FORMAREA CONŞTIINŢEI ISTORICE

Dacă pe întreaga perioadă a epocii medievale conştiinţa supremă era cea religioasă,
manifestată prin apartenenţa la un ansamblu de valori spirituale ce ţineau de domeniul
sacrului, începând cu Umanismul Renascentist se va naşte un alt tip de conştiinţă, şi anume,
conştiinţa istorică. O astfel de conştiinţă, credem noi, reprezintă atât înţelegerea identităţii
trecutului şi a tradiţiei istorice, cât şi a comunităţii de interese, de scopuri şi idealuri. Conştiinţa
istorică se impune odată cu apariţia Umanismului Renascentist, tocmai pentru că acest curent
pune foarte mult accent pe ideea că omul este înzestrat cu raţiune de extracţie divină şi de
aceea trebuie să-şi cunoască existenţa, lumea în care trăieşte, să-şi construiască o ierarhie
valorică într-un univers al său. Cu alte cuvinte, omul îşi va putea domina existenţa prin
cunoaştere şi prin ştiinţă.
Conştiinţa istorică se naşte din încercarea de a construi identitatea unui popor, a unei
naţiuni, prin raportare la alte popoare, la alte naţiuni. Câteva dimensiuni specifice acestei
raportări sunt: situarea în timp şi în spaţiu, evenimentele istorice, limba, cultura şi civilizaţia,
mentalităţile.
Formarea constiintei istorice a poporului roman se realizeaza treptat, fiind reflectata in
scrierile umanistilor din secolele XV-XVII, care consemneaza in documentele ce ni s-au pastrat,
redactate mai intai in limba slavona, apoi in latina, iar mai traziu in limba romana, modul in care
romanii din diferitele provincii se inscriu in cursul istoriei: situarea lor in timp si spatiu (originile,
limba, continuitatea), evenimentele istorice, personalitatile (institutia domniei), obiceiurile,
cultura si civilizatia.
M.Kogălniceanu începe să editeze, în 1843, Letopiseţele Ţării Moldovei şi îndrumă
programul revistei „Dacia literară’’către formarea unei literaturi naţionale, pentru care tema
istoriei este esenţială.

II.Cronicarii
Cronica este o lucrare cu caracter istoric, apărută în Evul Mediu, cuprinzând o consemnare
cronologică a evenimentelor sociale, politice şi familiale. Cronica este sinonim cu letopiseţ şi
hronic.
Letopiseţul este o scriere veche cu caracter istoric, în care evenimentele sunt prezentate în
ordine cronologică, conform desfăşurării lor (cuvântul provine din limba slavă).Cronicarii sunt
autorii de cronici sau de letopiseţe.
Secolul al XVI-lea marchează încă de la început o cotitură în cultura şi literatura
noastră,întrucât acum se ivesc primele manifestări scrise în limba naţională,care vor câştiga tot
mai mult teren şi vor deveni precumpănitoare în secolul următor.
Cronicarii români ,,deprindeau încă din copilărie, odată cu mânuirea penei de scris, şi
folosirea spadei, a arcului şi a buzduganului” după cum aminteşte George Ivaşcu în ,,Istoria
Literaturii Române”. De cele mai multe ori ei erau buni militari, ca şi intelectuali, curteni şi
artişti, precum cei din Occident. Pe umerii lor apăsau ,,reale şi grave răspunderi”(George
Ivaşcu). Fiind în centrul evenimentelor, ca militari, oameni politici şi diplomaţi, cronicarii
moldoveni şi munteni din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea au cunoscut din plin viaţa dramatică
şi aspră a locuitorilor de la Carpaţi şi Dunăre, despre care au relatat în scrierile lor atât de
preţioase ca documente istorice. Dar mărturisirile lor sunt însoţite de exprimarea unor
sentimente şi gânduri născute în strânsă legătură cu istoria ţării şi cu frământările şi
evenimentele ce au avut loc în acele timpuri.
Buni cunoscători ai culturii clasice şi ai limbilor greacă şi latină, cronicarii moldoveni şi
munteni prin activitatea şi scrierile lor, au determinat apariţia unui umanism specific românesc,
cum ar fi elogiul adus Ţărilor Române pentru lupta împotriva expansiunii otomane sau
argumentarea originii romane a poporului şi a latinităţii limbii române, punând bazele
istoriografiei naţionale.
În literatura istorică medievală românească s-au afirmat personalităţi de mare talent
recunoscut unanim, fiecare cu stilul său, întâii noştri prozatori precum: Griogore Ureche, Miron
Costin, Ion Neculce, Radu Popescu, Constantin Cantacuzino, etc.Aceştia au materializat visurile
lor de înalţare spirituală, nutriţie în vremurile atât de zbuciumate ale istoriei neamului, în
lucrările lor, numite în general letopiseţe.
Din galeria acestora, merită pomeniţi în primul rând, Grigore Ureche, Miron Costin şi Ion
Neculce, ale căror suflete au vibrat la ideea că neamul nostru are o origine aşa de glorioasă,
deşteptând în ei mândria de neam, patriotismul.,,Căuta-te acum, cititorule, ca într-o oglindă şi
te priveşte de unde eşti…că eşti drept vlah, adică italian şi rîmlean”, scria Miron Costin în ,,De
neamul moldovenilor”.Cei trei sunt uniţi prin conştiinţa originii romane a neamului şi latinitatea
limbii române.Poate de aceea ei eu creat cele mai importante opere istoriografice, numindu-le,,
,,Letopiseţul Ţării Moldovei”.

Grigore Ureche

Primul dintre marii cronicari este Grigore Ureche(1590-1677), urmaş al unei vechi familii
boiereşti, fiul lui Nestor Ureche, om cu cultură aleasă, care a jucat un rol important în viaţa
politică a Moldovei, îndeplinind funcţia de mare logofăt. Grigore Ureche s-a refugiat de cateva
ori în Polonia împreună cu familia sa. Acolo a studiat latina, gramatica, retorica şi poetica pe
textele scriitorilor clasici.Întors în Moldova, a îndeplinit cateva funcţii: logofăt, spătar, mare
spătar în timpul domniei lui Vasile Lupu, devenind unul dintre sfetnicii domnitorului, apoi mare
vornic al Ţării de Jos.
Din patriotism, alimentat de o cultură profundă, şi luând ca model scrieri istorice străine pe
care le-a cunoscut în Polonia, Grigore Ureche începe să redacteze în limba română un Letopiseţ
amplu al Moldovei în care voia să consemneze evenimentele mai importante din istoria ţării.
Preocupat de faptul că letopiseţul trebuie să consemneze istoria adevărată a Moldovei,
Ureche s-a inspirat din toate documentele vremii( cronicile polone şi latine, letopiseţele
moldovene în limba slavonă), din amintiririle tatălui său, Nestor Ureche, ale altor boieri bătrâni,
care povesteau evenimente istorice pe care le auziseră de la străbuni, precum şi din scrisorile
primite de la străini şi actele aflate la curtea domnească, după cum însuşi mărturisea: ,, Grigore
Ureche ce au fost vornic mare, […] au cercat ca să putem afla adevărul, ca să nu mă aflu
scriitorii de cuvinte deşarte”.
Lucrarea sa se numeşte ,,Letopiseţul Ţării Moldovei” de când s-au descălecat ţara şi cursul
anilor şi de viata domnilor care o consemnează evenimentele desfăşurate între anii 1359-1594,
începând cu întemeierea Moldovei, de către Dragoş Vodă până la a doua domnie a lui Aron
Vodă.
 Acest letopiseţ este singura sa lucrare cunoscută, păstrată sub formă de copii şi rămasă
neterminată. Din numărul mare de copişti, cel mai fidel a fost Uricariul, iar cel care a stârnit
reacţii de revoltă a fost Simion Dascălu, deoarece şi-a permis să introducă în textul cronicii
capitole proprii, prin care a deformat adevărul istoric.,,Letopiseţul Ţării Moldovei” reprezintă
începutul istoriografiei în limba română.
Cronicarul Grigore Ureche îşi expune intenţiile în capitolul introductiv al lucrării,
intitulat ,,Predoslovia”. Autorul însuşi mărturiseşte că: ,, … cetind cărţile şi izvoarele, şi ale
noastre şi cele străine, au aflat cap şi începătură moşilor… ca să nu să înece anii trecuţi şi să nu
să ştie ce s-au lucrat…” Grigore Ureche a consemnat în mod obiectiv evenimentele şi
întâmplările cele mai importante, ţinând foarte mult să fie nu un ,,scriitor de cuvinte deşarte, ci
de dreptate”.
Istoriograful Ureche a afirmat primul originea romană a poporului nostru şi a sustinut ideea
latinităţii limbii şi a poporului român. În opera lui mai apare şi ideea originii comune a tuturor
românilor din Transilvania şi Maramureş cu aceea a moldovenilor: ,,căci de la Râm ne tragem şi
cu ale lor (ale latinilor) cuvinte ni-s amestecate”.
Acest cronicar e un narator fără podoabe lingvistice, sobru, căruia nu-i lipsesc observaţiile
morale în schiţarea, în linii mari, a unui portret, cum este cel al voievodului Stefan cel Mare,
căruia îi dedică trei sferturi din cronica sa.În capitolul ,,De moartea lui Ştefan Vodă celui Bun, vă
leato 7012”, pe doi iulie 1504, Grigore Ureche realizează portretul marelui domnitor într-un stil
artistic, de aceea este considerat primul portret literar: ,,Fost-au Ştefan-Vodă om nu mare de
statu, mânios şi de grabă vărsătoriu de sânge nevinovat; de multe ori la ospeţe omorâea fără
judeţu. Amintrilea era un om întreg la fire, neleneşu, şi lucrul său il ştia a-l acoperi, şi unde nu
gandeai, acolo îl aflai. La lucruri de războaie meşter, unde era nevoie, însuşi să vârâia, ca
văzându-l ai săi, să nu îndepărteze, şi pentru aceia raru război de nu biruia. Şi unde-l biruia alţii,
nu pierdea nădejdea, că ştiindu-se căzut gios, să ridica deasupra biruitorilor”.
Grigore Ureche s-a străduit să ofere modele de voievozi cu dragoste de ţară, apărători ai
libertaţii şi independenţei cum este Ştefan cel Mare.Talentul lui Ureche este dovedit mai ales de
schiţarea profilului moral, realizat concis: aflăm că Ştefan era temperamental, inteligent, harnic,
bun conducător de oşti, viteaz, autorul lăudându-l pentru multele războaie câştigate şi pentru
dăruirea sa pentru ţară.
Alt portret este acel al domnitorului sângeros Alexandru Lăpuşneanul. Secventele epice şi
vorba memorabilă consemnate de cronicar (,, De nu mă vor ei, eu îi voiu pe ei şi de nu mă
iubesc eu îi iubescu pre dânşii şi voiu merge, ori cu voie, ori fără voie”) au trecut în nuvela lui
Costache Negruzzi, tot astfel cum mitul eroului exemplar a servit ca punct de plecare pentru o
serie de opere literare şi istorice despre domnitorul Ştefan cel Mare.
Prezentarea tablourilor din viaţa internă a Moldovei este realizată simplu şi ilustrează
relaţiile dintre domnitori şi boieri, obiceiurile de la curtea domnească, ca şi luptele interne
pentru tronul ţării, dusă între domnitorii ajutaţi de oaste străină. Dorind controlul domniei de
către boierime, Ureche a scris cronica de pe poziţia marii boierimi, dar a glorificat eroica luptă
antiotomană a moldovenilor pentru neatârnarea ţării.
E de subliniat importanţa pe care o acordă cronicarul istoriei în trezirea şi dezvoltarea
conştiinţei naţionale a poporului, cu toate că a promovat ideea izbăvirii Moldovei de turci
numai în alianţa cu Polonia.
 În capitolul intitulat ,,Pentru limba noastră moldovenească”, cronicarul remarcă influenţa
altor limbi ,,aşişderea şi limba noastră din multe limbi este adunată şi ne iaste amestecat graiul
nostru cu al vecinilor de prin prejur”, afirmă dependenţa romană şi face unele aprecieri
referitoare la cuvintele româneşti care seamănă cu cele latineşti: ,,… de la rîmleni, ce le zicem
latini: pâne, ei zic panis, carne, ei zic caro, găina, ei zic galina, etc.. că de ne-am socoti pre
amănuntu, toate cuvintele le-am întelege”. Cronicarul afirmă şi originea comună a
moldovenilor, muntenilor şi ardelenilor.
Nicolae Manolescu, în ,,Istoria critică a literaturii române” subliniază urmatoarele trăsături
ale operei: atitudine critică fată de izvoare, scop patriotic şi educativ mărturisit. Cronicarul este
conştient de necesitatea că română să aibă o istorie a lor, precum au alte popoare.Cronica lui
Ureche este prima scriere din literatura română care se depărtează de stilul bisericesc.
George Călinescu în ,,Istoria literaturii române” afirmă că: ,,Adevăratul dar a lui Ureche
este…portretul moral, pe care îl crează, îl sintetizează”, întrun mod original. ,,Toată valoarea
cronicii lui Ureche se reduce la cuvânt, la acel dar fonetic de a sugera faptele prin foşnitura şi
aroma graiului.[…]. Vorbirea cronicarului e dulce şi cruntă, cuminte şi plină de ascunzişuri
ironice[…]”.Nicolae Manolescu spune că: ,,Prima noastră cronică este, în ansamblul ei, o operă
clasică a prozei istorice”.

Miron Costin

Miron Costin (30 martie 1633- 1691) a fost un cronicar român din Moldova, unul dintre
primii scriitori și istoriografi din literatura română.Prin anvergura lucrărilor sale,Costin este
personalitatea cea mai proeminentă din ţările române,în tot veacul secolului al XVII-lea.
Miron Costin, fiul postelnicului şi mai târziu hatmanului Iancu Costin, avea o cultură aleasă.
Se născuse în 1633, însă copilăria şi-a petrecut-o în Polonia,unde familia sa se refugiase, din
cauza domnitorului Vasile Lupu. Studiile le-a făcut în Polonia, la Universitatea din Cracovia. Mai
apoi ia parte la diferite bătălii, devine pârcălab de Hotin şi vel-comis sub Dabija, paharnic sub
Duca şivornic al Ţării de Sus sub Iliaş, rămânând în această funcţie până în timpul lui Antonie
Ruset. Datorită înţelepciunii lui, el este trimis să discute cu vizirul,când la întrebarea acestuia
dacă îi pare bine că turcii au luat Cameniţa, Costindă binecunoscutul răspuns că „Sîntem noi
moldovenii bucuroşi să să lăţască împărăţia în toate părţile cât de mult, iară peste ţara noastră
nu ne pare bine să să lăţască”. Moartea sa vine din pricina domnitorului Constantin
Cantemir,care „mânca bine şi bea bine”, şi „numai iscălitura învăţase de o făcea”, cu care era
chiar cuscru. Acesta, în urma unui complot, porunceşte tăierea capului lui Velicico Costin,
fratele lui Miron. Apoi, chiar după moartea soţiei sale, capul lui Miron cade tot din dorinţa
domnitorului, care mai apoi a regretat îndelung faptele sale. Nicolae Iorga nota cutremurat că
în momentul căderii capului, lui Miron Costin nu-i mai trebuia nici o rugăciune, fiindcă îşi
mântuise sufletul cu opera pe care o lăsa neamului său.Miron Costin reia firul istoriei cu domnia
lui Aron Vodă (1595), despre care rămăsese doar un titlu de capitol în cronica lui Ureche, şi
duce naraţiunea evenimentelor până la domnia lui Stefăniţă vodă Lupu inclusiv (1661).
Cronica sa conţine evenimente din vremea lui Stefan Răzvan, din domniile Movileştilor în
competiţie cu Mihai Viteazul, Alexandru Iliaş şi Stefan Domşa al II-lea, din epoca lui Vasile Lupu
şi Gheorghe Ştefan. Aşadar, autorul a rămas cu povestirea departe de evenimentele trăite
personal în ultimii treizeci de ani. El a scris în momentele de linişte ale deselor perioade
zbuciumate şi nu a ajuns la împlinirea întâiului său gând de a da un letopiseţ complet al
Moldovei.
Îndeplinind multe funcţii pe lângă domnii moldoveni, Miron Costin a fost martor şi în acelaşi
timp participant la multe evenimente din istoria Ţării Moldovei, pe care în mare parte le-a
reflectat în cronica sa. În 1683, după înfrângerea oastei otomane, Miron Costin, ca participant la
asediul Vienei (în tabăra otomană) a fost făcut prizonier de către regele Poloniei Ian Sobieţki,
care însă l-a miluit, punându-i la dispoziţie unul din castelele sale de lângă oraşul Stryi, unde
cronicarul a desfăşurat o activitate cărturărească timp de aproape doi ani. După ce i s-a permis
repatrierea, Miron Costin nu a mai reuşit să capete încrederea domnului Constantin Cantemir,
tatăl lui Dimitrie Cantemir, care printr-o învinuire neîntemeiată l-a condamnat la moarte în
1691.
M. Costin a lăsat posterităţii o bogată moştenire spirituală cărturărească. Principala sa
operă este “Letopiseţul Ţării Moldovei de la AaronVodă încoace de unde este părăsit de
Ureche , vornicul de Ţara de Jos, scos de Miron Costin, vornicul de Ţara de Jos, în oraş Iaş, în
anul de la zidirea lumii 7183, iar de la naşterea mîntuitorului lumii Iisus Hristos, 1675 meseţă …
dni”. Letopiseţul este împărţit în 22 de capitole neintitulate, iar acestea în paragrafe, numite
“zaciale”, şi cuprinde o descriere desfăşurată a istoriei ţării între anii 1595-1661, încheindu-se
cu relatarea morţii lui Ştefăniţă Vodă Lupu şi înmormîntarea sa. Înzestrat cu o înaltă măiestrie
de povestitor, Miron Costin a rămas în primul rând istoric, căutând să-şi întemeieze opera sa
istorică pe o largă bază documentară. La elaborarea cronicii sale cărturarul a apelat pe larg la un
şir de lucrări ale istoricilor transilvăneni şi polonezi: L. Topeltin, “Despre originea şi căderea
transilvănenilor”, P. Piaseţki “Cronica celor mai mai însemnate evenimente din Europa (1568-
1638)”, A. Guagnini, “Descrierea Sarmaţiei europene” etc. Începînd cu evenimentele din 1633,
Miron Costin apelează frecvent la amintirile şi impresiile proprii, letopiseţul căpătînd într-o
măsură oarecare un aspect de memorii, mai cu seamă când este vorba de domniile lui Vasile
Lupu şi Gheorghe Ştefan.
În ultimii ani de viaţă, Miron Costin a lucrat asupra unei alte opere de largă rezonanţă şi
înaltă ţinută ştiinţifică, intitulată “De neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor”.
Opera constă din 17 capitole, în care autorul vorbeşte despre Imperiul Roman, despre Dacia şi
cucerirea acesteia de către Traian, despre strămutarea populaţiei româneşti din Maramureş în
Moldova, despre cetăţile moldovene, despre îmbrăcămintea, obiceiurile şi datinile
moldovenilor etc. Scopul urmărit de autor constă în a arăta originea nobilă romană a poporului
său, precum şi originea comună latină a tuturor românilor, comunitatea limbii lor numită limba
română, care de asemenea este de origine latină. Drept argumente, Miron Costin aduce nu
numai izvoare scrise, ci şi mostre arheologice, epigrafice, numismatice şi etnografice.
De neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor” reprezintă un adevărat simbol al
conştiinţei latine şi al mândriei originii romane de neam a poporului nostru. Spiritul şi ideile din
această operă au fost dezvoltate, căpătând dimensiuni cu adevărat monumentale în operele lui
Dimitrie Cantemir şi prin intermediul acestuia, în lucrările cărturarilor Şcolii Ardelene de la
hotarul secolelor XVIII-XIX. Miron Costin este considerat în acelaşi timp drept unul din
întemeietorii poeziei româneşti din Moldova. Lui îi aparţin asemenea opere poetice ca “Viaţa
lumii”, “Stihuri de descălecatul Ţării Moldovei”, etc.
La Miron Costin întâlnim pentru ultima oară un echilibru între tentaţia povestirii şi efortul
de pozitivare a demonstraţiei. Miron Costin îşi încheie predoslovia la „Letopiseţ” cu făgăduinţa
unui „letopiseţ întreg” şi cu regretul de a nu-l fi realizat încă. Cel din 1675 este prezentat ca o
parte dintr-un plan mult mai vast : „Fost-au gândul mieu iubite cetitorule,să fac letopiseţul ţării
noastre Moldovei din descălecatul ei cel dintâi[…] şi urdzisam şi începătura letopiseţului.” El
este adevăratul întemeietor al tradiţiei istoriografice în cultura românească,fiind primul care
înţelege să lucreze după un plan clar,cunoscând dinainte locul fiecărui detaliu informativ şi
făcând eforturi conştiente şi metodice în privinţa documentării.
Miron Costin este primul intelectual român la care putem surprinde o încercare(mai mult
bazată pe intuiţii decât pe demonstraţie) de a fundamenta o metaistorie. El a înteles că istoria
nu e doar o succesiune (ordonare cronologică) ci şi cauzalitate, monument cultural şi îndreptar
politic. El îşi îndreaptă o mare parte a eforturilor spre lămurirea originii a poporului, a cărei
necunoaştere o deplânge deseori.
Miron Costin prin întreaga sa operă a adus o mare contribuţie la dezvoltarea culturii,
istoriografiei, limbii, şi literaturii româneşti.
„nu se poate literatura română fără Miron Costin”. „Miron observă sistematic,compune,și
ceea ce iese de sub pana lui,mult mai puțin spontan,este rodul unei arte”.
„Însă adevărata contribuție a lui Costin la scrisul românesc este sintaxa.Cunoscător al frazei
latine,el a desfășurat-o în moldovenește în spiritulși cu ajutorul limbii noastre,păstrându-i toate
registrele și toate fluierele.Cu el sintaxa literară apare începută și cu desăvârșire încheiată,în
stare de a exprima orice gând”.(George Călinescu„Istoria literaturii române,de la origini până în
prezent”)

Ion Neculce

„La moldoveanul Ion Neculce ni se înfățișează,la prima vedere,un boier de țară,un fel de
răzeș,fără cultură și fără orizont,dar având cu toate acestea un temperament foarte puternic și
o inimă în legătură cu inima[…]poporului român așa cum se înfățisează el în Moldova;deci un
moldovean de treabă și sfătos,un mare povestaș[…].”(N.Iorga, „Istoria literaturii românești)
Ion Neculce (1672-1745) este, cronologic vorbind, al treilea mare cronicar moldovean, dupa
Grigore Ureche si Miron Costin, continuator al cronicilor acestora, prin care se reconstituie
istoria Moldovei “de la al doilea descalecat”, de la intemeierea din 1359, pana la evenimente
apropiate de contemporaneitatea autorilor.
Infatisand o perioada istorica la care, in buna parte, este contemporan, Ion Neculce nu
scrie .dupa izvoare decat pentru primii cinci ani, de la DabijaVoda pana la Duca-Voda, pentru
urmatorii, pana la 1643, “ce au scris singur, dintru a sa stiinta, cat s-au intamplat de au fost in
viiata sa”. Tonul pe care. il adopta este al autorului impersonal, obiectiv (vorbind despre el
insusi la persoana a treia), care scrie nu din interese proprii sau la porunca domneasca, ci
pentru a duce mai departe povara colectiva a inaintasilor de recuperare a timpului istoric: “Iara
de la Dabija-Voda inainte indemnatu-s- au si Ion Neculce, biv-vel-vornic in Tara de Sus, a scrie
intru pomenirea domnilor”. Cu toata aceasta declaratie initiala, in genere respectata, de-a
lungul scrierii invinge impresia directa, de participant sau de martor apropiat al evenimentelor,
care confera cronicii luj Neculce calitati literare remarcabile, de povestitor autentic, cel mai
important de pana la Ion Creanga.
In cronica propriu-zisa, structurata in douazeci si cinci de capitole, cate unul pentru fiecare
domnie din perioada respectiva, Neculce prezinta uneltirile grupurilor de boieri la Poarta,
luptele interminabile pentru domnie, fiscalitatea timpului, aliantele pentru apararea
crestinatatii, evenimentele mai deosebite din viata tarii, intamplarile mai neobisnuite.
Cronicarul foloseste deopotriva anecdota, portretul pitoresc, amanuntul colorat. Personajul cel
mai important al cronicii sale este Dimitrie Cantemir, caruia ii confera o tipologie moderna, de
personalitate impunatoare a timpului sau. Pentru Neculce, Cantemir este un om doritor nu atat
de avere, cat de faima, atat carturareasca, de om invatat, cat si militara, de luptator pentru
eliberarea romanilor de sub dominatia Imperiului Otoman, caruia ii prevede de altfel decaderea
inevitabila, in lucrarea sa “Historia incrementorum atque decrementorum Aulae Othomanicae”.
Neculce se dovedeste insa si un om cu un temperament Vulcanic, devenind de multe ori
narator subiectiv, inclinat spre pamflet: se aprinde repede in comentarea unei nedreptati sau a
unui eveniment istoric potrivnic intereselor tarii. Un ton tragic, aproape elegiac, il are
povestirea uciderii lui Miron Costin, caruia vataful de aprozi Macrei nu-i da voie sa ajunga la Iasi
pentru a se dezvinovati in fata domnitorului Constantin Cantemir.
Miron Costin nu pătrunde indiscret în viaţa personajelor,în timp ce Neculce stoarce această
sursă spre a-şi colora puternic şi original întruchipările individuale,de altfel,este cunoscut faptul
că Neculce a fost un mare iubitor de cancanuri,cele cu substanţă erotică atrăgându-l cu
deosebire.Aparent,istorisirea lui Neculce curge odată cu timpul,urmând vechiul model
cronicăresc cu secvenţe ale căror dimensiuni le determină istoria sau subiectivitatea autcorială.
Urmând vremea şi reconsiderând întâmplările,ierarhizându-le,narându-le după tipare comune
cu cele ale oralităţi, Neculce îşi incită cititorul prin anticipări ce rup firul cronologic al povestirii
sau,mai rar,prin rememorări.
Când şi-a ţesut naraţiunea,cronicarul a avut o intuiţie sigura a „nucleelor”ce puteau genera
epicitatea,a identificat cu precizie „personajele” (şi nu doar„negativii”,ca în cronica lui Miron
Costin). Iar această naraţiune,ce aduce aliteratură de colportaj, agreează cu precădere
amănuntul, mărunţişurile (pe lângă care Costin sau Ureche ar fi trecut netulburaţi), într-un
cuvânt,anecdoticul. Discursul narativ al acestui ultim mare cronicar al Moldovei este foarte
personal,nu mai are puritatea impersonală a textului evocator a lui Ureche, neimplicat ca
martor nici măcar în ultimele evenimente povestite.O alta caracteristică a cronicarului este
capacitatea incontestabilă de aironiza. Ironia rezultă din intonaţia orală,precum şi din
construcţia stilistică intenţionat gândită să semnifice indicele negativ al faptelor,spre a ruina o
realitate. Chemată mereu să sancţioneze,concluziv,o situaţie,ironia lui Neculce schimbă tonul
imprecaţiei cu cel de dispreţ şi moralizare.
Povestitorul îşi schimbă tonalitatea vocii de la strigăt la şoaptă,de la denunţ la bănuialăp
lasată în stilul îndoielii,gesticulează,imită,arată cu degetul,e indignat de cele mai multe
ori,ironizează satisfăcut şi răutăcios,dar nu se poate bucura din plin niciodată, notele de umor
sunt fulgerări stilistice şi nu trăiri,”ironia este prea morală pentru a fi artistă şi prea crudă
pentru a fi comică”.Povestirea de tip legendar este un alt mare talent al lui Neculce.
Plăcerea pentru anecdotic adaugă o „linie” în plus la figura interioară a povestitorului.Sursa
populară a celor mai multe dintre cele 42 de mici povestiri plasate in faţa Letopiseţului e certă.
Ele „sînt audzite din om în om,de oameni vechi şi bătrâni,şi în letopiseţ nu sînt scrise,ce s-au
scris aice”.”O sama de cuvinte”reprezinză pentru narator o cale neriguroasă de
cunoaştere(pentru că „dzicunii…dar adevărul nu se ştie,că letopiseţul nu scrie nemică…”),dar o
deschide totuşi fascinat de întâmplările extraordinare,credibile şi mai ales delectabile.
 Cronica lui Ion Neculce,Letopiseţul Ţării Moldovei de la Dabija-Vodă până la a doua domnie
a lui Constantin Mavrocordat,este cea mai importantă dintre toate cronicile moldoveneşti
pentru evoluţia prozei literare prin artanaraţiunii,dovedind talentul de povestitor înnăscut al
autorului.Lucrarea,preponderent memorialistică, selecţionează din multitudinea de evenimente
trăite atitudini omeneşti care imprimă o direcţie dramatic destinului uman.
Cronicarul este întemeietorul portretului anecdotic, din care lipseşte descrierea, detaliile de
caracterizare morala şi psihologică adunându-se din întâmplări pline de viaţă. Toate cele 42 de
legende puse în fruntea Letopiseţului,sub titlul de „O samă de cuvinte” exprimă atracţia
cronicarului pentru legendar şi anecdotic,în acelaşi timp. Acestea pot fi considerate un fel de
exerciţii narative care au introdus în literatura noastră genul povestirii de delectare. Astfel,Ion
Neculce subliniază caracterul oral al acestor naraţiuni şi rolul propriu în a le transforma în
poveşti scrise, privite ca elemente fabulatorii prin raportarea la realitatea din cronică.