UNIREA DE LA 1600

Mihai Viteazul deschide in istoria poporului roman o noua epoca, care se va

desfasura sub semnul marii lui infaptuiri politice: Unirea Tarilor Romane.
Puternica personalitate a marelui domn si faptele sale, de rasunet european, au
dat un nou curs politic istoriei Tarilor Romane.

Ridicandu-se impotriva regimului dominatiei otomane si biruind in raporturile

cu Poarta, el a dovedit resursele puterii pe care Tara Romaneasca le avea.
Sporind prestigiul acesteia prin Unirea Tarilor Romane, Mihai Viteazul a pus
sub semnul intrebarii, deopotriva, stapanirea otomana si tendintele de dominatie
ale Imperiului Habsburgic si Poloniei. Dar domnia lui Mihai Viteazul, si mai cu
seama stapanirea lui in Transilvania, a fost pentru nobilimea de aici un prim
semn al prabusirii dominatiei ei in viitor. Unirea din timpul lui Mihai Viteazul a
devenit un simbol in epoca emanciparii nationale pentru unirea intr-o singura
tara.

Ca urmare a razboaielor purtate in Asia, cu persii si, in Europa, cu puterile

crestine, cerintele Imperiului Otoman fata de Tarile Romane au sporit.
Amestecul in treburile interne, abuzurile de tot felul si stirbirea autonomiei
interne vadeau intentia de a le transforma in pasalacuri. Tributul Tarii
Romanesti ajunsese la suma de 155 000 galbeni. Singura solutie de a iesi din
acest impas era o angajare de puterile crestine in lupta antiotomana.

In aceste imprejurari politice, o parte a boierimii pregatea inscaunarea lui Mihai

Viteazul (1593-1601) pe tronul Tarii Romanesti. Inainte de a fi domn, a castigat
o vasta experienta strabatand lumea Rasaritului. A parcurs toate treptele
dregatoriilor, ajungand ban al Craiovei. Cu asentimentul sultanului, sprijinit de
boieri, de puternica familie a Buzestilor, de Cantacuzinii de la Constantinipol, in
1593 ocupa tronul. El a avut si sprijinul principelui Transilvaniei, Sigismund
Báthory.

Confruntat de la inceputul domniei cu opresiunea si exploatarea otomana,

Mihai adera, din proprie initiativa, la Liga crestina. Anterior, din indemnul lui
Rudolf al II-lea, imparatul Austriei, Sigismund Báthory, urmat de Aron Voda s-
au alaturat si ei Ligii. In aceste imprejurari, declansarea rascoalei antiotomane
are loc la 13 noiembrie 1594. Mihai a adunat pe creditorii levantini la vistierie si
I-a ucis, lichidand si o unitate otomana, cantonata in Capitala. In continuare,
ataca cetatile de la Dunare: Giurgiu, Braila, Nicopole etc. Intre timp, la Putinei
si Stanesti (Ilfov), Mihai invinge o oaste tatareasca ce venea din Ungaria, iar la
Serpatesti (Ilfov), o armata otomana. Cu exceptia Giurgiului, unde otomanii
rezistasera, toate celelalte cetati din stanga Dunarii sunt cucerite de ostile
muntene si moldovene.

Incurajate de victoriile lui Mihai, popoarele asuprite din sudul Dunarii

amenintau cu o rascoala generala. Pentru a o preintampina si, mai cu seama,
pentru a reduce Tarile Romane sub ascultare, otomanii pregatesc o ofensiva
impotriva Tarii Romanesti. In aceasta grava situatie, Mihai trimite o solie la
Sigismund Báthory pentru strangerea aliantei. Depasind instructiunile
domnului, delegatia de boieri si clerici a incheiat, la Alba-Iulia, la 20 mai 1595,
un tratat cu conditii nefavorabile, recunoscandu-l pe Sigismund drept suzeran.

Domnul Tarii Romanesti, conform tratatului, era socotit loctiitor a principelui.

Conducerea tarii era incredintata unui numar de 12 boieri munteni, care urmau
sa faca parte din Dieta Transilvaniei. Pus in fata acestei situatii si datorita
apropiatei confruntari cu otomanii, Mihai Viteazul a fost nevoit sa accepte
conditiile impuse de Sigismund marii boierimi, dornica si ea sa limiteze si ea
puterea domneasca si sa si-o largeasca pe a ei. S-au prevazut cu acest prilej, si
restabilirea vechilor hotare ale tarii si ajutor militar impotriva otomanilor,
precum si subordonarea bisericilor ortodoxe din Transilvania Mitropoliei din
Tara Romaneasca.

Sigismund, intervenind apoi in Moldova, l-a inlocuit pe Aron Voda cu Stefan

Razvan. La 3 iunie, la Alba-Iulia, el a incheiat si cu acesta un tratat, asemanator
celui din 20 mai. Astfel, principele Transilvaniei a devenit suzeranul celor doua
tari Romanesti.

Sprijinit de unii boieri munteni in frunte cu Buzesti, Mihai si-a organizat o

armata proprie, de mercenari, formata din poloni, secui, cazaci, sarbi etc.
Alaturi de acesta, el si-a format unitati de calarasi, “rosii”, unitati de “darabanti”
si voluntari din sudul Dunarii.
Pentru cucerirea liniei Dunarii, intrata sub stapanirea lui Mihai din primele luni
ale anului 1595, oastea otomana se pregatea de lupta. Dusmanul a incercat sa
treaca fluviul. Primele tentative au esuat. Mai multe unitati de munteni,
moldoveni si cazaci au facut incursiuni pe malul Dunarii, pustiind Nicopole si
Bagdadul. Insuccesele l-au determinat pe sultan sa incredinteze comanda
trupelor batranului vizir Sinan-Pasa, care, intre 14 si 17 august 1595, a trecut
Dunarea la Giurgiu. Pregatind lovitura decisiva, Mihai, cu 15 000 de oameni,
ajutat si de o oaste din Transilvania, condusa de Albert Kiraly, a ales locul
favorabil de lupta la Calugareni, pe apa Neajlovului. Folosind cu pricepere
terenul (raul, mlastina, zona paduroasa), la 23 august 1595 Mihai a repurtat, si
datorita exemplului personal, o mare victorie.

Armata otomana retrasa spre Giurgiu se reorganizeaza. Domnul, pentru a evita

o noua lupta, se indreapta spre munti, asteptand ajutor de la Sigismund Báthory.
Intre timp, Sinan-Pasa a ocupat orasul la Bucuresti, incepand organizarea tarii in
pasalac. Incercarea de organizare a pasalacului a provocat o categorica opozitie
a tuturor fortelor sociale si mai cu seama a maselor taranesti.

In luna septembrie, 20 000 de ostasi trimisi de Sigismund, impreuna cu un

contingent de artileristi toscani, se unesc cu oastea refacuta a lui Mihai. Ei
elibereaza Targovistea si-I urmaresc pe otomani. Contraofensiva le-a fost
usurata de loviturile date de masele populare cotropitorilor otomani. Ajunsa la
Giurgiu, o mare parte din oastea otomana si-a gasit moartea in Dunare. Aici,
trupele unite ale Tarii Romanesti, Transilvaniei si Moldovei au zdrobit trupele
otomane, care incercau sa treaca Dunarea pe un pod de vase, au ocupat, Giurgiu
obtinand o stralucita victorie. Aceasta izbanda a insemnat asigurarea
independentei Tarii Romanesti. Victoria a dovedit ca unirea eforturilor Tarilor
Romane este cheia succesului militar si temeiul pastrarii neatarnarii.

In perioada care urmeaza, in relatiile cu Poarta, Mihai alterneaza negocierile cu

politica de confruntare armata. Actiunile lui sunt tot mai indraznete si
incununate de succes. In acesti ani reapare insa si opozitia boiereasca,
nemultumita de domnia lui autoritara. Uneltirile de la Istanbul pentru a aduce un
nou domn, comploturile boieresti, navalirile tatarilor, intentiile polonilor de a
pune in scaun pe Simion Movila, fratele domnului moldovean, precum si
confruntarile dintre imperiali si otomani in Ungaria il fac pe Mihai sa-si dea
seama ca singura solutie posibila este pacea cu otomanii, in conditiile
recunoasterii domniei si independentei tarii. Mihai incheie pacea cu otomanii in
1597, nu inainte de a fi intarit alianta cu Transilvania. Pacea cu Imperiul
Otoman a fost determinata de politica nedecisa a Imperiului Habsburgic, de
inscaunarea lui Ieremia Movila in moldova de catre Polonia si de renuntarea lui
Sigismund la tron in favoarea austriecilor. In aceste imprejurari, pentru Tara
Romaneasca se prefigura o situatie dificila.

Convins ca pacea cu Imperiul Otoman insemna de fapt un armistitiu, duce

tratative cu Imperiul Habsburgic si semneaza un tratat, in 1598. Aceasta a anulat
pretentiile de suzeranitate ale principelui Transilvaniei asupra Tarii Romanesti.
Mihai s-a dovedit cu acest prilej un mare si iscusit diplomat, stiind sa deschida
noi posibilitati de afirmare a tarii si planurilor sale de viitor. Introducerea in
tratatul cu imperialii a clauzei domniei ereditare in familia domnului si a
independentei tarii marturiseste gandurile politice ale marelui voievod.

Mihai a desfiintat, in conditii externe nu intotdeauna favorabile si sub presiunea

boierimii, dreptul de libera stramutare a taranilor, legandu-I de glie (1595-
1596). Documentele afirma ca taranul “care pe undeva va fi acolo sa fie ruman
vesnic, unde se va afla”. Au fost transformati in serbi si unii tarani liberi si
oraseni, retrasi in fata pericolului otoman in timpul razboiului si asezati pe
pamanturile boieresti. Prin acest act, Mihai a servit interesele boierimii. A
urmarit in acelasi timp, intarirea puterii centrale, asigurarea de venituri boierimii
si domniei in vederea sustinerii politicii de independenta.

Situatia politica a tarii parea pentru un moment partial consolidata. Nu dupa

mult timp insa, politica oscilanta si nehotarata a lui Sigismund, revenit la tron
pentru scurta vreme, aduce pe tronul Transilvaniei pe cardinalul Andrei
Báthory, sprijinitor al politicii poloneze. Aceasta a insemnat renuntarea la
politica de independenta fata de otomani. In aceeasi vreme, apropierea de
Polonia deschidea calea lui Simion Movila spre tronul Tarii Romanesti.
Momentul impunea o solutie imediata, hotarata, fiindca dominatia poloneza in
Tarile Romane ar fi dus la anularea rezultatelor politice obtinute de Mihai
Viteazul. Era amenintata independenta Tarii Romanesti si, de asemenea,
sistemul politic intemeiat pe alianta Tarilor Romane. Cu atat mai mult, cu cat
Andrei Báthory a adoptat o politica hotarat dusmanoasa fata de Mihai, cerandu-i
recunoasterea suzeranitatii, apoi parasirea tarii.

Constient de destramarea coalitiei antiotomane, Mihai si-a dat seama ca, in

aceste imprejurari politice primejdioase, numai unirea Tarilor Romane sub o
singura carmuire mai putea salva independenta obtinuta cu atatea sacrificii.