bea şi mănâncă, iar cine nu, se uită şi
rabdă.” Marchează ieșirea din fabulos, dar conţine o reflecţie asupra realităţii sociale,
alta decât în lumea basmului, marcată de inechități. La sfârşit autorul îşi dezvăluie, cu un
umor amar, identitatea de narator – povestitor, și condiția socială, găsindu-se printre
invitaţii la nuntă: „Şi un păcat de povestitoriu / Fără bani în buzunariu”.
În basm personajele – oameni dar şi fiinţe himerice cu trăsături omeneşti – sunt
purtătoare ale unor simboluri: binele şi răul, care se află în conflict. Conflictul din basmul
lui Creangă este construit într-o manieră realistă, în existența omului binele și răul fiind
întruchipate de ceilalți oameni, nu de personaje fabuloase. Totodată, binele și răul sunt în
egală măsură necesare, servindu-i omului ca dascăl la școala vieții, omului rămânându-i
permanent alegerile și, în funcție de alegerile sale, se vor concretiza rezultatele.
Protagonistul Harap-Alb nu are puteri supranaturale şi nici însuşiri excepţionale, dar
dobândeşte, prin trecerea probelor, o serie de calităţi psiho-morale, necesare unui împărat:
mila, bunătatea, generozitatea, prietenia, respectarea jurământului, curajul.
Proba podului este o scenă semnificativă pentru rolul și evoluția personajului și
pentru tema și viziunea despre lume a lui Creangă. Lipsit de capacitatea de a discerne
între aparență și esență fiul craiului, rănit de cuvintele mustrătoare ale tatălui său, îi sunt
testate de către Sfânta Duminică, deghizată într-o bătrână cerşetoare, calităţile cele mai
alese: noblețea și generozitatea. Onest şi nobil, feciorul nu reușește să vadă în ea
mesagerul proniei divine, dar, rămas uimit în faţa calităţilor de clarvăzătoare ale acesteia,
o milostiveşte cu un ban și ia seama la vorbele acesteia, care-l sfătuise să ceară calul,
hainele şi armele pe care tatăl său le avusese în tinereţe, acestea simbolizând nu numai
patrimoniul strămoşesc, ci şi calităţile spirituale ereditare, pe care Craiul, la rândul său
iniţiat, le-a transmis fiului său.
Craiul îl supune, la rândul său, pe mezin la proba curajului, trecerea podului,
verificându-i și lui, ca și celorlalți fii ai săi, sentimentele, caracterul, capacitatea de a face
faţă unei astfel de probe, pentru a vedea dacă se dovedeşte vrednic de a pătrunde tainele
necunoscutului ce îi aşteaptă dincolo de pod. Podul, locul unde se desfăşoară încercarea
pusă la cale de către Crai, leagă sfârşitul împărăţiei de începutul unui spaţiu enigmatic,
nesfârşit, ameninţător, plin de păduri şi drumuri întortocheate, ce sugerează în cod
mitologic obstacolele şi labirintul. Trecând cu bine proba podului, datorită ajutorului
primit de la calul năzdrăvan, el demonstrează că este capabil să-şi ducă misiunea la bun
sfârşit. Tatăl este martorul indiscutabil al acestui fapt, el este cel care afirmă cu multă
siguranţă că mezinul va fi negreşit demn de a săvârşi această menire: „Fătul meu, bun
tovarăş ţi-ai ales; de te-a învăţat cineva, bine ţi-a priit, iară de-ai făcut-o din capul tău,
bun cap ai avut. Mergi de-acum tot înainte, că tu eşti vrednic de împărat.”
Totodată, aici va avea loc despărţirea tatălui de fiu, o despărțire ritualică, căci
trecerea podului este urmată de rătăcirea în pădurea-labirint, simbol ambivalent, loc al
morţii şi al regenerării, în care încep pericolele.
Tatăl știe că fiul său este încă imatur, căci, deși nu se speriase de ursul fioros ce-i
ieșise în cale, nu era încă pregătit petru a înfrunta răul ascuns sub forme mult mai

4
înșelătoare decât ale fiarelor. De aceea îi dă un sfat pentru a putea face față provocărilor
și pericolelor: „În călătoria ta ai să ai trebuinţă şi de răi şi de buni, dar să te fereşti de
omul roş, iar mai ales de cel spân, cât îi pute; să n-ai de-a face cu dânşii, căci sunt foarte
şugubeţi”, aici „şugubăţ” însemnând „rău” sau „amăgitor”.
Se dezvăluie viziunea pedagogică a lui Creangă, despre rostul experienței înaintașilor
și necesitatea respectării, de către copii, a sfaturilor părintești, pentru a se feri de rău, căci
părinții dețin experiența de viață de care copii au nevoie pentru a-și duce la bun sfârșit
propriile provocări. Astfel, răul apare în viața omului din ușurința cu care se lasă înşelati
de puterea de convingere a răului, aici întruchipat de Spânul, care poate fi socotit
Diavolul, fiinţa de dincolo.
Încălcând sfatul părintesc, încă naiv, „boboc în felul său la trebi de aiste”, Harap-Alb
cade în cursa ce-i fusese întinsă, nerecunoscându-l pe (acelaşi) spân, lăsându-se înşelat,
mai mult decât de spân, de neîncrederea în sine, de îndoiala profundă ce-l măcina în
privinţa unei reuşite bazate doar pe forţele proprii.
Spânul nu e doar întruchiparea răului, ci are şi rolul iniţiatorului, este „un rău
necesar”, așa cum îi explică feciorului de crai calul: „ Şi unii ca aceştia sunt trebuitori pe
lume câteodată, pentru că fac pe oameni să prindă la minte”.
Suferința este astfel indispensabilă pentru a învăța din propriile greșeli, la școala
necazurilor și a lacrimilor compasiunea, dreapta măsură, dreapta judecată de către un
viitor conducător. Această lecție o învață, într-o altă scenă semnificativă, Harap-Alb de la
Sfânta Duminică, atunci când se plânge de greutatea probelor la care este supus: „Când
vei ajunge şi tu odată mare şi tare, îi căuta să judeci lucrurile de-a-fir-a-păr şi vei crede
celor asupriţi şi necăjiţi, pentru că ştii acum ce-i necazul”. Numele personajului reflectă
condiţia sa duală: rob, slugă(Harap), de origine nobilă(Alb), iar sugestia cromatică
alb-negru, traversarea unei stări intermediare între naivitate şi învierea spirituală.
Specific basmului cult este modul în care se individualizează. Cu excepţia eroului
care parcurge un drum iniţiatic, celelalte personaje pot fi încadrate în anumite tipologii
reductibile la o trăsătură dominantă. Portretele celor cinci tovarăşi ai eroului ascund
defecte umane, fiind creații originale ale lui Creangă, prin care antropomorfizează și
autohtonizează fantasticul, prin caracterizări pitoreşti – portretul lui Ochilă, Gerilă.
Ei sunt asemănători prietenilor lui Nică din Amintiri din copilărie, se
individualizează prin limbajul care cuprinde expresii populare, regionalisme fonetice sau
lexicale, ziceri tipice, proverbe. Plăcerea zicerii, jovialitatea se reflectă în mijloacele
lingvistice de realizare a umorului – exprimarea mucalită: „să trăiască trei zile cu cea
alaltăieri”, diminutive cu valoare augumentativă: „băuturică, buzişoare”, expresii: „dă-i
cu cinstea să peară ruşinea”ș.a.
Registrele stilistice popular, oral şi regional conferă originalitate limbajului şi diferă
de stilul naratorului popular: „Creangă restituie povestirea funcţiunei ei estetice
primitive, care este de a se adresa nu unor cititori, ci unui auditor”.
Povestea lui Harap-Alb este un basm cult având ca particularităţi reflectarea
concepţiei despre lume a scriitorului, umanizarea fantasticului, individualizarea
personajelor, umorul şi specificul limbajului.
La fel ca în orice basm, și în Povestea lui Arap-Alb, Ion Creangă evidențiază idealul
de dreptate, cinste şi adevăr al acestui popor, însă într-o manieră realistă, în spiritul unui
umanism popular profund autohton. Creangă arată că, de fapt, adevărata valoare i-o dă

5
 omului nu infailibilitatea lui, ci tocmai slăbiciunile pe care, prin perseverența în bine,
reușește să și le înfrângă. Fiul craiului este un antierou, fiind creat după modelul unui
adolescent care învață din propriile greșeli, dar se străduiește permanent ca, în ciuda
necazurilor, să rămână bun. De aceea finalul basmului arată că, în ciuda greutăților,
omul ”de soi bun”, care se preocupă să-și sporească virtuțile și să persevereze în bine, în
speranță, în acumularea unor valori, precum prietenia, respectarea cuvântului dat, cinstea
sau capacitatea de a-și învinge egoismul, va fi răsplătit cu asupră de măsură.
În concluzie, așa cum spunea Pompiliu Constantinescu, Povestea lui Harap-Alb
rămâne cel mai frumos basm cult românesc, dovedind nu numai talentul de povestitor al
lui Creangă, ci și virtuțile lui pedagogice, căci ne învață, pe toți, că omul devine om la
școala vieții, învățând din necazuri și asumându-și cu inima ușoară destinul.