Natura, în sensul cel mai larg, este echivalentă cu lumea naturală, lumea materială, fizică

sau universul. „Natura” se poate referi la fenomenele lumii fizice și, de asemenea, la viață în
general. Studiul naturii este o mare parte, dacă nu singura parte a științei. Deși oamenii fac parte din
natură, activitatea umană este adesea înțeleasă ca o categorie separată de fenomenele naturale. [1]
Cuvântul „natură” este derivat din cuvântul latin natura, care înseamnă „calități esențiale, dispoziție
înnăscută” și, în cele mai vechi timpuri însemna literalmente „naștere”. [2] În filosofia
antică, Natura este folosită mai ales ca traducere latină a cuvântului grecesc physis (φύσις), care
inițial se referea la caracteristicile intrinseci pe care plantele, animalele și alte caracteristici ale lumii
le dezvoltă de la sine.[3][4]
Conceptul de natură ca întreg — universul fizic — este un concept mai recent care a dobândit o
utilizare din ce în ce mai largă odată cu dezvoltarea metodei științifice moderne în ultimele secole. [5]
[6]
 Odată cu revoluția industrială, natura a devenit din ce în ce mai mult văzută ca o parte a realității
lipsită de intervenția intenționată: ea a fost, prin urmare, considerată sacră de unele tradiții
(Rousseau, transcendentalism american) sau un simplu decor pentru providența divină sau istoria
umană (Hegel, Marx). Cu toate acestea, o viziune vitalistă a naturii, mai apropiată de
cea presocratică, a renăscut în același timp, mai ales după Charles Darwin.[1]
În cadrul diferitelor utilizări ale cuvântului de astăzi, „natura” se referă adesea la geologie și animale
sălbatice. Natura se poate referi la domeniul general al plantelor și animalelor vii și, în unele cazuri,
la procesele asociate cu obiectele neînsuflețite — modul în care există anumite tipuri de lucruri și se
schimbă de la sine, precum vremea și geologia Terrei. Se consideră adesea că înseamnă „mediul
natural” sau sălbăticia- animale sălbatice, roci, păduri și, în general, acele lucruri care nu au fost
modificate substanțial de intervenția umană sau care persistă în ciuda intervenției umane. De
exemplu, obiectele fabricate și interacțiunea umană în general nu sunt considerate parte a naturii, cu
excepția cazului în care sunt calificate ca, de exemplu, „natura umană” sau „întreaga natură”. Acest
concept mai tradițional al lucrurilor naturale care poate fi găsit și astăzi implică o distincție între
natural și artificial, artificialul fiind înțeles ca ceea ce a fost adus în existență de o conștiență umană
sau de o minte umană. În funcție de contextul specific, termenul „natural” s-ar putea distinge și de
nefiresc sau supranatural.[1]

Cuprins

 1Pământul
o 1.1Geologie
 1.1.1Evoluția geologică
o 1.2Perspectiva istorica
 2Atmosfera, clima și vremea
 3Apă pe Terra
o 3.1Oceane
o 3.2Lacuri
 3.2.1Iazuri
o 3.3Râuri
o 3.4Pâraie
 4Ecosisteme
o 4.1Natura sălbatică
 5Viața
o 5.1Evoluție
o 5.2Microbi
o 5.3Plante și animale
 6Relația om-natură
 7Frumusețea naturii
 8Materie și energie
 9Natura dincolo de Terra
 10Note
 11Vezi și
 12Legături externe

Pământul[modificare | modificare sursă]
Articole principale: Pământ și Științele Pământului.

Terra, fotografie realizată în 1972 de echipajul Apollo 17

Pământul este singura planetă cunoscută care găzduiește viață, iar trăsăturile sale naturale fac
obiectul multor domenii de cercetare științifică. În cadrul Sistemului Solar, este a treia planetă de
la Soare; este cea mai mare planetă telurică și a cincea ca mărime în ansamblu. Cele mai
proeminente caracteristici climatice ale sale sunt cele două mari regiuni polare, două zone
temperate relativ înguste și o largă regiune ecuatorială tropicală până la subtropicală. [7] Precipitațiile
variază foarte mult în funcție de loc, de la câțiva metri de apă pe an la mai puțin de un milimetru.
71% din suprafața Terrei este acoperită de oceane cu apă sărată. Restul este format din continente
și insule, cea mai mare parte a pământului locuit fiind în emisfera nordică.
Pământul a evoluat prin procese geologice și biologice care au lăsat urme ale condițiilor originale.
Suprafața exterioară este împărțită în mai multe plăci tectonice care migrează treptat. Interiorul
rămâne activ, cu un strat gros de manta și un nucleu umplut cu fier care generează un câmp
magnetic. Acest nucleu de fier este compus dintr-o fază solidă interioară și o fază exterioară fluidă.
Mișcarea convectivă din nucleu generează curenți electrici prin acțiune dinamică, iar acestea, la
rândul lor, generează câmpul geomagnetic.
Condițiile atmosferice au fost modificate semnificativ față de condițiile inițiale de prezența formelor
de viață,[8] care creează un echilibru ecologic ce stabilizează condițiile de suprafață. În ciuda
variațiilor regionale ale climatului în funcție de latitudine și de alți factori geografici, clima globală pe
termen lung este destul de stabilă în perioadele interglaciare, [9] iar variațiile cu un grad sau două ale
temperaturii globale medii au avut în mod istoric efecte majore asupra echilibrului și asupra
geografiei actuale a Pământului.[10][11]

Geologie[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Geologie.
Domeniul geologiei cuprinde studiul compoziției, structurii, proprietăților fizice, dinamicii și istoria
materialelor Pământului, precum și procesele prin care acestea sunt formate, deplasate și
schimbate. Domeniul este o disciplină academică majoră și este, de asemenea, importantă pentru
extracția de minerale și hidrocarburi, cunoașterea și atenuarea pericolelor naturale, unele domenii
de inginerie geotehnică și înțelegerea climei și a mediilor din trecut.
Evoluția geologică[modificare | modificare sursă]
Trei tipuri de limite tectonice ale plăcii geologice

Geologia unei zone evoluează în timp, pe măsură ce unitățile de rocă sunt depozitate și inserate, iar
procesele de deformare își schimbă formele și locurile.
Unitățile de roci sunt amplasate mai întâi fie prin depunere la suprafață, fie prin intruziune în roca de
deasupra. Depunerea poate apărea atunci când sedimentele se așează pe suprafața Pământului și
se litifică ulterior în roci sedimentare sau, în cazul materialului vulcanic cum ar fi cenușa vulcanică
sau curgerea lavei, acoperă suprafața. Intruziunile vulcanice, cum ar fi batoliții, lacolitul, digurile și
pragurile, se împing în sus în roca de deasupra și cristalizează pe măsură ce intră.
După ce secvența inițială a rocilor a fost depozitată, unitățile de rocă pot fi deformate și/sau
metamorfozate. Deformarea se produce de obicei ca urmare a scurtării orizontale, extinderii pe
orizontală sau a mișcării laterale. Aceste aranjamente structurale se referă, în linii mari, la granițe
convergente, granițe divergente și granițe de transformare între plăcile tectonice.

Perspectiva istorica[modificare | modificare sursă]

Articole principale: Istoria Pământului și Evoluție.

O animație care arată mișcarea continentelor de la separarea Pangaea până în zilele noastre

Se estimează că Pământul s-a format acum 4,54 miliarde de ani din nebuloasă solară, împreună
cu Soarele și alte planete.[12] Luna s-a format aproximativ 20 de milioane de ani mai târziu. Inițial în
stare topită, stratul exterior al Pământului s-a răcit, rezultând crusta solidă. Emisiile de gaze și
activitatea vulcanică au produs atmosfera primordială. Condensarea vaporilor de apă, împreună cu
gheața de la cometele care au lovit Terra în acele timpuri, au creat oceanele și alte surse de apă.
[13]
 Se crede că chimia extrem de energică a produs o moleculă cu auto-replicare în urmă cu
aproximativ 4 miliarde de ani.[14]
Planctonul locuiește în oceane, mări și lacuri și există sub diferite forme de cel puțin 2 miliarde de ani. [15]

Continentele s-au format, apoi s-au despărțit și s-au reformat pe măsură ce suprafața Pământului s-
a remodelat de-a lungul a sute de milioane de ani, combinându-se ocazional pentru a crea un
supercontinent. Cu aproximativ 750 de milioane de ani în urmă, cel mai vechi supercontinent
cunoscut, Rodinia, a început să se destrame. Continentele s-au recombinat mai târziu pentru a
forma Pannotia care s-a despărțit acum aproximativ 540 de milioane de ani, apoi în cele din
urmă Pangaea, care s-a despărțit acum aproximativ 180 de milioane de ani. [16]
În timpul Neoproterozoicului, temperaturile înghețate au acoperit o mare parte a Pământului în
ghețari și straturi de gheață. Această ipoteză a fost denumită „Pământul de Zăpadă” și prezintă un
interes deosebit, deoarece precede Explozia cambriană în care formele de viață multicelulare au
început să prolifereze în urmă cu aproximativ 530-540 de milioane de ani. [17]
De la Explozia cambriană au existat cinci extincții în masă distinct identificabile.[18] Ultima extincție în
masă a avut loc acum aproximativ 66 de milioane de ani, când, o probabilă coliziune cu un asteroid
a declanșat dispariția dinozaurilor non-aviari și a altor reptile mari, însă animalele mici, cum ar fi
mamiferele, au reușit să supraviețuiască. În ultimii 66 de milioane de ani, viața mamiferelor s-a
diversificat.[19]
Cu câteva milioane de ani în urmă, o specie de maimuță mică din Africa a dobândit capacitatea de a
sta în poziție verticală.[15] Apariția ulterioară a vieții umane și dezvoltarea agriculturii și a civilizației
ulterioare au permis oamenilor să afecteze Pământul mai rapid decât orice formă de viață
anterioară, impactând atât natura și cantitatea altor organisme, cât și climatul global. Prin
comparație, Marele Eveniment de Oxigenare, produs de proliferarea algelor în perioada sideriană, a
necesitat aproximativ 300 de milioane de ani pentru a culmina.
Era actuală este clasificată ca parte a unui eveniment de extincție în masă, evenimentul de extincție
al Holocenului, cel mai rapid care a avut loc vreodată. [20][21] Unii, precum EO Wilson de
la Universitatea Harvard, prezic că distrugerea umană a biosferei ar putea cauza dispariția a
jumătate din toate speciile în următorii 100 de ani. [22] Amploarea actualei extincții este încă cercetată,
dezbătută și calculată de biologi. [23][24][25]

Atmosfera, clima și vremea[modificare | modificare sursă]

Lumina albastră este împrăștiată mai mult decât alte lungimi de undă de gazele din atmosferă, oferind
Pământului un halou albastru când este văzut din spațiu.

Articole principale: Atmosfera Pământului, Climă și Vreme.

Atmosfera Pământului este un factor cheie în susținerea ecosistemului. Stratul subțire de gaze care
învelește Pământul este ținut în loc de gravitație. Aerul este în mare parte alcătuit din: azot, oxigen,
vapori de apă, cu cantități mult mai mici de dioxid de carbon, argon, etc. Presiunea atmosferică
scade constant odată cu altitudinea. Stratul de ozon joacă un rol important în epuizarea cantității de
radiații ultraviolete (UV) care ajunge la suprafață. Deoarece ADN-ul este ușor deteriorat de lumina
UV, acesta servește la protejarea vieții la suprafață. Atmosfera reține, de asemenea, căldura în
timpul nopții, reducând astfel temperatura zilnică extremă.
Vremea terestră apare aproape exclusiv în partea inferioară a atmosferei (troposferă) și servește ca
sistem convectiv pentru redistribuirea căldurii. [26] Curenții oceanici sunt un alt factor important în
determinarea climatului, în special cea mai mare circulație termohalină subacvatică care distribuie
energia termică din oceanele ecuatoriale către regiunile polare. Acești curenți ajută la moderarea
diferențelor de temperatură între iarnă și vară în zonele temperate. De asemenea, fără redistribuirea
energiei termice de către curenții oceanici și atmosferă, tropicele ar fi mult mai fierbinți, iar regiunile
polare mult mai reci.

Fulger

Vremea poate avea efecte benefice și dăunătoare. Extremele vremii, cum ar

fi tornadele sau uraganele și ciclonii, pot cheltui cantități mari de energie și devastări de-a lungul
drumului lor. Vegetația a evoluat în funcție de variația sezonieră a vremii, iar schimbările bruște care
durează doar câțiva ani pot avea un efect dramatic, atât asupra vegetației, cât și asupra animalelor,
care depind de creșterea acesteia pentru hrana lor.
Clima este o măsură a tendințelor vremii pe termen lung. Se știe că diferiți factori influențează clima,
inclusiv curenții oceanici, albedo de suprafață, gaze cu efect de seră, variații ale luminozității solare
și modificări ale orbitei Pământului. Pe baza înregistrărilor istorice, se știe că Terra a suferit
schimbări climatice drastice în trecut, inclusiv epoci glaciare.

O tornadă în Canada

Clima unei regiuni depinde de o serie de factori, în special de latitudine. O bandă latitudinală cu
atribute climatice similare formează o regiune climatică. Există o serie de astfel de regiuni, variind de
la climatul tropical la ecuator la climatul polar din extremele nordice și sudice. Vremea este
influențată și de anotimpuri, care rezultă din mișcarea de rotație a Pământului înclinată în raport cu
său plan orbital. Astfel, în orice moment dat din timpul verii sau iernii, o parte a Pământului este mai
direct expusă razelor Soarelui. Această expunere alternează pe măsură ce Pământul se rotește pe
orbita sa. În orice moment, indiferent de anotimp, emisferele nordice și sudice experimentează
anotimpuri opuse.
Vremea este un sistem haotic care este imediat modificat de mici schimbări ale mediului, astfel încât
prognozele meteo precise sunt limitate la doar câteva zile. [27] În general, două lucruri se întâmplă în
întreaga lume: (1) temperatura crește în medie; și (2) climatele regionale au suferit modificări
notabile.[28]

Apă pe Terra[modificare | modificare sursă]

Iceberg în Oceanul Antarctic

Articol principal: Apă.
Apa este o substanță chimică compusă din hidrogen și oxigen (H2O) și este vitală pentru toate
formele de viață cunoscute.[29] În utilizarea obișnuită, apa se referă doar la forma sau starea sa
lichidă, dar substanța are, de asemenea, o stare solidă (gheață) și o stare gazoasă (vapori de apă
sau aburi). Apa acoperă 71% din suprafața Pământului.[30] Pe Pământ, se găsește mai ales în
oceane și în alte corpuri mari de apă, 1,6% din apă găsindu-se sub pământ în acvifere și 0,001% în
aer ca vapori, nori și precipitații. [31][32] Oceanele dețin 97% din apa de suprafață, ghețarii și calotele
polare 2,4% iar alte ape de suprafață terestră precum râurile, lacurile și iazurile 0,6%. În plus, o
cantitate mică din apa Pământului este conținută în corpurile biologice și în produsele fabricate.

Oceane[modificare | modificare sursă]

Oceanul Atlantic văzut din Brazilia

Articol principal: Ocean.
Un ocean este un corp major de apă salină și o componentă principală a hidrosferei. Aproximativ
71% din suprafața Pământului (o suprafață de aproximativ 361 de milioane de kilometri pătrați) este
acoperită de ocean, un corp continuu de apă care este de obicei împărțit în mai multe oceane
principale și mări mai mici. Mai mult de jumătate din această zonă are o adâncime de peste 3.000
de metri. Salinitatea oceanică medie este de aproximativ 35 părți la mie (ppt) (3,5%) și aproape
toată apa de mare are o salinitate cuprinsă între 30 și 38 ppt. Deși, în general, sunt cunoscute ca
mai multe oceane „separate”, aceste ape cuprind un corp global de apă sărată interconectat denumit
adesea Oceanul Mondial sau oceanul global. [33][34] Acest concept al unui ocean global ca un corp
continuu de apă cu schimb relativ liber între părțile sale are o importanță fundamentală
pentru oceanografie.[35]
Principalele diviziuni oceanice sunt definite parțial de către continente, diverse arhipelaguri și alte
criterii: aceste diviziuni sunt (în ordinea descrescătoare a mărimii): Oceanul Pacific, Oceanul
Atlantic, Oceanul Indian, Oceanul Antarctic și Oceanul Arctic. Regiunile mai mici de apă decât
oceanele sunt numite mări, golfuri și alte nume. Există, de asemenea, lacuri sărate, care sunt
corpuri mai mici de apă sărată fără ieșire la mare, care nu sunt interconectate cu Oceanul Mondial.
Două exemple notabile de lacuri sărate sunt Marea Aral și Marele Lac Sărat.
Lacuri[modificare | modificare sursă]

Lacul Maggiore, Italia

Articol principal: Lac.
Un lac (din latinescul lacus) este un corp de apă lichidă care se mișcă încet sau nu se mișcă deloc;
corpul de apă este considerat un lac atunci când este în interior, nu face parte din ocean, este mai
mare și mai adânc decât un iaz și este alimentat de un râu.[36][37] Singura lume, în afară Terrei,
despre care se știe că adăpostește lacuri este Titan, cel mai mare satelit al lui Saturn, care are lacuri
de etan, cel mai probabil amestecate cu metan. Nu se știe dacă lacurile de pe Titan sunt alimentate
de râuri, deși suprafața satelitului este sculptată de numeroase albii de râu. Lacurile naturale de pe
Pământ se găsesc, în general, în zonele montane, zone de rift și zonele cu ghețari.
Alte lacuri se găsesc în bazinele endoreice sau de-a lungul cursurilor râurilor mature. În unele părți
ale lumii, există multe lacuri din cauza modelelor haotice de drenaj rămase din ultima epocă
glaciară. Toate lacurile sunt temporare pe scara timpului geologic, deoarece în timp se vor umple
încet cu sedimente sau se vor revărsa din bazinul care le conține.
Iazuri[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Iaz.
Un iaz este un corp de apă stătător, fie natural, fie creat de om, care este de obicei mai mic decât un
lac. O mare varietate de corpuri de apă create de om sunt clasificate ca iazuri, inclusiv grădinile
acvatice proiectate pentru decorațiuni estetice, iazuri de pești proiectate pentru creșterea comercială
a peștilor și iazuri solare proiectate pentru a stoca energia termică. Iazurile și lacurile se disting de
cursurile de apă prin viteza de curgere. În timp ce curenții din cursurile de apă sunt observați cu
ușurință, iazurile și lacurile au microcurenți termici și curenți moderati de vânt. Aceste caracteristici
diferențiază un iaz de multe alte caracteristici ale terenului acvatic.

Râuri[modificare | modificare sursă]

Fluviul Columbia, America de Nord

Articol principal: Râu.
Un râu este o cale navigabilă naturală,[38] de obicei de apă dulce, care curge spre un ocean, un lac,
o mare sau un alt râu. În câteva cazuri, un râu se scurge pur și simplu în sol sau se usucă complet
înainte de a ajunge la un alt corp de apă. Râurile mici pot fi, de asemenea, numite prin alte câteva
nume, inclusiv pârâu, gârlă, râușor, râurel, râuț; nu există o regulă generală care să definească ceea
ce poate fi numit râu. Multe nume pentru râurile mici sunt specifice locului geografic.
Uneori se spune că un râu este mai mare decât un pârâu, dar acest lucru nu se întâmplă
întotdeauna din cauza limbajului vag.[39] Un râu face parte din ciclul hidrologic. Apa din râu este
colectată în general din precipitații prin eliberarea apei stocate din scurgeri, ape subterane, gheață
naturală și ghețari.

Pâraie[modificare | modificare sursă]

Un pârâu stâncos în Hawaii

Articol principal: Pârâu.
Un pârâu este un corp de apă care curge la o anumită viteză de curent în interiorul albiei. În Statele
Unite, un pârâu este clasificat ca un curs de apă cu o lățime mai mică de 18 metri. Pârâurile servesc
drept coridoare pentru ciclul apei și pentru migrația peștilor și a faunei sălbatice. Habitatul biologic
din imediata apropiere a unui pârâu se numește zonă riverană. Având în vedere stadiul extincției din
Holocen aflată în curs de desfășurare, pâraiele joacă un rol important de coridor în combinarea
habitatelor fragmentate și, astfel, în conservarea biodiversității. Studiul pâraielor și al căilor
navigabile în general implică multe ramuri ale științei și ingineriei naturale interdisciplinare, inclusiv
hidrologia, geomorfologia fluvială, ecologia acvatică, biologia peștilor, ecologia riverană și altele.

Ecosisteme[modificare | modificare sursă]
 Stânga: Ecosistemele recifelor de corali sunt sisteme marine extrem de productive.[40] Dreapta: Pădure
tropicală temperată din Peninsula Olympic din statul Washington.

Articole principale: Ecologie și Ecosistem.
Ecosistemele sunt compuse dintr-o varietate de componente biotice și abiotice care funcționează
într-un mod interdependent.[41] Structura și compoziția sunt determinate de diferiți factori de mediu
care sunt corelați. Variațiile acestor factori vor iniția modificări dinamice ale ecosistemului. Unele
dintre componentele cele mai importante sunt: solul, atmosfera, radiațiile de
la Soare, apa și organismele vii.
Elementul central al conceptului de ecosistem este ideea că organismele vii interacționează cu orice
alt element din mediul lor local. Eugene Odum, un fondator al ecologiei, a declarat: „Orice unitate
care include toate organismele (adică „comunitatea”) dintr-o anumită zonă care interacționează cu
mediul fizic, astfel încât un flux de energie să ducă la o structură trofică clar definită, diversitate
biotică și cicluri materiale (adică schimbul de materiale între părțile vii și cele nevii) în cadrul
sistemului este un ecosistem”.[42] În cadrul ecosistemului, speciile sunt conectate și dependente
unele de altele în lanțul trofic și schimbă energie și materie între ele, precum și cu mediul lor.
[43]
 Conceptul de ecosistem uman se bazează pe dihotomia om/natură și pe ideea că toate speciile
sunt dependente ecologic unele de altele, precum și de constituenții abiotici ai biotopului lor.[44]
O unitate de dimensiune mai mică se numește microecosistem. De exemplu, un microsistem poate fi
o stâncă și toate organismele vii care supraviețuiesc sub ea. Un macroecosistem ar putea implica o
întreagă ecoregiune, cu bazinul său hidrografic.[45]

Natura sălbatică[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Sălbăticie.
Sălbăticia este în general definită ca zona care nu a fost modificată semnificativ de activitatea
umană. Zone sălbatice pot fi găsite în rezervații, zone conservate, păduri naționale, parcuri naționale
și chiar în zonele urbane de-a lungul râurilor, viroagelor sau a altor regiuni nedezvoltate. Zonele
sălbatice și parcurile protejate sunt considerate importante pentru supraviețuirea anumitor specii ,
studii ecologice, conservare și solitudine.
Unii scriitori de natură consideră că zonele sălbatice sunt vitale pentru spiritul uman și creativitate,
[46]
 iar unii ecologiști includ zone sălbatice în ecosistemul natural autosuficient al Pământului (adică
biosfera) ca parte integrantă. De asemenea, pot păstra trăsături genetice istorice și pot oferi habitat
pentru flora și fauna sălbatică care pot fi dificil sau imposibil de recreat în grădini
zoologice, arboretum sau laboratoare.
Natura și sălbăticia au fost subiecte importante în diferite epoci ale istoriei lumii. O tradiție timpurie a
artei peisagistice a avut loc în timpul dinastiei Tang (618-907). Tradiția de a reprezenta natura așa
cum este ea a devenit unul dintre obiectivele picturii chineze și a avut o influență semnificativă în
arta asiatică. Primele legi cunoscute care protejează părți ale naturii datează din Imperiul Babilonian
și Imperiul Chinez. În 1861, în urma unui intens lobby al pictorilor francezi, Agenția Militară a Apelor
și Pădurilor din Franța a stabilit o „rezervă artistică” în pădurea de stat Fontainebleau. Având un total
de 1.097 de hectare, se știe că este prima rezervație naturală mondială.
Secolul XXI a cunoscut o ușoară schimbare în gândirea și teoria zonelor sălbatice. Acum se înțelege
că simpla trasare a liniilor în jurul unei bucăți de pământ și declararea acesteia ca sălbăticie nu o fac
neapărat sălbatică. Toate peisajele sunt conectate în mod complex și ceea ce se întâmplă în afara
unei sălbăticii afectează cu siguranță ceea ce se întâmplă în interiorul ei.

 
 

Viața[modificare | modificare sursă]
Articole principale: Viață, Biologie și Biosferă.
Deși nu există un consens global cu privire la definiția sa, naturaliștii acceptă în general că
manifestarea biologică a vieții este caracterizată prin metabolismul, creștere, adaptare, răspuns
la stimuli și reproducere”.[47] Se poate spune că viața este pur și simplu starea caracteristică
a organismelor.
Proprietățile comune organismelor terestre (plante, animale, ciuperci, protiste, archaea și bacterii)
sunt următoarele: sunt celulare, au o organizare complexă bazată pe apă și carbon, au un
metabolism, o capacitate de creștere, răspund la stimuli și se reproduc. O entitate cu aceste
proprietăți este în general considerată vie. Cu toate acestea, nu fiecare definiție a vieții consideră că
toate aceste proprietăți sunt esențiale. Analogii de viață create de om pot fi, de asemenea,
considerate a fi viața.
Faptul că cele mai elementare forme de viață a plantelor au început să fotosinteze a fost esențial
pentru crearea unor condiții care să permită dezvoltarea unor forme de viață mai complexe.
Oxigenul rezultat din procesul acumulat în atmosferă și a dat naștere stratului de ozon. Relația
simbiotică dintre celulele mici și cele mai mari a dus la dezvoltarea unor celule și mai complexe
numite eucariote. Celulele s-au grupat în colonii și au început să se specializeze, dând naștere unor
adevărate organisme multicelulare. Datorită stratului de ozon, care absoarbe radiațiile ultraviolete
dăunătoare, viața a colonizat suprafața Pământului.

Rață cu rățuște - reproducerea este esențială pentru continuarea vieții

Biosfera este partea din scoarța exterioară a Terrei — inclusiv uscatul, roci de suprafață, apa, aerul
și atmosfera — în cadrul căreia viața are loc, în care procesele biotice se schimbă sau se transformă
la rândul lor. Din punct de vedere geofiziologic, biosfera (sfera vie) este cel mai general sistem
ecologic global care combină toate ființele vii și relațiile lor, inclusiv interacțiunile cu litosfera (sfera
rocilor), hidrosfera (sfera apei) și atmosfera (sfera aerului). Întreaga Terră conține peste 75 de
miliarde de tone de biomasă (viața), care trăiește în diferite medii din biosferă. [48]
Aproximativ nouă zecimi din biomasa totală a Pământului o reprezintă viața plantelor, de care
depinde viața animalelor.[49] Până în prezent au fost identificate peste 2 milioane de specii de plante
și animale,[50] iar estimările numărului real de specii existente variază de la câteva milioane la peste
50 de milioane.[51][52][53] Numărul de specii individuale oscilează constant: apar specii noi și altele
încetează să mai existe, în mod continuu.[54][55] Numărul total de specii este în declin rapid.[56][57][58]

Evoluție[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Evoluție.
Originea vieții pe Pământ nu este bine înțeleasă, dar se știe că a avut loc în urmă cu cel puțin 3,5
miliarde de ani,[59][60][61] în timpul eonului Hadean sau a eonului Arhean pe un Pământ primordial,
unde mediul era substanțial diferit de cum se prezintă astăzi.[62] Aceste forme de viață posedau
trăsăturile de bază ale autoreplicării și trăsăturile moștenite. Odată ce viața a apărut, procesul
de evoluție prin selecție naturală a dus la dezvoltarea unor forme de viață din ce în ce mai diverse.
Speciile care nu au putut să se adapteze la mediul în schimbare și competiția față de alte forme de
viață au dispărut. Până astăzi, milioane de fosile, mari și mici, descoperite de paleontologi au fost
dovada existenței acestor specii antice. Dovezile actuale ale fosilelor și ADN-ului arată că toate
speciile existente sunt legate de un strămoș comun. [62]
Când formele de bază ale vieții plantelor au dezvoltat procesul de fotosinteză, energia Soarelui a
putut fi strânsă pentru a crea condiții care permiteau forme de viață mai complexe.
[63]
 Oxigenul rezultat s-a acumulat în atmosferă și a dat naștere stratului de ozon. Incorporarea
celulelor mai mici în cele mai mari a dus la dezvoltarea de celule mai complexe, numite eucariote.
[64]
 Celulele au devenit din ce în ce mai specializate, rezultând adevărate organisme multicelulare.
Odată cu absorbția radiației ultraviolete a stratului de ozon, viața a colonizat suprafața Pământului.

Microbi[modificare | modificare sursă]

Un acarian microscopic Lorryia formosa

Articol principal: Microb.
Primele forme de viață care s-au dezvoltat pe Pământ au fost microbii și au rămas singura formă de
viață până acum aproximativ un miliard de ani când au început să apară organisme multicelulare.
[65]
 Microorganismele sunt organisme unicelulare care sunt în general microscopice, prea mici să
poată di văzute de ochiul uman. Acestea includ: bacterii, ciuperci, archaea și protiste.
Aceste forme de viață se găsesc în aproape toate locurile de pe Pământ, unde există apă lichidă,
inclusiv în interiorul Pământului. [66] Reproducerea lor este rapidă și abundentă. Combinația dintre o
rată de mutație ridicată și o abilitate orizontală de transfer de gene [67] le face extrem de adaptabile și
capabile să supraviețuiască în medii noi, inclusiv în spațiul cosmic. [68]Ele formează o parte esențială
a ecosistemului planetar. Unele microorganisme sunt patogene și pot prezenta riscuri pentru
sănătate pentru alte organisme.

Plante și animale[modificare | modificare sursă]

Articole principale: Plantă și Animal.

Vulturul cu cap alb a fost afectat la mijlocul secolului XX de o varietate de factori, printre care subțierea cojilor
de ou atribuită utilizării pesticidului DDT.[69]
Două exemplare de capră alpină în Parcul Național Gran-Paradiso, Italia

Inițial, Aristotel împărțea toate ființele vii în plante, care, în general, nu se mișcă suficient de repede
pentru ca oamenii să observe, și animale. În sistemul lui Linnaeus, acestea au
devenit regnul Vegetabilia (mai târziu Plantae) și Animalia. De atunci, a devenit clar că Plantae așa
cum au fost definite inițial includeau mai multe grupuri fără legătură, iar ciupercile și mai multe
grupuri de alge au fost clasificate în noi regnuri. Cu toate acestea, acestea sunt încă deseori
considerate plante în multe contexte. Viața bacteriană este uneori inclusă în floră, [70][71] și unele
clasificări folosesc termenul de flora bacteriană separat de flora vegetală.
Printre numeroasele moduri de clasificare a plantelor se numără flora regională, care, în funcție de
scopul studiului, poate include și flora fosilă, resturi ale vieții plantelor dintr-o eră anterioară. Oamenii
din multe regiuni și țări sunt foarte mândri de flora caracteristică, care poate varia foarte mult pe tot
globul datorită diferențelor de climă și uscat.
Florele regionale sunt de obicei împărțite în categorii, cum ar fi flora nativă și flora agricolă și de
grădină (acestea din urmă sunt cele pe care omul le cultivă intenționat). Unele tipuri de „floră nativă”
au fost de fapt introduse cu secole în urmă de oamenii care au migrat dintr-o regiune în alta și au
devenit parte integrantă a florei native sau naturale a locului în care au fost introduse. Acesta este
un exemplu al modului în care interacțiunea umană cu natura poate estompa granița a ceea ce este
considerat natură.

Florile de câmp nu au nevoie de condiții speciale pentru a se dezvolta.

O altă categorie de plante este cea a „buruienilor”. Deși termenul și-a pierdut utilizarea în rândul
botanicilor ca mod de a face referire la plantele „inutile”, utilizarea informală a cuvântului „buruieni”
pentru a descrie acele plante care sunt luate în considerate pentru a fi îndepărtate ilustrează
tendința generală a oamenilor și societăților de a căuta să modifice sau să modeleze cursul naturii.
În mod similar, animalele sunt adesea clasificate ca: animale domestice, animale de fermă, animale
sălbatice, dăunători etc., în funcție de relația lor cu viața umană.
Animalele au mai multe caracteristici care le deosebesc în general de alte viețuitoare. Animalele
sunt eucariote și de obicei multicelulare (deși vezi Myxozoa), ceea ce le separă de bacterii, arhee și
de majoritatea protista. Sunt heterotrofe, digerând în general alimentele într-o cameră internă, care
le separă de plante și alge. De asemenea, se disting de plante, alge și ciuperci prin lipsa pereților
celulari.
Cu câteva excepții — în special cele două încrengături formate din bureți și placozoa — animalele
au un organism format din mai multe țesuturi, care includ mușchi capabili să se contracte și să
controleze locomoția și un sistem nervos, care trimite și procesează semnale. În majoritatea
cazurilor, acestea au un sistem digestiv intern. Celulele eucariote pe care le au toate animalele sunt
înconjurate de o matrice extracelulară caracteristică, compusă din colagen și glicoproteine elastice.
Aceasta se poate calcifica pentru a forma structuri precum scoici și oase, un cadru pe care celulele
se pot deplasa și reorganiza în timpul dezvoltării și maturării și care susține anatomia complexă
necesară pentru mobilitate

 
 

 
 

Relația om-natură[modificare | modificare sursă]

Deși oamenii cuprind doar o proporție minusculă din totalul biomasei vii de pe Terra, efectul uman
asupra naturii este disproporționat de mare. Datorită gradului de influență al omului, granițele dintre
ceea ce oamenii consideră natură și „mediile create” nu sunt clare, decât la extreme. Chiar și la
extreme, cantitatea de mediu natural care este lipsită de influența umană discernabilă se
diminuează într-un ritm din ce în ce mai rapid.
Dezvoltarea tehnologiei de către rasa umană a permis o exploatare mai mare a resurselor
naturale și a contribuit la atenuarea unora dintre riscurile provocate de pericolele naturale. Cu toate
acestea, în ciuda acestui progres, soarta civilizației umane rămâne strâns legată de schimbările din
mediu. Există un sistem de feedback extrem de complex între utilizarea tehnologiei avansate și
schimbările aduse mediului, care abia acum începe să fie înțeles. [72] Printre amenințările provocate
de om asupra mediului natural al Pământului se numără: poluarea, defrișările și dezastrele, cum ar fi
deversările de petrol. Oamenii au contribuit la dispariția multor plante și animale.

Defrișarea provocată de om este o problemă continuă.[73]

Oamenii folosesc natura atât pentru activități de agrement, cât și pentru activități economice.
Achiziționarea de resurse naturale pentru uz industrial rămâne o componentă considerabilă a
sistemului economic mondial.[74][75] Unele activități, cum ar fi vânătoarea și pescuitul, sunt utilizate
atât pentru întreținere, cât și pentru petrecerea timpului liber. Agricultura a fost adoptată pentru
prima dată în jurul mileniului al IX î.Hr. De la producția de alimente la energie, natura influențează
bogăția economică.
Deși primii oameni au adunat materiale vegetale necultivate pentru hrană și au folosit proprietățile
medicinale ale vegetației pentru vindecare, [76] cea mai modernă utilizare a plantelor de către om este
prin agricultură. Defrișarea unor mari porțiuni de teren pentru culturi a dus la o reducere
semnificativă a zonelor împădurite și a zonelor umede, având ca rezultat pierderea habitatului pentru
multe specii de plante și animale, precum și creșterea eroziunii.[77]
Frumusețea naturii[modificare | modificare sursă]

Parcul Național din nord-estul Groenlandei este cea mai mare zonă terestră protejată din lume

Frumusetea naturii este o temă recurentă în viața modernă și în artă, umplând mari secțiuni de
biblioteci și librării. Acel chip al naturii, pe care arta (fotografia, pictura, poezia, literatura, etc.) l-a
portretizat și lăudat atât de mult dezvăluie forța cu care mulți oameni asociază natura cu frumusețea.
Motivul existenței acestei asociații și în ce constă aceasta constituie obiectul de studiu al ramurii
filosofiei numită estetică.
Dincolo de anumite caracteristici de bază ale naturii în legătură cu care majoritatea filosofilor sunt de
acord, opiniile sunt practic nesfârșite. [78]
Mulți oameni de știință, care studiază natura într-un mod mai specific și organizat, împărtășesc și
ideea că natura este frumoasă. Matematicianul francez Jules Henri Poincaré (1854-1912) a spus:[79]
„Omul de știință nu studiază natura pentru că este utilă, ci pentru că îl captivează și îl captivează pentru
că este frumoasă.
Dacă natura nu ar fi frumoasă, nu ar merita să fie cunoscută și, dacă nu ar merita să fie cunoscută, nici
nu ar merita să trăiești. Desigur, nu mă refer aici la frumusețea care stimulează simțurile, cea a calităților
și a aparențelor; nu o disprețuiesc deloc, însă nu are nimic de-a face cu știința. Mă refer la cea mai
profundă frumusețe, cea care provine din ordinea armonioasă a părților și care poate capta o inteligență
pură.”
O idee clasică a frumuseții artei implică cuvântul mimesis, adică imitația naturii. În domeniul ideilor
despre frumusețea naturii, perfectul este evocat prin forme matematice perfecte și mai general prin
tipare în natură. Pictorul Vincent Van Gogh a spus: „Dacă cineva iubește cu adevărat natura, o
găsește pretutindeni frumoasă”. [80]

Materie și energie[modificare | modificare sursă]

Orbitalii atomici ai electronului într-un atom de hidrogen la diferite niveluri de energie. Probabilitatea de a găsi
electronul este dată de culoare, așa cum se arată în cheia din dreapta sus.

Articole principale: Materie și Energie.
Unele domenii ale științei văd natura ca materie în mișcare, respectând anumite legi ale naturii pe
care știința încearcă să le înțeleagă. Din acest motiv, cea mai fundamentală știință este în general
înțeleasă a fi „fizica” — numele care este încă recunoscut ca însemnând că este „studiul naturii”.
Materia este definită în mod obișnuit ca substanța din care sunt compuse obiectele fizice. Toate
obiectele care pot fi atinse sunt în cele din urmă compuse din atomi, care sunt alcătuiți din particule
subatomice care interacționează, iar în utilizarea zilnică, precum și în cea științifică, „materia” include
în general atomi și orice altceva alcătuit din ei și orice particule (sau combinație de particule) care
acționează ca și când ar avea atât masă de repaus, cât și volum. Cu toate acestea, nu include
particule fără masă, cum ar fi fotonii sau alte fenomene sau unde energetice
precum lumina sau sunetul.[81]:21[82]
Se crede că componentele vizibile ale Universului compun doar 4,9% din masa totală. Se crede că
restul constă din materie întunecată rece 26,8% și energie întunecată 68,3%.[83] Proporția exactă a
acestor componente este încă necunoscută și este în curs de investigare intensă de către fizicieni.
Comportamentul materiei și energiei în universul observabil pare să urmeze legi fizice bine definite.
Aceste legi au fost folosite pentru a produce modele cosmologice care explică cu succes structura și
evoluția universului pe care îl putem observa. Expresiile matematice ale legilor fizicii utilizează un
set de douăzeci de constante fizice[84] care par a fi statice în universul observabil. [85] Valorile acestor
constante au fost măsurate cu atenție, dar motivul valorilor lor specifice rămâne un mister.

Natura dincolo de Terra[modificare | modificare sursă]

Articole principale: Spațiul cosmic, Univers și Viață extraterestră.

Galaxii de diferite vârste, dimensiuni, forme și culori. Cele mai mici, cele mai roșii galaxii, dintre care există
aproximativ 10.000, sunt unele dintre cele mai îndepărtate galaxii captate de un telescop optic, formate
probabil la scurt timp după Big Bang
Nebuloasa Acvila

Spațiul exterior, numit și simplu spațiu, se referă la regiunile relativ goale ale Universului în afara
atmosferelor corpurilor cerești. Nu există o limită discretă între atmosfera Pământului și spațiu,
deoarece atmosfera se atenuează treptat odată cu creșterea altitudinii. Spațiul exterior din
cadrul Sistemului Solar este numit spațiu interplanetar, care trece în spațiul interstelar în ceea ce
este cunoscut sub numele de heliopauză.
Spațiul cosmic nu este gol. În el există, deși foarte dispersate, câteva zeci de tipuri de molecule
organice descoperite până în prezent datorită spectroscopiei cu microunde, radiației cosmice de
fond rămasă de la Big Bang și originea universului și raze cosmice, care includ nuclee atomice
ionizate și diverse particule subatomice. Există, de asemenea, gaze, plasmă, praf și meteoroizi. În
plus, există semne ale vieții umane în spațiul cosmic astăzi, cum ar fi materialul rămas de la
lansările anterioare, care reprezintă un potențial pericol pentru navele spațiale. O parte din aceste
resturi reintră periodic în atmosferă.
Deși Pământul este în prezent singurul corp ceresc cunoscut din Sistemul Solar în care există viață,
dovezile sugerează că în trecutul îndepărtat planeta Marte a deținut corpuri de apă lichidă la
suprafață.[86] Pentru o scurtă perioadă din istoria lui Marte, este posibil să fi fost capabilă să formeze
viața. În prezent, însă, cea mai mare parte a apei rămase pe Marte este înghețată. Dacă viața există
pe Marte, este cel mai probabil să se afle sub sol acolo unde poate exista încă apă lichidă. [87]
Condițiile de pe celelalte planete telurice, Mercur și Venus, par a fi prea dure pentru a susține viața
așa cum o cunoaștem noi. Dar s-a presupus că Europa, al patrulea satelit ca mărime al lui Jupiter,
ar putea avea un ocean de apă lichidă la suprafață și ar putea găzdui viață. [88]
Astronomii au început să descopere analogi extrasolari ai Terrei – planete care se află în zona
locuibilă a spațiului care înconjoară o stea și, prin urmare, ar putea găzdui viața așa cum o
cunoaștem noi.[89]

Note[modificare | modificare sursă]
1. ^ a b c Ducarme, Frédéric; Couvet, Denis (2020). „What does 'nature' mean?”. Palgrave Communications. Springer
Nature. 6 (14). doi:10.1057/s41599-020-0390-y  .
2. ^ Harper, Douglas. „nature”. Online Etymology Dictionary. Accesat în 23 septembrie 2006.
3. ^ An account of the pre-Socratic use of the concept of φύσις may be found in Naddaf, Gerard (2006) The Greek Concept
of Nature, SUNY Press, and in Ducarme, Frédéric; Couvet, Denis (2020). „What does 'nature' mean?”. Palgrave
Communications. Springer Nature. 6 (14). doi:10.1057/s41599-020-0390-y  .. The word φύσις, while first used in
connection with a plant in Homer, occurs early in Greek philosophy, and in several senses. Generally, these senses
match rather well the current senses in which the English word nature is used, as confirmed by Guthrie,
W.K.C. Presocratic Tradition from Parmenides to Democritus (volume 2 of his History of Greek Philosophy), Cambridge
UP, 1965.
4. ^ The first known use of physis was by Homer in reference to the intrinsic qualities of a plant: ὣς ἄρα φωνήσας πόρε
φάρμακον ἀργεϊφόντης ἐκ γαίης ἐρύσας, καί μοι φύσιν αὐτοῦ ἔδειξε. (So saying, Argeiphontes [=Hermes] gave me the
herb, drawing it from the ground, and showed me its nature.) Odyssey 10.302–03 (ed. A.T. Murray). (The word is dealt
with thoroughly in Liddell and Scott's Greek Lexicon Arhivat în 5 martie 2011, la Wayback Machine..) For later but still
very early Greek uses of the term, see earlier note.
5. ^ Isaac Newton's Philosophiae Naturalis Principia Mathematica (1687), for example, is translated "Mathematical
Principles of Natural Philosophy", and reflects the then-current use of the words "natural philosophy", akin to "systematic
study of nature"
6. ^ The etymology of the word "physical" shows its use as a synonym for "natural" in about the mid-15th century: Harper,
Douglas. „physical”. Online Etymology Dictionary. Accesat în 20 septembrie 2006.
7. ^ „World Climates”. Blue Planet Biomes. Arhivat din original la 17 decembrie 2008. Accesat în 21 septembrie 2006.
8. ^ „Calculations favor reducing atmosphere for early Earth”. Science Daily. 11 septembrie 2005. Arhivat din original la 30
august 2006. Accesat în 6 ianuarie 2007.
9. ^ „Past Climate Change”. U.S. Environmental Protection Agency. Arhivat din original la 11 mai 2012. Accesat în 7
ianuarie 2007.
10. ^ Hugh Anderson; Bernard Walter (28 martie 1997). „History of Climate Change”. NASA. Arhivat din original la 23
ianuarie 2008. Accesat în 7 ianuarie 2007.
11. ^ Weart, Spencer (iunie 2006). „The Discovery of Global Warming”. American Institute of Physics. Arhivat
din original la 4 august 2011. Accesat în 7 ianuarie 2007.
12. ^ Dalrymple, G. Brent (1991). The Age of the Earth. Stanford: Stanford University Press. ISBN 978-0-8047-1569-0.
13. ^ Morbidelli, A.; et al. (2000). „Source Regions and Time Scales for the Delivery of Water to Earth”. Meteoritics &
Planetary Science. 35 (6): 1309–20. Bibcode:2000M&PS...35.1309M. doi:10.1111/j.1945-5100.2000.tb01518.x.
14. ^ „Earth's Oldest Mineral Grains Suggest an Early Start for Life”. NASA Astrobiology Institute. 24 decembrie 2001.
Arhivat din original la 28 septembrie 2006. Accesat în 24 mai 2006.
15. ^ a b Margulis, Lynn; Dorian Sagan (1995). What is Life?. New York: Simon & Schuster. ISBN 978-0-684-81326-4.
16. ^ Murphy, J.B.; R.D. Nance (2004). „How do supercontinents assemble?”. American Scientist. 92 (4):
324. doi:10.1511/2004.4.324. Arhivat din original la 28 ianuarie 2011. Accesat în 23 august 2010.
17. ^ Kirschvink, J.L. (1992). „Late Proterozoic Low-Latitude Global Glaciation: The Snowball Earth”  (PDF). În J.W. Schopf; C.
Klein. The Proterozoic Biosphere. Cambridge: Cambridge University Press. pp. 51–52. ISBN 978-0-521-36615-1.
18. ^ Raup, David M.; J. John Sepkoski Jr. (martie 1982). „Mass extinctions in the marine fossil
record”. Science. 215 (4539): 1501–
03. Bibcode:1982Sci...215.1501R. doi:10.1126/science.215.4539.1501. PMID 17788674.
19. ^ Margulis, Lynn; Dorian Sagan (1995). What is Life?. New York: Simon & Schuster. p. 145. ISBN 978-0-684-81326-4.
20. ^ Diamond J; Ashmole, N. P.; Purves, P. E. (1989). „The present, past and future of human-caused extinctions”. Philos
Trans R Soc Lond B Biol Sci. 325 (1228): 469–76; discussion 476–
77. Bibcode:1989RSPTB.325..469D. doi:10.1098/rstb.1989.0100  . PMID 2574887.
21. ^ Novacek M; Cleland E (2001). „The current biodiversity extinction event: scenarios for mitigation and recovery”. Proc
Natl Acad Sci USA. 98 (10): 5466–70. Bibcode:2001PNAS...98.5466N. doi:10.1073/pnas.091093698. PMC 33235 
. PMID 11344295.
22. ^ Wick, Lucia; Möhl, Adrian (2006). „The mid-Holocene extinction of silver fir (Abies alba) in the Southern Alps: a
consequence of forest fires? Palaeobotanical records and forest simulations”  (PDF). Vegetation History and
Archaeobotany. 15 (4): 435–44. doi:10.1007/s00334-006-0051-0. Arhivat din original  (PDF) la 15 noiembrie 2018.
Accesat în 15 noiembrie 2018.
23. ^ The Holocene Extinction Arhivat în 25 septembrie 2006, la Wayback Machine.. Park.org. Retrieved on November 3,
2016.
24. ^ Mass Extinctions Of The Phanerozoic Menu Arhivat în 25 septembrie 2006, la Wayback Machine.. Park.org. Retrieved
on November 3, 2016.
25. ^ Patterns of Extinction Arhivat în 25 septembrie 2006, la Wayback Machine.. Park.org. Retrieved on November 3, 2016.
26. ^ Miller; Spoolman, Scott (28 septembrie 2007). Environmental Science: Problems, Connections and Solutions. Cengage
Learning. ISBN 978-0-495-38337-6.
27. ^ Stern, Harvey; Davidson, Noel (25 mai 2015). „Trends in the skill of weather prediction at lead times of 1–14
days”. Quarterly Journal of the Royal Meteorological Society. 141 (692): 2726–
36. Bibcode:2015QJRMS.141.2726S. doi:10.1002/qj.2559.
28. ^ „Tropical Ocean Warming Drives Recent Northern Hemisphere Climate Change”. Science Daily. 6 aprilie 2001. Arhivat
din original la 21 aprilie 2006. Accesat în 24 mai 2006.
29. ^ „Water for Life”. Un.org. 22 martie 2005. Arhivat din original la 14 mai 2011. Accesat în 14 mai 2011.
30. ^ „World”. CIA – World Fact Book. Arhivat din original la 5 ianuarie 2010. Accesat în 20 decembrie 2008.
31. ^ Water Vapor in the Climate System, Special Report, American Geophysical Union, December 1995.
32. ^ Vital Water. UNEP.
33. ^ "Ocean Arhivat în 26 ianuarie 2011, la Wayback Machine.". The Columbia Encyclopedia. 2002. New York: Columbia
University Press
34. ^ "Distribution of land and water on the planet Arhivat în 31 mai 2008, la Wayback Machine.". UN Atlas of the
Oceans Arhivat în 15 septembrie 2008, la Wayback Machine.
35. ^ Spilhaus, Athelstan F (1942). „Maps of the whole world ocean”. Geographical Review. 32 (3): 431–
35. doi:10.2307/210385.
36. ^ Britannica Online. „Lake (physical feature)”. Arhivat din original la 11 iunie 2008. Accesat în 25 iunie 2008. [a Lake is]
any relatively large body of slowly moving or standing water that occupies an inland basin of appreciable size. Definitions
that precisely distinguish lakes, ponds, swamps, and even rivers and other bodies of nonoceanic water are not well
established. It may be said, however, that rivers and streams are relatively fast moving; marshes and swamps contain
relatively large quantities of grasses, trees, or shrubs; and ponds are relatively small in comparison to lakes. Geologically
defined, lakes are temporary bodies of water.
37. ^ „Lake Definition”. Dictionary.com. Arhivat din original la 5 septembrie 2016. Accesat în 6 septembrie 2016.
38. ^ River {definition} Arhivat în 21 februarie 2010, la Wayback Machine. from Merriam-Webster. Accessed February 2010.
39. ^ USGS – U.S. Geological Survey – FAQs Arhivat în 1 iulie 2015, la Wayback Machine., No. 17 What is the difference
between mountain, hill, and peak; lake and pond; or river and creek?
40. ^ Hatcher, Bruce Gordon (1990). „Coral reef primary productivity. A hierarchy of pattern and process”. Trends in Ecology
and Evolution. 5 (5): 149–155. doi:10.1016/0169-5347(90)90221-X. PMID 21232343.
41. ^ Pidwirny, Michael (2006). „Introduction to the Biosphere: Introduction to the Ecosystem Concept”. Fundamentals of
Physical Geography (2nd Edition). Arhivat din original la 18 iulie 2011. Accesat în 28 septembrie 2006.
42. ^ Odum, EP (1971) Fundamentals of ecology, 3rd edition, Saunders New York
43. ^ Pidwirny, Michael (2006). „Introduction to the Biosphere: Organization of Life”. Fundamentals of Physical Geography
(2nd edition). Arhivat din original la 13 august 2011. Accesat în 28 septembrie 2006.
44. ^ Khan, Firdos Alam (20 septembrie 2011). Biotechnology Fundamentals (în engleză). CRC Press. ISBN 978-1-4398-
2009-4.
45. ^ Bailey, Robert G. (aprilie 2004). „Identifying Ecoregion Boundaries”  (PDF). Environmental
Management. 34 (Supplement 1): S14–26. doi:10.1007/s00267-003-0163-6. PMID 15883869. Arhivat
din original  (PDF) la 1 octombrie 2009.
46. ^ Botkin, Daniel B. (2000) No Man's Garden, Island Press, pp. 155–57, ISBN: 1-55963-465-0.
47. ^ „Definition of Life”. California Academy of Sciences. 2006. Arhivat din original la 8 februarie 2007. Accesat în 7
ianuarie 2007.
48. ^ The figure "about one-half of one percent" takes into account the following (See, e.g., Leckie, Stephen (1999). „How
Meat-centred Eating Patterns Affect Food Security and the Environment”. For hunger-proof cities: sustainable urban food
systems. Ottawa: International Development Research Centre. ISBN 978-0-88936-882-8. Arhivat din original la 13
noiembrie 2010., which takes global average weight as 60 kg.), the total human biomass is the average weight multiplied
by the current human population of approximately 6.5 billion (see, e.g., „World Population Information”. U.S. Census
Bureau. Accesat în 28 septembrie 2006.): Assuming 60–70 kg to be the average human mass (approximately 130–
150 lb on the average), an approximation of total global human mass of between 390 billion (390×109) and 455 billion kg
(between 845 billion and 975 billion lb, or about 423 million–488 million short tons). The total biomass of all kinds on
earth is estimated to be in excess of 6.8 x 1013 kg (75 billion short tons). By these calculations, the portion of total
biomass accounted for by humans would be very roughly 0.6%.
49. ^ Sengbusch, Peter V. „The Flow of Energy in Ecosystems – Productivity, Food Chain, and Trophic Level”. Botany
online. University of Hamburg Department of Biology. Arhivat din original la 26 iulie 2011. Accesat în 23 septembrie
2006.
50. ^ Pidwirny, Michael (2006). „Introduction to the Biosphere: Species Diversity and Biodiversity”. Fundamentals of Physical
Geography (2nd Edition). Arhivat din original la 18 iulie 2011. Accesat în 23 septembrie 2006.
51. ^ „How Many Species are There?”. Extinction Web Page Class Notes. Arhivat din original la 9 septembrie 2006. Accesat
în 23 septembrie 2006.
52. ^ "Animal." World Book Encyclopedia. 16 vols. Chicago: World Book, 2003. This source gives an estimate of from 2 to
50 million.
53. ^ „Just How Many Species Are There, Anyway?”. Science Daily. mai 2003. Arhivat din original la 11 februarie 2007.
Accesat în 26 septembrie 2006.
54. ^ Withers, Mark A.; et al. (1998). „Changing Patterns in the Number of Species in North American Floras”. Land Use
History of North America. Arhivat din original la 23 septembrie 2006. Accesat în 26 septembrie 2006. Website based on
the contents of the book: Sisk, T.D., ed. (1998). Perspectives on the land use history of North America: a context for
understanding our changing environment (ed. Revised September 1999). U.S. Geological Survey, Biological Resources
Division. USGS/BRD/BSR-1998-0003.
55. ^ „Tropical Scientists Find Fewer Species Than Expected”. Science Daily. aprilie 2002. Arhivat din original la 30 august
2006. Accesat în 27 septembrie 2006.
56. ^ Bunker, Daniel E.; et al. (noiembrie 2005). „Species Loss and Aboveground Carbon Storage in a Tropical
Forest”. Science. 310 (5750): 1029–31. Bibcode:2005Sci...310.1029B. doi:10.1126/science.1117682. PMID 16239439.
57. ^ Wilcox, Bruce A. (2006). „Amphibian Decline: More Support for Biocomplexity as a Research
Paradigm”. EcoHealth. 3 (1): 1–2. doi:10.1007/s10393-005-0013-5.
58. ^ Clarke, Robin; Robert Lamb; Dilys Roe Ward, ed. (2002). „Decline and loss of species”. Global environment outlook 3:
past, present and future perspectives . London; Sterling, VA: Nairobi, Kenya: UNEP. ISBN 978-92-807-2087-7.
59. ^ Schopf, JW, Kudryavtsev, AB, Czaja, AD, and Tripathi, AB. (2007). Evidence of Archean life: Stromatolites and
microfossils. Precambrian Research 158: 141–55.
60. ^ Schopf, JW (2006). „Fossil evidence of Archaean life”. Philos Trans R Soc Lond B Biol Sci. 361 (1470): 869–
85. doi:10.1098/rstb.2006.1834. PMC 1578735  . PMID 16754604.
61. ^ Peter Hamilton Raven; George Brooks Johnson (2002). Biology . McGraw-Hill Education. p. 68. ISBN 978-0-07-
112261-0. Accesat în 7 iulie 2013.
62. ^ a b Line, M. (1 ianuarie 2002). „The enigma of the origin of life and its timing”. Microbiology. 148 (Pt 1): 21–
27. doi:10.1099/00221287-148-1-21  . PMID 11782495.
63. ^ „Photosynthesis more ancient than thought, and most living things could do it”. phys.org (în engleză). Arhivat
din original la 20 ianuarie 2019. Accesat în 19 ianuarie 2019.
64. ^ Berkner, L. V.; L. C. Marshall (mai 1965). „On the Origin and Rise of Oxygen Concentration in the Earth's
Atmosphere”. Journal of the Atmospheric Sciences. 22 (3): 225–61. Bibcode:1965JAtS...22..225B. doi:10.1175/1520-
0469(1965)022<0225:OTOARO>2.0.CO;2  .
 65. ^ Schopf J (1994). „Disparate rates, differing fates: tempo and mode of evolution changed from the Precambrian to the
Phanerozoic”. Proc Natl Acad Sci USA. 91 (15): 6735–
42. Bibcode:1994PNAS...91.6735S. doi:10.1073/pnas.91.15.6735. PMC 44277  . PMID 8041691.
66. ^ Szewzyk U; Szewzyk R; Stenström T (1994). „Thermophilic, anaerobic bacteria isolated from a deep borehole in
granite in Sweden”. Proc Natl Acad Sci USA. 91 (5): 1810–
13. Bibcode:1994PNAS...91.1810S. doi:10.1073/pnas.91.5.1810. PMC 43253  . PMID 11607462.
67. ^ Wolska K (2003). „Horizontal DNA transfer between bacteria in the environment”. Acta Microbiol Pol. 52 (3): 233–
43. PMID 14743976.
68. ^ Horneck G (1981). „Survival of microorganisms in space: a review”. Adv Space Res. 1 (14): 39–48. doi:10.1016/0273-
1177(81)90241-6. PMID 11541716.
69. ^ Brown, Leslie (1976). Birds of Prey: Their biology and ecology. Hamlyn. p. 226. ISBN 978-0-600-31306-9.
70. ^ „flora”. Merriam-Webster Online Dictionary. Merriam-Webster. Arhivat din original la 30 aprilie 2006. Accesat în 27
septembrie 2006.
71. ^ „Glossary”. Status and Trends of the Nation's Biological Resources. Reston, VA: Department of the Interior, Geological
Survey. 1998. SuDocs No. I 19.202:ST 1/V.1-2. Arhivat din original la 15 iulie 2007.
72. ^ „Feedback Loops in Global Climate Change Point to a Very Hot 21st Century”. Science Daily. 22 mai 2006. Arhivat
din original la 8 decembrie 2006. Accesat în 7 ianuarie 2007.
73. ^ „The five: areas of deforestation”. the Guardian (în engleză). 24 noiembrie 2019. Accesat în 5 iunie 2020.
74. ^ „Natural Resources contribution to GDP”. World Development Indicators (WDI). noiembrie 2014. Arhivat
din original la 23 decembrie 2014.
75. ^ „GDP – Composition by Sector”. The World Factbook. [Central Intelligence Agency. Arhivat din original la 22 mai 2014.
Accesat în 19 februarie 2017.
76. ^ „Plant Conservation Alliance – Medicinal Plant Working Groups Green Medicine”. US National Park Services. Arhivat
din original la 9 octombrie 2006. Accesat în 23 septembrie 2006.
77. ^ Oosthoek, Jan (1999). „Environmental History: Between Science & Philosophy”. Environmental History Resources.
Arhivat din original la 26 iunie 2007. Accesat în 1 decembrie 2006.
78. ^ Para un ejemplo de varias opiniones, véase: „On the Beauty of Nature”. The Wilderness Society. Arhivat
din original la 9 septembrie 2006. Accesat în 29 septembrie 2006. y el análisis de la materia de Ralph Waldo
Emerson: Emerson, Ralph Waldo (1849). „Beauty”. Nature; Addresses and Lectures.
79. ^ Poincaré, Jules Henri (1913). The foundations of science; Science and hypothesis, The value of science, Science and
method. The Science Press. pp. 366-7. OCLC 2569829.
80. ^ „022 (022, 16): To Theo van Gogh. London, Thursday, 30 April 1874. - Vincent van Gogh Letters”, Vangoghletters.org,
accesat în 22 octombrie 2020
81. ^ R. Penrose (1991). „The mass of the classical vacuum”. În S. Saunders; H.R. Brown. The Philosophy of Vacuum.
Oxford University Press. pp. 21–26. ISBN 978-0-19-824449-3.
82. ^ „Matter (physics)”. McGraw-Hill's Access Science: Encyclopedia of Science and Technology Online. Arhivat
din original la 17 iunie 2011. Accesat în 24 mai 2009.
83. ^ Ade, P. A. R.; Aghanim, N.; Armitage-Caplan, C.; et al. (Planck Collaboration) (22 martie 2013). „Planck 2013 results. I.
Overview of products and scientific results – Table 9”. Astronomy and Astrophysics. 571: A1. arXiv:1303.5062 
. Bibcode:2014A&A...571A...1P. doi:10.1051/0004-6361/201321529.
84. ^ Taylor, Barry N. (1971). „Introduction to the constants for nonexperts”. National Institute of Standards and Technology.
Arhivat din original la 7 ianuarie 2007. Accesat în 7 ianuarie 2007.
85. ^ Varshalovich, D.A.; Potekhin, A.Y.; Ivanchik, A.V. (2000). „Testing cosmological variability of fundamental
constants”. AIP Conference Proceedings. 506: 503. arXiv:physics/0004062 
. Bibcode:2000AIPC..506..503V. doi:10.1063/1.1302777.
86. ^ Bibring, J; et al. (2006). „Global mineralogical and aqueous mars history derived from OMEGA/Mars Express
data”. Science. 312 (5772): 400–04. Bibcode:2006Sci...312..400B. doi:10.1126/science.1122659  . PMID 16627738.
87. ^ Malik, Tariq (8 martie 2005). „Hunt for Mars life should go underground”. Space.com via NBC News. Accesat în 4
septembrie 2006.
88. ^ Turner, Scott (2 martie 1998). „Detailed Images From Europa Point To Slush Below Surface”. NASA. Arhivat
din original la 29 septembrie 2006. Accesat în 28 septembrie 2006.
89. ^ Choi, Charles Q. (March 21, 2011) New Estimate for Alien Earths: 2 Billion in Our Galaxy Alone | Alien Planets,
Extraterrestrial Life & Extrasolar Planets | Exoplanets & Kepler Space Telescope Arhivat în 3 iulie 2013, la Wayback
Machine.. Space.com.

Vezi și[modificare | modificare sursă]

 Cronologia istoriei evolutive a vieții
 Drept natural
 Istorie naturală
 Mediu înconjurător
 Naturalism
 Resurse naturale
 Științe naturale

Legături externe