Nuvela psihologică

Nuvela /argumentare Moara cu noroc

de Ioan Slavici
Nuvela este opera epică, în proză, cu o acţiune pluriepisodica, desfasurata pe un singur fir
narativ, având o intrigă mai complicată, ce determină conflicte puternice prin care se evidenţiază
complexitatea caracterului personajelor.
Nuvela psihologică prezintă viaţa interioară a personajelor sub presiunea unor situaţii
neobişnuite. O astfel de opera este şi ,,Moara cu noroc” publicată de Ioan Slavici în 1881 în volumul
Novele din popor care analizează consecinţele degradării psihicului uman sub influenţa patimii de
înavuţire. Este o creatie de factura realista pentru ca zugraveste veridic si obiectiv realitatea unei
epoci, perspectiva narativa este obiectiva, compozitia este echilibrata subordonata intentiei de a
crea un univers verosimil, personajele sunt complexe, viabile si se inscriu in tipologii, fiind implicate
in conflicte exterioare puternice, dublate de conflicte psihologice, stilul este sobru, impersonal.
Nuvela amplă, “Moara cu noroc” este inspirată din realitatea societatii ardelene din secolul al XIX
– lea, ilustrand momentul în care incep să se afirme primele elemente capitaliste. Lumea ardeleneasca
este caracterizata de o ierarhizare socială strictă, dar si de conflicte ce au la bază factorul economic, banul.
Temele dezvoltate in opera sunt parvenitismul/ arivismul, familia.
Viziunea despre lume a scriitorului ardelean sta sub semnul eticii, astfel nuvela prezinta modul în
care banul si setea de inavuţire distrug sufletul individului. Ghiţă doreşte iniţial să câştige bani în virtutea
unei cauze nobile, nevoia de a-şi proteja familia, însă ulterior, patima de înavuţire il acaparează,
modificându-i scopul. Problema sa de costiinta vizeaza scindarea interioara între dragostea pentru familie,
nevoia de valori autentice precum corectitudinea, cinstea şi obsesia de a acumula bani.
II.Specific nuvelei, la nivel compoziţional, ,,Moara cu noroc” dezvoltă o construcţie epică
riguroasă.
Ca mijloace compozitionale se disting: gradatia evidenta in prezentarea conflictului psihologic
trait de personajul principal, antiteza folosita in realizarea personajelor Ghita şi Lică, Ana si Uţa,
alternanţa presupusa de relatarea unor actiuni paralele, de exemplu, cand Ghita se duce la Pintea, Lică se
duce la Ana si simetria. Simetria se regaseste atât la nivelul discursului narativ intre incipit si final, cat si
la nivelul continutului realizat prin detalii semnificative: drumul plasat in expozitiune catre “Moara cu
noroc” este parcurs invers de catre batrana si copii in final; cele cinci cruci (doua de piatra si trei de lemn)
plasate in apropierea carciumii si prezentate in expozitiune, pot reda, la nivel simbolic, destinul familiei
lui Ghita.
Ritmul naraţiunii sugereaza dinamica trairilor personajului principal, Ghiţă, acţiunea fiind mai
rapidă în momentele de acutizare a dramei sale.
Formula narativă este cea a naratorului demiurg omniscient şi omniprezent, heterodiegetic
care narează la persoana a III –a, surprinzând atât faptele, cât si gândurile personajelor. Viziunea
narativă este ,,dindărăt”, focalizarea zero, perspectiva narativă – obiectivă.
Autorul nu intervine in evolutia intamplarilor, însă viziunea sa moralizatoare este redată prin
intermediul unui personaj reflector bătrâna – mama Anei.

ACŢIUNEA NUVELEI PSIHOLOGICE ESTE COMPLICATĂ CHIAR DACĂ RESPECTĂ

STRUCTURAREA CLASICĂ A MOMENTELOR SUBIECTULUI.
Alcătuită din 17 capitole, având dimensiunile unui mic roman, nuvela ,,Moara cu noroc” se deschide cu
replica mamei Anei, incipit care capătă o valoare simbolică. Totodată acesta concentreaza intriga:
hotărârea lui Ghiţă, un cizmar sărac de a se muta la hanul Moara cu noroc, pe care să-l ia în arendă şi
astfel să câştige mai mulţi bani. Mama Anei îi sfătuişte să nu işi ia ca valoare supremă banii deoarece e
bine ca ,,omul să fie mulţumit cu ce are, că dacă e vorba, linistea colibei tale te face fericit”. În
desfăşurarea ulterioară a evenimentelor, vorbele bătrânei au valoare premonitorie. Această tehnică a
anticipării simbolice este specifică scriitorilor realişti. Finalul este construit simetric, conferind
operei o compozitie circulara, deoarece ultimul cuvânt revine tot bătrânei, a cărei replică deschisese
nuvela. Acum ea subliniază viziunea fatalistă “aşa le-a fost data”, resemnându-se astfel în faţa
destinului. Incendierea hanului are valoare simbolică a unei purificări reprezentate de patima de înavutire.
Dezvoltarea firului narativ ilustreaza conceptia despre valorile autentice ale vietii expusa dialogic
de personajul reflector, tehnica folosita fiind aceea a punctului de vedere. Astfel, incipitul şi finalul
 Nuvela psihologică

concentrează semnificaţia întregii evoluţii narative, care este mai sinuoasă din cauza bulversării psihice a
personajelor aflate în căutarea unei soluţii pentru o situaţie tensionată.
Dislocarea intrigii, plasarea ei inaintea expoziţiunii, complică actiunea nuvelei în scopul de a
accentua rolul hotărârii lui Ghiţă de a se muta la Moara cu noroc. Descrierea hanului constituie
expoziţiunea alături de descrierea drumului ce duce spre acest spaţiu. Hanul este aşezat într-un loc pustiu,
unul din acele ,,locuri rele” din mentalul colectiv. Asa cum va demonstra şi drama protagoniştilor,
numele ce constituie titlul nuvelei este dat per contrarium, pentru că are o influenta malefica asupra
personajelor.
Coordonatele spatio-temporale sporesc impresia de verosimilitate specifica scrierilor realiste.
Indicii temporali majori, ce incadreaza actiunea desfasurata pe parcursul unui an, se remarca prin
rezonanta religioasa, intamplarile derulandu-se de la Sf. Gheorghe pana la Pasti, iar multe dintre
toponimele ce configureaza spatiul sunt sunt reale: Ineu, Arad, Oradea Noua.
Desfăşurarea acţiunii surprinde evoluţia devenirii lui Ghiţă la han. Afacerile merg bine, familia
se înmulţeşte prin apariţia unui alt copil, toti fiind mulţumiţi de alegerea făcută. Dezechilibrul se produce
în momentul în care apare Lică Sămădăul, şeful porcarilor, cu care Ghiţă intră în conflict. O secventa
semnificativa este aceea ilustrata in capitolul III.Lică isi impune regulile, dand de inteles ca este stapanul
absolut al locurilor. El îi propune lui Ghiţă să intre în afaceri necurate, dar initial şovăie. Întâi din frică,
apoi din bucuria câştigului ilicit, hotaraste sa i se alature: ,,de dragul acestui castig, ar fi fost gata sa-si
puna, pe un an -doi, capul in primejdie”. Conflictul exterior cu Lică va naşte conflictul interior. Ghiţă
este pus să aleagă între două situaţii nefavorabile: fie să devină bogat, dar corupt, fie să renunte la han şi
să rămână sărac. Depersonalizarea lui Ghiţă urmează liniile unei psihologii abisale amănunţit relevate:
el se va îndepărta treptat de Ana, de copii, va tăinui crimele Sămădăului, devenindu-i astfel complice şi
naufragiind în cele din urmă în patima câştigării banului. Ghiţă se simte dominat de puterea malefică a
acestuia. Întâi il informează despre cei care trec pe la han, oferindu-i astfel date preţioase utile in jafurile
pe care Lică le coordonează. O face pentru că vrea să fie încă hangiu şi ştie că de Lică depinde rămânerea
lui la han. Află apoi de jaful asupra arendaşului şi ştie că Lică l-a comis. Chemat ca martor la procesul
intentat lui Lică, depune o mărturie mincinoasă din cauza fricii de a nu-şi vedea familia rănită. Ulterior,
află de o altă crimă, cea comisă asupra femeii în negru, şi descoperind biciul lui Lică la locul faptei ştie
cine este criminalul. Oscilează între a denunţa şi a tăinui făptaşul.
Punctul culminant este reprezentat uciderea Anei de către Ghiţă, a lui Ghiţă de către Răuţ.
Deznodământul prezinta incendierea hanului şi sinuciderea lui Lica. Acesta, surprins pe drum de
către Pintea, se izbeste cu capul de trunchiul unui copac.

CONFLICTELE NUVELEI
Într-o nuvelă psihologică, conflictele exterioare determină conflicte interioare, produse de
sentimente şi de opţiuni contradictorii, acestea constituind centrul de interes al nuvelei.
Conflictul exterior dintre Ghiţă şi Lică este atât un conflict moral (lupta dintre bine si rau, dintre
virtute si depravare), cât si un conflict social (se înfruntă două lumi cu mentalităţi şi cu reguli de
comportament diferite, cea mic – burgheză, căreia îi aparţin Ghiţă si familia sa, si cea a “lotrilor”, din
care fac parte Lică, oamenii lui de încredere, porcarii). Pe de altă parte, intre Ghiţă şi lumea în care trăieşte
există un conflict latent pentru că el doreşte să aibă avere pentru a fi bine văzut în societate.
Conflictul interior al lui Ghiţă presupune oscilarea între dorinte contradictorii: patima de avere
si onoare, familia sa.
PERSONAJELE
Intr-o nuvela, accentul cade asupra personajelor care sunt complexe, mobile, ele evoluand pe
parcursul evenimentelor.
Ghita este un personaj realist, reprezentand tipul arivistului/ al parvenitului care doreste sa
castige bani pentru a se inalta pe scara sociala. Banii devin un scop in sine, modificandu-l sufleteste. Ghiţă
este personajul principal, un personaj verosimil si complex, inspirat din portretele de hangii din secolul
al XIX – lea.
Viziunea despre lume a scriitorului este sintetizata de destinul tragic al lui Ghita. Prin el se
demonstreaza o teza morala, si anume aceea ca banii nu aduc fericirea si se sustine ideea necesitatii
echilibrului in viata. Astfel, desi fondul lui sufletesc şi intenţiile sale sunt bune, confruntat cu
vicisitudinile destinului, Ghiţă va ceda. Ipostaza initială de cizmar sarac, il determină sa-şi dorească
 Nuvela psihologică

depasirea conditiei sociale. Devine un carciumar prosper, dar in urma contactului cu Lica, se
interiorizeaza, devine violent. Ghita este un caracter slab care nu stie sa se opreasca si pe care patima de
inavutire il dezumanizeaza. In plus, el nu recunoaste vina si considera destinul vinovat.
E un tip uman, în care contradicţiile se manifestă puternic. Esenţa sa este dramatică, fiind
sfâşiat între atracţia banului şi dorinţa de a rămâne demn şi cinstit. Criza sa de constiinta, prefacerile
interioare sunt evidentiate cu ajutorul tehnicii analizei psihologice, prin monolog, stil indirect liber.
un personaj tragic care străbate tot traseul unei dezumanizări graduale. Dintr-o patimă crescândă el
incearcă să se sustragă destinului si, supus influenţei lui Lică, îşi doreşte chiar înstrăinarea de familie, ca o
eliberare de o povară care îi răpeşte libertatea în faţa sămădăului: ,,Ghiţă întâi oara in viata lui ar fi voit să
n-aibă nevastă şi copii pentru ca să poată zice: Prea puţin imi pasă! ”. Invoiala cu Lică se naşte din frică,
iar frica devine una din obsesiile personajului. Ghiţă nu vrea să recunoască această frică, însă ea îl
domină. El vrea sa contrabalanseze legătura primejdioasă cu Lică printr-o apropiere minuţios calculată de
Pintea. Acesta va reprezenta pilonul moral al vieţii sale.
Uciderea Anei este echivalentă unei salvări din imensul chin al păcatului, gestul său final fiind mai
mult un act de dragoste decât de cruzime. El o ucide pe Ana pentru a fi alături de ea în moarte.
Transformarea psihologică a lui Ghiţă este subliniată şi de celelalte personaje. Ana remarcă felul
taciturn (ursuz), violent al acestuia de a se comporta si de aceea se îndepărtează de el. Ghiţă se
însingurează, se separă de familia lui, devenind astfel un alt om.
Ana este personajul feminin, dinamic cu un caracter slab care, de asemenea, evolueaza pe
parcursul nuvelei. Ea nu pare pregătită pentru misiunea pe care Ghiţă i-o atribuie în pustietatea de la
Moara cu noroc, fapt remarcat în incipit de mama ei: ,,Ana imi părea prea tănâră, prea aşezată, oarecum
prea blândă la fire si-mi vine sa râd când mi-o inchipuiesc cârciumăriţă".
In expoziţiune, Ana este portretizată direct de narator prin enumerare de epitete si prin insumare
de repetitii: ,,Ana cea înţeleaptă şi aşezată, deodată îşi pierde cumpătul şi se aruncă asupra lui, căci Ana
era tânără şi frumoasă, Ana era fragedă şi subţirică, Ana era sprintenă şi mlădioasă”. Ea este un personaj
vulnerabil, slab în faţa agresiunii malefice a lui Lică, pervertindu-se sufleteşte. Atracţia faţă de Lică este
cauzată de îndepărtarea de sotul ei: ,,Tu esti om, Lică, iară Ghiţă nu e decât o muiere îmbrăcată în haine
bărbăteşti, ba chiar mai rău decât aşa”.
Un alt personaj al nuvelei este Lică. Spre deosebire de celelalte personaje prezentate anterior, este
static. El are un caracter puternic si exercita asupra celorlalti o dominatie puternica, este un aventurier,
o natură umană care iubeşte neprevăzutul, violenţa, primejdia, curajul fără limite şi tot ceea ce iese din
etica omului normal. ,,Pe om îl stăpâneşti prin slăbiciunile sale” – cugetă eroul. Dar Lică pare a nu avea
slăbiciuni, el e cel care îi judecă şi domină pe alţii. Nu are prieteni, ci doar tovarăşi de afaceri. E cinic,
vanitos şi are dorinţa de a-i înspăimânta pe alţii. În destinul lui Ghiţă, Lică joacă rolul nefast al lui
Mefisto, care îi oferă omului avere pentru ca in cele din urmă sa-i cumpere şi sufletul.
Sinuciderea lui are o semnificaţie etică. El plăteşte nu atât pentru ca a tulburat o lume veche si
linistită, clădită pe principiul cinstei, cât pentru ca a cazut in robia propriei lui vanităţi.
Într-un determinism de ordin moral, specific gândirii lui Slavici, fiecare moare din cauza viciului
său.
Stilul narativ, specific realismului, este sobru, impersonal.
Prin toate caracteristicile prezentate, subiect riguros construit, intriga bine evidentiata,
personaje complexe implicate in conflicte puternice, prezentate in mediul lor de viata ,,Moara cu
noroc” este o nuvela reprezentativa a realismului.